Sunteți pe pagina 1din 193

NICOLAE ILINCA

GEOGRAFIA
UMANĂ
POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE
CUPRINS

1. INTRODUCERE................................................................................................................................
1.1..................................................................................................................Con
ceptele de bază...................................................................................................................................
1.2..................................................................................................................Con
lucrarea dintre geografia umană şi alte domenii ale ştiinţei ............................................................... 12
1.1..................................................................................................................Preo
cupări in domeniul geografiei populaţiei şi al aşezărilor umane.........................................................16
1.2..................................................................................................................Prin
cipiile geografice aplicate în geodemografie......................................................................................25
1.5.Aspecte ale metodologiei cercetării în geografia populaţiei
şi a aşezărilor umane .................................................................................................................. 26

2. RĂSPÂNDIREA POPULAŢIEI.........................................................................................................31
2.1. Aria antropogenezei şi adaptarea activă a omului la condiţiile de mediu.................................31
2.1.1......................................................................................................... Prez
enţa omului vechi pe teritoriul ţării noastre.................................................................................34
2.1.2......................................................................................................... Ada
ptarea activă a omului la condiţiile de mediu..............................................................................35

2.2..................................................................................................................Fact
orii ce influenţează distribuţia spaţială a populaţiei............................................................................35
2.3..................................................................................................................Num
ărul populaţiei Terrei..........................................................................................................................41
2.4...................................................................................................................Den
sitatea populaţiei..................................................................................................................................43

2.4.1...........................................................................................................Den
sitatea generală (aritmetică)..........................................................................................................43
2.4.2...........................................................................................................Dist
ribuţia teritorială a valorilor densităţii populaţiei..........................................................................44
2.4.3...........................................................................................................Răs
pândirea populaţiei în latitudine şi în longitudine.........................................................................47
2.4.4...........................................................................................................Răs
pândirea populaţiei pe ţări.............................................................................................................49

3. DINAMICA POPULAŢIEI..................................................................................................................54
3.1. Mişcarea naturală a populaţiei.....................................................................................................55
3.1.1.......................................................................................................... Fert
ilitatea populaţiei..........................................................................................................................55
3.1.2.......................................................................................................... Nat
alitatea..........................................................................................................................................64
3.1.3.......................................................................................................... Mor
talitatea generală...........................................................................................................................72

3.1.3.1.............................................................................................. Mo
rtalitatea generală medie...................................................................................................73
3.1.3.2.............................................................................................. Mo
rtalitatea infantilă..............................................................................................................78

3.1.4................................................................................................. Viaţ
a medie.............................................................................................................................83
3.1.5................................................................................................. Bila
nţul natural........................................................................................................................87
3.1.6................................................................................................. Tip
uri de reproducere umană.................................................................................................92
3.2. Evoluţia numărului populaţiei ............................................................................................... 96
3.2.1. Evoluţia numerică a populaţiei pe continente
şi pe mari regiuni geografice...........................................................................................108
3.2.2. Evoluţia numerică a populaţiei României........................................................................116
3.3. Mobilitatea teritorială a populaţiei...............................................................................................119
3.3.1......................................................................................................... Migr
aţia - concept şi noţiune geografică.............................................................................................119
3.3.2......................................................................................................... Facto
rii mobilizatori ai migraţiilor umane...........................................................................................120
3.3.3......................................................................................................... Tipur
i şi forme de migraţie..................................................................................................................124
3.3.4.........................................................................................................Evol
uţia migraţiilor pe Terra..............................................................................................................133
3.3.5......................................................................................................... Cara
cteristici actuale ale migraţiei internaţionale...............................................................................137
3.3.6......................................................................................................... Cons
ecinţele migraţiilor......................................................................................................................143
3.3.7........................................................................................................ Soldu
l migraţiei internaţionale............................................................................................................144
3.3.8........................................................................................................Bilanţ
ul total al populaţiei .................................................................................................................. 145

4. STRUCTURILE POPULAŢIEI....................................................................................................... 146


4.1................................................................................................................ Struct
ura rasială.........................................................................................................................................146
4.2................................................................................................................. Struc
tura etnică..........................................................................................................................................153

4.2.1.........................................................................................................Statel
e şi naţiunile................................................................................................................................156
4.2.2.........................................................................................................Struc
tura etnică a populaţiei României................................................................................................160

4.3................................................................................................................. Struc
tura lingvistică...................................................................................................................................162
4.4................................................................................................................. Struc
tura religioasă....................................................................................................................................174
4.5................................................................................................................. Struc
tura pe grupe de vârstă şi sexe...........................................................................................................179

4.5.1......................................................................................................... Struc
tura pe grupe de vârstă................................................................................................................179
4.5.2.........................................................................................................Struc
tura pe sexe.................................................................................................................................195
4.6. Structura socio-economică...........................................................................................................198
4.7. Structura pe medii ........................................................................................................................... 204

5. POPULAŢIA, ECONOMIA, DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ........215


5.1. Raportul dintre populaţie şi resurse.......................................................................................215
5.1.1.........................................................................................................Resu
rsele alimentare şi consumul de calorii.......................................................................................215
5.1.2. Problemele demografice cruciale
şi creşterea producţiei agroalimcntare............................................................................217
5.1.3. Raportul dintre creşterea populaţiei şi suprafeţele agricole,
resursele de apă, resursele minerale şi energetice............................................................219
5.1.4. Presiunea umană şi mediul înconjurător..........................................................................223
5.2.................................................................................................................Rapo
rtul dintre populaţie şi dezvoltarea durabilă......................................................................................224
5.3.................................................................................................................Venit
ul naţional brut — indice relevant al gradului de civilizaţie al populaţiei..........................................227
5.4.................................................................................................................Popu
laţia şi mediul înconjurător................................................................................................................242

5.4.1.........................................................................................................Istori
cul problemei „relaţia om-mediu"..............................................................................................242
5.4.2.........................................................................................................Rolul
geografiei umane în cercetarea relaţiilor om-mediu...................................................................243
5.4.3.........................................................................................................Creşt
erea demografică şi dezechilibrele ecologice..............................................................................243
5.4.4. Folosirea excesivă a resurselor naturale, degradarea mediului şi a calităţii
vieţii .............245
5.5. Politicile demografice...............................................................................................................246

6. AŞEZĂRILE UMANE (HABITATUL UMAN)..............................................................................248


6.1................................................................................................................ Conce
ptul de aşezare umană......................................................................................................................248
6.2................................................................................................................ Comp
onentele habitatului uman................................................................................................................250
6.3................................................................................................................ Distri
buţia spaţială a aşezărilor umane......................................................................................................251
6.4................................................................................................................ Forme
le de aglomerare umană...................................................................................................................252
6.5................................................................................................................ Genez
a şi evoluţia aşezărilor umane...........................................................................................................254
6.6................................................................................................................ Rural
ul - geneză a urbanului.....................................................................................................................262

7. ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI ..................................................................263


7.1.Organizarea spaţiului urban ......................................................................................... 263
7.1.1. Zonele funcţionale ........................................................................................................266
7.1.1.1......................................................................................................Centr
ul sau nucleul central..................................................................................................................266
7.1.1.2. Zonele comerciale..............................................................................................266
7.1.1.3. Zonele industriale..............................................................................................266
7.1.1.4. Zonele administrative.........................................................................................268
7.1.1.5. Zonele de transporturi........................................................................................268
7.1.1.6. Zonele cu dotări socioculturale..........................................................................269
7.1.1.7. Zonele rezidenţiale sau de locuit........................................................................269
7.1.1.8. Zonele cu spaţii de locuit şi de agrement...........................................................271
7.1.1.9. Zonele de influenţă ale aşezărilor urbane...........................................................271

7.2................................................................................................................ Ame
najarea teritoriului urban..................................................................................................................273
7.3................................................................................................................ Planu
l oraşului...........................................................................................................................................275

7.3.1.........................................................................................................Tipur
i morfostructurale de oraşe.........................................................................................................276
7.3.2.........................................................................................................Fizio
nomia urbană..............................................................................................................................280
7.3.3.........................................................................................................Form
ele teritoriale urbane...................................................................................................................281
7.3.4.........................................................................................................Tipur
i fizionomice de oraşe................................................................................................................285
7.4. Organizarea spaţiului rural....................................................................................................286
7.4.1........................................................................................................ Aspe
cte generale................................................................................................................................286
7.4.2........................................................................................................ Bilan
ţul teritorial................................................................................................................................291
7.4.3........................................................................................................ Cara
cteristici teritoriale ale aşezărilor rurale..................................................................................... 293

7.4.3.1............................................................................................. Facto
rii prioritari de localizare a aşezărilor rurale....................................................................293
7.4.3.2............................................................................................. Disp
ersia aşezărilor rurale.......................................................................................................295
7.4.3.1.............................................................................................. Mări
mea demografică a aşezărilor rurale.................................................................................296
7.4.3.2...............................................................................................For
ma aşezărilor rurale...........................................................................................................296
7.4.3.3...............................................................................................Fizi
onomia rurală....................................................................................................................297
7.4.3.6............................................................................................. Struct
ura aşezărilor .................................................................................................................. 297
7.4.3.7. Aşezările rurale după gradul de distribuire a gospodăriilor în teritoriu .............
298

8. FUNCŢIILE ŞI STRUCTURA FUNCŢIONALĂ ALE AŞEZĂRILOR UMANE ......................... 304


8.1................................................................................................................Defini
rea funcţiilor aşezărilor....................................................................................................................304
8.2................................................................................................................Funcţi
ile aşezărilor rurale...........................................................................................................................305
8.3................................................................................................................Funcţi
ile aşezărilor urbane.........................................................................................................................308

8.3.1........................................................................................................ Aspec
te generale.................................................................................................................................308
8.3.2........................................................................................................ Categ
orii de funcţii urbane.................................................................................................................310

9. CARACTERISTICI GENERALE ALE AŞEZĂRILOR OMENEŞTI.............................................316


9.1.................................................................................................................Aspe
cte generale ale aşezărilor rurale.......................................................................................................316
9.2.................................................................................................................Aspe
cte generale ale aşezărilor urbane......................................................................................................328

9.2.1.........................................................................................................Urba
nizarea........................................................................................................................................328
9.2.2.........................................................................................................Aspe
cte urbanistice.............................................................................................................................332
9.3. Relaţiile dintre oraşe şi împrejurimile acestora...........................................................................340
9.3.1.........................................................................................................Unel
e opinii cu privire la poziţia şi la repartiţia teritorială a oraşelor.................................................340
9.3.2.........................................................................................................Ierar
hizarea aşezărilor umane............................................................................................................340
9.3.3.........................................................................................................Rolul
oraşelor în cadrul teritoriului adiacent........................................................................................343

10. PROBLEME ACTUALE ALE HABITATULUI UMAN ROMÂNESC.........................................346


10.1..............................................................................................................Urba
nizarea şi modificările înregistrate în reţeaua urbană.......................................................................346
10.2..............................................................................................................Modi
ficări în fizionomia urbanistică a satelor..........................................................................................352
10.3..............................................................................................................Casa
şi locuinţele rurale...........................................................................................................................353

11. ECOLOGIA AŞEZĂRILOR UMANE...........................................................................................355


11.1.Aspecte generale......................................................................................................................355
11.2..............................................................................................................Struc
tura şi funcţiile ecosistemelor umane...............................................................................................356
11.3. Ecologia aşezărilor umane - domeniu şi componentă fundamentală a cercetărilor
geografice .... 356

Bibliografie...........................................................................................................................................359

1. INTRODUCERE

În sfera geografiei umane există termeni şi noţiuni considerate reprezentări generale de natură
abstractă, clar definite, dar capabile să ghideze cercetarea şi să facă posibilă emiterea de ipoteze care
facilitează accesul la cunoaştere şi practică, precum şi la explicarea faptelor pe fondul unor principii
complexe.

1.1. Conceptele de bază


În geografia umană, cu precădere în geografia populaţiei şi a aşezărilor omeneşti, sc operează
frecvent cu următoarele concepte:
• populaţia, care reprezintă totalitatea locuitorilor de pe Terra, de pe un continent, dintr-o regiune,
dintr-o ţară, dintr-o localitate etc. Altfel spus, populaţiile sunt colectivităţi complexe, redate sub formă
de efective, stări sau stocuri de locuitori, care pot fi abordate transversal sau longitudinal. Pe de altă
parte, persoanele care fac parte dintr-o populaţie/colectivitate formează volumul, dimensiunea sau
efectivul populaţiei.
• populaţia naţională, care desemnează totalitatea locuitorilor ce compun o naţiune, având limbă
comună şi unică pentru toţi membrii ei.
• subpopulaţia, care reprezintă o parte din populaţia unui teritoriu, definită prin trei caracteristici:
habitat, statul social şi statut economic. De exemplu: populaţia rurală arc drept statut social satul, iar
drept statut economic, populaţia activă din agricultură.
• demografia, fiind ştiinţa care studiază statistic problemele referitoare la mişcarea populaţiei, la
numărul, structura, evoluţia şi prognoza ei. Prin urmare, demografia descrie şi analizează populaţia şi
fenomenele demografice la nivelul unui teritoriu sau al unei provincii istorice, pe baza datelor oferite de
statisticile curente (anuale), de recensămintele populaţiei şi de anchetele demografice.
• geodemografia, care evidenţiază deosebirile spaţiale, temporale şi cauzale ce au condiţionat
faptele şi fenomenele demografice la nivelul unui teritoriu.
• geografia umană, care studiază populaţia, aşezările şi activităţile desfăşurate de către oameni,
care se includ în sfera geografiei economice, a geografiei sociale, a geografiei politice, a geografiei
culturale, a geografiei istorice şi a toponimiei, toate acestea în strânsă relaţie cu factorii mediului natural.
În acţiunile de mare anvergură, specialiştii proiectează, acţionează pentru atingerea obiectivelor,
evaluează şi caută soluţii pentru ameliorarea şi obţinerea de rezultate performante. Prin definiţie, geografia
umană are noi valenţe şi dimensiuni dincolo de latura cunoaşterii, fiind implicată în studii aplicate şi de
rezolvare a unor probleme sociale. Mai mult decât atât, viziunea globală a geografiei umane contemporane
este în continuă extindere, în funcţie de necesarul de aplicare şi de soluţionare a unor fapte sociale, politice,
culturale, economice, istorice etc.
Totodată, geografia umană presupune o abordare a informaţiilor din sfera domeniilor sociale, în
plan spaţial şi evolutiv, fapt care explică necesitatea conturării diferitelor componente, pe fondul unor
interrelalii specifice (fig. 1).

Fig. 1 Componentele geografiei umane (Jupă G.


Erdeli şi colab., 1999)
1.2. Conlucrarea dintre geografia umană şi alte domenii ale ştiinţei
Geografia umană conlucrează, în primul rând, cu demografia şi statistica. Din rnmct de vedere
geografic, se urmăreşte legătura dintre evenimentele demografice şi irjomenele economice, sociale şi
naturale, asigurându-sc, astfel, o colaborare interdisciplinară cu demografia. Pe de altă parte, absolutizarea,
în geografie, a rolului datelor demografice duce la îndepărtarea geografiei populaţiei şi a aşezărilor
omeneşti de spaţiu, de locul direct de observaţie al geografiei. Prin urmare, datele demografice se cer
completate cu observaţiile de teren, după care se trece la analiza ştiinţifică, prin prelucrarea informaţiilor .

Geografia aşezărilor omeneşti îşi fundamentează conţinuturile pe studii rurale şi urbane, vizând
organizarea şi amenajarea teritoriului, prin acţiuni şi activităţi specifice. Omul intervine în rearanjarea
componentelor spaţiului şi în redimensionarea relaţiilor dintre acestea, prin măsuri concrete de optimizare -
lucrări de echipare, defrişare, nivelare etc. -, pentru a-1 face eficient şi corespunzător unor destinaţii şi
funcţii stabilite prin studii de sistematizare, fără a produce perturbări în structura teritoriului.

■ Sociologia are în vedere studiul societăţii omeneşti pe fondul relaţiilor dintre om şi mediul înconjurător,
urmărindu-se, astfel, posibilităţile de optimizare şi de pozitivare a stării sociale şi economice a unui spaţiu
geografic.
■ Istoria oferă informaţii pe care geografii le folosesc pentru analiza evoluţiei faptelor în limitele unor
condiţii, in sensul că fiecare reconstituire geografică ajută la înţelegerea tipurilor de aşezări umane, la
explicarea relaţiilor dintre populaţie, aşezări, şi mediul înconjurător, la cunoaşterea procesului de formare
şi migrare a populaţiei, de locuire şi stabilitate a populaţiei şi a centrelor populate. în acest sens, în aprilie
1904, profesorul Şt. M. Popescu afirma, la Facultatea de Ştiinţe din laşi, că faptele istorice nu pot fi
înţelese fără cunoaşterea/analiza condiţiilor geografice şi economice, în afara împrejurărilor istorice in
care s-au dezvoltat popoarele (V. Cucu, 1981). Pe acest fond, s-a creat demografia istorică.
■ Etnogeografia, apărută la contactul cu etnografia, studiază, istoric, răspândirea geografică a naţiunilor şi
a naţionalităţilor, în strânsă legătură cu istoria popoarelor, avându-se în vedere că mediul geografic lasă o
puternică amprentă asupra naţiunii (naţionalităţii), care, la rândul ei, transformă teritoriul.

Geografia umană mai conlucrează şi cu:


■ Igiena, ramură a medicinii, care studiază mijloacele de păstrare a sănătăţii populaţiei şi de prevenire a
bolilor. Pe acest fond s-a creat geografia medicală, care studiază distribuţia bolilor pe Terra, în strânsă
legătură cu păstrarea calităţii mediului, cu influenţa acestuia asupra sănătăţii populaţiei rurale şi urbane.
■ Lingvistica, întrucât studiază, pe de o parte, repartiţia limbilor vorbite pe Terra, apărând, astfel,
geografia lingvistică şi, pe de altă parte, denumirile geografice proprii (origine, sens, evoluţie, scriere,
pronunţie, transliterare şi traducere), care susţin toponimia, ca ramură a geografiei generale.
■ Arheologia, care, ocupându-se cu reconstituirea unor peisaje geografice dintr-un spaţiu, are în vedere o
anumită perioadă, cu caracteristicile ei geodemografice.
■ Antropogeografia, ocupându-se cu studiul populaţiei şi al aşezărilor in funcţie de mediul geografic, este
sinonimă, ca sens, cu geografia umană şi fundamentează, mai ales, geografia culturală.
■ Psihologia, care conlucrează cu geografia socială prin specificul informaţiilor privind comportamentul
populaţiei şi contrastele spaţiale generate de acestea.
■ Economia, pentru că intervine în conlucrarea cu geografia în activităţile desfăşurate de populaţie şi în
managementul acestora, al resurselor şi al mediului, în limitele unui spaţiu geografic.
■ Religia, care conlucrează cu geografia culturală privind aspectele confesionale, date de diferenţierea
teritorială şi de evoluţia acestora în spaţiul populat.
Convergenţa dintre geografia umană şi ştiinţele înrudite este indisolubilă, iar acest fapt elimină un
posibil dualism între componenta naturală şi cea socială.
Concepţia socială în geografie nu poate fi înţeleasă fără prezenţa elementului antropic -omul şi
activitatea sa - fapt care explică prioritatea tactorilor sociali în geografie şi care definesc, astfel, geografia
socială.
În acest sens, este logică constituirea unor discipline ce decurg din structurile sociale şi care
promovează concepte privind relaţiile spaţiale geopolitice. într-o asemenea accepţiune, se impune tot mai
mult geografia socială, care se fondează pe studiul structurilor create de societatea omenească şi al
diferitelor genuri de activităţi sociale (economice, culturale, medicale, educative etc), exprimate prin
geografia economică, geografia culturală, geografia medicală, geografia politică etc.
Ca atare, geografia umană vizează resursele umane, habitatul, luncţiile sociale şi politice prin care
se afirmă o entitate naţională în limitele unor teritorii. Astfel, genurile de activităţi cuprinse în studiul de
geografie socială se referă la:
- geografia populaţiei şi geografia aşezărilor omeneşti;
- geografia economică, ce vizează munca, respectiv produsul activităţii colectivităţilor omeneşti
concretizate în industrie, agricultură, comunicaţii, turism, comerţ;
- geografia politică, care studiază legăturile spaţiale specifice fiecărui stat şi zonelor în care acestea
au apărut şi s-au dezvoltat.
Pe de altă parte, cercetarea geografică se raportează la alte ritmuri de dezvoltare, la acţiuni şi
intensităţi în continuă creştere, pe care omenirea le exercită asupra învelişurilor planetare, asupra
componentelor naturale. După al Doilea Război Mondial a crescut interesul specialiştilor pentru dinamica
şi structurile demografice, prin abordarea metodelor de cercetare sociologică, fără a se pierde din vedere că
geografia populaţiei şi a aşezărilor umane este o componentă a geografiei, că are legături în primul rând cu
geografia fizică, cadrul său de referinţă fiind geosistcmul. Viabilitatea acestui domeniu este întreţinută, de
altfel, de mobilitatea şi diversitatea populaţiei, care presupun analize complexe şi soluţii geografice
pertinente de reglare a dinamicii comportamentului demografic, a resurselor umane, de amenajare a
spaţiului şi de planificare a teritoriului.
Conţinuturile structurilor naturale, demografice şi economice formează obiectivul fundamental al
cercetării geografice, care are menirea de a evidenţia rolul factorilor sociali şi specificul organizării social-
economice a spaţiului, precum şi modul/gradul de influenţare a sistemelor geografice. De altfel,
geosistemul vizează tocmai îmbinarea elementelor sistemului natural, demografic şi economic într-un tot
unitar, riguros delimitat teritorial.

