1.

OBLIGAŢIILE PROFESIONIŞTILOR COMERCIANŢI

1.1. Specificul obligaţiilor asumate de profesionişti în 7

contextul dispoziţiilor noului Cod civil
1.2. Încheierea contractelor comerciale 10
1.3. Executarea obligaţiilor comerciale 13
1.4. Probele în materie comercială 18
1.5. Prescripţia extinctivă 22
Obiectivele specifice unităţii de învăţare
Rezumat 25
Teste de autoevaluare 26
Bibliografie minimală 27

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să descrii conţinutul obligaţiilor profesioniştilor comercianţi în

lumina dispoziţiilor generale din noul Cod civil;
 să stabileşti locul şi momentul încheierii unui contract comercial;
 să identifici probele admisibile în materie comercială şi să
stabileşti regimul juridic al acestora;
 să identifici termenele de prescripţie.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

1.1. Specificul obligațiilor asumate de profesioniști în contextul dispozițiilor

noului Cod civil

Intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a Legii nr. 287/2009 privind Codul

civil a reaprins problematica autonomiei dreptului comercial (Angheni,2011, p.
40-57), de altfel subiect vechi în literatura juridică de specialitate. O analiză a
punctelor de vedere exprimate în ultima perioadă, în diverse studii ori
conferinţe publice, conduce la a observa că nota dominantă o constituie
scepticismul faţă de noua configurare a materiei comerciale.
Cu toate acestea, în doctrină s-a susţinut că, prin reglementarea în noul Cod
civil a unor instituţii juridice profund comerciale, a avut loc o comercializare a
dreptului civil (Schiau, 2009, p. 15; Sauleanu, 2011). O astfel de remarcă este
valabilă atât din punct de vedere statistic, numărul raporturilor juridice în care
părţi sunt profesioniştii fiind cu mult mai mare decât cel în care regăsim numai
neprofesionişti, iar pe de altă parte prin numeroasele instituţii juridice
reglementate.
Astfel, dispoziţiile comerciale ce îşi justificau specificitatea în comparaţie cu
cele civile tocmai ca urmare a naturii raporturilor comerciale, nu numai că nu
au dispărut, ci dimpotrivă au fost extinse tuturor raporturilor de drept privat.
Această concluzie cu uşurinţă se poate observa din modul în care regulile
derogatorii ale obligaţiilor comerciale au fost preluate de Noul Cod civil din
Codul comercial din 1887.
Printre instituţiile juridice preluate în Noul Cod civil enumerăm cu titlu de
exemplu: profesioniştii şi întreprinderea (art. 3), asocierea în participaţie (art.
1.949-1954), contractul de comision (art. 2.043-2.053), contractul de
consignaţie (art. 2.054-2.063), contractul de expediţie (art. 2.064-2.071),
contractul de agenţie (art. 2.072-2.095), contractul de intermediere (art. 2.096-
2.102), contractele bancare de tipul contractului de cont curent (art. 2.171-
2.183), contului bancar curent (art. 2.184-2.190), depozitului bancar (art.
2.191-2.192), facilitatea de credit (art. 2.193-2.195), închirierea casetelor de
valori (2.196-2.198), garanţiile autonome de tipul scrisorii de garanţie şi
scrisorii de confort (art. 2321-2322), titlurile de valoare (art. 2630-2631).
În materia obligaţiilor, prevederile noului Cod civil conturează modificări
numeroase şi substanţiale. În acest context, trebuie verificat în ce măsură
regulile derogatorii în această materie, aşa cum erau reglementate în Codul
comercial (art. 40-45, art. 59), au fost preluate în noua reglementare. Avem în
vedere acele reguli ce determină caracterul derogator al obligaţiilor comerciale
faţă de obligaţiile civile, respectiv: solidaritatea codebitorilor; curgerea de drept
a dobânzilor, interdicţia de a se acorda termenul de graţie, neadmiterea de către
instanţă a retractului litigios; locul executării obligaţiilor comerciale;
determinarea preţului.
1.2. Încheierea contractelor comerciale
1.2.1. Principiul libertăţii contractuale

Drept comercial – II 8
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

Persoana fizică sau juridică îşi poate manifesta liber voinţa, potrivit intereselor
sale, cu respectarea limitelor generale legale. Aceste limite erau stabilite
generic prin dispoziţiile art. 5 C. civ., potrivit cărora:
„nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri”.
Aceste dispoziţii au fost reiterate în prevederile noului C. civ., respectiv în art.
11 şi ele trebuie coroborate cu prevederile art. 1236 alin. (2) şi (3) din noul C.
civ., conform cărora:
„cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice şi este imorală când este
contrară bunelor moravuri”.
Din această coroborare reiese că voinţa contractuală trebuie să se manifeste atât
în cadrul legal, cât şi al normelor moralei, chiar dacă aceste reguli de etică nu
sunt exteriorizate în forma juridică necesară obligativităţii lor juridice.

Potrivit prevederilor art. 1169 C. civ., părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să
determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele
moravuri.

Principiul libertăţii contractuale ce guvernează formarea obligaţiilor civile este

deopotrivă aplicabil şi obligaţiilor comerciale. Libertatea contractuală în materie comercială
constă în dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener şi cu clauzele
pe care părţile le convin, cu singurele limite impuse de ordinea publică şi bunele moravuri
(
St.D. Cărpenaru, op. cit., 2014, p. 405). Principiul este aplicabil şi în cazul raporturilor juridice
la care participă regiile autonome sau societăţile constituite prin reorganizarea
întreprinderilor de stat.

Principiul libertăţii contractuale are anumite particularităţi şi produce anumite consecinţe

specifice pentru raporturile comerciale.

Libertatea în exprimarea voinţei la încheierea contractului

La fel ca şi obligaţiile civile, obligaţiile comerciale sunt cârmuite de principiul

consensualismului, în sensul că orice contract se încheie în mod valabil prin simplul acord de
voinţă al pârtilor contractante. Principiul consensualismului este legiferat în mod expres de
art. 1178 C. civ., potrivit căruia „contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al
pârtilor, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă".

Spre deosebire de contractele civile, contractele comerciale sunt lipsite de formalism şi

iau naştere prin modalităţi specifice, precum: scrisoare, telex, fax, verbal, telefonic, prin
mijloace electronice etc. (St.D. Cărpenaru, op. cit., 2014, p. 406). Aceste forme de
manifestare a voinţei la încheierea contractului comercial sunt impuse, pe de o parte, de
multitudinea contractelor pe care le încheie comerciantul şi, pe de altă parte, de celeritatea
desfăşurării raporturilor comerciale. De asemenea, majoritatea contractelor în activitatea
comercială se încheie şi se execută între persoane depărtate. Altfel spus, partenerii comercială
se află la distanţă unii faţă de alţii, uneori chiar pe teritoriul unor state diferite.

Drept comercial – II 9
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

Din această cauză, forma scrisă a contractului este întâlnită destul de rar ca cerinţă de
validitate a actului (cambia, cecul, biletul la ordin), în majoritatea situaţiilor, forma scrisă este
cerută doar pentru proba contractului comercial, precum în cazul contractului de comision,
contractului de consignaţie, contractului de agenţie etc.

