4.

ORGANIZAREA TERITORIALĂ A PĂDURILOR

Aspecte generale

În gândirea amenajistică modernă pădurea este privită ca un

ansambluunitar de arborete în interacţiune, adică, astfel constituită încât funcţiilearb
oretelor sale componente să concure atât la păstrarea ei ca întreg cât şi
laexercitarea cu maximum de eficacitate a funcţiilor sale. Într-un astfel de sistem,în
care fiecare parte cmponent depinde de toate celelalte, iar acestea de întregulsistem şi
invers, funcţiile părţilor sale componente duc la apariţia unor noi funcţiiale întregului
sistem. În aceste condiţii, amenajării pădurilor îi revine sarcina de aadopta permanent
structura pădurii la funcţiile ei social-ecolgice şi economice.În spiritul acestei idei se
poate spune că o pădure amenajată este
unsistem care funcţionează ca o întreprindere ecologică în care se producefitomasă, pe
baza unei tehnologii naturale. O astfel de întreprindere ecologică productivă,
funcţionează autonom, după principiul sistemelor cu autoreglare, prinrelaţia imput-
ouput şi conexiunea inversă, asigurând realizarea obiectivelor fixateşi funcţionarea
permanentă a sistemului. Un astfel de sistem, constituit dintr-omulţime de arborete,
formează o pădure capabilă să asigure realizarea unui scop prin exercitarea cu
continuitate a funcţiilor ce i-au fost atribuite.Se poate spune că o pădure amenajată
funcţionează, sub conducereaomului (administraţiei silvice), ca un organism:
neântrerupt şi cu maximum deeficacitate, asigurând realizarea obiectivelor social-
ecolgice şi economicestabilite. Ea este considerată ca un sistem biotehnico economic,
în realizareacăruia deosebim două aspecte: pe de o parte

constituirea sistemului, iar pe dealtă parte

organizarea, modelarea şi conducerea

lui din punt de vederefuncţional. Constituirea sistemului constă în separarea părţilor
de păduredistincte, după criterii ecologice, silvoculturale, biometrice, structurale orifu
ncţionale şi crearea mijloacelor necesare pentru conducerea optimă a lucrărilor de
gospodărire. Cu alte cuvinte, ea constă în amenajarea pădurilor, în sensuladevărat al
acestui cuvânt, adică organizarea ei sub aspect
teritorial. Organizarea,modelarea şi onducerea acestui sistem constă în adoptarea stru
cturii lui lafuncţiile social-economice şi ecologice care i-au fost atribuite.

Aceste două aspecte organizatorice s-

au impus totdeauna în preocupările amenajistice,constituind sarcini principale sau,
mai corect, mijloacele orgaizatorice de bază ale amenajării pădurilor. Ţinând seama că
în amenajarea pădurilor situaţiile născute din experienţa practică au fost totdeauna
luate în considerare, nu estelipsit de interes să cunoaştem care au fost primii paşi în
organizarea teritorială
a pădurilor. Trebuie reţinut fatul că orice suprafaţă de pădure mai mult sau mai puţin
individualizaă poartă un nume propriu. Împărţirea domeniului păduros în păduri şi
evidenţierea acestora cu nume proprii constituie cea dintâi formă desistematizare
teritorială în interesul orientării, înţelegerii şi explicării situaţiilor din
natură. Noţiunea de pădure conţine în ea ideea de suprafaţă apreciabilă.Porţiunile mai
mici din cadrul unei păduri au fost numitetrupuri de pădure, pecând o suprafaţă
păduroasă de mare întindere, a fost numitămasiv forestier

Termenul de masiv exprimă ideea de compact, masă compactă de păduri. Îlîntâlnim

însă şi în alte expresii, ca: stare de masiv, margine de masiv, etc., în careare sens de
pădure închisă compactă.În concepţia mai nouă, cea mai mică unitate constitutivă a
unei pădurieste arboretul, iar păurea pentru a exista trebuie să conţină cel puţin un
arboret.Masivul forestier, pădurea, trupul de pădure şi arboretul suntconsiderate
unităţi teritoriale forestiere naturale.

Ca sistem de împărţire însă,sistemul natural nu corespunde nevoilor gospodăreşti.