1.2 Preocupări în domeniul geografiei populaţiei si al aşezărilor umane


Informaţiile geografice, acumulate în timp, au fost înregistrate în diferite documente şi izvoare
arheologice pe măsura cunoaşterii mediului, a populaţiei şi a activităţilor specifice, prin simpla observare,
descriere, până la explicarea şi soluţionarea unor situaţii practice.
Încă din Antichitate, Hippocratc, Strabon, Platon, Ptolemeu, Thucididcs au avut preocupări legate
de descrierea şi de modul de viaţă al oamenilor.
Lucrările prezentau, în mare parte, diversitatea vieţii omeneşti, corelată cu scopuri utilitare.
Descrierile geografice aveau drept scop povestirea evenimentelor, şi nu definirea poziţiei omului. Astfel,
Strabon a emis, pentru prima dată, ideea că Pământul este scena pe care se dezvoltă activitatea omenească
(homocentrismul). Scopul utilitar al informaţiilor geografice avea să fie confirmat de primele încercări de a
desena hărţi şi schiţe cartografice, aşa cum au procedat Anaxagora, Hecatcu şi Anaximandru.
Concepţia geografică era polarizată de personalitatea lui Strabon, care a încercat chiar o definiţie a
geografiei ca ştiinţă filosofică ce îmbrăţişează lucrurile divine şi umane; astfel, el vedea geografia ca o
componentă a filosofici şi a politicii, cu însuşiri practice evidente, prin urmare ca o ştiinţă antropogenetică
axată pe legătura dintre spaţiul locuit şi om. Cu toate acestea, geografia a rămas, în acea perioadă, pe
treapta unui empirism foarte naiv.
La începuturile Evului Mediu, omul continua să reprezinte un element primordial în studiile
vremii, iar fenomenele de populaţie erau dimensionate arbitrar, printr-o superficială deosebire a raselor,
prin idei religioase, sociale, filosofice, tară o analiză geografică riguroasă şi sistematizată. Treptat,
cosmografiile, opere voluminoase, s-au impus şi aveau un conţinut enciclopedic.
Începând cu secolul al XV-lea, lucrările de geografie erau dedicate mai mult descrierilor de ţări,
continente, itinerarii prezentate în jurnale de călătorie. Cu lucrări de sinteză s-au impus Sebastian Munster
(secolul al XVl-lea), Bcrnherdus Va-renius (secolul al XVII-lea) şi Mihail
Vasilievici Lomonosov (secolul al XVIII-lea). Bernhardus Varcnius a publicat lucrarea Geographia
generalis. Sebastian Munster a tradus, în 1542, opera lui Ptolemeu - Geografia universală - adăugând la
aceasta un comentariu asupra felurilor de trai şi obiceiurilor neamurilor diferitelor ţinuturi. Lucrarea
fundamentală a lui Sebastian Munster a fost Cosmographia (1544), cunoscută ca lucrare de geografie
descriptivă modernă, în care se prezintă probleme de geografie fizică generală şi regională privind ţările
din Europa, Asia, Africa şi pământurile descoperite, cu elemente de geografie istorică, geografie politică şi
economică. Tot în această lucrare, românii din Transilvania, Moldova şi Muntenia sunt prezentaţi ca un
element etnic unitar (V. Cucu, 1996). Geograful Richard Hakluit (1552-1616), cleric şi erudit, a predat
geografia la Universitatea din Oxford şi a lansat un plan de colonizare a zonei litorale a Americii de Nord.
În secolul al XVII-lea cea mai importantă lucrare geografică cu caracter ştiinţific a fost Geografia
generalis, semnată de olandezul Bernherdus Varenius (1620-1680). Apărută în 1664, ea trasa trei direcţii
de studiu: pars absoluta (fenomenele telurice ale scoarţei terestre), pars respectiva (influenţele cosmice
asupra Terrei şi a zonelor de căldură şi lumină) şi pars comparativa terestris (circulaţia apelor marine).
Suprafaţa uscatului era împărţită în patru continente: Lumea Veche (Eurasia şi Africa), Lumea Noua
(Americile), Continentul polar antarctic şi Continentul polar arctic.
Relaţiile dintre natură şi om au fost prezentate şi în operele unor gânditori din secolele XVII-XVIII,
precum Charles Montesquieu (1689-1755), în lucrarea /,' esprit des lois, în care aprecia că deosebirile
dintre oameni din zone climatice diferite sunt datorate influenţei fiziologice a climei asupra inimii, nervilor
şi ţesuturilor musculare. Alături de climă, el mai adăuga religia, legile, principiile de guvernământ,
moravurile, obiceiurile, toate acestea fiind incluse în „spiritul general al poporului".
Din analiza operei lui Mihail Vasilievici Lomonosov (1711-1765) se desprinde ideea că tot ce
există în natură se află în continuă schimbare şi dezvoltare, că relaţiile dintre agenţii interni şi cei externi
provoacă modificările ce se produc la suprafaţa Terrei. Relevantă, în acest sens, este lucrarea Despre
straturile Pământului. In studiile sale, el operează frecvent cu termeni din geografia economică şi din harta
economică.
În prima jumătate a secolului al XlX-lea, s-a impus concepţia istoricului englez Henry Buckle
(1821-1862), fondată pe explicarea cauzelor sociale prin condiţiile de mediu. Apariţia geografiei populaţiei
şi a aşezărilor umane se leagă de numele lui Alexander von Humboldt (1769-1859) şi al lui Cari Ritter
(1779-1859). Astfel, Cari Ritter considera că lumea se poate cunoaşte direct, prin drumeţii şi călătorii,
utilizând ca suport hărţile detaliate. A publicat, de asemenea, o geografie a lumii, numită Erdkunde, în două
volume: Africa (1817) şi Asia (1818). Afost apreciat drept reformatorul geografiei, întrucât a transformat
un domeniu de cercetare, de studiu, într-o ştiinţă. A doua ediţie a lucrării Erdkunde, în 19 volume, a pus în
evidenţă aspectele de geografie umană, ideea majoră a acesteia fiind că Pământul şi locuitorii se află în
cele mai strânse relaţii reciproce. Cari Ritter considera că obiectul geografiei este studiul spaţiilor terestre
împreună cu populaţia, economia şi mediul natural, prin folosirea metodei istorice. A introdus, în
geografie, principiul integrării, metoda comparaţiei. Este considerat un veritabil antropogeograf, întrucât a
poziţionat omul în lucrările sale, fiind, totodată, omul de ştiinţă specializat în geografie. Elisee Reclus
(1830-1905) este considerat cel mai productiv geograf din toate timpurile: a publicat, în anii 1866-1877,
lucrarea La Terre - description des phenomenes de la vie du Globe, cu peste 1.500 de pagini, în care se
prezintă aspecte de geografie umană şi discrepanţele condiţiei umane. în perioada 1875-1894 avea să
publice lucrarea Nouvelle Geographie Universelle, cu 19 volume având peste 17.000 de pagini şi lucrarea
L'Hotnme et la Terre, cu 6 volume având 3.500 de pagini, în perioada 1905-1908. Pe de altă parte, apariţia
lucrării de sinteză Antropogeographie, semnată de Frie-dcrich Ratzel (1844-1904) în 1882 (volumul I) şi în
1891 (volumul al II-lea), a marcat naşterea antropogeografiei germane şi a evidenţiat, mai ales, dependenţa
omului de natură. Studiind aspectele spaţiale ale omului şi analiza relaţiilor societăţii cu mediul
înconjurător, Fr. Ratzel a introdus, în 1882, termenul de antropogeografie.
Preocuparea lui Friedrich Ratzel a fost mai evidentă în lucrarea Politische Geographie (1897), în
care a dezvoltat concepţia despre geografia politică şi statele lumii, apreciate ca organisme ce se nasc,
cresc şi mor în funcţie de unii factori ai naturii. Contribuţiile lui Ratzel au vizat mai mult definirea
conceptelor de oraş, funcţie urbană şi oicumenă, precum şi rolul influenţelor cadrului natural, social şi
politic în tipologia aşezărilor, dar şi a poziţiei geografice. Mai mult decât atât, Fr. Ratzel este fondatorul
antropogeografiei, fiind considerat cel mai mare şi cel mai influent geograf al tuturor timpurilor (I.
Nicolae, 2005).
În aceeaşi perioadă, în Franţa, geografia umană a îmbrăcat forma posibilismu-lui, prin afirmaţia lui
Paul Vidai de la Blache, - că natura oferă/permite, omul dispune - pe fondul unor noţiuni şi concepte de
environnementalism. Geograful francez Paul Vidai de la Blache (18451918), de formaţie istoric, a introdus
termenul de geografie umană, în anul 1903. în lucrarea Principes de Geographie humaine, a sesizat
raportul intim existent între Pământ, oameni şi istoria lor, a observat că diversitatea umană se transpune în
diversitatea peisajelor aflate în continuă transformare, iar modul de viaţă {geme de vie) nu mai reprezintă o
consecinţă de neînlăturat a forţelor naturii, conform părerii lui Ratzel, ci o realitate socială. Astfel, esenţa
geografiei, după opinia lui Paul Vidai de la Blache şi a adepţilor săi, ar consta în sesizarea diferenţierii
lumii în regiuni, în funcţie de care raporturile între condiţiile geografice şi faptele sociale pot fi privite şi
analizate concret şi direct. Pe fondul acestei viziuni, s-au conturat geografia culturală şi geografia socială.
Se poate spune că Paul Vidai de la Blache şi Jean Brunhes au avut un rol deosebit în dezvoltarea geografici
umane.
În şcoala franceză, s-a impus şi Albert Demangeon (1872-1940), care a definit geografia ca studiu
al raporturilor omului cu mediul natural, al grupărilor omeneşti cu mediul natural sau geografic, fără a
neglija influenţele condiţiilor sociale, etnice şi ale densităţii populaţiei asupra modului de aşezare în spaţiu.
Emmanuel de Martonne (1873-1955) a stabilit, în lucrarea Europe Centrale (1932), variate tipuri şi
subtipuri de sate: aglomerat, fără ordine, alungit de colonizare forestieră, alungit de colonizare în turbării şi
poldere, vechi alungit, rotund, în tablă de şah, strâns mediteranean, cătun, locuinţe izolate. Latura socio-
ecologică a fost abordată de Max Sorre în lucrarea Les fondements de la geographie humaine (1961) şi de
Max Derruau în Nouveau Pricis de Geographie humaine (1969). Concepţia fondată pe posibilism a lui
Jean Brunhes (1869-1930) pune în evidenţă o geografie umană etnografică, insistă asupra instrumentelor
efortului uman şi asupra consecinţelor acestuia (V. Cucu, 1981), autorul fiind considerat, totodată, un
precursor al geografiei sociale. Geografia umană, în opiniile acestora, se transformă în geografie socială,
încetând să fie o simplă analiză a peisajelor şi limitând rezultatele materiale şi motivaţiile activităţii
omeneşti.
Conceptul de geografie socială a fost utilizat pentru prima dată în literatura geografică străină de
Camille Vallaux, iar în cea româneasca de Nestor V. A. Ureche (1902). Geograful englez Dudley Stamp a
utilizat termenul de geografie socială într-un sens apropiat de cel dat geografiei culturale în Statele Unite
ale Amcricii. Pe de altă parte, Pierre Georgc a demonstrat că. geografia socială nu se distinge, în totalitate,
de geografia umană, însă condiţiile socio-economicc explică marile fapte ale geografiei umane, adică
raportul dintre producţie şi populaţie pentru fiecare mediu geografic.
Studiile consacrate fenomenului urban s-au extins mai ales în perioada interbelică. Au fost abordate
aspecte privitoare la definirea şi la clasificarea funcţiilor oraşelor, reţelelor de oraşe, Ia repartiţia şi
ierarhizarea lor în raport cu hinterlandurile adiacente, pentru care Walter Christaller a emis teoria „locului
central". La acestea se adaugă studiile privitoare la planul şi extinderea oraşelor, la viaţa în oraşe şi la rolul
oraşelor asupra regiunii, chestiuni asupra cărora vor face referiri Georgc Chabot, J. Bcaujeu Garnicr în
lucrarea Geographie urbaine. Paul Claval în lucrările Principes de geographie sociale (1973), Geographie
culturelle (1995), Geographie sociale (Armând Fremont şi colab., 1984) etc.
Dintre preocupările din domeniul metodelor şi analizelor cantitative, s-au impus studiile
geografului american Chauncy D. Harris privind tipologia şi clasificările oraşelor după poziţia geografică
şi, mai târziu, după funcţiunile îndeplinite. După al Doilea Război Mondial, în literatura geografică rusă s-
au remarcat: N. N. Baranski, A. O. Konstantinov şi V. V. Poksisevski, Kovalcv Serghei; în şcoala
canadiană: Kosinski, Leszek şi Krotki Karol; în şcoala suedeză: W. W. Olsson şi Gunnar Ale-xanderson;
în şcoala britanică: Clarke John, Prothero Rolf Manşei; în şcoala americană: Chapman Murray, Webb
John, Ellcn Churchill-Semple, Brian Berry, Zelinsky Wilburg; în şcoala chineză: Cheng Lu, Lin Xiangang:
în şcoala indiană: Chiandna Ramcsh, Gasal Gurdeo Sing (V. Cucu, 1981). în şcoala geografică americană,
s-a impus Ellcn Churchill-Semple, cu lucrarea Istoria americană şi condiţiile geografice (1903), prin care
se susţine ideea că factorii geografici determină evenimentele majore ale istoriei naţionale, precum
răzlwiul civil şi avansarea frontierei de stat. Tot Hllen Churchill-Semple afirma, în anul 1908, la Ohio:
"Mari is a product of thc Kart's Surface" - adică omul este produsul suprafeţei Pământului (I. Nicolae,
2005). De asemenea, geograful australian Griffith Taylor (1880-1963) a analizat evoluţia civilizaţiilor
superioare în regiunile temperate şi absenţa lor în regiunile tropicale, ca urmare a condiţiilor climatice.
Pe fondul relaţiilor dintre teritoriu şi populaţie, dar şi al interpretărilor acestora, s-a conturat
doctrina geopolitică. Termenul de geopolitică a fost inclus, prima dală, într-o prelegere publică din aprilie
1899, de sociologul şi juristul suedez Ru-dolf Kjellcn. în concepţia acestuia, geopolitica reprezenta numai
un capitol al ştiinţei politice care studiază aşezarea, forma şi teritoriul statului. După această părere,
geopolitica era, în fapt, geografia statului, Kjellen susţinând că statele sunt „fiinţe" înzestrate cu simţuri şi
cu raţiune ca şi oamenii, că ele se menţin în mediul internaţional pe baza luptei pentru existenţă şi a
selecţiei naturale.
În concepţia germană, cristalizată în 1928, în Zeitschrift fiir Geopolitik, geopolitica este teoria
dependenţei evenimentelor politice de teritoriu, având temelia în geografia politică ce oferă orientări pentru
acţiunea politică viitoare, ca îndreptar al vieţii politice. Prin urmare, geopolitica este ştiinţa care se ocupă
cu analiza statului după instinctul de expansiune şi pe fondul unor temeiuri dominant geografice.
Karl Haushofer aprecia al Doilea Război Mondial ca fiind o oportunitate în posibilitatea făuririi
Eurasici şi Eurafricii ca valori pozitive creatoare. Manfred Lan-dhaus Ratzenberg, adept al acestor idei, a
dezvoltat o variantă a teoriei geopolitice, numită geojurisprudenţă.
Aceste înţelesuri ale geopoliticii au generat teoria spaţiului vital de către Karl Schumacher, apoi
teoria vidului geopolitic (Hans Fleig), teoria marelui spaţiu (Erich Obst şi Adolf Grabovschi), teoria
scindării geografice bipolare a lumii (Cari Schmidt, Ernst van Loen), orientarea climatologică (E.
Huntington), orientarea noului realism politic (E Turner).
Faţă de cele expuse mai sus, se poate înţelege faptul că factorul geografic este un element
indispensabil oricărei politici şi oricărei decizii politice.
În esenţă, doctrina geopolitică se axează prioritar pe însuşirile spaţiului şi ale poziţiei geografice.
Poziţia geografică a unui stat vizează suma condiţiilor cu grad ridicat de favorabilitate (condiţiile naturale,
sociale, economice, politice) şi care fundamentează unitatea teritorială şi etnică, stabilitatea formelor şi
limitelor naţionale şi valoarea unor priorităţi de interes regional, fără a omite poziţia geoistorică a ţării
respective.
În spaţiul geografic românesc, cercetările şi scrierile care au precedat faza de formare a geografiei
moderne au vizat şi probleme de geografie a populaţiei şi a aşezărilor omeneşti, asupra cărora s-au aplecat
Miron Costin, Nicolaus Olahus, Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir şi Nicolae Milescu.
Numeroşi călători străini şi cărturari autohtoni au elaborat lucrări cu privire la oamenii satelor şi ai
oraşelor din spaţiul românesc. Ioan Honterus a elaborat o lucrare de geografie şi o hartă, contribuind la
răspândirea informaţiilor despre pământul şi oamenii de la Dunărea de Jos. A fost primul profesor care a
predat geografia in Braşov, la liceul deschis în anul 1544. Pentru cunoaşterea geografică a Transilvaniei, s-
au remarcat scrierile lui Laurcnţiu Toppeltin (1677), Ştefan I.akatos (1702), Francisc Fasching (1744), care
prezentau statistici ale localităţilor şi descriau oraşele principale din Transilvania. De altfel, una din aceste
scrieri a fost şi lucrarea Nova Dacia, care atesta introducerea, pentru prima dată, a statisticii în geografic.
Dimitrie Cantemir în lucrarea Descriptio Moldaviae (1716), prezintă o parte geografică (nume,
aşezări, margini, climă, ape, judeţe, târguri, munţi, mine, păduri, câmpii, animale), o parte politică (stat,
armată, boieri, legi, venituri, tributuri, locuitori, obiceiuri), toponimia, evoluţia şi ierarhia aşezărilor
urbane în raport cu funcţia administrativă şi independent de calitatea de târg sau târguşor. Spătarul Nicolac
Mi-lcscu a elaborat lucrările Atlasul Chinei, Harta Asiei de Nord-F.st, Călătorie in China, în care compara
cunoştinţele geografice din ţară cu cele din afară. Ca antropogeo-graf, a descris aşezările omeneşti,
triburile cu obiceiurile, ocupaţiile, cu felul lor de a fi, cu portul şi tradiţiile (V. Cucu, 1981).
Dintre lucrările de mare sinteză istorică şi geografică elaborate în prima parte a secolului al XlX-
lea, s-au remarcat Istoria Ţării Romaneşti, apărută la Viena in 1806, scrisă de Mihai Cantacuzino,
Geografia României, tipărită la I.cipzig în 1816, semnată de Dimitrie Philipide, apoi Istoria Vechii Dacii,
semnată de Dionisie, în 1818-1819.
În secolele al XVIl-lea şi al XVIII-lea, şi-au făcut apariţia şi numeroase manuale de geografie
pentru uzul şcolilor. în 1868, avea să apară Patria română - lucrare etnografică şi de geografic istorică,
semnată de profesorul Vasilc Alexandrescu Ure-chia. Iniţiatorul geografiei ştiinţifice româneşti - Alexandru
Odobcscu - a publicat la Paris în 1867, Notice sur la Roumanie principalement au point de vite de
l'economie rurale, industrielle et comerciale, avec une carte de la Principaute de Roumanie. în acea
perioadă, geografia încerca să explice fenomenele istorice prin influenţa mediului geografic, în timp ce
geografia era suplimentul istoriei.
Înfiinţarea Societăţii Române de Geografie, în 1875, avea ca program propagarea ştiinţelor
geografice prin studii şi prin publicaţii geografice pentru cunoaşterea ţării şi a ţărilor vecine. Astfel, în
perioada 1879-1942, Buletinul Societăţii Geografice Române a cuprins numeroase studii cu privire la
populaţia şi aşezările omeneşti din România.
În 1875, a apărut lucrarea Terra Nostra a lui P. S. Aurelian, apoi, în 1876, La Roumanie
economique, d'apres Ies donnees Ies plus recentes, semnată de M. G. Obedenaru; in 1872, Dimitrie
Frunzescu a publicat Dicţionarul topografic şi statistic al României.
Tot din acea perioadă, datează lucrări cu profil geografic, social şi economic, precum:
■ Părţi alese din istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă (1889-1891), semnată de George Bariţiu;
■ Notions statistiques sur la Moldavie (1849); Quelques observations statistiques de la Roumanie" (1867),
semnată de Nicolae Şuţu;
■ Agricultura română din judeţul Putna (1860); judeţul Dorohoi (1866), Judeţul Mehedinţi, Dobrogea de
Ion Ionescu de la Brad.
De asemenea, contribuţiile valoroase ale unor înaintaşi ai şcolii geografice româneşti, precum
Anfilohie Hotiniul, Iosif Genilie, Ion Rus, arătau orientarea social -economică, cu informaţii statistice şi
economice. Un exemplu de acest fel era Ema-noil Cretzulescu, care a elaborat lucrarea România
considerată sub punctul de vedere fizic, administrativ şi economic. în perioada 1882-1897, a apărut Marele
dicţionar geografic al României.
În primii ani ai secolului al XX-lea, aveau să ia fiinţă catedrele de geografie de la universităţile din
Bucureşti (1900), Iaşi (1904), după care, în 1919, la Cluj-Napo-ca, prin grija geografilor Simion Mehedinţi,
Ştefan Popescu şi George Vâlsan.
Până la al Doilea Război Mondial, influenţa şcolii geografice franceze s-a impus prin prestaţia
geografului francez Emmanuel de Martonne, care a studiat teritoriul României şi a publicat, printre altele,
tratate şi studii de populaţie şi aşezări, precum: La Valachie, Recherches sur la distribution geographique
de la population en Roumanie (1902), Harta etnografică şi a densităţii populaţiei în România (1920).
Simion Mehedinţi, sub egida unor influenţe ale antropogeografiei germane şi inspirat din lucrările
lui Friederich Ratzel, a lansat interesante indicaţii metodologice privitoare la studierea aşezărilor după
categoriile geografice. El şi-a propus fixarea locului omului în geografie ca factor activ în modificarea
raportului dintre geosfere. în acest fel, în manualul Geografia umană şi politica (1937), el a definit
geografia populaţiei şi a aşezărilor drept ramura geografiei care studiază legăturile dintre cele patru
învelişuri ale planetei şi om, având în vedere atât acţiunea mediului asupra omenirii, dar şi a omului asupra
învelişului terestru.
Aspectele legate de formarea poporului român, de popularea şi răspândirea populaţiei în teritoriu au
fost abordate de istorici, demografi, sociologi şi geografi precum Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Simion
Mehedinţi, Constantin Brătescu, George Vâlsan, Ion Conea, apoi Romulus Vuia (Ţara Haţegului şi
regiunea Pădurenilor - studiu antropogeografic şi etnografic), Vintilă Mihăilescu (care s-a ocupat de
studiul oraşelor), Sabin Opreanu şi Tiberiu Morariu cu preocupări în domeniul transhumantei în Carpaţii
Orientali. La acestea s-au adăugat hărţile etnice ale ţării, alcătuite de Laurian Someşan şi Mara Pop, în
perioada 1935-1940, studiile de geografie istorică şi toponimic, realizate de Ion Conea (1938), şi de
asemenea, lucrarea Introducere în Anlropogeografie, semnată de N. Al. Rădulescu (V. Cucu, 1981). Unii
geografi s-au ocupat şi de studiul satelor: Al. Demetrescu (Satul, ocina şocinenii ei -1905) şi Vintilă
Mihăilescu (Huriaprincipalelor tipuri de aşezări rurale Jîn România, 1927).
După al Doilea Război Mondial, s-au elaborat monografii geografice, urmate ie studii de detaliu
privind oraşele laşi, Huşi, Bacău, Paşcani, Rădăuţi, Vatra Dornei, rălticeni, Suceava, Cluj, Craiova, Galaţi,
Brăila. Au fost abordate şi probleme de •eografie urbană: densitatea populaţiei în vatra oraşelor, studiul
raporturilor dintre oraş şi zona adiacentă, utilizarea metodelor statistico-matematice în studiul aşezărilor
urbane şi primul studiu de sinteză al aşezărilor urbane. Studiul geografic al satelor a vizat clasificarea
funcţională, mărimea demografică, densitatea satelor şi repartiţia teritorială a aşezărilor la scara 1:500.000.
Pe fondul corelaţiilor dintre diverse forme ale mişcării, dintre factorii naturali -i sociali, geografia s-
a afirmat în ultimele două decenii prin orientarea cercetărilor dominant spre studiul spaţiului umanizat,
conferindu-şi, astfel, atributele ştiinţelor sociale. De altfel, în viziunea unor cercetători, această orientare
are în vedere faptul că geografia se afirmă tot mai puternic ca sistem integrativ între geografia umană şi
geografia economică. Altfel spus, este vorba de adaptarea activă a comunităţilor şi a colectivităţilor umane
la mediul înconjurător şi la efectele acestei relaţii. Semnificativă apare şi experienţa geografilor americani,
a căror opinie exprimă faptul că geografia economică nu trebuie să pună accentul pe procesul economic în
sine, ci pe cauzele distribuţiei activităţii economice şi pe semnificaţiile producţiei.
În perioada premergătoare creşterii explozive a numărului populaţiei Tcrrei, geografia socială era
reprezentată, în primul rând, de Pierrc George, Paul Claval, H. Robinson. Pe parcursul derulării exploziei
demografice pe Glob, a apărut la Paris, în 1904, lucrarea La l'erre et l'P.volution humaine, semnată de H.
Uhling. După părerea sa, sfera sociogralică are ca subdiviziuni: geografia populaţiei şi geografia aşezărilor
antropogeografia), geografia industriei, geografia agriculturii, geografia silviculturii, geografia sectorului
terţiar, ca discipline ale geografici economice. în 1984, francezul C. Cabanne extindea sfera de cuprindere
a geografici umane prin includerea domeniilor geografiei populaţiei, geografiei rurale, geografiei urbane,
geografiei sociale, geografici istorice, geografiei culturale, geografiei electorale, geografiei medicale,
geografiei turistice etc.
Geografia umană contemporană nu presupune numai cunoaştere, ci şi posibilitatea de a fi o unealtă
politică de control şi de însuşire a spaţiului în serviciul puterilor şi al populaţiilor. Mai mult decât atât,
multiplicarea conflictelor şi reînvierea naţionalismelor pot face din geografia umană un domeniu şi o
ştiinţă de mare necesitate socială.
Prin urmare, geografia umană este partea geografiei care se ocupă cu studiul diferenţierii spaţiale şi
al organizării activităţii omeneşti în relaţia cu mediul fizic. Separarea geografiei umane de geografia fizică
este relativ recentă, mai clar după al Doilea Război Mondial, deşi această viziune s-a conturat, în lucrările
unor autori francezi şi germani din secolele al XVIII-lea şi al XlX-lca şi a căror influenţă a continuat pană
în secolul al XX-lea. Abordările specialiştilor francezi şi germani s-au extins izolat de şcoala anglofonă
(Statele Unite ale Amcricii, Marea Britanic, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Africa de Sud, India şi
Nigeria).
În acelaşi timp, o altă abordare, de tip spaniol, s-a conturat în Europa Centrală şi de Est, dominată
de Rusia, apoi în Israel.
Geografia umană s-a dezvoltat limitat în Marea Britanic în perioada interbelică, în 1980, Freeman a
sugerat redistribuirea preocupărilor şi intereselor vizând problemele de geografie fizică, istorică, regională
şi umană, aplccându-se mai mult asupra geografiei regionale şi a cercetării utilizării spaţiului, a tipurilor de
aşezăminte, cu precădere a satelor. După 1945, geografia umană a început să provoace geografia fizică în
Marea Britanic, în timp ce diviziunile geografiei umane, precum geografia urbană, geografia rurală,
geografia socială, geografia politică, geografia economică au început să reţină interesul celor ce doreau o
carieră individuală în domeniul geografiei. Mai mult decât atât, geografii britanici au fost stimulaţi în
această direcţie de sursele europene şi nord-americane, începând cu lucrările geografului suedez Torsten
Hagherstrand despre migraţie şi difuzie. De asemenea, geografii urbanişti britanici au fost influenţaţi de
lucrările germane ale lui Dickinson (1947) şi Conzen (1960), în timp ce alte scrieri din Huropa
continentală au produs inovaţii în geografia americană. în perioada 1960-1970, mulţi geografi umanişti au
adoptat „revoluţia cantitativă" şi au promovat disciplina numită Analiza locaţională a spaţiului. în anii
1965-1970, modelele în geografie grupau pe cele referitoare la modelele demografice, sociologice, de
dezvoltare economică, de geografie urbană şi de amplasare a aşezărilor, a obiectivelor industriale şi de
activitate agricolă, sub titlul Modele de sisteme socio-economice. în Statele Unite ale Americii, geografia
modernă ca ştiinţă a organizării spaţiale promite contribuţii importante la soluţionarea problemelor politice
şi de planificare a deciziilor. în Marea Britanic, s-a creat un comitet al planificării şi al geografiei, aceasta
din urmă vizând spaţiul şi amplasarea, studiul suprafeţelor şi al relaţiei societate-mediu.
În anul 1992, la cel de al XVII-lea Congres Internaţional de Geografie, desfăşurat la Washington, s-
a apreciat că globalizarea impactului uman asupra mediului, datorat unor structuri sociale şi unor practici
europene pe alte continente, reprezintă o realitate în continuă extindere. Pe de altă parte, la Congresul de la
Haga (1996) şi la cel de la Seul (2000) au fosl puse în evidenţă preocupările pentru dezvoltarea durabilă în
contextul globalizării economiei, care să se grefeze pe valorificarea optimă a sistemelor naturale şi social-
economicc. în aceste condiţii, apar ca necesare studiile de geografia populaţiei, pe fondul problemelor de
mediu, al globalizării economiei şi al dezvoltării durabile.
Adepţii conceptului globalist de geografie umană, de la geografia populaţiei până la geografia
serviciilor, au favorizat repercusiunile grave existente în educaţie şi in instruirea geografică, denaturarea
conţinuturilor studiilor supraîncărcate până la reducerea geografiei. Manifestările ştiinţifice vizând
colocviile naţionale de Geografia Populaţiei şi a Aşezărilor Umane au sintetizat conceptele geografice în
trei componente de bază, ce atestă interacţiunea şi comunicarea dintre ştiinţele naturale şi sociale,
concretizate în structuri specifice naturale, geodemografice şi productive.
După Congresul Uniunii Internaţionale de Geografie de la Stockholm (1960), unde s-a afirmat clar
problematica fundamentală a geografici umane prin înfiinţarea Comisiei de geografie a populaţiei, s-a
organizat, în perioada următoare, in cadrul Societăţi de Geografic din România, Subcomisia Naţională de
Geografie a Populaţiei şi a Aşezărilor Umane, afiliată la Uniunea Internaţională de Geografie. Cu acel
prilej, s-a procedat la recunoaşterea valorii ştiinţifice a marelui geograf român incriminat Simion
Mehedinţi, după 1960, în condiţiile negării conceptelor de geografie umană şi geografic economică, fapt
care a constituit obiectul dezbaterilor în geografia românească, în 1962.
Impasul a fost depăşit în urma unor manifestări de interes naţional, precum colocviile de geografia
populaţiei şi a aşezărilor umane, din 4 în 4 ani, apoi din 2 în 2 ani, organizate începând cu anul 1964, sau
de factură internaţională: Conferinţa Mondială a Populaţiei (Bucureşti, 1974) a prilejuit apariţia primei
lucrări de sinteză Geografia Populaţiei şi a Aşezărilor Umane, intitulată, iniţial, Geografia umană, dar
neacceptată pe motiv de lipsă de înţeles (V. Cucu, 1996).
Direcţionarea geografiei populaţiei şi a aşezărilor umane şi a geografiei economice porneşte de la
priorităţile ce prefigurează viitorul planetei noastre, pe fondul creşterii numerice a populaţiei, până la
explozia demografică şi urbană, urbanizare, sărăcie, migraţie, presiune umană asupra mediului.

1.4. Principiile geografice aplicate în geodemografie

În geografia umană, se operează cu diferite principii fără de care conţinuturile nu s-ar putea derula
în limitele unor analize pertinente, grefate pe date şi informaţii recente.
• Principiul extensiunii spaţiale este specific geografici şi geografia nu poate fi concepută în afara
repartizării teritoriale. Esenţa acestui principiu constă în reprezentarea pe hartă şi în descrierea geografică a
extensiunii spaţiale a diferitelor fenomene, precizându-se poziţia, repartiţia şi suprafaţa pe care se află.
Acest principiu presupune operarea, în analiză, cu noţiunile de poziţie geografică şi localizare geografică.
Deci, orice fenomen demografic are o poziţie şi o extensiune spaţială concretă.
■ Principiul cauzalităţii se leagă de principiul conexiunii universale a fenomenelor şi porneşte de
la faptul că orice fenomen are o cauză şi orice cauză determină efecte. Acest principiu răspunde la
întrebarea de ce?. De exemplu: un fapt economic major poate determina migrarea populaţiei sau poate
stimula natalitatea, mod iii când în acest caz. structura populaţiei.
■ Principiul integrării spaţiale (geografice) înseamnă a reliefa faptul că fiecare direcţie de
dezvoltare a sistemelor geografice se integrează într-o unitate (întreg). Acest principiu răspunde la
întrebarea cum? şi orice fenomen demografic trebuie să fie raportat la întregul din care face parte. Un
exemplu de integrare funcţională: integrarea populaţiei României în populaţia Furopci, în rasa indo-
europcană etc.
■ Principiul repartiţiei in timp (istorismului, cvoluţionismului) răspunde la întrebarea când?.
Fenomenele demografice sunt analizate din punct de vedere al apariţiei şi al evoluţiei în timp până la starea
actuală, şi pe baza acestor informaţii se pot face prognoze spaţio-temporale. De exemplu: evoluţia
numerică a populaţiei pe diferite perioade, a mişcării naturale şi a structurilor populaţiei, a extinderii vetre-
lor aşezărilor umane.
■ Principiul structuralismului răspunde la întrebarea ce?. Orice element subordonat unui sistem
se comportă faţă de acesta ca un subsistem. De exemplu: structura naţională a populaţiei României
presupune o separare a minorităţilor; structura populaţiei pe grupe de vârstă înseamnă separarea grupelor
mari şi a subgrupelor de populaţie şi de subpopulaţii.
■ Principiul diversităţii desemnează caracterul individual, singular sau particular specific
fenomenelor demografice, implicând diferenţe de ordin calitativ între acestea: structura socio-profesională
(diversitatea compoziţională) înseamnă caracteristici funcţionale eterogene; caracterul identic (omogen) al
oraşelor foarte mari se reprezintă prin mărimea şi funcţiile economice.