Libertatea probelor în litigiile dintre profesioniştii comercianţi

Principiul libertăţii contractuale se extinde şi asupra regimului probator al obligaţiilor

comerciale.

Obligaţiile comerciale pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise în dreptul comun, şi

anume Codul de procedură civilă (în anumite cazuri chiar mai permisive cu privire la
profesionistul comerciant), unele dintre acestea fiind mijloace de probă specifice activităţii
comerciale (facturi acceptate, corespondenţă comercială, registrele comerciale etc. (V.M.
Ciobanu, T.C. Briciu, C.D. Dinu, Drept procesual civil, Ed. Naţional, Bucureşti, 2014).

Astfel, potrivit art. 250 C. proc. civ., dovada actelor juridice se poate face prin înscrisuri,
martori, prezumţii, mărturisire, expertiză şi alte mijloace prevăzute de lege, iar potrivit art.
280 C. proc. civ., în litigiile între profesioniştii comercianţi pot fi folosite ca mijloace de
probă registrele întocmite şi ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale. Rezultă că, în materie
comercială, probatoriul este mult mai larg şi mai permisiv decât în raporturile civile.

Libertatea soluţionării litigiului pe calea arbitrajului comercial

în raporturile comerciale, părţile pot recurge la arbitraj pentru soluţionarea eventualelor

litigii dintre ele, ca jurisdicţie alternativă care are un caracter privat (reglementat în cadrul art.
541-621, care alcătuiesc Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă), în chiar contractul pe
care-l încheie, părţile pot prevedea o clauză (clauză compromisorie) prin care convin ca orice
litigiu ivit în executarea contractului, nerezolvat pe cale amiabilă, să fie soluţionat pe calea
arbitrajului comercia (Vasile Nemeș, Drept Comercial, Ed. Hamangiu, 2015, p. 259).

Aceeaşi posibilitate o au părţile şi ulterior încheierii contractului, prin încheierea jnui act
separat, denumit compromis. Libertatea părţilor în cazul arbitrajului cunoaşte numai limitarea
dată de ordinea publică şi bunele moravuri, pe de o parte, şi, pe de altă parte, de dispoziţiile
imperative ale legii. Arbitrajul reprezintă un mecanism eficient care permite rezolvarea cu
celeritate a litigiilor, asigurând principiul confidenţialităţii şi posibilitatea de a soluţiona
litigiul în echitate.

Îngrădirile principiului libertăţii contractuale în raporturile la care participă

profesioniştii comercianţi

Principiul libertăţii contractuale în materie comercială este supus unor îngrădiri prevăzute
în mod expres de diferite norme speciale, îngrădiri ale libertăţii contractuaale se întâlnesc, în
principal, în trei categorii de contracte, respectiv în contractele dictate (de adeziune), în
contractele cu clauze impuse de lege şi în contractele cu clauze interzise de lege (Vasile
Nemeș, Drept Comercial, Ed. Hamangiu, 2015, p. 259).

Drept comercial – II 10
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

1.2.2. Regulile generale privind încheierea contractelor în activitatea comercială

Mecanismul încheierii contractului reglementat de Codul civil se aplică
deopotrivă şi contractelor din activitatea comercială, cu particularităţile impuse
de specificul acestei activităţi.
La fel ca şi în cazul contractelor civile, încheierea contractului comercial
presupune oferta de a contracta şi acceptarea ofertei (Pentru detalii privind
oferta de a contracta, acceptarea ofertei şi momentul încheierii antractului în
materie comercială, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., 2014, p. 410).
Aceasta înseamnă că, potrivii prevederilor art. 1182 alin. (1) C. civ. şi în
raporturile comerciale contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi
sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Prin art. 1182-1185, Codul civil a stabilit obligaţia de confidenţialitate în
cadrul negocierilor precontractuale, elementele de care depinde încheierea
contractului şi, de importanţă deosebită, a supus conduita părţilor în timpul
negocierilor exigentelor bunei-credinţe, cu antrenarea răspunderii părţii care
iniţiază, continuă sau rupe negocierile cu rea-credinţă.
Propunerea va constitui ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente
elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se
obliga în cazul acceptării ei de către destinatar [art. 1188 alin. (1) C. civ.].
Oferta poate proveni de la persoana care are iniţiativa încheierii contractului,
care îl determină conţinutul sau, după împrejurări, care propune ultimul
element esenţial al contractului. Propunerea adresată unor persoane
nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează ofertă, ci intenţie de
negociere sau solicitare de ofertă, excepţie făcând cazurile în care rezultă astfel
din uzanţe ori în mod neîndoielnic din împrejurări (Angheni, M. Volonciu, C.
Stoica, op. cit., p. 291-295; I. Schiau, op. cit., p. 371-376).
În ceea ce priveşte forma ofertei de a contracta, potrivit art. 1187 C. civ., oferta
şi acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a
contractului.
Cum în majoritatea situaţiilor normele legale nu impun condiţii speciale de
formă pentru validitatea contractului, oferta de a contracta, respectiv acceptarea
pot îmbrăca orice formă, inclusiv forma verbală.
In legătură cu acceptarea ofertei vor fi avute în vedere prevederile art. 1196-
1198 C. civ. În consecinţă, orice act sau fapt al destinatarului constituie
acceptare dacă indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă,
astfel cum aceasta a fost formulată, şi ajunge în termen la autorul ofertei.
Tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când
aceasta rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între
acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări (V. Nemeș, Drept Comercial, 2015).
În practică, sunt destul de frecvente situaţiile în care între partenerii de afaceri
se stabilesc relaţii de durată, astfel încât acestea se înfăţişează ca veritabile
uzanţe sau practici statornicite în procesul de perfectare a contractelor
comerciale. De aceea, sunt numeroase cazurile în care obligaţiile comerciale
iau fiinţă prin acceptarea tacită a ofertei de a contracta.
Se impune precizarea că, potrivit legii (art. 1197 C. civ.), răspunsul
destinatarului nu constituie acceptare atunci când:
Drept comercial – II 11
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;