De aceea, pe deasupraunităţilor naturale s-au format unităţile teritoriale, determinate

fie de nevoileadministrative, fie de necesităţile organizării şi conducerii structural-
funcţionalea pădurii. Astfel, pentru nevoile administraţiei s-au constituit ocoale slvice,
iar încadrul lor s-au format după sistemul actual districte, brigăzi şi cantoane
silvice.Ocolul silvic este, cum s-a arătat, unitatea teritorial-administrativă ale
cărei păduri formează obiect de amenajare unitar.După normele de amenajare a
pădurilor din România, criteriile şicondiţiile de constituire ale ocoalelor silvice sunt:a).
Să aibă limite naturale evidente, în regiunea de munte şi de deal şiartifciale
permanente, eventual naturale la câmpie urmărindu-se o repartizareteritorială optimă
a trupurilor de pădure pe ocoale; b). Întiderea ocoalelor să se încadreze, pe cât posibil,
între:- 5000 – 8000 ha la câmpie;- 6000 – 12000 ha la dealuri;- 7000 – 20000 ha la
munte.La fiecare amenajare se au în vedere noi posibilităţi de optimizare aconstituirii
ocoalelor.Pentru amenajarea pădurilor sunt necesare şi se constituie unităţiteritoriale
amenajistice cum sunt: unitatea de gospodărire, parcela şi subparcela.

Modul de organizare a unei păduri depinde de împrejurările în care seaflă:

naturale, economice şi sociale.

Informarea prealabilă. Informarea prealabilăasupra acestora constituie primul pas în

acţiunea de amenajare a pădurilor şi serealizează printr-o recunoaştere generală
(a situaţiei)Amenajisul se orientează mai întâi după hărţi, fotograme şi diferite
altesurse de informaţie. Apoi, tot pe hărţi sau planuri topografice, el
proiecteazăsoluţii preconizate pentru amenajarea pădurii şi fixează felul şi modul dede
sfăşurare în timp şi spaţiu al lucrărilor planificate în acest scop.

Hărţile pe caresunt reprezentate astfel de detalii se numesc hărţi (planuri)

amenajistice sauamenajament. Pentru o bună orientare, o hartă amenajistică trebuie
să conţină înafară de detalii organizatorice, toate denumirile pădurilor şi părţile de
păduredupă toponomia locului. Gospodărirea silvică este interesată să păstreze
acestedenumiri, să le consemneze pe hărţi şi să le utilizeze în descriere pentru a
uşuraorientarea şi pentru a lega pădurile de trecutul lor istoric. Schimbarea arbitrală
adenumirilor provoacă dezorientare
8.Alegerea tratamentului

Cum s-a aratat, starea normala a unei paduri presupune in primul rindarborete
normale,adica apte sa valorifice la maximum, in scopuri social-economice,
factoriinaturali.

Evident ca pentru ca un arboret sa se

comporte astfel, trebuie saindeplineasca anunute conditii. Am analizat pina acum
citeva din acestea. Ne-au mai ramas de analizat o singura caracteristica: structura
arboretelor.Va trebui sa se stabileasca, deci, in primul rind tipul de structura:gradinar
it, regulat cvasigradinant sau etajat.

Fara indoiala ca realizarea acestui tei implica aplicarea unui anumittratament. De

aceea in loc sa se vorbeasca de structura arboretelor se poatevorbi de caractensticile
tratamentului ce trebuie aplicat.

In practica nici nu sevorbeste decit de tratament. Dar nu trebuie sa se inteleaga gresit.

Aici nu estevorba de modul de regenerare a arboretului, ci de ansamblul (sistemul)
demasuri silviculturale la care este supus un arboret, in mod consecvent. de-
alungul intregii lui vieti, pentru a se asigura conditiile ecologice si structuralecele mai
proprii functiunilor luisocial-ecologice si economice.

- tratamentul trebuie sa asigure, pe cat se poate, regenerarea arboretelor pe cale

naturala, pe de o parte ca este gradinarit, iar pe de alta parte,fiindca asigura o
productivitate mai ridicata;- scopul gospodariri padurilor insa nu este regenerarea,
ci productia delemn sau asigurarea unei protectii oarecare in conditii cat
maieconomice.

- tratamentul trebuie sa evite expunerea arborilor la actiunea factorilor daunatori

externi (doboriri, uscarea solului, inmlastinarea) si sa ridice pe cat posibil capacitatea
lor de rezistenta;- tratamentul trebuie sa corespunda functionarii padurii
Obiective social –economice si si ecologice ale silviculturii