1..5. Aspecte ale metodologiei cercetării în geografia populaţiei şi a aşezărilor


umane
Este cunoscut faptul că practica teoretică şi practica metodologică sunt corelate, chiar dacă teoria
socială prezintă tendinţa de a-şi perpetua propriile principii, impunându-lc ca forme reprezentative şi unice
de descriere, înţelegere sau explicaţie a faptelor şi proceselor/fenomenelor din sfera geografiei umane.
Acceptarea unei practici metodologice şi reflecţia asupra ei are în vedere exigenţele conservării practicii
teoretice cu care se corelează. în acest sens, J. Galtung (1977), în lucrarea Metho-dology and ideology.
Essays in methodology, arată că lucrul cu orice metodologie este un act politic de confirmare sau de negare
a structurii în care oamenii trăiesc. Ca urmare, alegerea unei metodologii este în mod implicit şi o alegere a
unei ideologii.
În acest sens, analiza critică a teoriilor şi a metodologiilor din perspectiva istorică şi comparativă ar
fi una din condiţiile principale ale eliminării dependenţei noastre de problemele asupra cărora ele s-au
concentrat în trecut. în acest mod, se pune în evidenţă una din premisele evoluţiei continue şi creatoare a
teoriei şi metodologiei geografiei umane.
În raport cu metodologia utilizată şi cu finalitatea practică vizată, Brian Fay, în lucrarea Social
theory and political (1975), a limitat câmpul orientărilor teoretice la cele pozitiviste, interpretative şi
critice. Orientarea pozitivistă ar fi cea care avansează modele statistico-malematice ale fenomenelor sau
ale produselor sociale; orientarea interpretativă ar implica o metodologic a înţelegerii şi a interpretării
semnificaţiilor sociale vehiculate în intercomunicare/interrelaţionare situaţională sau grupală; orientarea
critică s-ar concentra, cu precădere, asupra sesizării şi conştientizării aspectelor disfuncţionale sau
contradictorii din viaţa socială. Opinia lui Brian l'ay este apreciată ca inconsistentă, având în vedere că
ştiinţele sociale/socio-umane nu se pot dezvolta decât pe baza analizei şi interpretării diferitelor aspecte ale
vieţii sociale din domeniul populaţiei şi al aşezărilor umane (Vlăsceanu L, 1982).
Mai mult decât atât, strategia materialistă de explicare a faptelor sociale prin alte fapte sociale, fără
a recurge la fenomene exterioare sau supraordonate de tip mentalist, prezintă o determinare imanentă (C.
Zamfir, 1979), în sensul că organizarea politică, economică, juridică, concepţiile morale, religioase,
artistice specifice unei colectivităţi umane se explică unele prin celelalte. De multe ori, „strategia
materialistă" se asociază cu practica metodologică obiectivă, în timp ce strategia idealistă se asociază cu
practica metodologică interpretativă.
Formele practicii metodologice obiective au impulsionat prea puţin dezvoltarea teoretică a
geografiei umane. S-a încercat, adesea, abordarea unui model teoretic exterior, din aria ştiinţelor naturii, în
explicarea faptelor de geografie umană, deşi schimbarea metodologică de paradigmă explică progresele din
domeniul componentelor geografiei umane, prin utilizarea unor metode ce permit analize globale,
relaţionale, sistemice şi structurale. F.ste vorba, în acest sens, de analiza structurală, analiza sistemică şi
analiza funcţională, care propun tehnici de analiză adecvate consecinţelor popularii şi impactului populaţiei
asupra mediului.
Cercetarea ştiinţifică în geografia umană, cu precădere în geografia populaţiei şi a aşezărilor
umane, porneşte de la ideea că între producerea evenimentelor demografice şi investigarea lor se impune
cunoaşterea structurilor, a faptelor, proceselor şi evenimentelor, prin demersuri de analiză ştiinţifică. Pe de
altă parte, progresul geografiei umane, componentă a ştiinţei geografice, rezidă atât în formularea de
probleme, cât şi în soluţiile oferite. O caracteristică a demersului de formulare a problemelor
geodemografice constă în acceptarea diversităţii opţiunilor conceptuale, instrumentale şi ontologice. De
asemenea, problematica cercetării este diversificată în raport cu natura intrinsecă a problemelor vizate sau
de perspectivă. Astfel, soluţionarea problemelor de habitat se impune asupra modului de definire a
aspectelor geodemografice, în scopul realizării unei congruenţe între cele două componente: populaţia şi
aşezările umane.
Cercetarea include şi problemele factual-teoretice care pot li modelate în forma unei scheme
conceptuale, începând cu precizarea obiectivului urmărit şi care derivă din tema investigaţiei. De exemplu,
în situaţia în care modul de soluţionare a problemei solicită un demers ştiinţific, se impune formularea unor
ipoteze cu referinţă factuală şi teoretică. Totodată, formularea adecvată a unei ipoteze ştiinţifice presupune
o corectitudine formală (logică), o compatibilitate la cunoaşterea ştiinţifică precedentă şi lestabilă empiric
cu ajutorul procedeelor obiective ale ştiinţei (L. Vlăsceanu, 1982).
Semnificativ este faptul că, de obicei, orice proiect de cercetare se identifică cu una sau două
metode de investigare. Implicarea efectivă a cercetătorului în colectarea datelor apare ca necesară în
condiţiile aplicării exigenţelor validităţii, fidelităţii şi exactităţii. în acest sens, se impune utilizarea
matematicii sau a statisticii ca instrumente metodologice, eficiente pentru analiza relaţiilor dintre
variabilele de intrare şi cele de ieşire, în şi din câmpul cercetării ştiinţifice, ceea ce, de fapt, în geografie se
pretează şi se aplică.
Analiza structurală
Apreciată ca practică metodologică obiectivă, analiza structurală permite trecerea de la studiile
comparative şi istoriste la cele analitice. Ca urmare, analiza structurală se concentrează asupra fenomenelor
considerate global, sistemele sau părţile componente fiind analizate din interior, adică structural, punându-
se, astfel, în evidenţă specificitatea spaţială şi temporală dată de relaţiile dintre elemente. Se poate spune că
analiza structurilor populaţiei este una sistematică, întrucât se referă la structura internă a sistemului
demografic, la aspectele constitutive şi specifice raselor şi subraselor, etniilor socio-economice, grupelor
de vârstă, sexelor şi mediilor. Ca atare, obiectivul analizei structurale constă în construcţia unităţii integrale
a diversităţii şi a contrastelor spaţiale şi temporale, cantitative şi calitative ale populaţiei şi ale aşezărilor
umane.
Pe de altă parte, analiza structurală se îndreaptă şi asupra faptelor privind stabilitatea populaţiei prin
aşezări specifice, cu caracter permanent, temporar sau mobil, sau a celor care privesc dinamica populaţiei
prin mişcarea naturală, evoluţia numerică şi mobilitatea teritorială, extinderea şi limitarea spaţiilor locuite,
dinamica rurală şi urbană etc.
Altfel spus, dupa opinia lui F. de Saussure, orice ştiinţă urmăreşte să plaseze evenimentele pe care
le studiază de-a lungul a două axe: axa simultaneităţii şi axa succesiunii. în limitele acestei viziuni, este
vorba de axa sincroniei, pe care evenimentele sunt coexistenţiale, iar analiza nu face decât să construiască
structura statică, prin raporturile dintre evenimente: naşterile şi decesele se derulează simultan, in limite
variate de la un spaţiu geografic la altul, în condiţii determinante diferite şi cu efecte vizibile în distribuţia
spaţială a populaţiei, în evoluţia ei numerică, în structurile demografice etc.
În cazul axei diacronici, timpul permite structurarea, destructurarea, restructurarea etc, motiv
pentru care structurile se articulează şi se ierarhizează în componente care apar şi dispar, îşi modifică
poziţia, suprafaţa, mărimea, volumul, prin numărul de persoane, prin gradul de concentrare a acestora, prin
dispersia aşeză iilor şi a locuitorilor. Unde există permanenţă şi stabilitate, analiza structurală nu mai este
posibilă, întrucât nu mai există evoluţie. De exemplu, migraţiile generează evoluţii care susţin o anumită
istorie exprimată prin succesiuni de fapte şi relaţii. Tranziţia demografică este implicată pe axa succesiunii
prin evenimente generate şi înscrise în diferitele stadii, din perspectiva modificării raselor, natalităţii şi a
mortalităţii, transpuse în bilanţuri naturale pozitive sau negative, în transformări demografice distincte.

Analiza funcţională
A fost realizată, iniţial, in antropologie şi apoi a fost transferată în sociologie (K. Davis, 1969). în
plan tehnico-metodic este asociată cu practici empiriste de cercetare. Prima cerinţă metodologică a analizei
funcţionale vizează stabilirea elementelor investite cu funcţii determinate în sistemul socio-uman şi care au
consecinţe pentru menţinerea sau schimbarea sistemului, precum modelele demografice, procesele de
urbanizare şi ruralizare, tipurile de migraţii, tipurile de evoluţie a ritmurilor de creştere privitoare la
numărul populaţiei, tipurile de bilanţ teritorial, modelele funcţionale urbane şi rurale etc.

Analiza sistemică
O componentă a noii geografii are în vedere abordarea sistemică, pe fondul modelelor clasice care
au stat la baza geografiei umane. Geograful american Hdward Ullman a dezvoltat geografia sistematică şi a
elaborat conceptul de interacţiune spaţială. Prin urmare, analiza sistemică vizează mulţimea de componente
în ansamblul relaţiilor dintre cele structurate pe nivele, categorii, ierarhii, pe de o parte, şi constituirea unei
inscparabilităţi specifice, ireductibile la relaţiile specifice dintre ele, pe de altă parte. Sistemul este şi el
ireductibil la componentele sale, care se constituie ca un ansamblu de elemente interdependente, aflându-se
în diferite relaţii unele cu altele şi manifeslându-sc ca structuri distincte, precum structura rasială, structura
etnică, structura confesională, structura pe grupe de vârstă etc, ca elemente componente ale subsistemului
ce reprezintă structurile demografice. în cadrul sistemului sau subsistemului, există relaţii între structuri
sau între elementele structurilor, care susţin intrările şi ieşirile din întreg sau din părţile acestuia.
Se apreciază că analiza sistemică, apreciată ca instrument descriptiv, este utilă şi dezirabilă, însă, ca
instrument analitic, conduce la predicţii privind stările de echilibru şi structurile, fără a permite precizări
asupra modificărilor şi sensurilor acestora.
Dintre practicile metodologice interpretative utilizabile în cercetarea din domeniul geografici
umane, sunt de amintit: înţelegerea/interpretarea observaţională directă (raţională) şi înţelegerea
explicativă, ca o justificare a faptelor dinamice/ acţionale din sfera geografiei umane.
Înainte de a fi euristică, cercetarea trebuie să fie descriptivă şi interpretativă, adică bazată pe
înţelegerea semnificaţiilor acţiunilor şi interacţiunilor umane din sfera mişcării naturale a populaţiei, a
mobilităţii teritoriale a populaţiei etc, generatoare de idei, opinii, soluţii şi decizii. La toate acestea se
adaugă metodele nestruc-turate, empatice, introspective şi monografice.

2. RĂSPÂNDIREA POPULAŢIEI

2.1. Aria antropogenezei şi adaptarea activă a omului la condiţiile de mediu

Când şi unde a apărut omul? Cum a evoluat şi în ce mod s-a răspândit pe diferitele părţi ale
uscatului terestru? Ipotezele enunţate până în prezent atestă că omul aparţine regnului animal şi, în urma
unui îndelungat proces de evoluţie biologică, în raporturile cu natura, s-a situat pe treapta cea mai înaltă a
vieţuitoarelor. Informaţiile furnizate de paleoantropologie arată că forma ancestrală a antropomorfelor
(urangutanul, gorila, cimpanzeul) şi fosilele preumane din genurile Gigan-topithecus, Ramapithecus şi
Australopithecus, precum şi genul Homo, cu speciile fosile şi specia actuală Homo sapiens, a fost
maimuţa primitivă Dryopithccus, cu mai multe specii descoperite în depozitele fosile din pădurile de
stejar din Pirinei, Africa şi Asia de Sud-F.st. Driopiiecii au fost maimuţe arhaice nespecializate, din
trunchiul cărora s-au desprins, divergent, acum circa 25 de milioane de ani, hominidele. Gigantopitecii,
Ramapitecii şi Australopitecii au fost tentative nereuşite de umanizare, urmând o linie evolutivă paralelă cu
cea umană. Gigantopitecii au trăit în China şi Indonezia, iar Ramapitecii în India - Pakistan, Asia Centrală,
China şi Europa (între 18-16 milioane şi 14 milioane ani in urmă), în intervalul mio-cen-pliocen (10-15
milioane ani), fiind cel mai îndepărtat strămoş al omului, deci o formă de tranziţie către om. Australopitecii
(6-1 milioane ani în urmă) au trăit în Africa de Sud, fiind „primate cu corp de om şi creier de maimuţă",
care s-au stins în pleistoccn, fără urmaşi.
Din hominidele primitive - dryopitccii - s-au desprins hominienii (producători de unelte), cu mai
multe genuri şi specii, care au evoluat în etape. Prin urma re, etapa umană a început odată cu producerea
uneltelor şi a cuprins:
■ arheantropii - oamenii cei mai vechi, cu forme de tranziţie între primatele subumane şi om, care
fac parte din specia Homo crectus (pleistoccn recent). Analiza fosilelor descoperite a pus în evidenţă
existenţa, în etape diferite, a speciilor de: • Homo habilis (Homo ereclus habilis) a trăit acum 1,8 milioane
ani şi folosea, ca unelte pietrele de pe malul apelor şi producea focul; • Pithecanthropus erectus (Homo
erectus erectus) a trăit între 1,3 milioane de ani şi 400.000 de ani în urmă şi a fost prima verigă
intermediară între primatele ancestrale şi om, fiind contemporan cu a doua fază glaciară în Europa; a trăit
în Asia de Sud-Est şi Africa; s-a oprit la stadiul de om-mainiuţă; • Homo erectus pekinensis, mai evoluat
decât pitecantropul, cu capacitatea craniană de circa 1.075 cm3, care trăia în peşteri, cunoştea focul pentru
încălzit şi prepararea hranei; sinantropii s-au oprit la stadiul de om-maimuţă (Sinanthropus pekinensis). •
Homo erectus heidelbergensis, descoperit în Germania, lângă I Icidelberg; • Homo erectus
paleohungaricus, descoperit în Ungaria, cu capacitatea craniană de 1.400 cm3.
■ paleantropii, al căror prototip este omul de Ncanderthal (Homo nean-derthalensis), fiind o
ramură nereuşită în evoluţia omului şi cu reprezentanţi în Europa, Asia şi Africa; au apărut acum circa
600.000 de ani; capacitatea craniană ajungea până la 1.600 cm3. Se apreciază că omul de Neanderthal ar fi
fost primul segment (populaţii timpurii) al speciei Homo sapiens, urmate de populaţiile tardive de Homo
sapiens sapiens, în ultimii 100.000 de ani. Neanderthalienii au dispărut acum
circa 30.000-40.000 de ani. Unii specialişti susţin perfecţionarea acestuia spre omul actual (Homo sapiens
sapiens), alţii susţin înlocuirea cu oameni având înfăţişarea fizică actuală din Euro-pa, Africa şi China (fig.
3).

Fig. 3. Două modele de evoluţie


umană (după R. I.cakey, 1995) şi
strămoşii omului care au evoluat
cu 2,9 milioane de ani in urmă (I);
2,5-0,1 milioane de ani in urmă (II)
şi 250.000 de ani in urmă (III).
■ neantropii (Homo sapiens) au apărut, în Europa, acum 250.000 de ani. Homo sapiens este
considerat omul raţional şi cel mai vechi reprezentant al omului actual. Neantropii din pleistocenul superior
{Homo sapiens fossilis) se reprezintă prin trei rase europene: • tipul Cro-Magnon cu grai articulat şi
capacitatea craniană de 1.500 cm3; • tipul de la Chan-celade, cu capacitatea craniană de circa 1.700 cm3; •
tipul de la Combe-Chapel-le (tip protomediteranean). Prin urmare, urmaşul direct al omului fosil este omul
actual (Homo sapiens sapiens sau Homo.Jsapiensrecens).Teoria monocentrică, emisă de R.Lcakey susţine
că specia umană a apărut în spaţiul platourilor înalte din estul şi sudul Africii şi Africa Centrală, considerată
centrul primar al umanizării respectiv leagănul spiţei umane, pentru că acolo sau găsit reprezentanţi ai
tuturor treptelor umanizării şi cele mai vechi fosile de australopitcci. De acolo, în mod diver gent, specia
umană s-a dispersat spre alte teritorii şi a generat arii de concentrare cu resurse agricole şi de subsol,
precum: spaţiul Indian, Insulinda, litoralul Golfului Guineei, spaţiul mediteraneean, nord-estul Statelor
Unite ale Americii, sud-estul Braziliei şi Extremul Orient. Asia Centrală este considerată centrul secundar
al umanizării unde spre sfârşitul pleistocc-nului, au evoluat paleantropii, respectiv omul modern, care s-a
răspândit în toată Asia, Europa şi Africa, Australia şi, peste strâmtoarea Behring, în America. În afara
acestora, au existat şi focare secundare de populare, în Africa, precum: Valea şi Delta Nilului şi diferite arii
din preajma lacurilor est- africane.
Cei mai mulţi dintre paleontologi apreciază că locul antropogenezei, adică transformarea maimuţei
în om, ar fi Africa, alţii Asia sau Asia şi Africa în acelaşi timp. Oricum, leagănul umanităţii, conform
teoriei policentrice, corespunde zonei calde euro-asi-africană, care a fost locuită de maimuţe antropoide
superioare, dar şi zonei temperate actuale, la sud de paralela de 500 latitudine nordică, ce aparţinea tot
zonei calde. Existau, la vremea aceea, în paleolitic, areale cu grupări mai compacte de populaţie: Orientul
Apropiat, sud-vestul Europei, estul Asiei, estul Africii şi partea Lcntral-estică a Chinei. Dinspre estul
Africii, populaţia a migrat, începând cu circa 100.000 de ani în urmă, spre rama sudică a Asiei până în
Noua Guinee şi Australia şi, pe o direcţie nordică, în spaţiul euroasiatic. Aceste migraţii s-au derulat până
acum circa 60.000 de ani. în extremitatea vestică a Europei, migraţia populaţiei africane s-a încheiat spre
35.000 î.Hr., iar în America Centrală, în trei valuri, spre anii 15.000 î.Hr. (A. Ungureanu, I. Muntele,
2006). Desigur că popularea teritoriilor adiacente s-a realizat lent, cu intermitenţe şi sporadic, la început cu
caracter nomad, în condiţii naturale variate. Oamenii s-au răspândit divergent spre diferite ţinuturi din
lumea veche, apoi spre lumea nouă - America şi Oceania - unde fenomenul antropogene-tic a fost pus în
evidenţă de urme osteologice de antropoide.
Procesul de aşezare a oamenilor pe diferite suprafeţe ale continentelor s-a derulat începând de acum
1,5-2 milioane ani, în condiţii de mediu şi de existenţă foarte diferite. Acele condiţii au influenţat
deosebirile rasiale şi comportamentul, ocupaţiile şi nivelul de trai. Evoluţia biologică a omului s-ar fi
desăvârşit în urmă cu circa 100.000 de ani, iar I lomo sapiens s-ar fi afirmat cu circa 50.000 de ani în urmă
ca specie unică, moment în care evoluţia omului a devenit un fapt cultural. Se apreciază că, în Paleolitic, s-
au conturat caracteristicile rasiale majore şi contrastele lingvistice esenţiale.
Revoluţia neolitică, conturată spre anii 6.000 î.Hr., s-a difuzat spre Europa Central-Vestică de-a
lungul Dunării şi spre Asia Centrală, spre anii 4.000 î.Hr. Agri-cultura avansată era deja o caracteristică în
anii 3.000 î.Hr., în estul Asiei şi, mai târziu, în America Centrală. Cert este faptul că revoluţia neolitică a
impus procesul de sedcntarizare a diferitelor populaţii, fapt care a condus la creşterea nevoii continue de
terenuri agricole materializată prin despăduriri şi desţeleniri (A. Ungureanu, I. Muntele, 2006).
La sfârşitul Neoliticului, populaţia Terrei era distribuită, dominant, în Orientul Apropiat, Europa
Meridională şi Central-Vestică, Asia de Sud (India, Pakistan, Iran), Asia de Est, mai ales în spaţiul Chinei,
şi Africa, mai ales în Valea şi Delta Nilului. Teritoriile slab populate erau Australia, America de Nord,
America de Sud, Africa Meridională, Insulinda, în timp ce la nord de latitudinea de 50°procesul de
populare nu începuse.

2.1.1. Prezenţa omului vechi pe teritoriul ţârii noastre

Pentru perioada paleolitică, începând de acum 600.000 de ani, au fost puse în evidenţă urme
materiale care atestă prezenţa omului cu ocupaţii distincte de culegător şi vânător. Relevante sunt „uneltele
de prund", precum vetrele de foc, aşchiile de silex şi toporaşele de mână descoperite pe Valea Darjovului,
apoi la Mitoc-Prut şi pe Valea Lupului, în judeţul laşi, în depunerile interglaciare Riss-Wiirm (între
540.000-120.000 î.Hr.).
Pentru paleoliticul mijlociu (120.000-100.000 î.Hr.) a fost pus în evidenţă genul Homo primi-
genius în peşterile Baia de Fier, Ohaba Ponor, Ripiceni, având ocupaţii legate de vânătoare, unelte ascuţite
şi vatra de foc dublu.
Paleoliticul superior (100.000-10.000 î.Hr.) este marcat de prezenţa genului Homo sapiens fossilis,
având o cultură mai extinsă, cu tehnica lamelară şi folosirea focului, marcată prin ateliere de cioplire a
opalului (Ionăşel-Bihor) şi variate unelte (Cioclovina, Peştera-Braşov, Ceahlău).
Intervalul 10.000-5.000 î.Hr. avea să fie marcat prin prezenta lui Homo sapiens recens, prin urmele
din peştera Băile Herculane şi din Masivul Ceahlău, cu practici legate de folosirea arcului cu săgeată şi a
uneltelor ciobite.
Odată cu desprinderea omului de peşteră, s-a trecut la cultura neolitică, când au apărut şi locuinţe
cu vetre de foc. Populaţiile erau eterogene şi cu elemente aparţinând triburilor de păstori; culturile
primitive de plante, domesticirea animalelor şi uneltele din piatra şlefuită erau practici deja specifice.
Neoliticul târziu (2.800-1.900 î.Hr.) este reprezentat prin aşezări întărite, unelte din silex şi piatră
sau ceramică (unelte perfecţionate) şi meşteşugul olăritului. Tot atunci, s-a introdus grâul în culturi, au fost
domesticite oaia, boul, capra, porcul şi s-a folosit plugul cu brăzdar din corn de animal.
Între neolitic şi bronz (1.900-1.700 î.Hr.), a început procesul de indoeuropenizare. Epoca bronzului
(1.700-800 î.Hr.) s-a impus prin fortificaţii pe înălţimi, cetăţi de pământ (Mediaş, Sighetu Mar-maţiei) şi
ateliere de prelucrare a metalelor. Epoca fierului (70 -100 î.Hr.) corespunde cu perioada traco-geto-dacică
(900-100 î.Hr.). Locuitorii carpato-dunăreni-pontici erau cunoscuţi sub numele d e geţi şi daci, ca ramură
nordică a populaţiilor trace, apreciaţi de Herodot ca „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci". După diferite
izvoare, populaţia Daciei preromane şi romane a fost apreciată la circa un milion locuitori (secolul al IV-
lea î.Hr., după Strabo) sau la 2.500.000 locuitori, după alte izvoare. Istoricul Vasile Pârvan a apreciat
populaţia Daciei la 1.250.000 locuitori (adică 10 loc/km2, in secolul al III lea), cuprinsă în sale sau aşezări
protourbanc şi implicată în practica albinăritului, in exploatarea minereurilor şi prelucrarea metalelor sub
forma de podoabe.

2.1.2. Adaptarea activă a omului la condiţiile de mediu

Regiunile geografice populate intens, cu o activitate umană productivă şi de schimb, denumite de


Fr. Ratzel oicumenă, corespund unor întinderi mari din Europa, America de Nord, America Centrală,
America de Sud, Asia Centrală, Asia de Est, Asia de Sud-Est şi Asia de Sud, părţile estică şi sud-estică ale
Australiei, părţile sudică, vestică şi nordică ale Africii. Regiunile prepolare - nordul Siberiei şi al Americii
de Nord, părţi din Sahara, Arabia Saudită, Iordania, din deserturile Gobi, Namibiei, Australiei şi Atacama,
regiunile stepice şi montane cu o activitate economică productivă sau de schimburi limitată, cu populaţie
parţial şi temporar sedentară, formează subokumena. Pe de altă parte, zona anokumenă reprezintă acele
teritorii care nu pot intra în sfera activităţii umane, precum Arctica, Antarctica, Groenlanda, apoi spaţiile
montane înalte, părţi întinse ale deserturilor şi pădurile ecuatoriale.
În timp, aria de populare s-a extins prin adaptarea activă a omului la condiţiile de mediu lot mai
variate, omul fiind singura fiinţă care a reuşit să se adapteze activ la condiţiile naturale cele mai diverse, de
la clima ecuatorială la cea polară, de la mediile cele mai comode până la cele mai incomode. Se poate
vorbi, în acest sens, de prezenta temporară a omului în spaţiile inospitaliere sau de putinţa de supunere a
legilor naturii, exemple relevante fiind Groenlanda şi Svalbard. în esenţă, oicumenă ca mediu deviată se
prezintă discontinuu şi eterogen, în funcţie de densitatea populaţiei, de la mai puţin de 1 loc/km 2 (în
regiunile de tundră, deşertice, montane înalte), cu viduri întinse până la peste 1.000 loc/km2 în Câmpia
Chineză, Insula Jawa, Delta Nilului. Eterogenitatea oicumenei se manifestă în plan somatic şi cultural, în
sensul că formele arhaice (pigmei, boşimani, hotentoţi) şi formele evoluate (bantu) sunt prezente pe acelaşi
teritoriu, aşa cum băştinaşii şi europenii sunt în Australia şi America, sau suedezii, finlandezii, norvegienii
şi laponii în Scandinavia. Această diversitate trebuie pusă pe seama nu numai a mediului, dar şi a
proceselor economice şi sociale care au restructurat etnic diferite grupări de populaţie şi au extins arealele
de locuire permanentă.

2.2. Factorii ce influenţează distribuţia spaţială a populaţiei

Distribuţia spaţială a populaţiei este rezultatul unui proces de difuziune continuă a speciei umane,
începând din estul şi sudul Africii. Diferenţele existente în repartiţia teritorială a
populaţiei şi în intensitatea popularii au fost şi sunt condiţionale de factori naturali şi umani care au indus
variaţii periodice şi modificări ale Umilelor popularii.
a) Factorii naturali, reprezentaţi prin calităţile mediului, se exprimă prin condiţiile favorabile
permanentizării sau atracţiei temporare a populaţiei. Relevante sunt fizionomia reliefului, gradul de
accesibilitate al terenului, clima, vegetaţia, fauna, fertilitatea solului, izvoarele şi resursele de apă, resursele
subsolului, toate aceste elemente generând densităţi şi grupări variabile de populaţie. în multe situaţii,
elementele mediului (munţi, ape curgătoare, mlaştini, mări, oceane, păduri etc.) s-au împotrivit extinderii
populaţiilor şi, de aici, limitările diferenţiate ale populaţiei în teritoriu.

I:ig. 4 - Distribuţia populaţiei lumii in


raport cu altitudinea
Datorită influenţei factorilor naturali, există spaţii ospitaliere, mai puţin ospitaliere şi inospitaliere.
în acest sens, gradul de accesibilitate al mediului se exprimă prin calităţile acestuia. în primul rând, relieful
este suport al locuirii, al habitatului uman. Calităţile reliefului diferă de la câmpie la munte, în funcţie de
înclinarea sau de netezimea teritoriului, de fertilitatea solului şi de proprietatea climei de a li propice, de
care depind posibilitatea de acces şi locuire, practicarea agriculturii şi desfăşurarea unor activităţi
omeneşti. De asemenea, relieful poate influenţa distribuţia populaţiei în funcţie de altitudine, astfel că
numărul locuitorilor scade odată cu înălţimea, în funcţie şi de condiţiile climatice (fig. 4). Condiţiile
naturale explică de ce în Câmpia Gangelui densitatea populaţiei depăşeşte 500 loc/km', în timp ce în
Câmpia Siberiei de Vest aceasta coboară la sub 1 loc/km2, din cauza ostilităţii mediului, în principal a
condiţiilor climatice incomode. Faptul că altitudinea este un factor limitativ al distribuţiei populaţiei este
confirmat de ponderea ridicată a supraleţelor cu relief jos, sub 200 ni, ocupat în proporţie de 57% din
populaţia lumii, în acest sens, în Australia (72,9%) şi în Europa (68,8%) ponderea populaţiei repartizată la
sub 200 m altitudine este mult mai ridicată în raport cu celelalte continente. De fapt, 92,3% din suprafaţa
Europei şi 90,3% din cea a Australiei şi Oceanici reprezintă un relief cu altitudini mai mici de 500 m. De
aici şi altitudinea medie a acestor continente - 300 m şi respectiv 350 m - şi altitudinea medie cea mai
joasă: 95 m în Australia şi Oceania şi 168 m în Europa. Totodată, Africa, cu 56,7%, şi America de Sud, cu
57,5%, se caracterizează prin ponderi mai reduse ale reliefului mai jos de 500 m, fapt care se corelează cu
altitudinea medie a aşezărilor, de 590 m în Africa şi 644 m în America de Sud (tabelul 1).