b) nu respectă forma cerută anume de ofertant
c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă. Cu toate acestea,
răspunsul destinatarului, exprimat în condiţiile de mai sus, poate fi considerat,
după împrejurări, ca o contraofertă.
Dacă părţile consimt, contractul poate lua fiinţă chiar dacă acceptarea ofertei
are loc după expirarea termenului sau după ce oferta a devenit caducă, dar
numai dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant despre
încheierea contractului (art. 1198 C. civ.).
Potrivit prevederilor art. 1182 alin. (2) C. civ., este suficient ca părţile să se
pună de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar daca lasă
unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredinţează
determinarea acestora unei alte persoane.
În activitatea comercială, datorită celerităţii raporturilor juridice şi a distanţei
dintre părţile contractante, se uzitează forma simplificată a perfectării actelor
juridice, în sensul că părţile se înţeleg asupra elementelor esenţiale ale
contractului, urmând să definitiveze ulterior detaliile.
De pildă, în cazul contractului de vânzare-cumpărare se negociază în principal
calitatea, cantitatea, preţul şi termenul de predare a bunurilor şi de plată a
preţului, iar celelalte aspecte privind transportul bunurilor, suportarea
cheltuielilor de încărcare, descărcare, transportul propriu-zis, asigurarea
bunurilor pe timpul transportului, instrumentele sau modalităţile de plată etc. se
stabilesc ulterior.
Dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana
căreia i-a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune,
la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după
împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor [art. 1182 alin. (3) C. civ.].
În sfârşit, în ceea ce priveşte momentul şi locul încheierii contractului, potrivit
art. 1186 C. civ., contractele specifice activităţii comerciale se încheie în
momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu
ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile. De asemenea,
contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei
săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în
temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit
naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod.
Momentul încheierii contractului este important pentru determinarea legii
aplicabile, aprecierii asupra condiţiilor de validitate a contractului, pentru
stabilirea datei de la care se produc efectele juridice, mai ales în cazul
contractelor cu executare dintr-o dată (uno ictu) etc.
Tot astfel, în ceea ce priveşte locul încheierii contractului, Codul civil leagă
anumite consecinţe de acest aspect.
Cu titlu de exemplu, evocăm prevederile art. 1662 C. civ., potrivit cărora în
contractul de vânzare-cumpărare preţul poate fi determinat şi de către una sau
mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor. Atunci când
persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul stabilit de părţi
Drept comercial – II 12
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părţii

interesate, preşedintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va
desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin încheiere definitivă, un expert
pentru determinarea preţului. Remuneraţia expertului se plăteşte în cote egale
de către părţi. Dacă preţul nu a fost determinat în termen de un an de la
încheierea contractului, vânzarea este nulă, afară de cazul în care părţile au
convenit un alt mod de determinare a preţului.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1720 C. civ., în lipsa unei stipulaţii
contrare, cumpărătorul trebuie să plătească preţul (a locul în care bunul se afla
în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea este transmisă.
1.2.3. Încheierea contractelor comerciale prin mijloace electronice
Datorită dezvoltării şi extinderii tehnologiei informaţiilor, au fost create noi
tehnici de încheiere a contractelor, bazate pe mijloacele electronice de
comunicare la Distanţă. Pentru armonizarea cu legislaţia Uniunii Europene, au
fost adoptate O.G. nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la încheierea
şi executarea contractelor la distanţă (republicată în M. Of. nr. 177 din 7 martie
2008), care a fost recent abrogată prin O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile
consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, precum si
pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Legea nr. 455/2001
privind semnătura electronică şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul
electronic. Toate aceste acte normative cuprind reguli speciale privind
încheierea contractelor folosind mijloacele de comunicare la distanţă.
O.U.G. nr. 34/2014 se aplică oricărui contract încheiat între un profesionist şi
un consumator, inclusiv contractelor de furnizare a unor servicii de comunicaţii
electronice destinate publicului sau a unor servicii de acces şi conectare la
reţele publice de comunicaţii electronice, precum şi de livrare a unor
echipamente terminale care au legătură cu furnizarea serviciului. Ea se aplică şi
contractelor de furnizare a apei, gazelor naturale, energiei electrice sau energiei
termice, inclusiv de către furnizorii publici, în măsura în care aceste utilităţi
sunt furnizate pe bază contractuală.
Prin O.U.G. nr. 34/2014 au fost adoptate anumite reguli speciale privind
încheierea şi executarea contractelor între profesioniştii care furnizează
produse sau servicii şi consumatori.
În concepţia ordonanţei, prin contract la distanţă se înţelege contractul încheiat
între profesionist şi consumator în cadrul unui sistem de vânzări sau de prestare
de servicii la distanţă organizat, fără prezenţa fizică simultană a
profesionistului şi a consumatorului, cu utilizarea exclusivă a unuia sau a mai
multor mijloace de comunicare la distanţă, până la şi inclusiv în momentul în
care este încheiat contractul.
Profesioniştii care recurg la încheierea contractului prin utilizarea tehnicilor de
comunicare la distanţă sunt obligaţi să-l informeze pe consumator cu privire la:
principalele caracteristici ale produselor sau serviciilor; identitatea
profesionistului; datele de contact ale acestuia; preţul total al produselor şi
serviciilor cu toate taxele incluse sau, în cazul în care preţul nu poate fi calculat
dinainte în mod rezonabil dată fiind natura produselor sau a serviciilor,
modalitatea de calcul al preţului şi, după caz, toate costurile suplimentare de

Drept comercial – II 13
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

transport, de livrare, taxele poştale sau de orice altă natură sau, în cazul în care
acestea nu pot fi calculate dinainte în mod rezonabil, menţionarea faptului că
aceste costuri suplimentare ar putea fi suportate de consumator, inclusiv
perioada de valabilitate a ofertei sau a preţurilor; modalităţile de plată, livrare;
condiţiile de exercitare a dreptului de retragere, dacă acesta există etc.
Momentul încheierii contractului la distanţă îl constituie momentul confirmării,
pe un suport durabil, de către profesionist a acceptării comenzii transmise de
consumator [art. 8 alin. (9) din ordonanţă].
O particularitate specială a contractelor la distanţă o constituie dreptul de
retragere al consumatorului, într-un termen de 14 zile de la data încheierii
contractului,
În cazul contractelor de prestări de servicii sau de la ziua în care consumatorul
sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de consumator,
intră în posesia fizică a produselor, în cazul contractelor de vânzare (art. 9 din
ordonanţă).
Regulile specifice privind comerţul electronic
Comerţul electronic este reglementat prin Legea nr. 455/2001 privind
semnătura electronică şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic. Din
punct de vedere contractual, specific comerţului electronic este că manifestările
de voinţă ale ofertantului şi destinatarului ofertei se materializează în înscrisuri
în formă electronică, iar semnătura autorilor în semnătură electronică (St.D.
Cărpenaru, op. cit., 2014, p. 422).
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 365/2002, dacă părţile nu au convenit
altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei
de a contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului, înscrisul în formă electronică
care conţine încheierea unui contract este asimilat înscrisului sub semnătură
privată dacă, potrivit legii, i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o
semnătură electronică extinsă.
Se impune a preciza faptul că potrivit art. 6 alin. (8) din O.U.G. nr. 34/2014,
cerinţele în materie de informare la încheierea contractelor la distanţă au şi
rolul de a completa cerinţele de informare cuprinse în Legea nr. 365/2002, însă
în cazul în care dispoziţiile ultimului act normativ contravin celor cuprinse de
ordonanţă, vor prevala cele cuprinse în conţinutul O.U.G. nr. 34/2014.

Sarcina de lucru 1
Precizează în 3 fraze care este importanţa determinării momentului şi a
locului încheierii contractului comercial.

Drept comercial – II 14
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

1.3. Executarea obligaţiilor comerciale

1.3.1. Determinarea preţului între profesionişti
Specificul raporturilor comerciale se răsfrânge şi asupra determinării preţului,
orecum şi asupra monedei în care se face plata.
În raporturile comerciale, partenerii de afaceri urmăresc să-şi protejeze cât mai
Dine contraprestatiile pe care le primesc în schimbul executării propriilor
obligaţii. O modalitate de realizare a acestui deziderat o constituie stabilirea
preţului produselor livrate, serviciilor prestate ori a lucrărilor efectuate într-o
monedă cât mai stabilă pe piaţa valutară, însă, fixarea preţurilor în valută poate
afecta situaţia monetară prin devalorizarea monedei naţionale, cu repercusiuni
grave, inclusiv asupra destinatarului final al produselor, lucrărilor şi serviciilor,
care este consumatorul. De aceea, este datoria fiecărui stat să-şi stabilească
propria politică a operaţiunilor valutare, astfel încât să se evite deprecierea
monedei naţionale şi dificultăţile de acces la produsele şi serviciile comerciale.
Regimul juridic al operaţiunilor valutare (Pentru regimul juridic al
operaţiunilor valutare anterior anului 1989, a se vedea D. Drosu Şaguna, C.F.
Donoaiaca, Drept bancar şi valutar, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1994, p. 106.)
este consacrat de Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar,
modificat şi completat de Regulamentul B.N.R. nr. 6/2012. Potrivit
reglementărilor privind efectuarea operaţiunilor valutare, pe teritoriul
României, plăţile, încasările, transferurile şi orice asemenea operaţiuni între
rezidenţi se realizează în moneda naţională (leu), cu excepţiile prevăzute de
lege.
Normele legale nu interzic stabilirea preţului în contractele comerciale în mo-
nedă străină (euro, dolar etc.). Clauzele contractuale prin care preţul este
exprimat în altă monedă decât leul sunt valabile şi acestea se interpretează în
sensul că plata se va face în lei la cursul monedei respective stabilit de Banca
Naţională a României în ziua efectuării plăţii. În consecinţă, chiar dacă părţile
contractului sunt de cetăţenie, respectiv de naţionalitate română, în contract se
poate stabili preţul în monedă străină (euro, dolar, liră sterlină etc.), urmând ca
plata să se facă în lei.
Caracterele preţului sunt:
- să fie stabilit în bani;
- să fie serios;
- să fie determinat sau determinabil.
Preţul se stabileşte de către părţile contractante sau de un terţ (art. 1232 alin.
(1) noul C. civ.).
Potrivit art. 1662 alin. (1) şi (2) din noul C. civ., preţul poate fi determinat şi de
către una sau mai multe persoane desemnate potrivit acordului părţilor.

Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină preţul în termenul

stabilit de părţi sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului,
la cererea părţii interesate, preşedintele judecătoriei de la locul încheierii
contractului va desemna, de urgenţă, în camera de consiliu, prin încheiere

Drept comercial – II 15
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

definitivă, un expert pentru determinarea preţului. Remuneraţia expertului se

plăteşte în cote egale de către părţi.

Art. 1664 alin. (3) din noul C. civ. dispune: „În lipsă de stipulaţie contrară,
vânzarea unor bunuri al căror preţ este stabilit pe pieţe organizate este
presupusă a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua încheierii
contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului. Dacă
această zi a fost nelucrătoare, se ţine seama de ultima zi lucrătoare”.

1.3.3. Solidaritatea obligaţiilor

Actualul Cod civil, ca de altfel şi Codul civil anterior, consacră principiul
divizibilităţii răspunderii debitorilor. Potrivit prevederilor art. 1424 C. civ.,
obligaţia este divizibilă de plin drept, cu excepţia cazului în care
indivizibilitatea a fost stipulată în mod expres ori obiectul obligaţiei nu este,
prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau intelectuală. Se observă,
aşadar, că legiuitorul consacră ope legis divizibilrtatea răspunderii debitorilor.
Regimul juridic al obligaţiei divizibile este legiferat de art. 1422 C. civ., care
stipulează că obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când
aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu
poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale
din datorie. Obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când
fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea
părţii sale din creanţă.
Codul civil legiferează şi obligaţiile indivizibile. Conţinutul obligaţiilor
indivizibile este reglementat de art. 1425 C. clv., care prevede că obligaţia
indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii
acestora. Principalul efect al obligaţiilor indivizibile constă în faptul că fiecare
dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la
executarea întregii obligaţii şi, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre
moştenitorii acestora poate cere executarea integrală. Un caz special de
indivizibilitate legală este consacrat în materia vânzării de art. 1697 C. civ.,
care prevede că obligaţia de garanţie contra evicţiunii este indivizibilă între
debitori.
În accepţiunea Codului civil, indivizibilitatea nu se confundă cu solidaritatea.
În acest sens, art. 1426 C. civ. statuează că solidaritatea debitorilor sau
creditorilor nu atrage, prin ea însăşi, indivizibilitatea obligaţiilor, în lipsă de
stipulaţie contrară, creditorii şi debitorii unei obligaţii indivizibile nu sunt
legaţi solidar.
a. Solidaritatea codebitorilor în activitatea specifică întreprinderilor
comerciale
După ce reglementează principiul divizibilităţii răspunderii în obligaţiile cu
mai mulţi debitori, Codul civil consacră şi o prezumţie de solidaritate a
răspunderii debitorilor. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1446 C. civ.,
„solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel".

Drept comercial – II 16
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

Din textul de lege se desprind condiţiile solidarităţii răspunderii în cadrul

obligaţiilor cu pluralitate de debitori. Astfel, pentru a opera prezumţia de
solidaritate este necesar ca obligaţia să fi fost contractată în exerciţiul activităţii
unei întreprinderi. Potrivit normei, nu are relevanţă izvorul, natura ori scopul
întreprinderii în legătură cu care a fost contractată obligaţia.
Aşa cum am arătat şi în cele anterioare, în cvasitotalitatea cazurilor activitatea
comercială este exercitată sub forma unei întreprinderi de către întreprinzătorul
profesionist persoană fizică sau persoană juridică. Fără îndoială că debitorii
unei obligaţii angajată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi comerciale vor
răspunde solidar faţă de creditorul/creditorii obligaţiei respective. Cum
realizarea unei întreprinderi comerciale presupune încheierea unor acte juridice
comerciale, rezultă că, prin extindere, debitorii obligaţiilor asumate prin
încheierea actelor juridice comerciale răspund solidar pentru obligaţiile
rezultate din astfel de acte.
Excepţia solidarităţii răspunderii debitorilor este specifică obligaţiilor
contractate în exerciţiul întreprinderii; dacă obligaţia nu are legătură cu
întreprinderea, debitorii vor răspunde divizibil. Spre exemplu, membrii unei
întreprinderi familiale contractează un credit, dar nu în vederea realizării
activităţilor specifice întreprinderii, ci pentru satisfacerea unor nevoi personale,
caz în care se păstrează principiul divizibilităţii răspunderii între debitorii
contractanţi. Aşadar, pentru a opera răspunderea solidară a debitorilor este
necesară legătura de cauzalitate între obligaţie şi întreprinderea în cauză.
Se impune a fi reţinut că solidaritatea operează doar asupra debitorilor care au
contractat o obligaţie în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, nu şi asupra
fideiu-sorilor sau asupra altor giranţi care au garantat o obligaţie asumată în
realizarea sau în legătură cu o întreprindere. Aceasta înseamnă că, dacă
obligaţia angajată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi a fost garantată cu
garanţii reale sau personale, în lipsă de stipulaţie contrară în contract, debitorii
vor răspunde solidar, iar giranţii vor răspunde divizibil faţă de
creditorul/creditorii unei astfel de obligaţii. Răspunderea rămâne divizibilă
indiferent dacă fidetusorii sau giranţii au sau nu calitatea de profesionişti, în
înţelesul Codului civil.
În sfârşit, o particularitate esenţială a răspunderii debitorilor unei obligaţii
contractată pentru realizarea unei întreprinderi este aceea că, fiind consacrată
de lege, debitorii răspund solidar, chiar dacă acest lucru nu este specificat în
actul juridic izvor al obligaţiilor.
b. Efectele solidarităţii codebitorilor
Principalele efecte juridice pe care le generează solidaritatea debitorilor se
găsesc în cuprinsul art. 1434 C. civ. şi art 1447 C. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 1434 C. civ., obligaţia solidară conferă fiecărui
creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă
liberatorie pentru tot. Tot astfel, executarea obligaţiei în beneficiul unuia dintre
creditorii solidari îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari.
Ca efect al solidarităţii, creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii
solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune. Urmărirea
pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se
Drept comercial – II 17
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