Continentul Altitudinea (m) Altitudinea Altitudinea


< 200 200- 500- 1.000 1.500 > 2.000 medie a medie a
500 1.000 aşezărilor continentului

% % % % % % (m) (m)
Europa 68,8 23,5 7,2 0,5 - - 168 300
Asia 56,5 23,5 11,7 4,9 2,5 0,9 319 950
Africa 32,5 24,1 20,8 13,8 6,9 2,0 590 750
America de 46,9 33,3 7,9 4,1 4,0 3,8 430 700
Nord

America de
42,3 15,0 22,8 4,7 4,2 11,0 644 580
Sud
Australia şi 72,9 17,8 8,4 0,9 - - 95 350
Oceania
Media
Mondiala 56,2 24,0 11,6 4,4 2,3 1,5 320 725

Tabelul 1. Răspândirea popula(iei in altitudine

Pe de altă parte, la peste 2.000 de metri altitudine, populaţia stabilă reprezintă numai 1,5% din
totalul populaţiei mondiale, ponderea cea mai mare revenind Amcricii de Sud, cu peste 11%. Un exemplu
mai relevant este Bolivia, unde 7 din 10 locuitori trăiesc la peste 3.000 m altitudine. Mai mult decât atât,
populaţia oraşului I.a Paz este distribuită la 3.600-4.000 m altitudine. Grupări de populaţie stabilă la mare
altitudine se găsesc şi în Chile, Peru, Etiopia, iar în proporţii de 90% în Yemen, Liban, Iran, Nepal,
Afghanistan, Rwanda, Burundi, Uganda, I.esotho. Totodată, înălţimile mari sunt restrictive pentru
populaţie, ca urmare a scăderii presiunii atmosferice. Limita critică pentru capacitatea de suport a
oamenilor este dată de altitudinile de 6.000-6.500 m, în timp ce aşezările permanente nu trec de 5.200 m
altitudine în Peru şi în Bolivia. în Tibet, aşezările permanente sunt situate la altitudini de până la 4.800-
5.000 m, cu excepţia aşezării Baruduksum, aflată la 6.480 m altitudine.
Locuirea ariilor muntoase diferă după latitudine, condiţiile inospitaliere li ind specifice la latitudini
mari, precum cele din Alaska, Scandinavia, nordul Rusiei, Canada. în acelaşi timp, la latitudini medii
popularea este susţinută de activităţi miniere şi turistice. Exploatările unor resurse bogate de subsol au
împins posibilitatea locuirii permanente la peste 5.000 m altitudine în Chile, precum aşezarea Au-
canquilcha, la 5.300 m altitudine sau la 5.130 m în Bolivia. Fragmentarea verticală şi orizontală a reliefului
intervine prin gradul variat de accesibilitate, prin calitatea terenurilor agricole, la care se adaugă,
bineînţeles, şi rolul înclinării teritoriului, al proceselor de degradare etc. Pe de altă parte, există întinderi
sărace în resurse de subsol şi cu potenţial pedoclimatic limitat, dar cu populaţie numeroasă, cu structuri
sociale durabile şi civilizaţii avansate. Relevante, în acest sens, sunt Iran, Japonia, Israel, Pakistan,
Singapore, Danemarca etc.
Cea mai importantă componentă a mediului, cu caracter restrictiv în popularea spaţiului geografic,
este clima. Din cauza valorilor prea scăzute ale temperaturii aerului, în regiuni ca Antarctica, Arhipelagul
Nord-Canadian, arhipelagurile arctice, unităţile montane foarte înalte, pe de o parte, sau a valorilor prea
ridicate din deserturile tropicale, pe de altă parte, precum şi a uscăciunii permanente (deserturile Thar,
Atacama), a excesului de umiditate (Amazonia, Africa Centrală, Arhipelagul Malaez) există vid
demografic, pe anumite suprafeţe sau densităţi foarte reduse ale populaţiei (tabelul 2).
Este de înţeles faptul că relieful şi clima formează împreună factorul determinant major care se
asociază cu calitatea solului şi a resurselor de apă în stabilirea priorităţilor şi a intersului pentru locuire.
Climatul % din suprafaţa % din Densitatea medie a
uscatului populaţia populaţiei
Terrei (loc/km2)
Rece 8,9 - -
Temperat continental uscat 39,1 26,9 12,8
Temperat oceanic ploios 6,5 20,7 60,3
Mediteranean 2,0 4,4 41,1
Desertic 13,2 1,4 1,9
Subtropical umed 8,4 27,6 61,1
Subtropical uscat 13,8 10,7 14,4
Tropical umed 8,1 8,0 18,4

Tabelul 2 ­ Distribuţia si densitatea vovulatiei pe tivuri de climă

După: J. Staszewski, Geographie de la population mondiale, 1990, modificat de D. Noin

Pluviozitatea este un element restrictiv, întrucât mediul tropical umed este dificil, inospitalier, reprezentat
prin păduri dense, inaccesibile, distribuite pe suprafeţe mari, prin soluri slab fertile, prin frecvenţa mare a
bolilor şi a parazitozelor, cu deosebire în regiunile ecuatoriale şi musonice. De asemenea, vânturile pot
limita permanentizarea populaţiei în regiunile de stepă, în deserturi şi pe munţii înalţi. Intervin, în acest
sens, durata, intensitatea şi frecvenţa vânturilor, care reprezintă elemente ostile pentru locuire şi pentru
activităţile umane.

b) Factorii social-economici se identifică prin raportul dintre eficienţa producţiei de bunuri şi


distribuţia spaţială a populaţiei, raport care se exprimă prin calitatea nivelului de trai. Altfel spus, în
condiţiile unei producţii alimentare abundente şi permanente, există şi densităţi ridicate ale populaţiei.
Extremele actuale vizează populaţiile de pigmei şi boşimani din Africa ecuatorială, aborigenii din
Australia, pa-puaşii din Noua Guinee, pe de o parte, şi societatea de supraconsum din ţările foarte
dezvoltate. Este vorba de densităţile mici ale populaţiei din zonele cu nivel de trai foarte scăzut din Africa
ecuatorială, Amazonia, nordul Australiei, Insula Noua Guinee, spaţiile deşertice şi extremităţile nordice ale
Asiei. Desigur că valorile densităţii populaţiei sunt mai ridicate în societăţile moderne, cu agricultură
intensivă, în Olanda, Germania, Câmpia Est-Atlantică, Valea Californiei, Anglia etc. în acelaşi timp,
regiunile cu agricultură tradiţională şi reprezentare industrială modestă sunt afectate de un proces de
depopulare, precum Depresiunea Petroşani, Câmpia Bărăganului, spaţiile situate la nord şi la sud de
Masivul Central Francez, Insula Sardinia, Câmpia Bugeacului etc. De aici, scăderea natalităţii populaţiei şi
a densităţii acesteia. Lucrările agricole sezoniere aduc modificări ale distribuţiei populaţiei în teritoriu prin
atragerea forţei de muncă pentru recoltarea fructelor, în Spania, Italia, Franţa, a legumelor şi strugurilor, în
Vrancca, Dobrogea etc. Procesul de industrializare presupune un volum mare de forţă de muncă. Ca
urmare, au apărut concentrări de populaţie de tip urban - industrial, în condiţiile depopulării spaţiilor
rurale. Reprezentative, în acest sens, au fost fluxurile de populaţie care au migrat spre bazinele Ruhr,
Silezia, Mid-dland, Ardeni, Ural etc, aducând modificări ale răspândirii populaţiei în ariile de plecare şi de
sosire. În numeroase state dezvoltate, diferite unităţi industriale au fost desfiinţate. S-au creat locuri de
muncă în domeniul serviciilor, cu noi concentrări de populaţie de-a lungul căilor de comunicaţie, în zonele
portuare, în jurul nodurilor de căi de comunicaţie. Este vorba, deci, de procesul de lentă deconcentrarc
realizat prin fenomenul de migraţie de reîntoarcere.

c) Factorii politici se reprezintă prin rolul statului în redistribuirea dirijată a populaţiei, precum şi
consecinţele determinate. În asemenea situaţii se cuprind colonizările întreprinse de unele state în regiuni
slab populate, precum: Insula Hokkaido de către japonezi; popularea Americii de Nord, de la est către vest,
de către europeni, transmigraţia realizată prin colonizarea populaţiei din insulele suprapopulate [awa, Bali
şi Madura în insulele slab populate Kalimantan şi Noua Guinee; popularea Australiei, începând cu secolul
al XlX-lea; deportările unor populaţii basarabene şi bucovinene în Siberia, a tătarilor din Crimeea în Asia
Centrală. Actele de agresiune şi conflictele militare au generat depopulări, aşa cum conflictele intertribale
din Africa sunt responsabile pentru decesul unor grupări de populaţie. De asemenea, evacuarea forţată a
populaţiei băştinaşe din teritorii nord-america-ne spre regiuni izolate şi ostile, refugierile din Irak,
Afganistan, Rwanda, Kosovo, Bosnia şi ilerţegovina sunt consecinţe ale ocupaţiei străine şi ale unor
conflicte politice, acestea punând în mişcare populaţii şi, de aici, scăderi ale densităţii populaţiei. Mutilarea
teritorială a României în anul 1940 a condus la scăderea numărului populaţiei şi, implicit, a densităţii
acesteia.

d) Factorii demografici se reprezintă prin indicatorii de bază ai populaţiei: gradul de reproducere a


populaţiei, migraţiilc externe, exploziile demografice care aduc creşteri numerice şi de densitate a
populaţiei şi, invers, discontinuităţi şi contraste în răspândirea teritorială a populaţiei. Creşterea
demografică, marcată printr-un bilanţ natural pozitiv, determină modificarea raportului dintre numărul de
locuitori şi unitatea de suprafaţă, mai ales în ţările în dezvoltare. în multe situaţii, distribuţia spaţială a
populaţiei este un efect relevant al evoluţiei numărului populaţiei. Modificările produse in evoluţia
numerică a populaţiei, datorată creşterilor sau descreşterilor numărului de indivizi, ca urmare a variaţiei
bilanţului natural al populaţiei, au generat concentrări variate de populaţie, redistribuiri de populaţie de la o
perioadă la alta. Cele mai relevante exemple sunt regiunile Ruhr, Middland, Ural, Fennsylvania, Nord-
Estul Chinei etc. Dezvoltarea oraşelor a atras după sine creşterea populaţiei acestora şi scăderea populaţiei
altora, prin apariţia oraşelor-dormitor. Un exemplu concret: scăderea valorilor bilanţului natural al
populaţiei României de la 3,0%o în 1990 la -l,8%o în 2001 avea sa determine, alături de migraţia externă,
scăderea numerică a populaţiei ţării noastre de la 23.206.720 locuitori în 1990, la 21.794.793 locuitori în
2002.
Distribuţia inegală a populaţiei se explică şi prin vechimea popularii teritoriilor locuibile. Astfel,
popularea diferenţiată s-a realizat în limite variate de timp, mult mai devreme, mai compact şi pe suprafeţe
mai întinse în emisfera nordică, pe de o parte, si mult mai târziu, pe arii mai mici şi discontinuu în emisfera
sudică, pe de altă parte. Prognozele ONU pentru anul 2050 pun în evidenţă o creştere a ponderii populaţiei
în emisfera sudică, cu deosebire în spaţiile african şi brazilian sau în cel australian, fie prin creşterea
sporului natural, fie prin migraţii. Prin urmare, cu cât ocuparea unui teritoriu este mai veche şi continuă, cu
atât probabilitatea de a găsi o populaţie mai numeroasă este mai mare. Se poate spune că valoarea densităţii
populaţiei unui spaţiu geografic este corelată cu vechimea/permanenţa popularii acelui teritoriu. F.stc de
aşteptat ca în zona caldă euro-asi-africană şi în zona temperată până la latitudinea de 50 0, considerate
leagănul umanităţii, să fie o populaţie numeroasă. Un exemplu concludent îl reprezintă teritoriul Franţei şi
teritoriul Statelor Unite ale Amcricii. în anul 1800, densitatea populaţiei Franţei era de 50 loc./ km2 şi a
urcat la 110 loc./ km2 în anul 2000. în aceeaşi perioadă, în Statele Unite ale Americii, densitatea populaţiei
a crescut de la 0,5 loc./ km2 la 31,2 loc./ km2.
În raport cu factorii ce influenţează distribuţia spaţială a populaţiei, se stabileşte şi gradul de
stabilitate a acesteia. In acest sens, populaţia stabilă include: • totalitatea persoanelor care au do miciliul
stabil într-o localitate, de mai mult de 6 luni, chiar dacă in timpul recensămintelor nu sunt prezente la
domiciliu sau chiar dacă nu au formele de schimbare a domiciliului; • persoanele venite in localitate şi
angajate definitiv într-o muncă; • elevii şi studenţii veniţi la studii; • persoanele plecate pentru satisfacerea
stagiului militar, aflate în detenţie sau, temporar, în străinătate.
Populaţia stabilă se exprimă prin relaţia:

Ps = Pta + Ptp , de unde:


P = Ps – Pta + Ptp
in care: Pp - populaţia prezentă;
Pta - populaţia temporar absentă;
Ptp - populaţia temporar prezentă.
Totodată, ponderea populaţiei unui teritoriu care s-a născut şi trăieşte în prezent in acel spaţiu se
determină prin indicele de stabilitate al populaţiei (I).
I = (S/P) * 100
în care: S - numărul populaţiei originare din teritoriul respectiv;
P- populaţia totală.

Dintre categoriile secundare de populaţie, pot fi menţionate cele prezentate mai jos.
■Populaţia juridică reprezintă o noţiune folosibilă în recensămintele vechi şi vizează populaţia
stabilă şi populaţia prezentă. Locul domiciliului permanent poate să nu corespundă cu locul înregistrării
într-un recensământ.
■Populaţia semisedentară este reprezentată prin grupări nomade şi seminomade care se ocupă mai
mult de creşterea animalelor, vânat sau pescuit.
Deşi în scădere, aceste populaţii mai sunt încă prezente in Arabia Saudită, Iran, Afghanislan. Libia,
Maroc, Algeria, Africa Centrală şi de list etc, de regulă în zonele suboicumene.

2.3. Numărul populaţiei Terrei

Diversitatea demografică a lumii se asociază diversităţii politice, economice şi culturale. Cele peste
194 de entităţi statale se diferenţiază prin numărul de locuitori, începând cu China (peste 1,30 miliarde
locuitori) şi terminând cu microstatelc având doar câteva sute sau mii de locuitori, precum vatican (782
locuitori), Nauru (11.800 locuiitorO.Tuvalu (10.800 locuitori), Palau (18.700 locuitori) etc.
La începutul anului 1995, populaţia Tcrrci, indiferent de gradul de stabilitate, totaliza
5.759.276.000 locuitori, iar la 11 iulie 1995, erau înregistraţi 5.785.335.142 locuitori, adică un plus de
26.059.142 locuitori. în anul 1998, populaţia Terrei înregistra 5.929.839.000 locuitori, din care
4.748.310.000 locuitori trăiau în ţările în dezvoltare (80,07%), iar 1.181.530.000 locuitori în ţările
dezvoltate (19,925%). La linele anului 1999, s-au înregistrat 6 miliarde de locuitori, iar în 2002 erau peste
6,215 miliarde de locuitori, în 2006 erau 65.404 miliarde de locuitori şi la 2 mai 2008 de 6.666.666.666
locuitori.
Distribuţia populaţiei pe continente se reprezintă prin mărimi demografice şi ponderi variate ale
populaţiei. Asia şi-a menţinut supremaţia din antichitate, de la 58,7% din totalul populaţiei mondiale în
anul 5000 î.Hr. la 69% în anul 1000, apoi 68,2% în anul 1800, 61,1% în anul 2000 şi se preconizează să
coboare la 60,4% în anul 2025. Totodată, un declin evident a înregistrat ponderea populaţiei Kuropei, de la
25,1% în 1900 la 11,0% în 2000 şi la 11,13% în anul 2006. în acelaşi timp, au crescut sensibil ponderile
populaţiei Africii şi Amcricii, de la 7,2%, respectiv 9,2% in anul 1900, la 14,15%, respectiv 13,80% în anul
2006 sau 16,3%, respectiv 13,7% din totalul mondial în anul 2025.
Distribuţia populaţiei pe continente şi pe ţări se reprezintă prin variate contraste ale mărimii
demografice şi ale ponderii în totalul populaţiei lumii (tabelul 3). Acest fapt se explică prin vechimea şi
permanenţa locuirii unor spaţii întinse, unde s-au format poli demografici de mari dimensiuni, mai ales în
Asia de Sud, Asia de Sud-Hst şi Asia de Est Aceste concentrări de populaţie s-au realizat în condiţiile unei
creşteri demografice, susţinută de un comportament reproducliv tradiţional. Este vorba de China, India,
Bangladesh, Pakistan, Mexic, Indonezia, Nigeria şi Brazilia.
În cazul altor ţări, precum Statele Unite ale Americii, Japonia. Federaţia Rusă, a intervenit şi afluxul
de populaţie prin migraţie, ca urmare a unei atractivităţi demografice sporite.

Continent / Populaţia % in totalul Ţara Populaţia % din


grupare de mii. loc. populaţiei (mii. loc.) totalul
ţări (2006) lumii mondial
Africa 925,5 14,15 China 1.294,87 20,84
Europa 728,1 11,13 India 1.049,5 16,90
America de 333,7 5,10 S.U.A. 291,04 4,68
Nord
America 188,7 2,89 Indonezia 217,13 3,50
Centrală
America de 380,3 5,81 Brazilia 174,63 2,81
Sud
Asia 3.950,6 60,40 Pakistan 149,91 2,41
Oceania 33,5 0,51 Fed. Rusă 144,08 2,32

Mondial 6.540,4 100,00 Japonia 127,48 2,05


Ţări în curs de 5.325,8 81,43 Bangladesh 143,81 2,32
dezvoltare
Ţări dezvoltate 1.214,6 18,57 Nigeria 129,90 2,09
Mexic 103,23 1,66

Tabelul 3 - Repartiţia populaţiei pe continente, pe tipuri de ţări si pe ţări, având peste 100 de milioane de locuitori (2006)

2.4. Densitatea populaţiei

Gradul sau intensitatea popularii unui teritoriu pot Ii apreciate folosindu-se indicatorul densităţii
populaţiei.
Ca atare, expresia răspândirii diferenţiate a populaţiei în teritoriu o constituie densitatea, dată de
raportul dintre populaţie şi suprafaţa pe care este reparlizală.
În practica analitică se operează cu variate tipuri de densitate a populaţiei.

2.4.1. Densitatea generală (aritmetică)

Densitatea generală exprimă raportul dintre efectivul locuitorilor stabili (NJ dintr-un anume
teritoriu şi suprafaţa acestuia (S), de regulă în km2 sau ha. Deci:

D = Np / St

Valorile indicelui mediu (general) de densitate sunt influenţate de diferiţi factori:


• caracteristicile topografice;
• tipurile de medii (rural sau urban);
• desimea aşezărilor; • mărimea aşezărilor omeneşti;
• mărimea suprafeţei luate în calcul. Mărimea inversă a densităţii populaţiei este coeficientul de
arcalitatc, ceea ce exprimă media suprafeţei teritoriale ce revine unui locuitor.
Aplicând relaţia coeficientului de arcalitatc, de exemplu, pentru ţara noastră rezultă că unui locuitor
din România îi revenea în 2002 o suprafaţă de 1,09 ha. Un calcul derivat din ipoteza repartiţiei teritoriale
uniforme a populaţiei conduce la obţinerea distanţei medii dintre doi locuitori. In acest sens, aplicând
relaţia d = 1.2 √a rezultă, pentru teritoriul României o distanţă medie de 125 m.
In funcţie de teritoriul la care se raportează numărul populaţiei (cel locuit sau întreaga suprafaţă a
regiunii), se pot obţine diferiţi indici de densitate comparativă:
• densitatea fiziologică (subzistenţială) este dată de raportul dintre numărul locuitorilor şi terenul agricol
(total, cultivat, cultivabil); se pot calcula, de asemenea, densităţi ale forţei de muncă în raport cu terenurile
agricole, ale producţiei agricole pe unitatea de suprafaţă etc.
• densitatea urbană (brută sau netă) reprezintă raportul dintre numărul de locuitori şi suprafaţa
construită sau totală a unui oraş. De exemplu: oraşul Bucureşti avea o densitate de peste 9.100 loc/km2 în
1999 şi de 8.075 loc/km2 în anul 2002.
Raportarea numărului locuitorilor se poate face şi la unităţi teritoriale cu specific geografic, fie
administrativ (comună, judeţ), fie diviziuni de relief (lunci, câmpii, dealuri, munţi).
Indicele densităţii potenţiale este raportul dintre populaţie şi resursele economice totale. Astfel, se
calculează densitatea populaţiei maxime ca raport dintre resurse şi populaţia maximă ce poale fi susţinută
cu aceste resurse.
Densitatea potenţială optimă esle raportul dintre venitul real maxim şi numărul locuitorilor în
funcţie de resursele specifice.
Densitatea economică are in vedere raportul dintre necesităţile populaţiei şi resursele disponibile
pentru populaţie prin densitatea aşezărilor umane care, pentru sate, se calculează la 100 loc./knr, iar pentru
oraşe la 1.000 loc/km'.

2.4.2. Distribuţia teritorială a valorilor densităţii populaţiei

Densitatea medie a populaţiei pe uscatul exantarctic a depăşit 40 loc/km 2 în anul 2000 şi a urcat la
44 loc/km2 în anul 2008. Există mari deosebiri în distribuţia spaţială a populaţiei pe Terra, ca urmare a
distribuţiei inegale a acesteia. Dacă în anul 1950 cea mai ridicată densitate a populaţiei, la nivelul
continentelor, se înregistra în Europa, după 50 de ani Asia a trecut pe prima poziţie, cu 82,86 loc/km 2.
Concomitent, densitatea populaţiei a urcat în Africa, America de Sud şi Caraibe (America de Nord) şi a
înregistrat un ritm mai lent în Europa (tabelul 4).
În funcţie de factorii determinanţi s-au conturat zone cu concentrări mari, dar variate de populaţie.
Astfel, Asia de Est, Asia de Sud şi Europa reprezintă circa 3/5 din populaţia mondială, repartizată pe 10%
din suprafaţa uscatului. în spaţiul asiatic, China, Japonia, Coreea şi Taiwan sunt cunoscute ca având cele
mai întinse concentrări umane, care reprezintă mai mult de 25% din populaţia mondială. în zonele litorale
şi pe văile fluviilor Yangtze, Sâţiang precum şi în Câmpia Chinei de Nord, densitatea populaţiei depăşeşte
600 loc/km2. în partea sudică a Asiei, cele mai mari concentrări de populaţie sunt distribuite în India,
Bangladesh, Pakistan, Sri I.anka, Myanmar, Ihailanda, Vietnam, Malaezia, Indonezia. Relevante sunt
insula Jawa cu peste 90 milioane de locuitori şi cu 700-800 loc/km 2 sau Câmpia şi Delta Gangelui cu peste
800 loc/km2. în această parte a Asiei se află peste 18% din populaţia mondială. Explicaţia acestei distribuţii
rezidă în civilizaţia rurală, exploatarea agricolă, în gradul ridicat al favorabilităţii mediului, iar în Asia de
Est se adaugă şi nivelul ridicat de urbanizare si industrializare din Japonia, Taiwan si Coreea de Sud.
Concentrările umane majore din Europa sunt repartizate pe axa Middland, Ţările de Jos, Ruhr,
Valea Rinului, Padania, unde se înregistrează peste 300 loc/km2.
Alte concentrări de populaţie se referă la Arhipelagul Filipinez cu peste 60 milioane locuitori, la
litoralul mediteranean al Orientului Apropiat, la Nigeria, Etiopia, Uganda-Kenya, unde agricultura
intensivă, exploatările miniere şi activităţile terţiare susţin concentrări mari de populaţie. Pe Valea şi în
Delta Nilului se află peste 98% din populaţia Egiptului. Ca urmare, densitatea populaţiei depăşeşte 1.500
loc/km2, dependenţa de apele Nilului fiind dintotdeauna o caracteristică majoră. Litoralul Est-Brazilian,
Zona Golfului La Plata, Litoralul Chilian, Antilele Mari şi Antilelc Mici, litoralul est-allantic şi zona
Marilor Lacuri-Valea fluviului Sfântu Laurenţiu.
Zonele moderat populate cu densităţi ce variază de la sub 50 loc./km la peste 100 loc/km2 sunt
repartizate în California, Câmpia Mississippi, partea sudică a Mexicului, Litoralul vestic al Americii
Latine, partea sudică a Africii, nordul extrem al Africii, Europa de Vest, Europa Mediteraneană, Europa
Centrală, sud-estul Australiei, Câmpia Mesopotamiei, zona litorală sudică a Mării Caspicc, câmpiile
piemontane din Asia Centrală, Depresiunea Eergana etc.
Zonele slab populate şi nepopulate corespund mediilor inospitaliere, cu relief înalt, climă rece şi
deserturi. Zona rece este fie nelocuită, fie temporar locuită sau slab populată. Este vorba de spaţii din
Siberia, insulele arctice, Groenlanda, nordul extrem al Americii de Nord, al Scandinaviei, Antarctica, cu
spaţii vide şi, pe alocuri, cu vânători şi pescari, cu puncte miniere, petroliere şi baze militare. Ariile deşer-
tice sunt puţin locuite, doar în oaze, pe relieful înalt, în centre miniere, petroliere. Populaţia totală din
deserturi tinde să se apropie de 90 de milioane locuitori. De asemenea, zone nepopulate sunt şi ariile
montane înalte, la peste 3.000 m altitudine în Himalaya, Anzi, Pamir, Stâncoşi, Altai sau la peste 1.500-
2.000 m altitudine în Alpi, Caucaz, Atlas, Carpaţi etc. Ca spaţii slab populate menţionăm şi zonele
tropicale umede din Amazonia, Africa Centrală, Borneo, Noua Guinee şi nordul Australiei, unde excesul de
umiditate, vegetaţia luxuriantă şi relieful înalt constituie impedimente în calea popularii.

Continentul Suprafaţa Mărimea numerică a populaţiei Densitatea generală


1950 2000 2030 1950 2000 2030

mii. % din mii. % mii. % mii. % din


km2 total loc. din Ioc din loc total loc/km2
total total
Asia 44,410 29,37 1,398 55,52 3,680 60,61 4,887 60,11 31,48 82,86 110,04
Africa 30,329 20,06 221 8,78 796 13,11 1,398 17,20 7,28 26,24 46,09
Europa 10,382 6,87 547 21,72 728 11,99 685 8,42 52,68 70,12 65,98
America de 24,360 16,12 172 6,83 316 5,21 408 5,02 7,06 12,97 16,75
Nord
America de 17,843 11,80 167 6,63 520 8,57 711 8,75 9,36 29,14 39,85
Sud
Oceania 8,910 5,90 13 0,52 31 0,51 41 0,50 1,46 3,48 4,60
Antarctica 14,940 9,88 - - - - - - - - -
TOTAL 151.174 100,00 2.518 100,0 6.071 100,0 8130 100,0 16,65 40,16 53,78
Tabelul 4 - Distribuţia şi densitatea populaţiei pe continente şi pe Terra

Sursa pentru numărul de locuitori: World Urbanizalion Prospects. Ihe 2003 Revision -UnitedNations - New York, 2004

Distribuţia spaţială a populaţiei se reface permanent, modificându-se valorile densităţii populaţiei,


dimensiunile concentrărilor urbane şi rurale, forma aşezărilor a grupărilor teritoriale, în funcţie de mărimea
fluxurilor divergente sau convergente ale populaţiei pe relaţia dintre zone, continente, aşezări etc.
Inegalităţile din distribuţia spaţială a populaţiei sunt mai evidente în cazul ana-jzei comparative a
acesteia pe continente şi ţări (tabelul 4). Deşi este parţial popu-ită, Asia înregistrează cea mai mare
densitate a populaţiei, comparativ cu celelalte continente, ca urmare a concentrărilor masive de populaţie în
părţile sudică, sud-estică şi estică. în acelaşi timp, Australia este continentul cel mai slab populat, cu arii
deşertice şi arii cu exces de umiditate întinse, fie nclocuite, fie temporar locuite, deci cu un grad redus de
atractivitatc demografică.

2.4.3. Răspândirea populaţiei în latitudine şi în longitudine

Populaţia este distribuită inegal pe cele două emisfere şi de la Ecuator la poli. în emisfera nordică
aşezările stabile cele mai depărtate de F.cuator se află în Groenlanda. La 82°3f latitudine se află aşezarea
Alert Point - staţiune meteorologică şi de retransmisie radio, în insula Ellesmere din Arhipelagul Nord-
Canadian (tabelul 5). în emisfera australă populaţia stabilă înaintează până în Ţara de Foc, la peste 55"
latitudine, aşezarea Pucrto Williams fiind cea mai sudică aşezare stabilă de pe Terra.

EMISFERA %din % din totalul populaţiei lumii


suprafaţa 1800 1900 2000 2025
uscatului
Nordică 75,8 95,3 92,8 87,4 87,2
Sudică 24,2 4,7 7,2 12,6 12,8
Estică 68,8 91,6 85,7 82,7 82,3
Vestică 31,2 8,4 14,3 17,3 17,7
Tabelul 5 - Ponderea populaţiei pe emisfere
Sursa: World Population Data Sheet, 2000

Suprafeţele de uscat mult mai întinse din emisfera nordică şi din emisfera estică explică ponderea
mult mai ridicată a populaţiei spre deosebire de emisfera sudică şi emisfera vestică (fig. 6).
Zona caldă înglobează peste 52% din populaţia Terrei şi în sfera acesteia s-a constituit leagănul
omenirii. Pe de altă parte, în latitudine sunt mari contraste privitor la distribuţia teritorială a populaţiei, mai
ales în spaţiul emisferei nordice, unde uscatul populat se desfăşoară pe întinderi mult mai mari decât în
emisfera sudică. Este vorba de uscatul reprezentând zona temperată şi zona musonică, cu cele mai mari
concentrări de populaţie.
fig. 6 - Ponderea suprafeţei şi a populaţiei pe emisfere (2006)

Pe de altă parte, peste 82% din populaţia globului este concentrată în emisfera estică, care, spre
deosebire de cea vestică, a fost populată mult mai devreme, pe londul unor civilizaţii recunoscute şi în
condiţiile unor suprafeţe mult mai întinse. De asemenea, la latitudini subtropicale şi tropicale trăiesc peste
3 miliarde locuitori. Este vorba de spaţiile cuprinse între 20"şi 40° latitudine nordică, ce vizează teritorii
întinse din India, Bangladesh, Irak, Iran, Turcia, Egipt, Japonia, Statele Unite ale Americii, Mexic,
Republica Coreea, Cuba etc. în jur de 1,5 miliarde locuitori trăiesc între 10" şi 20" latitudine nordică şi
intre 40" şi 50" latitudine nordică. Circa 50% din populaţia emisferei sudice este distribuită între 0° şi
10"latitudine, reprezentând peste 390 de milioane de locuitori, în spaţiile ecuatoriale ale Africii, Americii
de Sud şi Arhipelagului.