îndrepte împotriva celorlalţi codebitori. Debitorul urmărit poate însă cere

introducerea în cauză a celorlalţi codebitori (art. 1447 C. civ.).
Raportându-ne la întreprinderea comercială, respectiv la profesionistul titular
al întreprinderii comerciale, conchidem că pentru obligaţiile contractate în
exercitarea activităţilor specifice întreprinderii, debitorii vor răspunde solidar,
iar giranţii, dacă sunt, vor răspunde divizibil.
Ca efect al solidarităţii, creditorul/creditorii pot cere plata oricăruia dintre
debitorii solidari fără ca ceştia să poată invoca beneficiul de diviziune, în
schimb, giranţii, fiind chemaţi să răspundă, vor putea opune beneficiul de
discuţiune şi de diviziune în acţiunea creditorului urmăritor, indiferent că sunt
sau nu profesionişti.
În încheiere, merită evocate efectele juridice ale solidarităţii şi în privinţa
întârzierii debitorilor în executarea obligaţiilor asumate. Astfel, potrivit
dispoziţiilor art. 1526 C. civ., notificarea prin care creditorul îl pune în
întârziere pe unul dintre codebitorii solidari produce efecte şi în privinţa
celorlalţi (V. Nemeș, Drept Comercial, 2015).
Notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, efecte şi
în privinţa celorlalţi creditori.

1.3.4. Regimul juridic al dobânzilor

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, s-a redefinit regimul juridic al
dobânzilor prin adoptarea unor reglementări care diferă ca substanţă de
reglementările anterioare în materie. Aceste reglementări privesc aspecte
precum: noţiunea de dobândă, momentul de la care curg dobânzile, dobânda
legală, dobânda convenţională, anatocismul şi plata anticipată a dobânzilor,
corelaţia dintre dobânzi şi daunele-interese, corelaţia dintre dobânzi şi
penalităţi etc. De asemenea, legiuitorul a avut în vedere, prin Legea nr.
72/2013, şi stabilirea de reguli speciale privind răspunderea pentru întârzierea
în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultate din contractele
încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante. (Nemeș,
2015).
Regimul juridic actual al dobânzilor este reglementat de Codul civil şi de O.G.
nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru
obligaţi băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în
domeniul bancar. Aşa cum rezultă şi din titlu, O.G. nr. 13/2011 reglementează
două categorii principale de dobândă, respectiv dobânda legală remuneratorie şi
dobânda penalizatoare pentru obligaţii băneşti (Pentru un comentariu privind
corelarea dispoziţiilor art. 2167-2168 C. civ. cu cele ale art. 1 alin. (3) din O.G.
nr. 13/2011, a se vedea L. Stănciulescu, Contracte, 2014, p. 415.). Fiind
reglementate de lege, cele două categorii de dobânzi sunt dobânzi legale, dar
acestea pot fi stabilite şi de către părţile contractante, situaţie în care poartă
denumirea de dobânzi convenţionale.

In înţelesul ordonanţei, dobânda remuneratorie este dobânda datorată de

debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru
perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei. După cum se
Drept comercial – II 18
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

observă, dobânda remuneratorie reprezintă dobânda datorată de către debitor cu

titlu de preţ al folosinţei capitalului creditorului.

In schimb, dobânda penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligaţiei

băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă. Aşadar, dobânda
penalizatoare are natura juridică de daună moratorie, fiind datorată de către
debitor pentru neplata la scadenţă a sumei de bani pe care trebuie să o remită
creditorului. Sumele datorate pot proveni din diverse operaţiuni juridice,
vânzare-cumpărare, locaţiune, leasing, împrumut, prestarea unor servicii sau
lucrări etc., în funcţie de obiectul raporturilor juridice

Se impune precizarea că, în accepţiunea juridică a O.G. nr. 13/2011, dacă nu se

precizează altfel, termenul dobândă priveşte atât dobânda remuneratorie, cât şi
dobânda penalizatoare, în sfârşit, potrivit ordonanţei, prin dobândă se vor
înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, ci şi alte prestaţii, sub
orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei
capitalului.

În raporturile comerciale, dobânzile sunt supuse unor reguli speciale care

privesc: momentul curgerii dobânzilor; modul de calcul şi de aplicare al
dobânzilor; cumulul dobânzilor cu daunele-interese.

În ceea ce priveşte prevederile Legii nr. 72/2013, aceasta stabileşte că dobânda

penalizatoare curge de la scadenţă până la momentul plăţii, în condiţiile
dispoziţiilor art. 1535 C. civ. Dacă termenul de plată nu a fost prevăzut în
contract, dobânda penalizatoare curge de la următoarele termene: după 30 de
zile calendaristice de la data primirii de către debitor a facturii sau a oricărei alte
asemenea cereri echivalente de plată; dacă data primirii facturii ori a unei cereri
echivalente de plată este incertă sau anterioară primirii bunurilor sau prestării
serviciilor, după 30 de zile calendaristice de la recepţia mărfurilor sau prestarea
serviciilor; dacă legea sau contractul stabileşte u procedură de recepţie ori de
verificare, permiţând certificarea conformităţii mărfurilor sau serviciilor, iar
debitorul a primit factura ori cererea echivalentă de plată la data recepţiei sau
verificării sau anterior acestei date, după 30 de zile calendaristice de la această
dată (A se vedea, pe larg, S. Popa, Drept comercial, Ed. Universul Juridic,
2014, p. 23).

1.3.5. Curgerea de drept a dobânzilor în obligaţiile comerciale

Sub reglementarea Codului comercial, art. 43 dispunea: „datoriile
comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua
când devin exigibile". Regula curgerii dobânzilor consacrată de Codul
comercial era diferită de cea reglementată de art. 1088 vechiul C. civ.,
potrivit căreia, în obligaţiile civile, dobânzile erau datorate din ziua cererii
de chemare în judecată.
Codul civil actual consacră anumite reguli speciale cu valoare de principii
deosebit de importante pentru raporturile juridice specifice activităţii
comerciale.