2.4.4. Răspândirea populaţiei pe ţări

Analiza repartiţiei locuitorilor în teritoriu pune în evidenţă o largă diversitate a concentrărilor de


populaţie în funcţie de suprafaţa ţărilor şi de diversitatea concen-i rarilor de populaţie, în funcţie de
întinderea şi de numărul de persoane al acestora. Cele mai pronunţate concentrări medii de populaţie le
înscriu statele Bangladesh (927,8 loc/km2), Bahrcin (913), Barbados (697), Coreea de Sud (487), Puerto
Rico (436), Olanda (394), Belgia (337), Japonia (337), Comore (310), Rwanda (281), India (320), Liban
(413), Sri Lanka (288), Salvador (313), Israel (313), Haiti (256), Trinidad-Tobago (253), Marea Britanie
(243), Germania (231), Jamaica (237), Filipi-ne (266), Burundi (241), Vietnam (240) etc. (fig. 8).
Concentrările de populaţie se dispersează foarte mult în cazul ţărilor aflate în mediile ostile din
regiunile deşertice, montane sau cu climă rece. Cele mai relevante exemple se referă la: Namibia (1,8
loc/km2), Sahara Occidentală (1,0), Guyana Franceză (1,6), Botswana (2,5), Surinam (2,6), Mongolia (1,5),
Australia (2,3), Falkland (0,2) etc. Pe de altă parte, statele sau teritoriile dependente cu întinderi foarte mici
înregistrează cele mai mari valori ale densităţii medii a populaţiei: Monaco (30.000 loc/km2), Macao
(22.222), Singapore (6.774), Gibraltar (4.950), Malta (1.275), Bermude (1.132) etc. (fig. 9).
Cât priveşte atracţia mării în răspândirea populaţiei, aproape jumătate din populaţia lumii este
repartizată pe fâşii costiere cu lăţimi variabile de până la 200 km, adică circa 16% din populaţia uscatului.
Peste 70% din populaţia mondială trăieşte la mai puţin de 500 de kilometri de litoral, iar 8,6% din
populaţia mondială se află la distanţa de peste 1.000 km de ţărmul Oceanului Planetar. Este evident cazul
Oceaniei, unde aproape 80% din populaţie este repartizată pe spaţii de până la 50 km depărtare de mare, şi

Fig. 8 - Distribuţia spaţială a valorilor specifice densităţii populaţiei, in


raport cu condiţiile de mediu (2006)
al Africii cu numai 18%, în timp ce în Europa, America de Nord şi Asia în jur de 30% (fig.10).
Distribuţia ponderii populaţiei ţărilor în totalul populaţiei mondiale este pusă în evidenţă prin valori foarte
diferite. Acest fapt este relevat de importanţa factorilor determinanţi ai răspândirii populaţiei în teritoriu.
Aşa se explică, de exemplu, ponderea de circa 40% a populaţiei Chinei şi a Indiei, în totalul populaţiei
mondiale. în spaţiile acestor ţări, factorii naturali, istorici şi economici, pe de-o parte şi comportamentul
demografic reproductiv, pe fondul tradiţiei familiilor de a naşte şi a avea mulţi copii, pe de altă parte, au
condiţionat şi determinat creşterea numărului populaţiei, în cazul altor ţări, condiţiile de mediu şi condiţiile
social economice, mai puţin propice, au impietat creşterea numerică a populaţiei. Namibia, de exemplu, cu
o pondere mai mică de 0,1% în totalul populaţiei mondiale, repartizată într-un mediu ostil, de deşert, cu o
economie slab dezvoltată, lipsită de oportunităţi sociale, nu s-a impus prin atractivitate demografică, ci, din
contră, prin respingere. în acelaşi timp, ţările cu ponderi foarte scăzute ale numărului populaţiei sunt
repartizate în spaţii cu medii incomode sau pe teritorii restrânse: Mongolia, Kârgâzstan, Finlanda,
Norvegia, Paraguay, Guyana, Nicaragua, Salvador, Botswana, Rwanda, Burundi, Macedonia, Slovenia,
Luxemburg, Andorra, San Marino, I.iechtenstein, Malta, statele antile etc. Totodată, cele mai mari densităţi
ale populaţiei, peste 830 loc/km2, se regăsesc în statele şi teritoriile având suprafaţa mai mică de 1.000 km2.
Explicaţia acestui fapt rezidă în gradul de favorabilitate al mediului şi al factorilor antropici, cu activităţi
economice şi sociale diversificate, cu pondere ridicată a populaţiei urbane: Singapore, Monaco, Bahrain,
Taiwan, Kuweit, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Israel, Barbados, Martinica. Cele mai reduse valori ale
densităţii populaţiei caracterizează statele cu suprafeţe foarte mari, cu medii ostile locuirii şi cu grad de
atractivitate redus, precum Rusia, Canada, Australia, Mauritania, Mali, Algeria, Sudan, Angola, Brazilia
etc.
La nivelul uscatului terestru locuit, fie continente, fie regiuni, fie ţări sau teritorii componente ale
acestora, distribuţia spaţială a populaţiei se diferenţiază după gradul de dispersie a locuitorilor în raport cu
oportunităţile şi riscurile specifice mediului. Analiza caracteristicilor răspândirii populaţiei în teritoriu arată
frecvenţa mare a modelului de distribuţie liniară încă din Neolitic, impus de relieful văilor şi
depresiunilor alungite, în cuprinsul cărora sau conturat societăţi agricole durabile. Sunt de amintit, în acest
sens. Valea şi Delta Gangelui, Valea Indusului, Valea Yangtze, Valea şi Delta Nilului, Medsopotamia, Valea
Mekongului, Valea Iordanului etc. Acest model de distribuţie spaţială a populaţiei s-a extins la nivelul unor
grupări teritoriale urbane şi industriale. Este cazul concentrărilor de populaţie în zona litorală a Spaniei, din
sudul Franţei şi Axul Rodanian din Franţa, axa Rinului, Riviera di Levante, Culoarul economic nipon, între
Câmpia Kanto şi Insula Kyushu etc.
Vechile regiuni agricole ale Europei şi Asiei se caracterizează prin distribuţie relativ uniformă a
populaţiei, fără discontinuităţi spaţiale majore. Semnificative, în acest sens, sunt Marea Câmpie Chineză şi
Câmpia Indogangetică, Câmpia Padului, Delta Gangelui, Middland, Câmpia Malabor, Insula Jawa. La
acestea se adaugă lito ralul nord-guinecz, spaţiul dintre litoralul est-atlantic şi Marile Lacuri, Arhipelagul
Nipon, Delta şi Valea Nilului etc.
În mediul pădurilor ecuatoriale şi al pădurilor de conifere densitatea redusă a populaţiei se
reprezintă prin distribuţia difuză a acesteia, cu frecvenţe sezoniere, în condiţiile pendulării populaţiei
pentru o agricultură itinerantă sau prezenţei neperiodice impuse de practici specifice pentru obţinerea
resurselor de hrană prin pescuit, vânat, creşterea renilor, produse vegetale. Tipice sunt nordul extrem al
Europei şi al Asiei, al Canadei şi Alaskăi, pădurile ecuatoriale din Africa, Amazonia şi Noua Guinee, cu
populaţie dispersată, cu grupări de populaţie sezoniere şi valori ale densităţii acesteia cuprinse între 0 şi 10
loc/km2.
Distribuţia mozaicată a populaţiei este caracteristică în regiunile cu potenţial natural variat şi cu
arii de colonizare recentă în vestul şi nordul Australiei, în Vestul Mijlociu al Statelor Unite ale Americii, în
sudul Canadei, în Pampasul argentinian şi în Câmpia Amazoniei. Este vorba de o populaţie dispersată pe
spaţii întinse cu enclave restrânse, reprezentate de comunităţi constituite în ultimele două secole.
Distribuţia circulară a populaţiei este caracteristică ariilor periferice, de contact, dintre spaţiile
ostile şi cele propice vieţii, relevantă în acest sens fiind dispunerea aşezărilor în jurul Deşetului Takla
Makan sau în jurul calotei glaciare groenlandeze etc.

fig,10 Ponderea nonulafiei ne Terra şi ne continente in raport cu distanta fată de mare

3. DINAMICA POPULAŢIEI

Efectivul unei populaţii este intr-o continuă modificare numerică, in timp şi în spaţiu, ca urmare a
mişcării naturale şi a mobilităţii teritoriale specifice acelei populaţii.
Astfel, dinamica populaţiei semnifică totalitatea modificărilor care intervin în numărul, structura
şi distribuţia populaţiei, raportate la anumite intervale, ca urmare a naşterilor, deceselor ori ca efect al
imigrărilor sau al emigrărilor. Elementul determinant al dinamicii populaţiei este bilanţul natural, care se
exprimă prin bilanţ natural, fie prin spor natural, fie prin deficit natural.
Aşadar, populaţiile se află într-un proces continuu de modificare/variaţie a efectivului şi a structurii,
ca urmare a intrărilor şi ieşirilor în şi din sistem. în acest sens, sunt relevante legăturile care se stabilesc
intre subsistemele populaţiei, puse în evidenţă de mişcarea naturală şi de mişcarea migratorie (fig. 11).

Fig. 11 - Interferenţele dintre sistemul populaţiei şi componentele acesteia

3.1. Mişcarea naturală a populaţiei

Este o componentă majoră a dinamicii populaţiei şi se referă la schimbările survenite în numărul şi


în structura populaţiei, ca urmare a naşterilor, deceselor, căsătoriilor şi divorţurilor.
Noţiunea de populaţie presupune o comunitate (generaţie) supusă unui proces continuu de
împrospătare (reproducere) a populaţiei. Unitatea cu care operează geodemografia este evenimentul
demografic, respectiv naşterea vie, decesul şi căsătoria. în acest sens interesează numărul zilnic, lunar,
anual al naşterilor vii, al deceselor, al căsătoriilor. Fiecare eveniment demografic este specific fie populaţiei
totale, fie unei subpopulaţii de pe un teritoriu. Deci, numai anumite populaţii pot fi expuse riscului
evenimentului demografic. Naşterile apar ca intrări în sistem, fiind redate prin frecvenţa născuţilor vii într-
o populaţie, iar mortalitatea ca un feed-back negativ.
În acest sens, rezultă două tipuri de populaţie:
 populaţia mobilă, care presupune modificări determinate de mişcarea naturală şi de mişcarea
migratorie;
 populaţia imobilă (închisă), susţinută de modificări generate numai de sporul natural. Astfel,
sistemele demografice închise/populaţiile închise au în vedere intrările şi ieşirile prin naşteri şi
decese pe de o parte, şi îmbătrânirea cu un an a tuturor supravieţuitorilor, pe de altă parte.
În acelaşi timp, sistemele demografice deschise/populaţiile deschise vizează faptul că intrările se
produc prin naşteri şi imigrare, iar ieşirile prin emigrare şi decese. Ca urmare, modificările ce apar în
numărul populaţiei totale reprezintă rezultatul a patru elemente: naşteri şi imigranţi (intrări şi creşteri ale
numărului populaţiei); decese şi emigranţi (ieşiri şi descreşteri ale numărului populaţiei).

3.1.1. Fertilitatea populaţiei

Riscul de naştere afectează numai o parte a populaţiei, respectiv populaţia feminină de vârstă
fertilă, în vârstă de reproducere (procreare), compusă din 35 de cohorte (generaţii anuale). Frecvenţa
naşterilor la această subpopulaţie se numeşte fertilitate, care poate fi feminină (15-49 ani), dar şi masculină
(20-60 ani).
Fertilitatea este manifestarea activă a fecundităţii şi este, de regulă, inferioară acesteia. Ca atare,
fertilitatea este expresia unui potenţial ce se numeşte fecunditate, iar raportul dintre fecunditate şi
fertilitate este raportul dintre potenţial şi efectiv. Intervine, astfel, atitudinea cuplului conjugal cu privire la
propria reproducere sau la dimensiunea familiei. Este vorba de comportamentul demografic procreator
(rcproductiv). Acesta poate fi natural (primitiv), mai frecvent în ţările slab dezvoltate şi conştient (raţional),
mai ales în ţările dezvoltate. în acest sens, conceptul de planificare familială este apreciat ca fiind
determinarea conştientă, din partea cuplului, a numărului de copii şi a eşalonării naşterilor lor în timp.
Aşadar, planificarea familială este specifică colectivităţilor umane care au atins un nivel de dezvoltare,
reprezentând un obiectiv principal al unei politici demografice.
Capacitatea fiziologică a femeii sau a cuplului conjugal de a naşte copii vii reprezintă
fecunditatea. Nivelul maxim al fecundităţii unei femei este de 20 de copii, dar această limită se atinge
foarte rar.
Indicele general al fecundităţii, pe glob, a evoluat de la 3,5 copii/familie în 1990, la 3,0
copii/femeie în anul 2000 şi la 2,58 copii/femeie în anul 2006. Pe de altă parte, în anul 2006, în regiunile
dezvoltate, indicele de fecunditate s-a menţinut la 1,58 copii/femeie, în timp ce în ţările în dezvoltare şi
slab dezvoltate la valori de 2,79 şi respectiv 4,80 copii/femeie.
Distribuţia spaţială a indicelui fecundităţii se reprezintă prin contraste foarte variate între valorile
maxime şi valorile minime, respectiv între 7,64 şi 1,13 copii/ femeie în vârstă de 15-49 de ani. Africa este,
în acest sens, continentul cu cea mai largă variaţie a indicelui de fecunditate, de la 2,1 la 8,0 copii/femeie,
rezultând o medie de 4,77 copii/femeie. însă condiţiile de viaţă precare, socioculturale şi economice, susţin
valori mult mai ridicate în Africa Centrală (6,16 copii/femeie), în Africa de Vest (5,50 copii/femeie) şi în
Africa de Est (5,35 copii/femeie). Pe de altă parte, valori de 2,77 în Africa de Sud şi de 2,98 copii/femeie
în Africa de Nord arată că indicele de fecunditate s-a diminuat în condiţiile unui nivel de viaţă mai ridicat
şi ale unui grad de emancipare a femeii mai apropiat de cel al ţărilor cu nivel mediu de dezvoltare: Tunisia
(1,89), Algeria (2,41), Maroc (2,63), Africa de Sud (2,69). Aceste aspecte se regăsesc şi în Asia de Sud şi
Sud-Vest, unde intervine, alături de starea materială, şi factorul religios în menţinerea indicelui de
fecunditate între 7,64 copii/femeie (Afghanistan), apoi 5,1-6,0 copii/femeie în Tadjikistan, apoi Siria,
Liban, Iordania, Oman, Israel, Nepal, Bhutan, Bangladesh, Laos, Vietnam. Se înregistrează valori reduse în
Singapore (1,3), Thailanda (1,89) şi Sri Lanka (2,0).
Cu valori sub media mondială a indicelui de fecunditate, între 2,1 şi 4,0 copii/ femeie, se înscriu
ţări din America de Sud, America Centrală, Canada şi Statele Unite ale Americii. De asemenea,
planificarea familială se impune mai pregnant în menţinerea ratei reduse a fecundităţii în ţările europene,
ex-sovietice, Australia, Japonia, Coreea, în timp ce politica antinatalistă aplicată în China a condus la
scăderea
de
1,19
ale sub
copii/femeie
Republica
scădere, 2,0
Coreea,
în Republica
indiceluidacă copii/femeie
în ţările
Kazahstan,
seMoldova,
fecundităţii în înCanada,
iaudezvoltate
se calcul
1,22vârstă
ale de
valorile
transpunîn in 15-49
Europei
Australia
Belarus,
foarte
mărimea de
(mai
1,17 ani.
şievoluţia
puţin
Noua
joase,
şi în Albania),
Zeelandă.
Slovacia,
respectiv deapoi
1,21 Tendinţele
fertilităţii0,94
în China,
şi SloveniaînJaponia,
în I long evoluţia
etc.
natalităţii. Kong, R.P.D.
fecundităţii
Efectul
1,13 înCoreeană,
acestor sunt
Ucraina,
valori
Relevantă este fertilitatea precoce ridicată, care vizează femeile in vârstă de 15-19 ani şi este
dominant caracteristică populaţiei din Africa, din Orientul Apropiat, din sudul Asiei (Nepal, Bangladesh)
sau din America Latină. Astfel, numărul născuţilor vii la 1.000 de femei având între 15 şi 19 ani au atins
valori foarte ridicate, în anul 2006, în Niger (244), R.D. Congo (222), Liberia (219), Uganda (203), Ciad
(189), Mali (189), Guineea Bissau (188), în timp ce valorile cele mai coborâte le-au înregistrat Franţa (1),
R.RD. Coreeană (2), Japonia (4), Republica Coreea (4), Olanda (4) etc. Acelaşi sens este specific şi pe
categorii de ţări, pentru cele dezvoltate valoarea medic a fertilităţii fiind de 25, iar pentru cele în dezvoltare
şi pentru cele mai puţin dezvoltate între 57 şi 112 (fig.13). Un fapt este clar, şi anume acela că valori foarte
ridicate ale fertilităţii se regăsesc in tot mai puţine ţări din Africa subsahariană şi din Asia de Sud-Vest.
Fertilitatea generală a populaţiei feminine la vârsta de reproducere este determinată de variabile
demografice: structura pe grupe de vârstă, vârsta căsătoriei, intervalul dintre naşteri, proporţia celibatarilor,
rata de divorţ, rata de nupţialitate, factorii economici, sociali, culturali, psihologici, genetici, măsurile de
politică demografică sau care vizează unele fenomene demografice. în unele situaţii, imposibilitatea de a
naşte copii conduce la infertilitate şi aceasta poate fi totală, parţială, dorită, temporară sau definitivă.
Fertilitatea poate fi:
• generală, determinată pentru întregul contingent fertil, care se calculează după relaţia:

f = (N / Pf)*1000 (‰)

în care:
f - indicele de fertilitate generală;
N - numărul născuţilor vii ai femeilor fertile în vârstă de 15-49 ani;
Pf - numărul femeilor în vârstă de 15-49 ani.
Nivelul fertilităţii feminine este influenţat mai ales de structura populaţiei fertile feminine după starea civilă. în acest sens, există o fertilitate
conjugală şi o fertilitate extraconjugală.
 specifică (diferenţiată), care se determină pe: grupe de vârstă, profesii, nivel de instruire, naţionalitate, medii, după relaţia:

fi = Ni / Pi
în care:
i - indicele grupelor de vârstă.
De asemenea, indicele sintetic de fertilitate ( IS ) arată numărul de copii ce revin unei femei de vârstă fertilă. Fertilitatea, ca şi natalitatea, se
referă in primul rând la populaţia feminină. în acelaşi timp, fertilitatea masculină este la fel de importantă, dar este mai greu de urmărit şi de măsurat în
practica demografică.
Rata totală de fertilitate a scăzut de la 5 naşteri/femeie în anii 1950-1955, la 4,5 în anii 1970-1975 şi la 3,0 în anii 1990-2000. Se estimează o
rată de 2,10 in anii 2040-2045. Cea mai importantă reducere a fertilităţii în ţările slab dezvoltate s-a înregistrat în Asia de Est, de la 5,61 naşteri/femeie
în perioada 1950-1955, la 1,91 în perioada 1990-2000, ca urmare, mai ales, a politicii demografice antinataliste a Republicii Populare Chineze.
Reducerea fertilităţii se explică şi prin nivelul de dezvoltare economico-socială, prin gradul de urbanizare, prin gradul de ocupare a femeii în activitatea
social-economică, profesia şi gradul de instruire al soţilor, creşterea vârstei pentru prima naştere etc. Africa şi Asia de Sud-Vest şi de Sud sunt teritoriile
cu cea mai mare rată a fertilităţii: 4-7 copii/femeie de 15-49 de ani. Explicaţia acestui fapt rezidă în tradiţia de a naşte mulţi copii şi în restricţiile
religioase privind avortul.
Numărul ţărilor cu fertilitate mai mică de 3 copii/femeie de vârstă fertilă a crescut de la 46 în anii 1980-1985, la 110 în anul 2006 (tabelul 6). De
asemenea, intervalul 5,0-8,0 copii/femeie de vârstă fertilă era reprezentat de 76 de ţâri în anii 1980-1985 şi de 30 de ţări în anul 2006, din care 26 erau
ţări africane şi numai 4 din Asia. La această trecere a ţărilor în categoria valorilor mai reduse ale fertilităţii au contribuit dominant 39 de ţări din Europa,
15 ţări din America Centrală, 30 de ţări din Asia, 10 ţări din America de Sud şi 6 ţări din Oceania-Australia.
Contrastele majore sunt date de variaţiile teritoriale ale fertilităţii între ţările dezvoltate şi ţările în dezvoltare, ca urmare a decalajelor economice,
a mentalităţii şi a gradului de emancipare a populaţiei, a ritmului industrializării şi urbanizării, a tehnicilor şi mijloacelor contraceptive şi a legislaţiei cu
privire la avort.
La nivelul ultimilor 15 ani, valorile cele mai ridicate reprezentând numărul mediu de copii/femeie de 15-49 ani arată o fertilitate înaltă în 20 de
ţări din Africa şi în 2 ţări din Asia (Afganistan şi Laos). Valorile de 6,1-7,00 copii/femeie s-au înregistrat în Niger, Mali, Burkina Faso, Ghana, Etiopia,
Kenya, Somalia, R.D. Congo, Rwanda, Zambia, Burundi, Mozambic, Angola etc. Pe de altă parte, valorile cele
mai coborâte, respectiv de 1 -2 copii/femeie de 15-49 ani, s-au înregistrat în toate ţările Europei (mai puţin Albania), apoi în China, Kazahstan,
Tabelul 6 - Repartiţia ţărilor după nivelul
Număr
fertilităţii (1980. ..1985 şi 2006)
de copiiNumăr
de ţări
1980-
1985Număr
de ţări
2006EuropaAsiaAmerica
de NordAfricaAmerica
CentralăAmerica
de SudAustralia si OceaniaMONDIAL15118439472521912131,00 ... 1,492312551----1,50 ... 1,992329136-
25122,00 ... 2,491428111126522,50 ... 2,99722-8-44423,00 ...3,49714-6-42-23,50 ... 3,991014-4-31244,00 ...
4,49810-3-51-14,50 ... 4,9976---6---5,00 ... 5,4978-1-7---5,50 ... 5,99167-1-6---6,00 ...6,99193---3---6,50 …
6,99217---7---7,00 … 7,49113-1-2---7,50 … 7,9922-1-1---

Thailanda, Republica Coreea, Australia, R.P.D. Coreeană, Canada, Cuba. De asemenea, o tendinţă de scădere a fertilităţii vizează numeroase ţări din
America, precum: Statele Unite ale Americii, Mexic, Brazilia, Argentina, Chile, Peru, Columbia, Venezuela, Guyana etc. şi Algeria.
Edificatoare este starea demografică a Chinei şi a Indiei, implicate în programe voluntare de restricţionare a naşterilor, prin politici demografice
antinataliste (tabelul 7), al căror efect este concludent prin scăderea ratei fertilităţii în ultimii 40 de ani.
Tabelul 7 - Evolutia ratei fertilităţii (1960-2025) in diferite regiuni/ţări (numărul mediu de copii/femeie fertilă)

Regiunea / ţara 1960-1965 1990-1995 1995-2000 2006 2020-2025


Asia 5,58 3,03 2,89 2,38 2,38
Asia de Est 5,3 1,9 1,7 1,68 **
China 5,9 1,9 1.8 1,72 **
Asia de Sud 6,1 3,7 2,37 **
Afghanistan 7,0 6,3 6,9 7,18 **
Bangladesh 6,7 3,9 3.1 3,04 **
India 5,8 3,4 3,1 2,85 **
Nepal 5,9 4.9 4,4 3,40 **
Thailanda 6,4 2,1 2,1 1,89 **
Africa 6,7 5,8 5,06 4,77 3,37
Egipt 7,1 3,4 3,4 3,08 **
Kenya 8,2 5,7 4,4 5,00 **
Nigeria 6,9 5,9 5,1 5,49 **
America Latină 5,9 2,8 2,7 2,41 2,18
Brazilia 6,2 2,6 2,2 2,27 **
Guatemala 6,8 4,9 4,9 4,29 **
Mexic 6,7 2,8 2,7 2,21 **
Europa 2,56 1,58 1,59 1.42 1,86
Albania 5,76 2,91 2,83 2,21 2,60
România 3,06 * 2,01 1,55 1,65 1,25 2.15
Spania 2,89 1,26 1,36 1,33 1,86
America de Nord 3,34 2,06 2,06 1,99 2,10
Oceania 3,95 2,51 2,45 2,25 2,23
Sursa:Thomas W. Merrik, World Population in Transition, in Population Bulletin vol. 41. nr. 2, Economia lumii, 2004; * 1965-1970; ** lipsă date.

3.1.2. Natalitatea

Natalitatea este un fenomen demografic ce exprima intensitatea nasterilor in cadrul unei populatii; se masoara cu un indice
care arata raportul dintre numarul nascutilor vii intr-un an si populatia medie a anului respectiv. Indicele natalitatii se
calculeaza dupa relatia:

n = (N / P) * 1000 ‰

Valorile natalităţii reale sunt influenţate de diferiţi factori social-economici şi de politicile demografice promovate de fiecare ţară. Explicarea
variaţiilor spaţiale ale natalităţii vizează o serie de cauze al căror rol este determinant pentru comportamentul demografic.
a) Condiţiile de viaţă ale populaţiei influenţează valorile ratei natalităţii. Aceste condiţii se referă la nivelul de trai. Cu cât nivelul de trai este mai
ridicat, cu atât rata natalităţii este mai scăzută. Se înţelege, deci, că o economie dezvoltată duce la un recul al natalităţii.
Altfel spus, unui grad ridicat de emancipare a familiilor îi corespunde dorinţa de a avea mai multe bunuri materiale şi un interes mai redus pentru
creşterea şi educarea copiilor, care presupun costuri şi eforturi speciale şi suplimentare. Aceste motivaţii şi mentalităţi sunt specifice ţărilor dezvoltate,
începând cu cele din Europa. Este vorba de mentalitatea tot mai individualistă, când soţii sunt interesaţi de confort şi de binefacerile civilizaţiei şi acordă
timp mai puţin creşterii şi educării copiilor.
b) Politica demografică poate fi pronatalistă, încurajând natalitatea, sau antina-talistă, descurajând natalitatea. Politica pronatalistă este adoptată
de numeroase state europene, latino-americane, apoi de Japonia şi Australia, cu o natalitate redusă sau moderată şi un declin demografic deja conturat.
Măsurile adoptate vizează sprijinirea mamei şi copilului, reduceri de preţuri, limitarea întreruperilor de sarcină etc. Rezultate constând în reglarea
natalităţii s-au înregistrat în Danemarca, l-'ranţa, Argentina, Australia chiar în condiţiile creşterii imigraţiei. Politica antinatalistă are în vedere reducerea
ratei bilanţului natural ca urmare a scăderii ratei natalităţii, prin adoptarea unor măsuri de introducere a planificării familiale până la liberalizarea
întreruperilor de sarcină, impozitarea progresivă a familiilor cu mulţi copii şi chiar sterilizarea, la femei şi la bărbaţi, în China, India, Thailanda. Acest
tip de politică se pune cu mai mare acuitate în cazul ţărilor ce se confruntă cu o presiune umană în continuă creştere: Vietnam, Filipine, Bangladesh,
Indonezia, Myanmar, Malaezia, Singapore, Mauritius, Turcia, Mexic, Columbia, Brazilia, Maroc, Egipt, Iran, Algeria etc. Penalizarea fiscală a familiilor
cu mai mull de un copil şi sterilizarea a 9 milioane de familii au condus la scăderea bruscă a numărului de copii/femeie in China. Pe de altă parte, în
perioada 1975-1977, în India, au fost sterilizaţi peste 4,5 milioane de bărbaţi. Politica indiferentă se referă la absenţa intervenţiei statului, în condiţiile
dreptului populaţiei de a-şi planifica familia, respectiv numărul de copii, ca în Statele Unite ale Americii, Canada, Noua Zeelandă, Japonia, Taiwan,
Republia Coreea etc.
c) Factorii social-culturali vizează statutul femeii în societate şi tradiţiile religioase. Cu cât femeile sunt mai instruite, cu atât rata natalităţii este
mai mică, fapt specific şi frecvent în ţările dezvoltate, respectiv 1,38 copii/femeie în Statele Unite ale Americii şi 2 copii/femeie în Algeria; 3,86
copii/femeie cu pregătire elementară în Statele Unite ale Americii şi 5,6 copii/femeie în Algeria.
d) Practica religioasă se asociază cu numărul mare de naşteri din ţările arabe. Unele confesiuni, precum islamul şi catolicismul, influenţează şi
determină comportamentul demografic natural, menţinerea valorilor ridicate ale natalităţii, în Pakistan, Bangladesh, Iark, Turcia, Yemen şi în India
musulmană natalitatea este mai mare, depăşind, în mod frecvent, 30%o. Unele influenţe asupra valorilor natalităţii se fac prezente şi în ţările cu
populaţie catolică din America Centrală, Kuropa şi America de Sud. în cazul confesiunilor neoprotestante, avortul se proscrie, fapt mai frecvent în
Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie şi ţările scandinave. Tradiţionalismul, conştiinţa de grup şi starea
psihologică pot influenţa comportamentul reproductiv al populaţiei prin evoluţia natalităţii la nivelul valorilor ridicate în cadrul unor comunităţi umane,
precum mormonii din Statele Unite ale Americii, populaţia dravidiană din sudul Indiei, populaţia indo-ariană din nordul Indiei, comunităţile răzleţe din
mediile ecuatoriale izolate etc.
e) Starea de sănătate a populaţiei influenţează natalitatea potenţială prin bolile endemice şi venerice, care pot genera sterilitatea. Un rol aparte îl
are fenomenul gemelar, a cărui frecvenţă este mai marc în cadrul populaţiei negroide şi mai redusă la europoizi şi mongoloizi. Natalitatea potenţială
poate fi influenţată şi de regimul alimentar şi de proporţia produselor vegetariene şi animaliere folosite pentru hrană.
f) Vârsta populaţiei se reprezintă ca potenţial variat al naşterilor, de la ţările cu populaţie tânără, la cele cu populaţie îmbătrânită.Vârsta medie a
mamelor la prima naştere a urcat, la nivelul Terrei, de la 18 ani, în 1950, la 23 de ani, spre anul 2000. în schimb, în Europa Occidentală, căsătoriile se
realizează mai târziu, astfel că vârsta medie la prima naştere se apropie de 30 de ani, cu precădere în Franţa, Spania, Suedia, Norvegia, Irlanda, Belgia,
Marea Britanie, Olanda etc. Frecvenţa cea mai mare a naşterilor este caracteristică vârstei de 15-19 ani, care, la nivel mondial, are o medie de 53 născuţi
la 1.000 de femei. Realitatea este că numărul născuţilor la 1.000 de femei este cu atât mai mare, cu cât nivelul de dezvoltare al ţărilor este mai scăzut.
Ţările mai puţin dezvoltate au înregistrat, în anul 2006, o medie de 112 naşteri la 1.000 de femei de 15-49 de ani, toate acestea fiind repartizate în Africa
Guineeză şi Centrală, în Asia, adică în Afgansitan, Nepal, Bangladesh, şi în America Centrală, respectiv Guatemala şi Nicaragua. Pe de altă parte,
numeroase ţări din Europa de Vest şi de Nord şi din Japonia au înregistrat un indice de 1 -10 născuţi la 1.000 de femei de 15-49 de ani, în condiţiile unui
grad de emancipare ridicat, al creşterii vârstei de căsătorie şi al cuprinderii în forme variate de instruire (fig. 15). Se adaugă la aceste ţări: China, cu
indicele de 5,0, Republica Corcea (4,0), R.P.D. Coreeană (2,0), Algeria (7,0), Tunisia (7,0), Libia (7,0), Cipru (8,0) şi Singapore (5,0) (tabelul 8).
Tendinţa generală a natalităţii este de descreştere, mai accelerată în ţările dezvoltate şi mai lentă în ţările dezvoltate . Pe Terra, în perioada 1980 -
1985 s-au născut, anual, în medie, 125.857.000 de persoane, rezultând o rată brută de natalitate de 27,6 ‰. Acest indicator a variat între 37,4 ‰ în anii
1950-1955 şi 22,2 ‰ după anul 2000.
Tabelul 8 - Valori maxime şi minime ale numărului născuţilor la 1000 de femei in vârstă de 15... 1 9 ani, in 2006, pe continente, regiuni şi ţări