Drept comercial – II 19
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

În raporturile specifice întreprinderilor comerciale, în anumite situaţii

îndeplinirea cu exactitate şi promptitudine a obligaţiilor este deosebit de
importantă pentru creditor. De aceea, în raporturile comerciale se operează
cu noţiunea de «termen esenţial» în executarea obligaţiilor. Termenul
esenţial poate rezulta din voinţa părţilor (de exemplu, în cazul contractului
de vânzare-cumpărare, cumpărătorul achiziţionează marfa cu scopul de a o
revinde) sau din natura obligaţiei (de exemplu, aceasta constă în predarea
unor bunuri de sezon), iar întârzierea în ambele cazuri generează pagube
importante creditorului. Tot astfel, executarea obligaţiilor care constau în
plata unor sume de bani este esenţială pentru raporturile de afaceri, ştiut
fiind faptul că, în comerţ, banii sunt frugiferi, iar neplata lor poate cauza
dificultăţi financiare grave în patrimoniul părţilor, inclusiv riscul
declanşării procedurii insorvenţei.
Din acest motiv, dintre cazurile reglementate de art. 1523 C. civ. privind
situaţiile în care debitorul se află de drept în întârziere, în raporturile
comerciale, de mare însemnătate juridică sunt cele care privesc termenul
esenţial în executarea obligaţiilor şi obligaţia de plată a unei sume de bani,
asumată în exerciţiul unei întreprinderi. Prin urmare, când părţile prevăd în
mod expres că prin simpla ajungere la termen debitorul se află în
întârziere, precum şi când obligaţia are ca obiect plata unei sume de bani
contractată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, debitorul nu mai
trebuie notificat, deoarece este considerat de drept în întârziere dacă nu-şi
execută obligaţia faţă de creditor.
Se impune a fi reţinut că, potrivit art. 1523 alin. (4) C. civ., cazurile în care
debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice
declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă.
Principalele efecte juridice ale întârzierii obligaţiilor băneşti sunt prevăzute
de art. 1535 C. civ. şi de art. 2 din O.G. nr. 13/2011.
Astfel, art. 1535 C. civ. statuează căt în cazul în care o sumă de bani nu
este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la
scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în
lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.
În completarea acestei reguli, O.G. nr. 13/2011, în art. 2 dispune că, în
cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale,
obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare,
după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către
părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
Aşadar, astfel cum rezultă din interpretarea normelor mai sus-reproduse,
obligaţiile ce au ca obiect plata unei sume de bani, asumată în exerciţiul
unei întreprinderi comerciale, produc dobândă de drept de la scadenţă.
Aceasta înseamnă că debitorul obligaţiei de plată a unei sume de bani
contractată în exerciţiul activităţii specifică unei întreprinderi comerciale
va plăti dobânzi de la scadenţă fără să fie necesară punerea în întârziere a
acestuia.
Se impune a fi reţinut că, deşi potrivit Codului civil dobânzile curg de
drept de la scadenţă, ele trebuie cerute de creditor, neputând fi acordate din

Drept comercial – II 20
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

oficiu de către instanţă (A se vedea şi St.D. Cărpenaru, op. cit., 2014, p.

461.).
Pentru curgerea de drept a dobânzilor este necesar ca obligaţia debitorului
să constea din plata unei sume de bani, obligaţia să fie lichidă (cuantumul
sumei să fie determinat) şi obligaţia să fie exfgibilă.
În legătură cu efecte juridice ale întârzierii debitorului în executarea
obligaţiilor, evocăm şi prevederile art. 1525 C. civ. care stipulează că
debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice
pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul fortuit
îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei.

Sarcina de lucru 2
Identifică 5 elemente specifice executării obligaţiilor comerciale, prin
raportare la executarea obligaţiilor civile.

1.4. Probele în materie comercială

1.4.1. Consideraţii introductive

Specificul raporturilor juridice de drept material la care participă profesioniştii

comercianţi se răsfrânge şi asupra raporturilor de drept procesual prin aceea
că actualul Cod de procedură civilă instituie anumite reguli, în special, în ce
priveşte principalele mijloace de probă a acestor categorii de raporturi
juridice, în concret, regimul probatoriu al raporturilor la care participă
profesioniştii comercianţi nu este atât de exigent ca cel al raporturilor juridice
obişnuite. Apoi, în raporturile dintre profesioniştii comercianţi, pe lângă
mijloacele de probă din dreptul comun, au valoare probatorie şi facturile
acceptate, corespondenţa comercială, registrele comerciale etc.

1.4.2. Principalele probe folosite în raporturile comerciale

§1. Proba prin înscrisuri

Deşi raporturile comerciale sunt caracterizate de celeritate şi lipsă de
formalism, înscrisurile sunt destul de prezente în relaţiile comerciale. Mai
mult, există anumite cazuri pentru care legea impune forma scrisă actelor
juridice ad validitatem, şi alte cazuri în care forma scrisă a actului juridic
comercial este cerută ad probationem de lege.

Drept comercial – II 21
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

Actele juridice pentru care legea cere forma scrisă ad validitatem sunt cele
precum: cambia, care potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 58/1934, trebuie
să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunile obligatorii enumerate de
lege; contractul de societate, care, în ipotezele de la art. 5 alin. (6) lit. a)-c) din
Legea nr. 31/1990, trebuie să îmbrace forma autentică; contractele între
societatea cu răspundere limitată şi asociatul unic al acesteia se încheie în
formă scrisă sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 15 din Legea nr. 31/1990).
Actele juridice pentru care legea impune forma scrisă ad probationem sunt, de
exemplu: contractul de societate în participaţie, contractul de agenţie,
contractul de consignaţie.
Potrivit art. 265 C. proc. civ., înscrisul este orice scriere sau altă consemnare
care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei
material ori de modalitatea de conservare şi stocare. În ceea ce priveşte
înscrisul pe suport informatic, acesta este admis ca probă în aceleaşi condiţii ca
înscrisul pe suport hârtie, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege (art.
266 C. proc. civ.). Ca regulă generală, înscrisul sub semnătură privată,
recunoscut de cel căruia îi este opus sau, după caz, socotit de lege ca
recunoscut, face dovadă între părţi până la proba contrară, înscrisurile sub
semnătură privată pentru care nu s-au îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 274
(pluralitatea de exemplare) şi art. 275 (formalitatea bun şi aprobat) sunt
socotite ca început de dovadă scrisă, în privinţa înscrisurilor întocmite de
profesionişti, dispoziţiile de mai sus nu se aplică. Aceasta deoarece art. 277
alin. (1) C. proc. civ. prevede în mod expres că dispoziţiile art 274, respectiv
art. 275 C. proc. civ. nu se aplică raporturilor dintre profesionişti. Mai exact,
art. 277 alin. (2) C. proc. civ. prevede că înscrisul nesemnat, dar utilizat în mod
obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi pentru a constata un act
juridic face dovada cuprinsului său, cu excepţia cazului în care legea impune
forma scrisă pentru însăşi dovedirea actului juridic, înscrisul sub semnătură
privată întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost
făcut la data consemnată în cuprinsul său. În acest caz, data înscrisului sub
semnătură privată poate fi combătută cu orice mijloc de probă, iar dacă
înscrisul nu conţine nicio dată, aceasta va putea fi stabilită în raporturile dintre
părţi cu orice mijloc de probă [art. 277 alin. (3) şi alin. (4)].
§2. Proba cu martori
Libertatea contractuală care guvernează raporturile comerciale de drept
material se răsfrânge şi asupra raporturilor comerciale de drept procesual care
se exprimă mai ales în folosirea probei cu martori în litigiile comerciale.
Potrivit art. 309 C. proc. civ., proba cu martori este admisibilă în toate cazurile
în care legea nu dispune altfel. Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu
martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate
acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act
juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul
activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă
scrisă.
În consecinţă, obligaţiile izvorâte din raporturile la care participă profesioniştii
comercianţi pot fi dovedite cu orice mijloc de probă, inclusiv cu martori, şi
aceasta indiferent de valoarea actului juridic.
Drept comercial – II 22
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