Continent, Număr Continent, Număr Continent, Număr Continent, Număr Continent, Număr
regiune, naşteri regiune, ţară naşteri la regiune, naşteri regiune, naşteri regiune, naşteri
ţara la 1000 1000 ţară la 1000 ţară la 1000 ţara la 1000
femei femei femei femei femei
ASIA 40 AFRICA 103 AMERICA 76 EUROPA 17 AMERICA 45
LATINA ŞI DE NORD
CARAIBE
Asia de Est 5 Africa 179 America 73 Europa de 26 S.UA. 49
Centrală Centrală Est
Asia de 38 Africa de Vest 129 Caraibe 63 Europa de 18 Canada 12
Nord
Sud-Est
Asia 65 Africa de Est 103 America de 78 Europa de 11 OCEANIA 26
Sud Sud
Centrală
si de Sud
Asia de 40 Africa de Sud 59 Mexic 63 Europa de 6 Australia 15
Vest Vest şi Noua
Zeelanda
China 5 Africa de 29 Antilele 22 Bulgaria 41 Insulele din 49
Nord Olandeze Oceanul
Pacific
India 63 Niger 244 Nicaragua 113 Franta 1 Australia 13
Timorul de 168 Algeria, 7 Cuba 50 Romania 32 Insula 61
Est Tunisia Guam
R.P.D. 2 Libia 7 Venezuela 90 Olanda, 4 Samoa 27
Coreeana Elvetia

Sursa: £tat de la population mondiale, 2006

In tarile in dezvoltare, valoarea medie a acestui indicator a fost de 31 ‰, iar in tarile dezvoltate de 16 ‰. Edificatoare sunt modificările survenite în
evoluţia natalităţii în perioada 1960-2000, care arată o continuă scădere la nivel mondial, relativ constantă, dar şi pentru diferite categorii de ţări (tabelul
9) până în anul 2025. Se estimează o descreştere de până la 17,8 ‰ in anul 2025, timp în care rata maximă a natalităţii, de 48,7 ‰ , s-a înregistrat în anii
1960-1965, în Africa, şi a coborât la 1 l,2 ‰ în anii 2000-2005, in Europa.

tabelul 9 - Evoluţia ratei natalităţii in perioada 1960-2025 (‰)

Aria geografică 1960-1965 1980-1985 1990-1995 2000-2005 2020-2025


TOTAL 35,3 27,6 25,0 22,2 17,8
MONDIAL
Ţările dezvoltate 19,5 14,5 13,0 12,6 11,4
Ţările slab 41,8 31,7 28,0 26,5 19,0
dezvoltate
Ţările cel mai slab 47,6 45,8 42,7 37,6 27,5
dezvoltate
Africa 48,7 45,0 41,9 37,2 28,9
Asia 39,5 28,6 25,2 21,5 16,4
Europa 19,0 14,4 11,6 11,2 10,8
America Latină şi 40,9 30,2 26,0 21,9 16,8
Caraibe
America de Nord 22,2 15,6 15,8 13,9 13,4
Oceania 26,8 20,0 15,9 13,9 13,5
Sursa: World population prospects. The 1994 Kevision, U.N., New York, 1995, p. 302-311.

În anul 2000, s-au înregistrat peste 130 de milioane de naşteri, al căror corespondent a fost o rată a natalităţii de 22,2%o pentru perioada 2000-
2005. De asemenea, peste 87% din numărul naşterilor revin ţărilor în dezvoltare, din care Chinei 22-25 de milioane de naşteri, Indiei 27 de milioane dc
naşteri, Pakistanului 5,4 milioane de naşteri. Nigeriei 5,2 milioane dc naşteri. Indoneziei 5,1 milioane de naşteri, în timp ce Americii de Nord, Uniunii
Europene şi Japoniei sub 7% din totalul mondial al naşterilor.
Faţă de media mondială a ratei natalităţii (20-2l%o), nivelul acestui indicator este diferit dc la ţară la ţară. Ţările din regiunile dezvoltate au o
medie de 13 %o, în timp ce ţările regiunilor mai puţin dezvoltate din Africa, Asia, America Latină, Melanczia, Micronezia şi Polinezia au urcat la 38 %o,
iar regiunile cel mai puţin dezvoltate au înregistrat o rată de până la 43 %o. în limitele ratelor variate ale natalităţii creşterea numărului populaţiei
mondiale s-a stabilizat la circa 80 de milioane de locuitori, în condiţiile unui ritm mediu anual de creştere de 1,3% după anul 2000. Rata natalităţii a
rămas explozivă şi după anul 1990 în Africa, cu 42,0%o, fiind susţinută de natalitatea încă pronunţată înregistrată încă în ţările slab dezvoltate, după
care, cu valori mai mici, s-au înscris Asia, cu o rată medie de 25,2% 0, apoi America Latină (24,8%o), Oceania (19%o), America de Nord (15%o),
Europa (ll,6%o) şi Australia (10-12%o).
Discrepanţele sunt şi mai mari în interiorul continentelor. Astfel, Africa de Est înscrie o medie înaltă a natalităţii de 46%o, ieşind în evidenţă
Uganda (52%o), Malawi (51), Somalia (50), Etiopia (48), Comore (48), Madagascar (43). De asemenea, Africa Centrală s-a reprezentat tot prin valoarea
medie de 46%o, extremele fiind date de Angola (51), Camerun (37) şi Gabon (32). Africa de Nord a atins o medie mult mai mică (31%o), în schimb
Africa de Vest s-a menţinut la un nivel ridicat (46%o), extremele fiind Niger (53), Mali (49) şi Capul Verde (36) (fig. 15).
Pe de altă parte, Asia s-a caracterizat prin valori medii foarte variate, de la 32%o în partea de sud-vest la 31%o în partea central-sudică şi 27%o
în partea sud-estică, în timp ce extremele au urcat la 44%o în Cambodgia şi au coborât la 1 l,7%o în Singapore. Spre est, valoarea medie a natalităţii
coboară la 25%o, în timp ce extremele se includ într-un interval mai strâns, de la 9,4%o în Japonia, 13%o în China şi 28%o în Mongolia (tabelul 10).

Tabelul 10 - Mişcarea naturală a populaţiei pe Glob şi pe continente (2006)

Aria geografică Rata nata- Rata morta- Rata mortalităţii Rata bilanţului
lităţii (%o) lităţii (%o) infantile (‰) natural(%o)
TOTAL 21,7 9,0 54,0 12,7
MONDIAL
Africa 37,4 13,9 90,0 23,5
America Latină 22,3 6,0 49,0 16,3
America de Nord 14,0 8,5 6,0 5,5
Asia 20,8 7,5 49,0 13,3
Europa 10.6 11,5 9,0 - 0,9

Oceania 17,5 7,0 26,0 10,5

Sursa: UNFPA. £tat de la population mondiale, 2006

Europa este considerată, prin ratele natalităţii înregistrate în cele 47 de state şi teritorii dependente, spaţiul unui dramatism demografic.
Natalitatea a coborât, în intervalul 1990-2000, la ll,6%o, iar mortalitatea a urcat la ll ‰. Multe din statele europene înregistrează chiar o natalitate
inferioară mortalităţii. Totuşi, în ultimii ani, cele mai înalte valori le-au înregistrat Islanda (18 ‰), Albania (20), Republica Moldova (16), Malta (15),
Macedonia (15) şi Irlanda (15), în timp ce, în Austria, Germania, Ungaria, Italia, Polonia, România, Rusia, ratele acestui indicator au variat între 9 şi
10 ‰, în Cehia şi Bulgaria între 8 şi 9 ‰, iar în Ucraina a coborât la 7,7 ‰ (tabelul 11).
Tabelul 11 - State cu valori mari, medii ţi mici ale ratei natalităţii (2005)

Rate ale natalităţii (‰)

40,1 ... 56,0 27,1 ... 40,0 17,1 ... 27,0 9,1 ... 17,0 7,1 ... 9,0
Niger Nepal Rep. Africa de Sud Rusia Bulgaria
Uganda Camerun India Franţa Cehia
Angola Kenya Israel Spania Slovenia
Mali Sudan Turcia China Ucraina
Sierra Leone Papua Noua Guinee Indonezia Statele Unite ale Americii Bosnia şi Herţegovina
Ciad Irak Bangladesh Italia Lituania
Somalia Arabia Saudită Iran Canada Letonia
Liberia Laos Brazilia Australia Japonia
R.D.Congo Pakistan Mexic România Elveţia
Burkina Fasso Guatemala Egipt Polonia Germania
Mali Bolivia Argentina Marea Britanie Austria

În America, cele mai înalte valori ale natalităţii se înscriu în spaţiul dintre Rio Grande şi Panama. Astfel, s-au înregistrat rate ale natalităţii de 40
‰ în Nicaragua, 30,0 ‰ în Panama şi 26 ‰ în Costa Rica. In America de Sud, media ratei natalităţii este de 25 ‰, maxima înregistrându-se în Bolivia
(32 ‰) şi Paraguay (31 ‰), iar minima în Uruguay (16 ‰). În America de Nord, valorile medii au evoluat între 1l ‰ în Canada şi 14 ‰ în Statele Unite
ale Americii (fig.15), fiind determinate de nivelul de emancipare al populaţiei şi de nivelul de instrucţie ridicat al femeilor.
Valori ridicate ale ratei natalităţii s-au înregistrat şi în Micronezia (33 ‰), Melanezia (32 ‰), Polinezia (31 ‰), în timp ce insulele Solomon (37
‰) şi Republica Vanuatu (35 ‰) au înscris rate mai ridicate ale natalităţii.
Indicatorii subsidiari ai natalităţii ce pot influenţa valorile acesteia sunt rata de nupţialitate şi rata de divorţialitate.
Rata de nupţialitate exprimă raportul dintre numărul căsătoriilor şi populaţia medie totală a unui an. De asemenea, nupţialitatea exprimă
mulţimea căsătoriilor al căror rol în cunoaşterea efectivului, structurii şi mişcării populaţiei este evident, în condiţiile în care cea mai mare parte a
naşterilor în ţările dezvoltate şi cu o politică demografică normală se produc în cadrul căsătoriei, fiind, deci, naşteri legitime, conjugale sau
matrimoniale, Pe de altă parte, fertilitatea căsătoriei arc o determinare pronunţată şi depinde de vârsta la căsătorie şi de durata căsătoriei ca variabile
cauzale. Insă, compararea nupţialităţii diferitelor ţări este discutabilă, întrucât există căsătorii legale sau uniuni consensuale cu implicaţii demografice.
Apoi, căsătoriile sunt evenimente repetabile, fapt pentru care primele căsătorii au un rol evident, spre deosebire de desfacerea uniunii prin văduvie,
divorţ sau recăsătorie. Totodată, în ţările dezvoltate se stabileşte prin legislaţie o vârstă minimă la căsătorie, care diferă, uneori, între cele două sexe, în
timp ce în ţările în dezvoltare sau slab dezvoltate vârsta minimă la căsătorie este mai redusă.

Persoanele apte de a se căsători


fac parte din populaţia nupţiabilă, care, în ţara noastră, este formată din celibatari în vârstă de 18 ani şi peste pentru bărbaţi, pe de o parte, şi de 16 ani
şi peste pentru femei, pe de altă parte, apoi din văduvi şi divorţaţi. De asemenea, în raport cu legislaţia şi obiceiurile matrimoniale, populaţia poate li
monogamă, poligamă şi poliandră. în numeroase state, poligamia şi poliandria sunt considerate infracţiuni.
Măsurarea nupţialităţii se realizează cu ajutorul unor indicatori de volum, de intensitate şi de dinamică (M. Ţarcă, 1997). Semnificativă este
frecvenţa (intensitatea) nupţialităţii, apreciată prin rata brută de nupţialitate, adică prin raportul dintre numărul căsătoriilor şi populaţia medie a
perioadei, prin relaţia: c = C/P • 1000 (‰). In acelaşi timp, nupţialitatea este concret influenţată de structura populaţiei pe grupe de vârstă şi pe sexe,
întrucât este mai mare la populaţiile cu ponderi ridicate ale populaţiei tinere şi adulte. Aşa se explică faptul că rata nupţialităţii ajunge la valori înalte
în ţări cu restricţii morale, religioase şi tradiţionale, precum: Iran (9,9 ‰), R.P.D. Coreeană (9,3 ‰), Bangladesh (9,2 ‰), Egipt (9,l ‰), Sri Lanka (8,9
‰), Iordania (8,8 ‰) şi alte state din lumea Islamului: Albania (8,3 ‰), Siria, Liban, Libia, Irak, Pakistan, Afghanislan, Turcia, Senegal, Sudan etc.
Valorile reduse ale ratei nupţialităţii caracterizează Europa, cu 3 – 5 ‰, având în vedere ponderea mai scăzută a populaţiei de vârstă tânără şi a
adulţilor tineri, precum şi împingerea vârstei de căsătorie la peste 30 de ani. Aşa se explică şi valorile foarte mici ale naşterilor la 1.000 femei 15-19 ani:
l ‰ în Franţa; 4%o în Elveţia, Olanda, Rcp. Corcea, Japonia; 6%o în Danemarca şi Slovenia; 7 ‰ in Italia, Belgia, Suedia, Tunisia şi Algeria etc. în
statele cu o pondere mare a populaţiei masculine şi foarte redusă a celei feminine, rata nupţialităţii a coborât la 3,0 ‰ în Emiratele Arabe Unite şi în
Qatar.
Probabilitatea de producere a unui eveniment demografic este măsura riscului la care este expusă o populaţie faţă de evenimentul respectiv şi se
determină ca raport între masa de evenimente şi efectivul iniţial al populaţiei. De exemplu, un număr de 10.000 de bărbaţi necăsătoriţi au împlinit, la 1
ianuarie 2008, vârsta de 18 ani, iar în decursul acestui an (1 ianuarie-31 decembrie 2008), 400 se căsătoresc. Din raportul 400/10.000 rezultă valoarea de
0,04, care reprezintă probabilitatea ca o persoană de sex masculin în vârstă de 18 ani să se căsătorească, iar probabilitatea de a rămâne necăsătorită la 1
ianuarie 2008, la atingerea vârstei de 19 ani, este de 0,96. Valorile pol fi exprimate şi în procente, adică 4% şi 96%.

Un grup de persoane (cohorta demografică) poate avea într-o perioadă de un an un anumit eveniment demografic. De asemenea, persoanele
născute vii într-un an reprezintă o generaţie, iar cohorta compusă din căsătoriile încheiate într-un an se numeşte promoţie. Astfel, putem vorbi de
promoţia bărbaţilor căsătoriţi şi de promoţia femeilor căsătorite într-un an.
Rata de divorţialitate exprimă raportul dintre numărul divorţurilor şi populaţia medie totală a unui an. Divorţialitatea întrerupe legal o căsătorie
şi are implicaţii asupra fertilităţii legitime, asupra stabilităţii familiei şi a nivelului fertilităţii conjugale. Rata brută de divorţialitate înregistrează valorile
cele mai înalte în statele din Europa dc Est: Rusia (5,3 ‰), Belarus (3,8 ‰), Ucraina (3,7 ‰), Republica Moldova (3,5 ‰), Cehia (3,0 ‰), Estonia,
Lituania, Franţa. Australia, Noua Zeelandă, China, Canada, Austria, Portugalia, Danemarca (între 2,6 şi 3,0 ‰). Aceste valori ridicate ale divorţialităţii
au la bază instabilitatea morală şi liberalismul civic extrem, precum lipsa asumării atitudinii şi constanţei în relaţia dintre soţi. In ţările in dezvoltare şi
slab dezvoltate, de factură catolică sau islamică, rata fertilităţii este mai redusă sau foarte redusă, ca urmare a stării patriarhale, a structurilor familiale
sau religioase.
Varietatea foarte largă a valorilor natalităţii, cu numeroase similitudini şi contraste spaţiale, face posibilă identificarea de tipuri specifice de
reproducere a populaţiei.
Tipul de reproducere limitată caracterizează ţările europene, cu rata natalităţii mai mică de 10,0 ‰, precum: Germania, Ucraina, Rusia, Polonia,
Bulgaria, Ungaria, Cehia, Austria, Bosnia şi Hcrţcgovina etc.
Tipul de reproducere simplă corespunde ratelor natalităţii mai mari de 10,0%o, valori care confirmă o creştere uşoară a numărului populaţiei,
pe fondul valorilor ridicate ale mortalităţii, în Franţa, Spania, Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Finlanda etc.
Tipul de reproducere discontinuă se defineşte prin creşteri şi descreşteri ale ratelor natalităţii pe perioade variabile, în condiţiile aplicării unor
măsuri de ocrotire a familiei, a unor conflicte militare, a unor mentalităţi tradiţionale, frecvente în ţările dezvoltate, precum Suedia şi Statele Unite ale
Americii. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă creşterea deosebită a natalităţii în anii 1967 - 1969, în urma limitării întreruperilor de
sarcină şi reducerea natalităţii, în ritm rapid, după 1989 în România.
Tipul de reproducere lărgită caracterizează ţările cu natalitate ridicată. Este vorba de ţările slab dezvoltate sau în dezvoltare din Africa, Asia de
Sud-Vest, America Centrală, cu rate ale natalităţii ce variază între 40 şi 56 ‰, pe de o parte, şi între 20 şi 40 ‰, pe de altă parte.

3.1.3. Mortalitatea generală

Mortalitatea este un fenomen demografic ce descrie numărul deceselor produse în cadrul unei populaţii într-o perioadă de un an. Se înţelege,
astfel, că rata (coeficientul) mortalităţii exprimă raportul numeric dintre decedaţii tuturor vârstelor într-un an şi populaţia totală a unui teritoriu, redată
în promile.
Factorii care influenţează mortalitatea se referă, în primul rând, la nivelul de trai, material şi cultural, apoi la eficienţa activităţii sanitare şi la
starea de sănătate a populaţiei, precum şi la morbiditate, generată de factorii de risc, care reduc durata vieţii. De asemenea, unele fapte sau evenimente
negative, precum războaiele, calamităţile naturale, accidentele, foametea pot contribui la creşterea mortalităţii generale. Mortalitatea variază şi în raport
cu limitele fiziologiei umane, rezultând astfel rate specifice diferitelor grupe de vârstă.
Morbiditatea reprezintă numărul de îmbolnăviri raportat la 100.000 de locuitori. Acest indicator se prezintă diferenţiat, în funcţie de condiţiile de
mediu, de structura bolilor şi de condiţiile social-economice. Astfel, mediul incomod, inospitalier, precum aerul foarte rece, aerul puţin dens, poluat,
calitatea resurselor de hrană, poluarea sonoră etc. pot favoriza instalarea unor boli şi scăderea resurselor de muncă ale populaţiei. Studiul condiţiilor de
mediu ce pot influenţa sau determina starea de sănătate a populaţiei şi al consecinţelor acestei stări este realizat de geografia medicală. O boală
caracteristică zonei tropicale este malaria, transmisă de ţânţarul anofel care se manifestă prin friguri puternice şi intermitente. Astfel, în Amazonia, se
înregistrează peste 500.000 de cazuri pe an, Brazilia înregistrând mai mult de 50% din cazurile apărute în America de Sud. Asemenea frecvenţe se
regăsesc şi în Africa de Est, în Rwanda, Burundi, Etiopia, Madagascar, Zimbabwe, apoi în ţările Africii Guinceze până în Africa Centrală, în Asia
Central-Sudică, Indochina, Papua-Noua Guinee, Filipine, Solomon, Vanuatu etc.

3.1.3.1. Mortalitatea generală medie

După al doilea război mondial, mortalitatea generală s-a înscris prin variaţii limitate în ţările dezvoltate, în timp ce, în ţările slab dezvoltate, rata
generală brută de mortalitate s-a redus de 2-3 ori. Se estimează că aceste tendinţe se vor menţine.
Contrastele spaţiale ale ratei mortalităţii pe Terra se explică prin variaţia acestui indicator de la 10,4 ‰ în perioada 1980-1985, la 9,0 ‰ în
perioada 1990-1995 şi la 9,5 ‰ în anul 2002, altfel spus, între 2,l ‰ în Kuweit şi 25 – 30 ‰ în numeroase ţări africane. Astfel, în perioada 1995 - 2002,
în ţări şi în diferite teritorii ale Africii şi ale Asiei s-au înregistrat cele mai înalte rate ale mortalităţii: Sri Lanka (25 ‰), Afghanistan (22), Mozambic
(22), Guineea Bissau (21), Guineea (20), Malawi (20), după care Niger, Mali, Uganda (19), Somalia (18) şi Timorul de Est (17).
Pe de altă parte, valori foarte coborâte ale mortalităţii s-au înregistrat în unele state ale Americii Latine: Panama (4%o), Costa Rica (4), lamaica,
Venezuela, Paraguay, Belize (5), în statele Asiei: Kuwait, (2,0) Qatar, Ivmiratele Arabe Unite, Brunei (3,0), Singapore (3,9), Bahrein (4), Iordania,
Malaezia, Coreea de Sud, Turkmenistan (5).
Marii giganţi demografici ai lumii au atins, încă din 1985, valori ale mortalităţii generale situate sub media mondială: China cu 6,7 ‰, Brazilia
(8,4), Statele Unite ale Americii (9,1). Cu valori ale mortalităţii generale peste media mondială s-au înscris India (12,3), Indonezia (12,6), Pakistan
(15,3), Bangladesh (17,5). In anul 2005, în multe din aceste ţări cu populaţie foarte numeroasă, mortalitatea generală a înregistrat valori tot mai
coborâte: China (6,0), Brazilia (7,0), Statele Unite ale Americii (8,7), India (9,0), Pakistan (9,0).
Analiza distribuţiei spaţiale a valorilor mortalităţii generale pe mari regiuni geografice pune în evidenţă mari contraste. Astfel, pentru perioada
1990-2000, in Africa s-au înregistrat cele mai ridicate valori ale mortalităţii generale la nivelul globului (peste 14 %o), cu o variaţie foarte largă. Statele
Africii de Est (Etiopia, Somalia, Sudan), ale Africii Centrale (R.D. Congo, Angola, Camerun, Ciad, Ciabon, Republica Centrafricană), ale Africii de Vest
(Nigeria, Ghana, Coasta de Fildeş, Mali, Senegal, Guineea, Liberia, Sierra Leone) au înregistrat valori de 18-20 %o şi chiar peste, în timp ce ţările Africii
de Nord cu 12%o şi Republica Sud Africană cu 14%o s-au situat în limitele unor valori mai mici decât media continentală..
În aceeaşi perioadă, Asia a înregistrat o medie a mortalităţii generale de 8,0%o, dar cu o largă varietate a valorilor, de la 2,0%o în Kuweit, până la
25,0%*, în Afganistan.
America Centrală şi America de Sud s -au înscris în intervalul 8,9 %o, iar America de Nord, cu o medie mai mare de 9 %o, efectul îmbătrânirii
demografice fiind evident prin dimensiunea acestor valori. Totodată, cele mai joase valori ale mortalităţii generale le-au înregistrat Oceania (8,0 %o) şi
Australia (7,0%o).
În schimb, în Europa, datorită ponderii mari a populaţiei îmbătrânite, s-a înregistrat o rată de ll%o, deosebirile dintre nordul continentului (12 %o)
şi sudul european (10%o) fiind cele mai evidente.
Rata brută de mortalitate, pentru perioada 1999-2005, în Europa, evidenţiază caracteristici relevante pentru ansamblul geodemografic mondial.
Astfel, între valorile extreme specifice acestui indicator, diferenţa este de circa 12 %o. în detaliu, această amplitudine se situează între 5,1 şi 7,3 %o în sfera
statelor foste sovietice, variaţia şi căderea demografică explicându-se prin declinul economic şi social, precum şi prin creşterea indicelui îmbătrânirii
demografice.
Pe de altă parte, s-au înregistrat în partea de est a Europei valori crescute ale mortalităţii generale în: Letonia (13,9 %o), Federaţia Rusă (15,6),
Ucraina (15,2), Estonia (13,4), Belarus (14,2), Lituania (11,6), Armenia (12,4), Republica Moldova (11,3). Totodată, valori medii şi relativ apropiate au
caracterizat ţările Europei Centrale şi de Sud: România (1 l,6 %o), Bulgaria (13,9), Ungaria (13,3), Cehia (10,5), Croaţia (11,5), şi Austria (9,2).

51

În acelaşi timp, cele mai joase şi cele mai constante valori ale mortalităţii generale au caracterizat statele mici ale Europei Meridionale şi de
Vest: Andorra (între 2,8...3,8%o), Islanda (6,5...7,2), Liechtenstein (5,9...7,7), Luxemburg (7,2), Irlanda (7,8), Malta (7,3...7,9), apoi Spania (8,7),
Elveţia (8,8). Factorii ce influenţează mortalitatea ca fenomen şi distribuţia spaţială a acesteia sunt diferiţi şi au la bază, în primul rând, starea
economică, exprimată prin: condiţiile de viaţă ale populaţiei, alimentaţia, diversitatea mijloacelor de soluţionare a unor boli, veniturile şi timpul de
lucru mai redus, care aduc, în ţările dezvoltate, scăderea numărului deceselor. La acestea se adaugă eficienţa activităţilor sanitare, prin gradul de
profesionalism al personalului medical, infrastructura şi echipamentele sanitare, accesul la consultaţiile medicale şi medicaţia adecvată. în statele din
Africa Centrală, numai 10-16% din populaţie beneficiază de protecţie sanitară; în ţările în dezvoltare, unui medic îi revin circa 50.000 de locuitori, iar în
ţările dezvoltate, 500 dc locuitori. De asemenea, gradul de instrucţie al populaţiei determină modul de viaţă (dieta, consumul de alcool şi tutunul) şi un
anumit comportament faţă de boală, igienă şi utilizarea mijloacelor terapeutice. O importanţă aparte o are şi morbiditatea populaţiei care afectează
starea de sănătate şi poate expune populaţia la un risc mai mare al mortalităţii generale. în ţările în dezvoltare, bolile infecţioase sunt responsabile pentru
mai mult dc 40% din numărul deceselor, cu precădere în statele din Africa Centrală şi Subsahariană (Angola, R.D. Congo, Republica Africa Centrală,
Ciad, Etiopia, Guineea, Sudan etc), unde bolile provocate de diferiţi agenţi patogeni, precum malaria, tifosul, difteria, sifilisul, SIDA, au o frecvenţă
ridicată în menţinerea valorilor mari ale mortalităţii. Incidenţa SIDA a afectat puternic populaţia de 1549 de ani, dar în proporţii variabile, între 15 şi
38,5%, în ţările Africii Meridionale şi între 5 şi 15% în Africa de Est şi Africa Guineeză. Pe de altă parte, populaţia de 15-49 de ani, afectată puternic de
SIDA, aparţine într-o mai mare măsură statelor Botsvvana, Africa de Sud, Namibia, Zimbabwe, Zambia, Liberia, Gabon etc. Se adaugă India, cu peste 5
milioane persoane afectate de SI DA, Brazilia, Nigeria, Camerun, Coasta de Fildeş, Tanzania, Mozambic, I laiti. Republica Dominicană, Trinidad-
Tobago, a căror populaţie este afectată în proporţii variabile, de 5-40% din totalul populaţiei.
Se apreciază că, în anul 2010, populaţia unor ţări, precum Botswana, Mozambic, Lesotho, Swaziland şi Africa de Sud, va fi evident mai puţin
numeroasă ca urmare a mortalităţii determinată de incidenţa SIDA. Pe de altă parte, rata bilanţului naural va tinde spre zero în Zimbabwe şi Namibia în
condiţiile extinderii bolii SIDA.
Vârsta reprezintă o altă caracteristică fundamentală în funcţie de care mortalitatea populaţiei înregistreză o variaţie importantă. în acest sens,
structura populaţiei pe grupe de vârstă, prin ponderea vârstelor, explică într-o mare măsură valorile mortalităţii generale şi diferenţele valorice de la o
ţară la alta, în sensul că ţările mai dezvoltate au o structură îmbătrânită, iar cele cu dezvoltare mai limitată au o structură mai întinerită. Calitatea
mediului urban şi a mediului rural arc un rol deosebit în diferenţierea valorilor ratei mortalităţii, ca urmare a accesului variat la educaţie şi la dotările
sanitare. în mod frecvent, rata mortalităţii generale şi cea a mortalităţii infantile sunt mai scăzute în mediul urban, în condiţiile în care îmbătrînirea
populaţiei rurale este mai pronunţată. La acest fapt se adaugă şi nivelul de trai, constanţa psihologică şi tradiţională a populaţiilor ţărilor respective. în
acest fel se explică şi cele două excepţii - Azerbaidjan (6,2...7,0%o) şi Macedonia (6,9... 7,6%o), a căror pondere a populaţiei în vârstă este mică, iar
capacitatea biologică a populaţiei intervine în corectarea şi în atenuarea valorilor mai mari ale mortalităţii. Un rol aparte îl au evenimentele negative,
precum războaiele, calamităţile naturale, accidentele, foametea şi supramortalitatea feminină, aceasta din urmă fiind mai frecventă în ţările islamice. în
condiţiile accidentelor şi ale violenţei prin crime şi suicid, ale consumului excesiv de alcool, droguri şi tutun, creşte frecvenţa deceselor, mai ales în
ţările dezvoltate: Statele Unite ale Americii, Rusia, Ungaria, Japonia, Ucraina. Conflictele militare din Irak, Afghanistan, Sudan, Palestina, Pakistan,
R.D. Congo, Angola, Kosovo au avut drept efect supramortalitatea. Condiţiile climatice pot influenţa mortalitatea prin agenţii patogeni frecvenţi în
spaţiile cu climă caldă şi umedă sau prin maladiile aparatului respirator în ariile cu climă rece. De asemenea, unele catastrofe naturale, precum
inundaţiile, seceta, provoacă înfometare, decese sau crize alimentare. Pentru ţările dezvoltate, cu un coeficient ce reprezintă circa 25% din populaţia
Terrei şi cu o populaţie în vârstă care variază între 13 şi 23% din total, mortalitatea generală este cuprinsă între 9 şi 10%o. Ţările în dezvoltare şi slab
dezvoltate au o proporţie a populaţiei vârstnice cuprinsă între 2,4% şi 15% şi o medie a mortalităţii generale de 9%o. Gruparea valorilor ce definesc rata
mortalităţii pe ţări face posibilă conturarea a cinci mărimi caracteristice, specifice perioadei 2001-2005, in general, şi anilor
2004-2005, în special:
• ţări cu rate foarte scăzute ale mortalităţii generale, sub 5,0%o, cu o structură a populaţiei întinerită: Algeria, Libia, Arabia Saudită, Oman,
Azerbaidjan, Siria, Turkmenistan, Uzbekistan, Albania etc;
• ţări cu rate scăzute ale mortalităţii generale, intre 5,0 şi 10,0%o, cu o pondere scăzută a populaţiei vârstnice şi cu o proporţie însemnată a populaţiei
de confesiune musulmană, precum Maroc, Tunisia, Iran, Turcia, Iordania, India, Bangladesh, Indonezia, cu nivel scăzut de dezvoltare, precum Brazilia,
Mexic, Paraguay, Bolivia, Peru, Chile, R.P.D. Coreeană, Vietnam sau cu nivel înalt de dezvoltare: Canada, Australia, Noua Zeelandă, Republica Coreea;
• ţări cu rate medii ale mortalităţii generale, intre 10 şi 15%o: Statele Unite ale Americii, Japonia, Argentina, ţările Europei de Vest, de Sud, Centrale şi
de Nord-Vest, Pakistan, Myanmar, Kazahstan, Uruguay etc;
• ţări cu rate ridicate ale mortalităţii generale, de 15-20% O , cu pondere mare a populaţiei în vârstă şi cu nivel scăzut de dezvoltare, şi care se referă la
numeroase state africane (Angola, Anmibia, Mali, Ciad, Niger, Somalia, Ghana etc), Rusia, Ucraina, Belarus etc;
• ţări cu rate foarte ridicate ale mortalităţii generale, de 20-30% O , localizate dominant în Africa, precum Rwanda, Burundi, Zambia, Zimbabwe,
Botswana, Mozambic, Malawi, Burkina Fasso, Liberia, Sierra Leone sau Afghanistan.

Deşi nivelul mediei mortalităţii generale s-a menţinut, la nivelul Terrei, în ultimii ani, la acelaşi cu cel din ultimul deceniu al secolului trecut la 9,
()%o, se conturează totuşi unele tendinţe, caracterizate prin: • creşterea mărimii acesteia în unele ţări: Nigeria, Angola, Ciad, Niger, Republica Africa
Centrală, Pakistan, Irak, Kazahstan, Canada, Statele Unite ale Americii; • scăderea valorilor acesteia în Mexic, Islanda, Oman, Arabia Saudită, Bahrain,
Emiratele Arabe Unite etc; • menţinerea nivelului mediu al ratei mortalităţii generale în cele mai multe dintre statele lumii, precum Brazilia, Columbia,
Sudan, Madagascar, Egipt, Libia, Algeria, Australia, Noua Zeelandă, Indonezia, India, China, Iran, Turcia, Mongolia, Ucraina, România, Polonia etc.

Ca o precizare distictă este faptul că mortalitatea generală este un indicator brut care nu permite o comparaţie reală între state, întrucât nu
elimină diferenţele prezentate de structura populaţiei pe grupe de vârstă. Efectul vârstei în aprecierea ratei mortalităţii poate fi eliminat folosind un
indicator corectat, numit speranţa de viaţă la naştere sau durata medie a vieţii.

3.1.3.2. Mortalitatea infantilă

Acest indicator se determină prin raportarea numărului de decese în primul an de viaţă la 1.000 de născuţi vii. Datorită progresului igienei
generale şi al medicinei, mortalitatea infantilă a prezentat, după al Doilea Război Mondial, o tendinţă de scădere continuă, de la 155%o n.v. în anii
1950-1955, la 64%o n.v. în anii 1990-1995 şi 57%., în anii 1999-2000 şi 54%o în anul 2005. însă, deosebirile valorilor acestui indicator sunt evidente de
la o regiune geografică la alta şi de la o ţară la alta. Astfel, ţările dezvoltate au înregistrat o descreştere evidentă de la 56%o n.v. în anii 1950-1955, la 10-
15%o n.v. în anii 1990-2000 şi 7,0%o în 2005, în timp ce ţările în dezvoltare au evoluat de la 180%o la 70%o n.v. şi 59%o în aceeaşi perioadă. Totuşi,
în anii 2000-2005, s-au menţinut foarte înalte ratele mortalităţii infantile în ţările Africii, şi mai ales în părţile centrală şi de vest ale continentului, unde
media de 110-112%o n.v. (2005) este superioară mediei africane (90%o n.v. în anul 2005), începând cu Sierra Leone (151), Niger (148), Liberia (135),
Mali (128), Etiopia (117), Burkina Faso(l 18), Cote d'Ivoire, (116), R.D. Congo (114), Nigeria (110), Ciad (113), Malawi (110), Tanzania (104), Rwanda
(114). De asemenea, în Africa de Vest s-a înregistrat o scădere evidentă de la 204 %o, în anii 1950-1955, la 97%o n.v. în anii 1990-2000, apoi 110%o n.v.
în anul 2005. în această parte a Africii, valori deosebit de mari au înregistrat Mali, Liberia, Gambia şi Guineea Bissau, cu peste 120%o n.v., apoi
Burkina Fasso, Mauritania. în ultimii ani, valorile acestui indicator au coborât până la 79 %o n.v. în Senegal, 56%o n.v. în Ghana. (tabelul 12).
Valorile acestui indicator au scăzut în partea nordică a continentului la sub 40 %o n.v., iar în anul 2005 chiar la valori de 33%o n.v. în Algeria,
32,0%o în Egipt, 20%o n.v. în Tunisia şi 17%o n.v. în Libia. în sudul Africii a coborât la valori ce variază între 30%o şi 70%o n.v. 40%o n.v. în Africa de
Sud şi 67%o n.v. în Swaziland.
Asia rămâne al doilea continent cu o medie apreciabilă a mortalităţii infantile (49 %o n.v.), cu valori ce au urcat la 144%o n.v. în Afghanistan,
85%o n.v. în Timorul de Est, 150%o n.v. în Bhutan, 90%o n.v. în Cambodgia 52%o n.v. în Bangladesh, acestea fiind, de altfel, ţări cu un P1B foarte
scăzut şi cu un nivel de subdezvoltare pronunţat.

Tabelul 12 - Evoluţia ratei mortalităţii infantile pe Giob şi pe tipuri de ţări (‰ n.v.)


Aria geografică 1950 - 1955 1970 - 1975 1980 - 1985 1990 - 1995 1999 - 2005
TOTAL MONDIAL 155 94 79 64 57
Ţări dezvoltate 56 22 16 10 7 - 10
Ţări în dezvoltare 180 106 89 70 31 - 120

Pe de altă parte, cele mai mici rate ale mortalităţii infantile le-au înregistrat, în 2001, Japonia (3,2 ‰ n.v.), care în 1928 înregistrase 128 ‰ n.v.,
apoi Israel (5,3), Cipru (5,0), Kuweit (9,0), Malaysia (8,0) şi Taiwan (6,1). America Latină este, de asemenea, o regiune cu valori crescute ale mortalităţii
infantile, media fiind de 45 ‰ n.v. Cele mai ridicate valori le-au înregistrat Bolivia, cu 75 ‰ n.v., urmată de Peru (64), în timp ce valorile cele mai
reduse vizează Cuba (6,0), Martinica (7,0), Puerto Rico (10,6), Costa Rica (11,0), Chile (11,6) etc.
Valori mult mai scăzute ale acestui indicator s-au înregistrat în celelalte continente. Astfel, în anul 2005, Oceania s-a înscris cu 26 ‰ n.v.,
America de Nord cu 6,0%o n.v. şi Europa cu 9,0%o n.v. (tabelul 13). Pe de altă parte, în Europa s-au înregistrat contraste semnificative la nivelul ţărilor
de la 2,8 ‰ n.v. în Andorra, 3,0 ‰ în Norvegia, Suedia şi Finlanda (4.0 ‰ n.v.) şi 24%o n.v. în Republica Moldova, 23 ‰ n.v., în Albania, 38%o n.v, în
Turcia. Rezultă, astfel, un raport de 1 : 13,8, dat de valorile extreme ale acestui indicator în Europa. Raportarea valorilor mortalităţii infantile specifice
anilor 1995-2005 la cele din 1970 arată descreşteri de peste 7 ori în Portugalia, de peste 5 ori în Austria şi în Spania, de peste 4 ori în Germania, Italia,
Luxemburg, Slovenia, Macedonia, de peste 3 ori în Belgia, Finlanda, Franţa, Grecia, Ungaria, Irlanda, Elveţia, turcia, Marea Britanie, Croaţia, Serbia,
Muntenegru şi Bosnia-Herţegovina (tabelul 14).
În acelaşi timp, cele mai constante valori ale mortalităţii infantile, indiferent de mărimea lor, cu intervale mici şi raporturi subunitare, se referă la
Ucraina, Armenia, Belarus, Azerbaidjan, Letonia, Georgia, Lituania, Republica Moldova, Rusia, Liechtenstein, Andorra şi San Marino (fig. 17).
Adiacent mortalităţii infantile, se înscrie indicele mortalităţii maternale, exprimat prin numărul deceselor femeilor la 100.000 de naşteri vii, care
sunt imputabile urmărilor unei sarcini sau naşteri şi complicaţiilor conexe. Ratele înregistrate pun în evidenţă frecvenţa ridicată a mortalităţii maternale
în ţările în dezvoltare şi slab dezvoltate. Incidenţa acestui fenomen urcă la valori de peste 1.000 decese femei/100.000 de naşteri vii în ţări din Africa:
Sierra Leone (2.000 decese), Malawi (1.800), Angola (1.700), Niger (1.600), Tanzania (1.500), Rwanda (1.400), Mali (1.200), Somalia (1.100),
Zimbabwe (1.100), Republica Centraafricană (1.100), Ciad (1.100), Kenya (1.000), Mozambic (1.000), Burkina Fasso (1.000), Mauritania (1.000). Pe
de altă parte, mortalitatea maternală a înregistrat, tot în anul 2006, în ţările dezvoltate, o frecvenţă foarte mică, având o contribuţie redusă la rata
mortalităţii generale. Semnificative, în acest sens, sunt frecvenţele reduse ale deceselor femeilor la 100.000 de naşteri vii în Suedia (2 decese), Slovacia
(3), Spania (4), Austria (4), Danemarca (5), Irlanda (5), Italia (5), Portugalia (5), Kuweit (5), Canada (6), Finlanda (6), Elveţia (7), Noua Zeelandă (7)
etc.

Mortalitatea infantilă endogenă este determinată de mediul matern, de malformaţii, iar mortalitatea infantilă exogenă de factori exogeni. De
asemenea, mortalitatea infantilă poate fi neonatală (până la 28 de zile) şi postneonatală (între 28 şi 364 zile). Se poate spune că mortalitatea infantilă
este un indice al civilizaţiei unei populaţii, al condiţiilor social-economice. Creşterea valorilor acestui indicator se înregistrează în ţările în care sunt slab
reprezentate serviciile medicale corespunzătoare mamei şi copilului .

Tabelul 13 - Rata mortalităţii infantile pe tipuri de ţări, continente şi regiuni in anul 2006 (%> n.v.)

Spaţiul geografic ‰ n.v. Spaţiul geografic ‰ n.v. Spaţiul geografic ‰ n.v.


Total mondial 54 Asia 49 America de Nord 6
Regiuni dezvoltate 7 Asia de Est 29 America Latină si 23
Caraibe
Regiuni în dezvoltare 59 Asia de Sud-Est 36 Caraibe 31
Ţări cel mai puţin 93 Asia Centrală şi de 64 America Centrală 21
dezvoltate Sud
Africa 90 Asia de Vest 44 America de Sud 23
Africa de Est 88 Ţările Arabe 51 Oceania 26
Africa Centrală 112 Europa 9 Australia - Noua 5
Zeelandă
Africa de Nord 40 - de Nord 5 Melanezia 57
Africa de Sud 42 - de Sud 7 Papua - Noua Guinee 66
Africa de Vest 110 - de Vest 4 Ex - U.R.S.S. 20
Extreme: Mauritius, 14 - de Est 14 Rusia 16
Sierra Leone 161
Sursa: Etat de la population mondiale, 2006

Tabelul 14 - Rate reduseşi rate înalte ale mortalităţii infantile pe ţări reprezentative (2000 şi2006).

TARI CU:
Rata redusă (2000) Rata redusă (2006) Rata înaltă (2000) Rata înaltă (2006)
Ţara ‰ Ţara ‰ Ţara ‰ Ţara ‰ Ţara ‰
n.v. n.v. n.v. n.v. n.v.
Japonia 3,2 Norvegia 3,0 Belgia 4,0 Sierra Leone 175 Sierra Leone 161
Germania 4,5 Suedia 3,0 Olanda 4,0 Afghanistan 138 Niger 148
Suedia 3,2 Japonia 3,0 Elveţia 4,0 Malawi 143 Afganistan 144
Norvegia 3,9 R.Coreea 3,0 Canada 4,0 Guineea Bissau 136 Liberia 135
Cehia 4,0 Singapore 3,0 Danemarca 5,0 Guineea 126 Angola 133
Danemarca 4,2 Isla da n 3,0 Irlanda 5,0 Maurilania 130 Mali 128
Finlanda 4,2 Spania 4,0 Israel 5,0 Mozambic 148 Burkina Fasso 118
Spania 4,4 Germania 4,0 Marea Brit. 5,0 Liberia 130 Somalia 117
Franţa 4,4 Franţa 4,0 Italia 5,0 Niger 120 Cote d'Ivore 116
Italia 4,6 Austria 4,0 Australia 5,0 Burkina Fasso 118 R.D. Congo 114
Luxemburg 5,0 Finlanda 4,0 Noua Zeel. 5,0 Ciad 113 Benin 100
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2003; Economia lumii, 2004 '1999. Etat de la population mondiale, 2006

Mărimea mortalităţii infantile influenţează sensibil mărimea speranţei dc viaţă la naştere, care pentru ţările dezvoltate este cu circa 16 ani mai
mare decât pentru cele în curs de dezvoltare (+28%), iar mortalitatea infantilă este de 5,5 ori mai mică. Ca urmare, dacă mortalitatea infantilă prezintă
valori ridicate, nu poate decât să conducă la scăderea duratei medii dc viaţă la naştere.

3.1.4. Viaţa medie

Acest indicator se calculează pentru o generaţie reală, după ce aceasta a dispărut. De fapt, durata medie a vieţii semnifică speranţa de viaţă la
naştere.

Viaţa probabilă sau viaţa mediană reprezintă vârsta la care numărul supravieţuitorilor se reduce la jumătate. Viaţa normală (vârsta modală la
deces) este vârsta la care se produc cele mai multe decese, fiind situată spre sfârşitul vieţii.
Longevitatea este lungimea maximă a vieţii umane (110-115 ani) şi care s-ar atinge în absenţa diferitelor riscuri de deces şi în funcţie de
impactul diferiţilor factori sociali.
Măsurarea completă a mortalităţii populaţiei unui teritoriu se realizează cu ajutorul speranţei de viaţă la diferite vârste. Expresia sintetică este
speranţa de viaţă la naştere, cunoscută ca fiind durata medie a vieţii sau viaţa medie. Durata medie a vieţii a crescut, după al Doilea Război Mondial, de
la 45 de ani, in perioada 19501955, la 67 dc ani în anul 2005, ca urmare a reducerii mortalităţii (A. Ungureanu, I. Muntele, 2006).

Speranţa de viaţă la naştere pentru ambele sexe diferă de la regiunile dezvoltate (74,1), la cele în curs de dezvoltare (61,8). Cele mai joase valori
le înregistrează Africa Subsahariană (50,0), Asia de Sud (54,9), iar cele mai crescute vizează America de Nord (74,4) şi Europa (73,1). Pe ţări, în anul
2005, contrastele erau şi mai evidente, în sensul că speranţa de viaţă la naştere a atins maxima de 82 de ani în Japonia şi minima de 35 de ani în
Botsvvana, în condiţiile în care Japonia, cu o pondere ridicată a populaţiei vârstnice, a înregistrat o rată a mortalităţii de 8-9%o, iar Botsvvana dc peste
22 ‰.
Pe ansamblu, statele dezvoltate au speranţa medie de viaţă mai mare de 70 de ani, valorile maxime pentru ambele sexe fiind atinse de Japonia,
Islanda, Norvegia, Suedia, Italia, Grecia, finlanda, Franţa, Germania, Canada, Spania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Elveţia, Austria, Marea Britanie,
Australia şi Noua Zeelandă. La acestea se adaugă, cu valori de 76-80 de ani (femei) şi 71 -75 de ani (bărbaţi), Statele Unite ale Americii, Cehia, Polonia,
Coreea, Slovacia, Ungaria, ţările baltice, Israel, România, Croaţia, Libia, Uruguay.
În Europa, speranţa de viaţă la naştere scade dinspre nordul continentului (75,1 ani/masculin şi 80,72 ani/feminin) spre Vest (73,44 şi 79,68) şi
Sud (71,18 şi 77,08), apoi spre Kuropa Centrală (67,35 şi 75,18) şi Kuropa de Kst (63,64 şi 74,01). Cea mai pronunţată eterogenitate este specifică
Kuropei de Sud şi Centrale. Kxtrcmele sunt date de Rusia (72,0 şi 59,0), Suedia (82,0 şi 77,0) şi Italia (83,0 şi 78,0). Totodată, ţările Kuropei
Meridionale, de Vest şi de Nord, au speranţa de viaţă la naştere în medie cu 10-12 ani mai marc decât valoarea specifică Kuropei Centrale şi de Est, în
timp ce mortalitatea infantilă este, în acestea din urmă, de 2-3 ori mai mare. Pe de altă parte, în cele mai multe ţări, speranţa de viaţă este mai mare în
cazul populaţiei feminine, excepţiile fiind date de unele ţări slab dezvoltate: Afganistan, Bangladesh, Pakistan, Malawi etc. De asemenea, speranţa de
viaţă la naştere este mai mică de 50 de ani în numeroase ţări slab dezvoltate: Burkina Fasso, Afganistan, Republia Centrafricană, Coasta de Fildeş,
Guineea, Kenya, Mali, Uganda, Namibia, Sierra Leone, Somalia. Mai mult decât atât, speranţa de viaţă coboară sub 40 de ani în Mozambic, Zimbabwe,
Botswana, Malawi, Rwanda, Swaziland.
Sintetizând datele privitoare la speranţa de viaţă la naştere, în Kuropa pot fi acceptate trei tipuri de mortalitate, măsurate cu durata medie a vieţii
şi pe fondul mortalităţii infantile.
Tipul vestic şi meridional, cu o durată medie a vieţii de peste 75 de ani, în care se înscriu: Suedia (78,85), Islanda (78,55), Elveţia (78,50),
Norvegia (77,75), Franţa (77,50), Olanda (77,50), Grecia (77,45), Spania (77,20).
Tipul central-european, cu o durată medie a vieţii cuprinsă între 70 şi 75 de ani: Slovenia (74,00), Cehia (73,00), Polonia (73,00), Macedonia
(72,00), Albania (72,00), Slovacia (72,00), Bulgaria (71,50), România (70,50), Ungaria (71,50).
Tipul esl-european, cu o durata medie a vieţii mai mică de 70 de ani: Lituania (69,40), Federaţia Rusă (60,50 ani), Letonia, Estonia, Ucraina,
Republica Moldova, Belarus, Georgia, Azerbaidjan, Armenia.
Pe de altă parte, la nivelul Terrei, în funcţie de caracteristicile generale ale distribuţiei teritoriale a valorilor specifice, pot fi conturate mai multe
tipuri de mortalitate, măsurate cu durata medie a vieţii, coroborate cu indicii mortalităţii infantile.
Tipul I vizează Africa, în care Zambia este ţara reprezentativă, cu o durată medie a vieţii de 41 de ani; speranţa medie de viaţă la naştere este
mai mică de 50 de ani.
Tipul II priveşte Asia de Sud, în care modelul reprezentativ este India, cu o durată medie a vieţii ce variază între 50 şi 60 de ani; speranţa medie
de viaţă la naştere pentru femei este mai mică decât cea pentru bărbaţi, ca urmare a condiţiilor de viaţă mai grele pentru femei.
Tipul III grupează statele din America Latină: Brazilia şi Mexic sunt semnificative prin durata medie a vieţii de 63-65 de ani;
Tipul IV face referire la Asia de Est, în spaţiul căreia China este relevantă prin durata medie a vieţii de 69-73 dc ani; se adaugă: Republica
Coreea, R.RD. Coreeană, Vietnam, Federaţia Malaeză, Thailanda.
Tipul V priveşte Europa Centrală şi de Est, America Latină şi Caraibe, cu durata medie a vieţii de 66-77 ani;
Tipul VI reprezintă Europa de Nord, de Vest şi Meridională, America de Nord, Japonia, Australia şi Noua Zeelandă , cu durata medie a vieţii ce
variază între 78 şi 85 dc ani;
Mortalitatea după vârstă şi sex arată că diferenţa dintre speranţa de viaţă la naştere a femeilor şi cea a bărbaţilor este mai mare în cazul ţărilor
dezvoltate (8,9 ani pentru Franţa, Finlanda, C.S.I., apoi 7 ani pentru Canada şi Austria, 6,7 ani pentru Argentina, Uruguay, Ungaria), unde
supramortalitatea masculină este mai evidentă, în timp ce, în cazul unor ţări în dezvoltare, supramortalitatea feminină este mai pregnantă şi, ca urmare,
valorile raportului se inversează: Pakistan: -2; Bhutan: -1,5; Nepal: - 1,5; Bangladesh: - 1; India: - 0,4.

3.1.5. Bilanţul natural

Bilanţul natural (excedentul demografic sau natural) este un indicator al reproducerii populaţiei şi reflectă diferenţa dintre mulţimea născuţilor-
vii ( N ) şi cea a decedaţilor (M). Se determină prin relaţia ce reprezintă rata bilanţului natural:

Bn = N - M (‰)
sau :

Bn = (N – M) / P (‰)
Rata bilanţului natural este condiţionată de mărimea valorilor ce definesc rata natalităţii, rata mortalităţii generale, dar şi de măsurile
legislative şi social-economice întreprinse la nivel de stat (tabelul 15). în aceste condiţii, comportamentul demografic prezintă o largă varietate de
situaţii, concretizate în tipuri de bilanţ natural (fig. 20).
• Scăderea bilanţului natural la nivelul ţărilor europene a dus, după anul 2000, la un dramatism demografic, pe fondul unei natalităţi de 12 ‰ şi
a unei mortalităţi dc 1 l%o, dar diferenţiat pe regiuni şi ţări. Mai mult decât atât, bilanţul natural al multor ţări este negativ: Belarus (-4,9), Cehia (-1,7),
Ungaria (-3,5), România (-1,8), Rusia (-4,5), Ucraina (-6,0), Germania (-1,0), Letonia (-5,6), Estonia (-3,9), Bulgaria (-5,4), Croaţia (-1,5), Lituania (-
2,6), Republica Moldova (-1,1), Slovenia (-0,7), Italia (-0,4), Suedia (-0,3). Este vorba, în acest caz, de tipul demografic modern (conştient), care, grafic,
este marcat de curbele natalităţii şi mortalităţii, situate la nivelul unor valori coborâte şi foarte apropiate între ele. Acest tip de bilanţ natural s-a conturat,
prima dată, în Kuropa Centrală şi de Vest, în urma dereglărilor produse în structura grupelor de vârstă şi pe sexe, ca urmare a numărului ridicat de
decese din anii celui de al Doilea Război Mondial, cu precădere în Germania, Franţa, Austria, Luxemburg, Olanda, Ungaria. Acest model de
comportament demografic avea să se extindă, după anul 1950 şi în alte ţări din Europa Nordică şi Europa Meridională, şi, mai târziu, în Europa de Est.
Ulterior, s-a făcut prezent în America de Nord, Japonia, Corcea de Sud, Australia şi Uruguay.