§3. Raportul de expertiză

În litigiile comerciale rapoartele de expertiză sunt destul de frecvent folosite,
iar aspectele privind administrarea probei cu expertiză în materie comercială
vor fi regularizate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă (art. 330 şi
urm.).
§4. Facturile acceptate
Facturile acceptate reprezintă unul dintre mijloacele de probă specifice
raporturilor comerciale. Facturile sunt deosebit de răspândite în activitatea
comercială, fiind emise în cadrul operaţiunilor de vânzare-cumpărare, dar ele
pot însoţi, în principiu, orice altă operaţiune comercială (de locaţiune, leasing,
comision, agenţie etc.). De aceea, factura comercială este definită ca fiind un
înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei operaţiuni
comerciale (V. Nemeș, Drept Comercial, 2015).
Menţiunile obligatorii ale facturii sunt reglementate în art. 155 alin. (19) C.
fiscal (Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (M. Of. nr. 927 din 23
decembrie 2003) şi privesc elementele de identificare a părţilor la care se referă
produsele sau serviciile consemnate în aceasta, data emiterii, numărul de
ordine, descrierea produselor livrate sau a serviciilor prestate, baza de
impozitare a bunurilor şi serviciilor la care se referă factura etc.
Forţa probantă a facturii comerciale este cea a înscrisului sub semnătură
privată
Fiind un înscris sub semnătură privată, factura face dovada împotriva
emitentului. Deşi potrivit prevederilor art. 155 alin. (28) C. fiscal, semnarea şi
ştampi-larea facturilor nu constituie elemente obligatorii pe care trebuie să le
conţină factura, este indicat ca facturile să fie semnate şi ştampilate atât de
către emitentul facturii, cât şi de către destinatarul acesteia. Dacă este
acceptată, factura comercială poate fi folosită şi în favoarea emitentului, adică
împotriva destinatarului.
Ca orice act juridic, factura poate fi acceptată expres sau tacit.
Acceptarea facturii este expresă când există menţiunea «acceptat» pe aceasta
sau o formulă asemănătoare. Cu atât mai mult se consideră acceptată factura în
cazul în care destinatarul comunică emitentului poziţia sa de acceptare a
facturii.
Trebuie reţinut că, în practica curentă a raporturilor comerciale, dacă factura
poartă semnătura reprezentantului destinatarului şi ştampila acestuia, se
consideră că respectiva factură este acceptată expres. Se înţelege că în virtutea
dispoziţiilor art. 309 C. proc. civ., facturile vor putea fi combătute cu orice
mijloace de probă, inclusiv cu martori.
Factura se consideră acceptată tacit în situaţia în care, de exemplu, destinatarul
emite un instrument de plată (cec, bilet la ordin etc.) sau când foloseşte marfa
livrată în procesul de producţie, o revinde mai departe sau întreprinde alte
operaţiuni din care rezultă acceptarea neîndoielnică a facturii (St.D.
Cărpenaru, op. cit., 2014, p. 483-484).

Drept comercial – II 23
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

§5. Corespondenţa comercială

Datorită celerităţii raporturilor comerciale, tot mai multe acte şi contracte
comerciale se negociază şi se încheie prin corespondenţă, în doctrină s-a
precizat că prin corespondenţă comercială se înţelege orice fel de înscrisuri
(scrisori, telegrame, note, fax, e-mail etc.) intervenite între comercianţi în
scopul perfectării, modificării sau stingerii unor obligaţii comerciale (St.D.
Cărpenaru, op. cit., 2014, p. 485; pentru aspecte privind forţa probantă a
cores-Dondenţei comerciale, a se vedea şi S. Angheni. M. Volonciu, C. Stoica,
op. Cit., p. 313-315; . Schiau, op. Cit., p. 390). Forţa probantă a înscrisurilor ce
alcătuiesc corespondenţa comercială este aceea a înscrisurilor sub semnătură
privată, indiferent de modalitatea de transmitere ori suportul pe care sunt
conservate.
§6. Telegramele
În doctrină (St.D. Cărpenaru, op. cit., 2014, p. 485), telegrama a fost definită
ca fiind o comunicare a unei manifestări de voinţă transmisă la distanţă prin
telegraf de către o persoană (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin
intermediul oficiului telegrafic. Pe această cale, destinatarul primeşte un înscris
care reproduce conţinutul comunicării, iar nu înscrisul original predat de
expeditor oficiului telegrafic. Forţa probantă a telegramelor este 'eglementată
de art. 289 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit textului de lege citat, telegramele fac
probă ca înscris sub semnătură privată, dacă originalul a fost semnat de
expeditor şi dacă se probează că originalul a fost predat oficiului poştal.
Realitatea actuală ne arată că telegrama este tot mai rar folosită ca mijloc de
comunicare în raporturile comerciale, locul ei fiind luat de alte tehnici modeme
de comunicare precum: telexul, telefaxul, e-mailul etc.
§7. Mijloacele moderne de comunicare şi valoarea lor probatorie în
raporturile comerciale
Aşa cum am precizat şi în cele de mai sus, în practica actuală a relaţiilor
comerciale se folosesc noi tehnici şi mijloace de comunicare la distanţă,
precum telexul, telefaxul şi e-mailul.
Telexul constituie un mecanism mixt de telefonie şi de telegrafie în
teleimprimator, care foloseşte prin comutare acelaşi circuit de transmisiune.
Telefaxul reprezintă o metodă de transmitere a textelor, desenelor, fotografiilor
etc. pe liniile de comunicaţie telefonice. La fel ca şi în cazul telegramei, prin
telex şi telefax destinatarul primeşte un înscris care cuprinde conţinutul
comunicării, iar nu înscrisul original al expeditorului, în concret, destinatarul
primeşte o copie de pe originalul înscrisului transmis prin telex sau telefax.
De aceea, în literatura de specialitate (V. Nemeș, 2015, p. 281) se apreciază că
forţa probantă a telexului şi a faxului ar putea fi cea a telegramei, adică forţa
probantă a înscrisului sub semnătură privată.
E-mailul reprezintă o tehnică de comunicare la distanţă sub formă electronică.
Prin Legea nr. 455/2001 s-a reglementat regimul juridic al înscrisurilor sub
formă electronică. În conformitate cu art. 4 pct. 2 din această lege, înscrisul în
formă electronică reprezintă o colecţie de date în formă electronică între care
exista relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte

Drept comercial – II 24
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui

program informatic sau al altui procedeu similar.
În privinţa forţei probante a înscrisului în formă electronică, art. 267 C. proc.
civ. prevede că înscrisurile făcute în formă electronică sunt supuse dispoziţiilor
legii speciale, în acest sens, Legea nr. 455/2001 prevede că înscrisul în forma
electronică căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură
logică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la
momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a
semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele
sale, cu înscrisul sub semnătură privată (art. 5 din lege). Tot legea prevede că
înscrisul sub formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat
logic o semnătură logică, recunoscută de cel căruia i se opune, are acelaşi efect
ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă
drepturile.
Comunicările pe cale electronică pot fi imprimate pe suporturi electronice sau
pe suport de hârtie şi folosite ca mijloace de probă în faţa instanţei de judecată.
În privinţa înscrisurilor pe suport informatic, potrivit art. 284 C. proc. civ.,
dacă prin lege nu se prevede altfel, documentul care reproduce datele unui act,
înscrise pe un suport informatic, face deplină dovadă între părţi, până la proba
contrară.
Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează
integritatea documentului, acesta poate servi, după circumstanţe, ca mijloc
material de probă sau ca început de dovadă scrisă. Codul de procedură civilă
instituie şi o prezumţie de validitate a înscrierii în situaţia efectuării acesteia de
către un profesionist. Astfel, art. 283 C. proc. civ. prevede că înscrierea datelor
unui act juridic pe suport informatic este prezumată a prezenta garanţii
suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în cazul în care ea este
făcută în mod sistematic şi fără lacune şi când datele înscrise sunt protejate
contra alterărilor şi contrafacerilor, astfel încât integritatea documentului este
deplin asigurată. O astfel de prezumţie există şi în favoarea terţilor din simplul
fapt că înscrierea este efectuată de către un profesionist. Dacă suportul sau
tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează integritatea documentului,
acesta poate servi, după circumstanţe, ca mijloc material de probă sau ca
început de dovadă scrisă [art. 284 alin. (2) C. proc. civ.].

Sarcina de lucru 3
Identifică legislaţia națională aplicabilă în domeniul comerţului
electronic şi enumeră actele normative.

Drept comercial – II 25
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

Rezumat
Intrarea în vigoare, la 1 octombrie 2011, a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil a condus la o nouă configurare a materiei comerciale. Astfel, dispoziţiile
comerciale ce îşi justificau specificitatea în comparaţie cu cele civile tocmai
ca urmare a naturii raporturilor comerciale, nu numai că nu au dispărut, ci
dimpotrivă au fost extinse tuturor raporturilor de drept privat. Această
concluzie cu uşurinţă se poate observa din modul în care regulile derogatorii
ale obligaţiilor comerciale au fost preluate de noul Cod civil din Codul
comercial din 1887. În materia obligaţiilor, prevederile noului Cod civil
conturează modificări numeroase şi substanţiale. În acest context trebuie
verificat în ce măsură regulile derogatorii în această materie, aşa cum erau
reglementate în Codul comercial (art. 40-45, art. 59), au fost preluate în noua
reglementare. Avem în vedere acele reguli ce determină caracterul derogator
al obligaţiilor comerciale faţă de obligaţiile civile, respectiv: solidaritatea
codebitorilor; curgerea de drept a dobânzilor, interdicţia de a se acorda
termenul de graţie, neadmiterea de către instanţă a retractului litigios; locul
executării obligaţiilor comerciale; determinarea preţului. Specificul
obligaţiilor comerciale determină şi un anumit specific al condiţiilor de probă
a drepturilor subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale. Libertatea
contractuală – principiu fundamental al obligaţiilor comerciale – are drept
corolar libertatea probei în litigiile comerciale. Instrumentul probatoriu al unui
drept comercial trebuie, în primul rând, să facă deplină credinţă, pentru a
consolida creditul comercial; în al doilea rând, să fie uşor de confecţionat
pentru a nu periclita celeritatea în circulaţia bunurilor comerciale; în al treilea
rând, proba să fie uşor de administrat.

Teste de autoevaluare
1. Principiul libertăţii contractuale se referă la:
a) libertatea de a stabili conţinutul contractului;
b) doar la stabilirea locului încheierii contractului;
c) numai la posibilitatea de a stabili durata contractului.

2. Potrivit noului Cod civil, contractul negociat prin corespondenţă se

consideră încheiat în momentul:
a) emisiunii voinţei acceptantului;
b) când acceptarea a ajuns la ofertant;
c) cunoaşterii de către ofertant a acceptării ofertei.

3. În cazul în care părţile nu au determinat preţul:

a) vânzarea-cumpărarea comercială este valabilă, dacă părţile au înţeles
să se refere la preţul curent sau preţul corect;
b) vânzarea-cumpărarea comercială nu este valabilă;
c) vânzarea-cumpărarea comercială este valabilă, cu condiţia acceptării
preţului pieţei.

Drept comercial – II 26
Angelica Roşu Obligaţiile profesioniştilor comercianţi

4. Solidaritatea codebitorilor în materie comercială presupune:

a) posibilitatea pentru creditori de a solicita plata întregii creanţe;
b) posibilitatea pentru creditori de a solicita de la oricare dintre debitori
executarea în întregime a obligaţiei;
c) obligaţia pentru creditori de a solicita debitorilor să execute doar
partea fiecăruia din obligaţie.

Bibliografie minimală
Cărpenaru, S. D. (2007). Drept comercial român. Bucureşti: Universul Juridic, pp.
405-448.
Schiau, I. (2009). Drept comercial. Bucureşti: Hamangiu, pp. 393-407.
Roşu, A. (2010). Drept comercial. Bucureşti: Pro Universitaria
Angheni, S. (2011). Dreptul comercial – între dualism şi monism în Noul Cod civil.
Comentarii, în Noul Cod civil comentarii. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
coordonator Marilena Uliescu. Bucureşti: Universul juridic.
Sauleanu, L. (2011), Specificul obligatiilor asumate de profesionisti in contextul
dispozitiilor Noului Cod civil, studiu susţinut în cadrul Conferinţei “Avocatura şi
mediul de afaceri. Impactul Noului Cod civil”, organizată de Baroul Vâlcea, 1
octombrie 2011.
Boroi, G., Stănciulescu, L. (2012), Instituţii de drept civil în reglementarea noului
Cod civil, Bucureşti: Hamangiu.
***Noul Cod civil. Note. Corelaţii. Explicaţii (2011). Bucureşti: C.H. Beck.

Drept comercial – II 27