Tabelul 15 Bilanţul natural al populaţiei mondiale (1995 şi 2000-2005)


Durata Anii Nasteri Decese Bilantul natural
(numar persoane) (numar personae) (numar persoane)
Ani 1995 139.387.000 51.024.000 88.363.000
2000 – 2005 132.200.000 55.850.000 76.350.000
Luna 1995 11.615.583 4.252.000 7.363.583
2000 – 2005 11.016.666 4.654.166 6.362.500
Zi 1995 381.882 139.792 242.090
2000 – 2005 362.390 153.097 209.292
Ora 1995 15.912 5.825 10.087
2000 – 2005 15.099 6.379 8.720

• Pe de altă parte, tipul matur al bilanţului natural s-a conturat în ţările cu densitate mare şi cu creştere rapidă a populaţiei din Extremul Orient,
Asia de Sud, Asia de Sud-Vest şi Asia de Sud-list. Este vorba, în primul rând, de India (17,4), Israel (15,4), Turcia (15,3), Filipine (22,0), Bangladesh,
Myanmar, Indonezia. Acestor ţări li se adaugă cele din Extremul Orient, a căror tendinţă moderată de creştere şi chiar de scădere este evidentă, cu
precădere în Vietnam, Thailanda, Malaezia şi R.P.D. Coreeană şi în Asia Centrală: Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan, Iran.
De asemenea, în această categorie se includ şi ţări cu densitate mică şi cu creştere moderată din America de Nord, Oceania, America Latină, cu
Chile (11,2%o), Argentina (11,5), Brazilia (9,4), precum şi ţări cu densitate mică şi creştere rapidă din Africa de Sud, apoi Sao Tome şi Principe, cu un
bilanţ natural ce variază între 25 şi 30%o.
Cu peste 30%o s-au înscris Emiratele Arabe Unite, Oman (33,8), Siria, Kuweit, Bahrein (fig. 20). Pe de altă parte, China şi Cuba au
înregistrat o scădere pronunţată a ratei bilanţului natural, în perioada 1960-1964, de la 20,2%o, respectiv 26,8%o, la 6,0%o şi respectiv, 5,0%o.
• Tipul de bilanţ natural tânăr s-a conturat la începutul secolului al XX-lea, odată cu reducerea lentă a natalităţii şi mai rapidă a mortalităţii, pe
fondul progresului în medicină. A rezultat, astfel, un bilanţ natural ridicat, în condiţiile exploziei demografice, în Africa Subsahariană, Arabia Saudită,
Irak, Yemen, Pakistan, Nepal, Bolivia, Paraguay, Guatemala,
Honduras, Nicaragua, Haiti. în acest tip se reprezintă şi Niger (34 %o în anii 2005-2006), Nigeria, Sudan, Camerun, Mali, R.D. Congo, Angola, Kenya,
Namibia, Madagascar, Togo, Ghana, Benin, Rwanda, Burundi. Aceste caracteristici au vizat, după anul 2000, şi alte ţări din Asia (Laos, Cambodgia,
Malaezia) şi Papua-Noua Guinee.
• Tipul de bilanţ natural primitiv se menţine în ţările slab dezvoltate din Africa, în părţi izolate din pădurile Amazoniei, Africii, Indochinei şi ale
insulelor Bornco, Sumatera, Noua Guinee. Sunt caracteristice natalitatea ridicată, mai mare de 50 %o, uneori, şi mortalitatea ce urcă până la 35-40%o.
Este vorba de un comportament demografic natural, marcat printr-un indice al fertilităţii ce urcă la 7-8 copii/femeie de 15-49 de ani. Pe de altă parte,
epidemiile, foametea, frigul, subnutriţia, conflictele intertribale, SIDA, accidentele de vânătoare şi mortalitatea infantilă ridicată susţin supramortalitatea
populaţiei din Mali, Niger, Ciad, Republica Centra-fricană, Etiopia, Somalia, Sierra Leone, Liberia, Guineea, Gabon, Congo, Uganda, Tanzania,
Mozambic, Botswana, Zambia, Zimbabwe, Afghanistan.
Diminuarea mortalităţii a întârziat în regiunile mai puţin dezvoltate cu aproape un secol faţă de regiunile dezvoltate. Ca urmare, bilanţul natural
variabil a determinat, în perioada 19801985, excedentul naşterilor asupra deceselor, care a fost de 77.271.000 persoane. în limitele acestei mărimi,
ponderea ţărilor dezvoltate a fost de numai 9,0%, în condiţiile unei rate a excedentului natural de 16,6 %o, care, în perioada 1990-1995, a scăzut uşor la
16,0%o. Africa s-a menţinut, datorită unei natalităţi înalte, în limitele unui bilanţ natural de 28%o, după care s-au înscris America Latină cu 19%o şi
Asia cu 17%o. Valori mai mici s-au înregistrat în Oceania (1 l%o), Australia (8%o), America de Nord (7%o), în timp ce Europa a fost afectată de un
colaps demografic (fig. 21), care anunţa, pe de o parte, o stabilizare şi, pe de altă parte, un declin demografic.
Fig. 21 - Ratele indicatorilor demografici pe regiuni şi pecontimnlc (2006)

3.1.6. Tipuri de reproducere umană

În funcţie de starea sau de evoluţia comportamentului demografic al populaţiei pe glob, exprimat printr-o varietate de evoluţii ale indicatorilor
demografici, pot fî stabilite diferite tipuri de reproducere umană.
a) Tipul de reproducere tradiţională vizează mai ales perioada anterioară secolului al XX-lea, când natalitatea şi mortalitatea evoluau cu valori
foarte mari şi cu un spor natural scăzut, în condiţiile unei durate medii a vieţii de 25-35 de ani. Condiţiile dificile de trai, igiena sanitară
necorespunzătoare şi cultura redusă specifică acelei perioade se mai regăsesc, în prezent, la unele populaţii din Africa, Asia şi America Latină, unde
persistă şi tradiţia ca o familie să aibă mulţi copii, în condiţiile unui comportament reproductiv.
b) Tipul de reproducere explozivă s-a derulat până şi după cel de al Doilea Război Mondial, cu o natalitate pronunţată şi o mortalitate moderată,
rezultând un spor natural foarte înalt, mai ales în ţările în dezvoltare, cu un avans economic, social-sanitar şi independenţă politică şi economică. Este
vorba de ţări ale Africii de Vest (de exemplu, Guineea) şi de Est (de exemplu, Kenya), ale Asiei dc Sud-Vest şi din America Centrală (de exemplu.
Mexic). De la un bilanţ natural de 12,0%o în perioada dintre cele două războaie mondiale s-a trecut la valori de circa 20%o în anii 1960-1965 şi 1974,
de 17,2%o în anii 1975-1980 şi de 12,9%o în anii 2000-2005.
Reproducerea explozivă s-a impus prin valori înalte ale natalităţii (50-55%o) în Africa de Est, când o femeie ajungea până la 10-12 naşteri.
Oricum, valoarea medie a natalităţii depăşea uşor 30%o şi mortalitatea se situa între 10 şi 15%o, bilanţul natural mediu fiind cuprins între 20 şi 25%o.
Durata medie a vieţii ajungea la 55 ani, iar gradul de ocupare a femeilor în activităţi diferite nu depăşea 5%. De asemenea, căsătoriile se mai practică şi
acum la vârste foarte mici (12-16 ani) în estul Africii şi în India1.
Tipul de reproducere în declin s-a conturat, începând cu căderea şi stagnarea demografică, după al Doilea Război Mondial, prin reducerea
continuă a natalităţii, trecerea de la reproducerea lărgită2 la reproducerea „ 0"şi regresivă, concretizată într-un bilanţ natural ce a scăzut în medie sub
5,0%o şi chiar la valori negative. în acest tip se include, dominant, Europa (fig. 22).

1 După obţinerea independenţei, în India, căsătoriile s-au legiferai la 15 ani, iar in prezent la 18 ani.
2 Reproducerea lărgită presupune ca jumătate din familiile fertile să aibă doi copii, iar cealaltă jumătate trei copii, deci evoluţia normală
(echilbrată) apare când fiecare familie are, in medie, 2,5 copii.

1
În secolele al XlX-lea şi al XX-lea, s-au înregistrat modificări demografice în ţările industrializate, iar după 1940, în ţările mai puţin dezvoltate,
trecându-se de la un regim demografic tradiţional, cu mortalitate ridicată, fertilitate mare şi o creştere lentă, la un regim demografic modern, cu
mortalitate scăzută, fertilitate scăzută şi creştere lentă. Pornind dc la aceste aspecte şi pe fondul aprecierilor lui Antoine Landry (1909) s-a emis, în 1945,
teoria tranziţiei demografice, fundamentată de Erancis Notestein.
În funcţie de evoluţia natalităţii, a mortalităţii şi a creşterii naturale, teoria tranziţiei demografice presupune trei perioade de evoluţie
demografică (fig. 23).
A Perioada cu regim demografic tradiţional, respectiv rate ridicate ale natalităţii şi ale mortalităţii.
B Perioada de tranziţie, cu schimbări rapide şi dezechilibre demografice, specifică statelor implicate în procesul de industrializare, care s-a
derulat în trei faze:
- faza I , care anunţă creşterea demografică prin aceea că mortalitatea începe să scadă lent, în timp ce rata natalităţii se menţine ridicată sau
creşte uşor, datorită ameliorării stării de sănătate;
-faza a Il-a, care începe cu scăderea ratei mortalităţii, în timp ce rata natalităţii se menţine ridicată, dar începe să scadă. în aceste condiţii are loc
o creştere puternică a numărului populaţiei, ca urmare a diferenţei mari dintre rata natalităţii şi rata mortalităţii, timp în care se înregistrează un
maximum marcat prin explozia demografică sau baby-boom;
- f a z a a Ill-a, care arată sfârşitul tranziţiei, cu rata mortalităţii în scădere şi rata natalităţii în reducere rapidă, cu decalaj mare între rata
natalităţii şi rata mortalităţii şi o creştere mai lentă a populaţiei, cu tendinţe spre baby-crach.
C Perioada cu regim demografic modern, specific statelor industrializate, timp în care rata mortalităţii şi rata natalităţii sunt reduse, cu o
diferenţă mică între ele. După mai multe fluctuaţii, valorile natalităţii se stabilizează şi devin egale cu cele ale mortalităţii sau mai mici decât ale
acesteia, fapt pentru care creşterea numărului populaţiei este lentă, apoi nulă, declanşându-se, astfel, declinul natural, cu precădere la nivelul statelor
dezvoltate.
Valorile ratei creşterii anuale sunt foarte diferite de la o regiune la alta, însă convergenţa generală spre o creştere demografică lentă este clar
conturată.
Dacă se are în vedere faptul că valoarea absolută a numărului populaţiei ce se adaugă anual la totalul mondial este de circa 80 de milioane
persoane, ceea ce înseamnă un ritm pozitiv de 1,3%, se înţelege faptul că evoluţia demografică se reprezintă prin descreşteri, stagnări şi creşteri de
populaţie.
Astfel, state ale Europei de Nord-Vest, Europei de Sud, Europei Centrale şi Europei de Est au intrat sub incidenţa depopulării sau a stagnării relative, ca
urmare a scăderii ratei natalităţii şi a ratei mortalităţii. A crescut, astfel, raportul dc dependenţă a populaţiei şi speranţa de viaţă la naştere. De asemenea,
Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Canada, Suedia, Japonia şi alte ţări ale Europei de Vest înregistrează o creştere demografică lentă, definită
prin valori uşor pozitive, de 0.1, 1.0% (fig. 24, 25).
Alte ţări, precum Filipine, Indonezia, Maroc, Kgipt, Cuba, Mexic şi multe state din America Latină se caracterizează prin rate ale creşterii anuale lente,
de 1,1-2,0%, iar altele se află sub incidenţa controlului dirijat al natalităţii, precum China, India, Chile, Argentina (fig. 25). Acestea sunt, de fapt, incluse
într-un stadiu al tranziţiei demografice, reprezentată prin scăderea ratei natalităţii şi a ratei mortalităţii; durata medie a vieţii este în creştere.
În numeroase ţări cu o fecunditate sporită, din Africa de Vest şi din Africa subsahariană, din Orientul Mijlociu, Indochina şi America Centrală,

State cu Creştere Creştere naturala destul


econom naturală Creştere naturală
ie mai de ridicată, dar în declin
dezvolt ridicată
ată Fig. 23 - Modelul generalscăzută
al
tranziţiei demografice
natalitatea rămâne explozivă, cu o rată foarte ridicată, între 20,0 şi 40,0%o, înregistrându-se, astfel, o creştere anuală de 2,0-3,0%, fapt care semnalează o
tranziţie demografică tardivă; rata natalităţii este ridicată, în timp ce rata mortalităţii este în scădere rapidă, mai ales la grupele de vârstă adultă, iar
dependenţa de vârstă este în creştere.
Creşterea naturală anuală explozivă de peste 3,0% mai persistă încă în state ale Africii subdezvoltate (Mali, Niger, Ciad, Coasta de Fildeş,
Mauritania, Burkina Fasso, Malawi, Camerun, Liberia etc), ale Americii Latine (Nicaragua, Guatemala, Honduras, Salvador, Republica Dominicană,
Bolivia), ale Orientului Apropiat (Iran, Siria, Iordania, Irak, Arabia Saudită, Qatar, Fmiratele Arabe Unite, Yemen, Afghanistan). în aceste ţări,
fecunditatea atinge încă valori deosebit de mari, de 8 copii/femeie în Niger, 7 copii/femeie în Somalia şi Uganda. De aici şi rata natalităţii foarte ridicată,
de 30,0-40,0%o. Se continuă scăderea rapidă a mărimii fiecărui segment al grupelor de vârstă, în timp ce durata medie a vieţii se menţine redusă.

3.2. Evoluţia numărului populaţiei


Condiţiile de viaţă ameliorate pe fondul resurselor de hrană în creştere au condus la scăderea mortalităţii şi la creşterea bilanţului natural,
respectiv la creşterea numărului populaţiei până la circa 30 de milioane locuitori spre anul 4000 Î.Hr. şi 50 dc milioane de locuitori în preajma anului 3000
î.I Ir. (A.Ungureanu, I. Muntele, 2006). După anii 3000 î.Hr., în Antichitate s-a înregistrat o creştere numerică a populaţiei până la 280 de milioane de
locuitori în secolul al III-lea, distribuită inegal pe continente: circa 200 dc milioane de locuitori în Asia, 40 de milioane de locuitori în Huropa, 30 de
milioane de locuitori în Africa şi 10 milioane de locuitori în America (fig. 26).
În secolele IV-V d.Hr., în evoluţia numerică a populaţiei Tcrrci s-a înregistrat o creştere foarte lentă, cu numeroase stagnări şi descreşteri,
provocate de epidemiile dc ciumă din Orientul Apropiat şi din Imperiul Roman 3, dc foamete şi migraţii, crize agrare, invaziile populaţiilor migratoare 1,
războaie şi frecvenţa tot mai mare a celibatului. în acele condiţii populaţia lumii înregistra numai 225 de milioane de locuitori în anul 800 d.Hr.,
marcând, de fapt, începutul Evului Mediu, prin scăderea calităţii vieţii şi prin declanşarea unui declin demografic, în condiţiile unei stări igienice
precare, ale unor boli care se succedau frecvent, generând scăderea vitalităţii demografice şi a speranţei de viaţă a populaţiei (fig. 27).
După stabilizarea numărului populaţiei în perioada anilor 600-800, a urmat o creştere mai evidentă în secolele XI-XII, înnord-vestul şi în partea
centrală a Europei, concomitent cu popularea unor teritorii nelocuitc sau izolate: Islanda, Madagascar, Noua Zeelandă, Hawaii etc. Numeroase cauze dc
factură economică şi socială aveau să perturbe creşterea numerică a populaţiei în secolul al XlII-lea şi al XlV-lea, când populaţia Terrei a scăzut de la
429 dc milioane dc locuitori la 374 de milioane de locuitori, pe fondul marii epidemii din perioada 1337-1375, al agriculturii înapoiate şi al invaziilor
mongolilor. în aceste condiţii, creşterea demografică a fost stopată de efectele dezastruoase ale ciumei din anii 1348 -1350 5, astfel că, la 1400, populaţia
Terrei era mai puţin numeroasă decât la 1200. A urmat un ritm mai rapid de creştere a numărului populaţiei, începând cu secolul al XVI-lea. S-au
format, astfel, arii intens populate în Asia, care avea 391 de milioane de locuitori, Chinei revenindu-i, în 1650, circa 155 de milioane de locuitori, apoi
Europa cu 115 milioane de locuitori. Franţa având 15 milioane locuitori, Rusia 12 milioane locuitori, Germania şi Italia câte 9 milioane de locuitori,
Spania cu 7 milioane de locuitori şi Marea Britanie cu 5 milioane locuitori. Africa avea 101 milioane locuitori. Pe de altă parte, Americile şi Australia-
Oceania, cu circa 20 de milioane de locuitori, reprezentau numai 5,11% din populaţia mondială.
Fig. 26 - Distribuţia populaţiei pe continente la sfârşitul
paleoliticului şi sfârşitul neoliticului
Fig. 27 - Distribuţia populaţiei pe continente la sfârşitul Antichităţii şi sfârşitul
Evului Mediu
Spre deosebire de anul 1500, populaţia Terrei avea să se dubleze peste 300
de ani, când s-a înregistrat circa 1 miliard de locuitori, în anul 1800. Revoluţia
industrială avea să inducă un nou comportament demografic, care s-a convertit
în explozia demografică prin creşteri spectaculoase ale populaţiei de pe Terra, în
perioada 1800-2000, de la circa 970 de milioane de locuitori la 6,1 miliarde
locuitori, adică o creştere de circa 6,3 ori (fig. 28). Analiza alurei cronogramei
pune în evidenţă, după anul 1650, o creştere exponenţială, de la 627 milioane
locuitori, în ritmuri ascendente, la 771 milioane de locuitori în 1750, la 1241
milioane locuitori în anul 1850, la 1634 milioane locuitori în anul 1900 şi la
peste 6,3 miliarde locuitori în 2005. Două elemente au contribuit, în mod
prioritar, la această evoluţie: ameliorarea condiţiilor de viaţă şi medicale, mii.
loc.
Geografia umană - Nicolae Ilinca

Fig. 28 - Evoluţia numerică a


populaţiei Terrei

În perioada 1750-1850, s-a înregistrat o revoluţie demografică marcată printr-o creştere puternică a
populaţiei. Acest fapt s-a derulat diferenţiat, într-un ritm de creştere de 0,6% în ţările dezvoltate şi de 0,4%
în ţările slab dezvoltate (fig. 29). Astfel, în perioada 1650-1900, ritmul mediu anual de creştere a fost de
0,4-0,5%, adică un spor mediu anual dc 3 milioane de persoane. în perioada 1750-1800 rata de creştere a
fost de 0,55% anual, iar în perioada 18001850 de 0,7%. între 1850 şi 1900 ritmul de creştere al numărului
populaţiei a scăzut uşor la 0,69%, respectiv un spor mediu anual de 8 milioane de persoane.
În perioada următoare, intre 1900-1950, ritmul a crescut la 0,88%, creşterea numărului populaţiei
fiind de 2 ori mai mare faţă de perioada anterioară, adică un spor mediu de aproape 17 milioane de
locuitori/an. în perioada 1850-1950, ritmul de creştere a sporit la 0,9% pentru ţările dezvoltate şi la 0,6%
pentru ţările în curs de dezvoltare, evoluţie determinată de condiţiile social-economice exprimate prin
emancipare socială, preferinţe şi orientări noi în planificarea familială, în condiţiile îmbunătăţirii resurselor
sanitare, ale reducerii epidemiilor, scăderii mortalităţii infantile şi creşterii natalităţii (fig. 30).
Fig. 29 - Explozia demografică
mondială şi pe continente

Cea mai mare creştere a numărului populaţiei s-a realizat după Al Doilea Război Mondial, într-un ritm de 2,0%, în intervalul 1960-1965, apoi
2,45% în perioada 1950-1975 şi, treptat, a coborât la 1,28% în anul 2006, estimându-se la 1,01% pentru 2030.
După anul 1950, rata de creştere anuală a numărului populaţiei s-a accelerat, ajungând la 2% anual, cu perioada de dublare de 35 ani şi cu o
puternică diferenţiere între regiunile dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate (fig. 30).

Fig. 30 - Evoluţia creşterii anuale a numărului populaţiei Terrei şi


a ritmului de
creştere a acesteia
Încă din anii 1950-1955, ratele de creştere a numărului populaţiei ţărilor mai puţin dezvoltate erau cu 60% mai mari decât cele ale regiunilor
dezvoltate, în anii 1960-1970 raportul fiind de 1:2,9 ori, iar în anii 1985-1990 decalajul a crescut la 1: 3,2 ori (tabelul 18). Astfel, perioada 1950-1970
este considerată ca fiind una de creştere explozivă a populaţiei globului, cu un ritm mediu anual de circa 2,0%, iar în regiunile slab dezvoltate de 2,5%.
Specialiştii apreciază că ritmul de creştere a numărului populaţiei lumii în această perioadă a fost cel mai ridicat din întreaga istorie a umanităţii şi nu
există premize ca aceste valori să mai fie atinse. După anul 1970, reducerea sporului natural al populaţiei anunţa scăderea ritmului de creştere, cu
tendinţa de atingere a ratei zero de creştere în secolul al XXI-lea, urmând ca în anul 2100 să se atingă 10 miliarde de locuitori. Acest fapt va duce la o
creştere a perioadei de dublare a numărului populaţiei.
Creşterea explozivă a numărului populaţiei în perioada contemporană s-a datorat în primul rând scăderii mortalităţii, pe fondul menţinerii unei
fertilităţi ridicate şi apoi, pe fondul creşterii natalităţii. Astfel, mortalitatea generală s-a redus de aproape trei ori, de la 30,0%o înainte de al Doilea
Război Mondial, la ll,0%o, în anul 1950 şi la 9,0-9,5%o în anii 2000-2005. Ca urmare, sporul natural al populaţiei a înregistrat creşteri deosebite,
ajungând la 85-90 de milioane de persoane pe an în perioada de după 1980, valori puse, dominant, pe seama evoluţiei numerice a populaţiei ţărilor slab
dezvoltate.
Contrastele sunt mai evidente în privinţa ritmului de creştere a populaţiei pe mari regiuni ale Terrei prin comparaţie cu media mondială a acestui
indicator. Astfel, rata anuală a creşterii numărului populaţiei s-a modificat într-o manieră ascendentă, de la 1,80% în anii 1950-1955, la 2,04% în anii
1965-1970 şi a coborât la 1,22% în anii 2000-2005. Se apreciază că acest ritm se va menţine prin valori mai joase, coborând la 1,05% în anii 2010-2015
şi la 0,70% în perioada 2025-2030. Desigur că cele mai înalte rate medii anuale ale creşterii numărului populaţiei, în perioada de după anul 1950, le-au
înregistrat Africa, cu 2,12% în anii 1950-1995, apoi 3,02% în anii 1985-1990 şi 2,80% în anii 1990-1995. De asemenea, Asia s-a înscris cu valori mai
mici şi care au atins maximum de 2,78% în anii 1960-1965. A urmat scăderea în ritm mai alert, de la 2,51% în 1970-1975, la 2,27% în 1980-1985 şi
2,16% în perioada 1990-1995, dar diferenţiat de la o regiune la alta, precum Asia de Sud cu 2,04% în 1950-1955, apoi 2,38% în 1960-1965,2,4% în
1970-1975, 2,16% în 1980-1985 şi 2,00% în 1985-1990. în acelaşi timp, Europa a reprezentat şi este regiunea cu cele mai joase ritmuri, de la 0,79% în
1950-1955, apoi 0,91% în 19601965,0,64% în 1970-1975 şi 0,1% în 1990-1995. în acest din urmă interval, ritmul de creştere a populaţiei a înregistrat
1,1% în America de Nord, în timp ce America Latină a atins 1,8%, iar Oceania 1,5%.
Ca urmare, populaţia Africii este cea mai întârziată în tranziţia demografică, în sensul că reducerea ratei de creştere se va produce abia în primele
decenii ale secolului al XXI-lea.
În detaliu, ritmul cel mai înalt de creştere pentru anii 1990-1995 a caracterizat Africa de Est şi Africa de Vest, cu peste 3,0%. Cele mai scăzute
rate lc-a prezentat populaţia Europei, cu 0,1% în partea sa estică, coborând până la -0,1%, în timp ce părţile sudică (0,1%), nordică (0,3%) şi vestică
(0,5%) au înregistrat valori medii uşor pozitive. Aceste deosebiri sunt puse pe seama comportamentului demografic, susţinut de nivelul de trai diferit şi
de gradul de emancipare al populaţiei.
Pentru aceeaşi perioadă 1990-2000, discrepanţele sunt şi mai evidente, în sensul că ritmul de creştere a populaţiei a atins valori impresionante în
unele ţări ale Africii, precum Sahara de Vest (4,2%), Gambia (3,8), Comore (3,7), Kenya (3,6), Coasta de Fildeş (3,5), Niger (3,4), Uganda (3,4),
Malawi (3,4), Liberia (3,3), Madagascar (3,2), Togo (3,2), Benin (3,1), Botswana (3,1), Nigeria, Guineea, Ghana, Libia, Zambia, Tanzania, Etiopia,
Burundi (3,0).
Totodată, în unele ţări asiatice s-au înregistrat ritmuri foarte înalte de creştere a populaţiei: Afghanistan (5,8%), Kuweit (6,5), Yemen (5,0),
Iordania (4,9), Ghaza (4,8), Oman (4,2), Israel (3,8), Macao (3,6), Siria (3,4), Maldive, Liban (3,3). Asemenea valori au fost înregistrate şi de unele ţări
ale Americii Latine, precum: Guyana Franceză (4,5), Nicaragua (3,7), în timp ce, în Europa, Andorra apare ca o excepţie, cu 5,5%, comparativ cu
celelalte ţări din jur.
Valorile negative ale ritmului de creştere a populaţiei au caracterizat, în primul rând, Bosnia şi Herţcgovina (-4,4%), apoi ţări ale Europei de Est:
Letonia (-0,9), Ungaria (-0,5), Bulgaria (-0,5), România (-0,3), Lituania (-0,1), Croaţia (-0,1), Ucraina6 (-0,1), şi chiar Portugalia (-0,1). Pentru perioada
2005-2010, rata medie a creşterii numerice a populaţiei va oscila între -0,1 şi -1,0% în ţările Europei Centrale şi de Est (fig. 31).
O consecinţă a acestor ritmuri diferenţiate a fost creşterea absolută a numărului populaţiei şi schimbarea ponderilor diferitelor regiuni sau ţări în
populaţia mondială. Cea mai însemnată creştere a revenit Africii, în perioada 1975-2000, cu un indice de 2,67%, în timp ce pe celelalte continente s-a
realizat maximum în perioada 1950-1975, astfel: America Latină şi Caraibe cu 2,62%, Asia cu 2,16%, Oceania cu 2,08%, America de Nord cu 1,40% şi
Europa cu 0,84%.
Pentru perioada 2000-2030, media anuală a ratei de creştere a numărului populaţiei va coborî pe toate continentele, adică 1,88% în Africa, 1,04%
în America Latină şi Caraibe, 0,95% în Asia, 0,85% în America de Nord, 0,97% în Oceania şi -0,20% în Europa.
Concomitent, pondereadiferitelor regiuni în populaţiamondialăs-a modificat, crescând în perioada 1950-1990 de la 8,9% la 12,3% pentru Africa,
de la 6,6% la 8,6% pentru America Latină, de la 28% la 33,1% pentru Asia de Sud, a stagnat în cazul Oceaniei (0,5%) şi a scăzut pentru Europa de la
15,6% la 9,5%, apoi pentru statele ex-sovietice de la 7,2% la 5,6%, pentru Asia de Est de la 26,7% la 25,2% şi pentru America de Nord de la 6,6% la
5,2%. Contraste pronunţate s-au înregistrat şi la nivelul mediilor urban şi rural, ca urmare a imigraţiei puternice a populaţiei în oraşe şi, concomitent,
datorită menţinerii valorilor ridicate ale bilanţului natural. Africa a înregistrat, astfel, un ritm anual de creştere de 4,57% în anii 1950-1975, după care,
deşi înalte, valorile au scăzut la 4,21% în anii 1975-2000 şi se preconizează 3,10% în anii 2010-2030. Ritmuri de creştere mult mai mici, dar superioare
valorilor de pe alte continente s-au înregistrat în Africa rurală, de la 1,93% în perioada 1950-1975, la 1,98 în anii 1975-2000 şi se preconizează 0,87%
pentru perioada 2000-2030. Caracteristic este faptul că ruralul european a evoluat, după anul 1950, în limitele unui ritm mediu de creştere, anual, a
numărului populaţiei cu valori negative, de la -0,61% în anii 1950-1975 la -1,17% pentru perioada 2000-2030 (fig. 32).
În deceniile următoare, conform proiectărilor demografice, se va înregistra o convergenţă demografică între ţările dezvoltate şi ţările în
dezvoltare, iar ratele de creştere se vor micşora sensibil. în evoluţia numerică a populaţiei ţărilor dezvoltate, tendinţa este de creştere lentă, de la 1.219
milioane de locuitori în anul 2005 la 1.248 milioane de locuitori în 2050, ca urmare a trecerii unor ţări în dezvoltare în rândul statelor dezvoltate. însă,
ponderea populaţiei ţărilor dezvoltate va scădea la 15,8%, în aceeaşi perioadă, de la 18,9%, cât reprezenta în anul 2005. Totodată, potenţialul demografic
acumulat în ţările în dezvoltare în perioade de explozie va mai produce şi întreţine ritmuri înalte de creştere a populaţiei. Se vor menţine, în acest sens,
ritmuri ridicate, de 3-4%, ale ratei de creştere a numărului populaţiei, în perioada 2005-2010, în numeroase ţări africane, sud-vest asiatice şi central
americane, precum Uganda (387%), Niger, Ciad, Mali, Mauritania, Etiopia, Somalia, Eritreea, R.D. Congo, Angola, Madagascar, Yemen, Irak,
Afghanistan, Burkina Fasso, Guatemala, Honduras, Arabia Saudită etc, cu peste 100%. Creşteri apreciabile, de 2-3%, vor înregistra şi celelalte ţări din
Africa, Asia de Sud şi America Latină, mai puţin Namibia, Botswana şi Cuba, în timp ce Guyana va înregistra un declin marcat printr-un ritm de
creştere de -35%. De altfel, declinul numeric al populaţiei va afecta şi numeroase ţări europene şi asiatice, precum: Rusia, Germania, Ucraina, Polonia,
România, Japonia, Kazahstan, Coreea de Sud, Bulgaria, Ungaria, Italia, Finlanda, Belarus, Grecia, Serbia etc. Un exemplu semnificativ îl reprezintă
India, cu 1/6 din populaţia Terrei şi care a atins un miliard locuitori în luna septembrie 1999 şi peste 1,1 miliarde locuitori în anul 2005. în anul 2040,
populaţia Indiei va depăşi pe cea a Chinei, în condiţiile în care, zilnic, se nasc în această ţară peste 50.000 copii. în acest ritm, populaţia Indiei va urca la
1.628 de milioane de locuitori în anul 2050. Pentru acest fapt, secolul al XXI-lea este supranumit secolul indian.
Totuşi, scăderea continuă a natalităţii până la 16,0%o în anul 2025 şi creşterea uşoară a ratei mortalităţii până la 10,0%o vor face ca, în varianta
medie, populaţia mondială să se apropie de 8 miliarde de locuitori în anul 2025, apoi de 10 miliarde locuitori în anul 2050 şi de 10,5 miliarde locuitori
în anul 2100. în condiţiile variantei pesimiste, populaţia mondială nu va depăşi 7,8 miliarde locuitori în 2025 şi 8-9 miliarde de locuitori în anul 2100.

3.2.1. Evoluţia numerică a populaţiei pe continente şi pe mari regiuni geografice

Tendinţele privind evoluţia numerică a populaţiei Terrei arată că aceasta va atinge 8 miliarde de locuitori între anii 2025 şi 2030. La această
creştere demografică vor contribui cel mai mult Asia şi Africa. Ritmurile de creştere numerică a populaţiei vor împinge aceste continente la un total de
6.270 miliarde de locuitori spre anul 2030, ceea ce va reprezenta 78,4% din totalul populaţiei mondiale.

În regiunile dezvoltate, populaţia va creşte mai lent, de la 1.277 milioane locuitori în anul 2000, la 1.396 milioane locuitori în anul 2025, fapt
care va duce la scăderea ponderii în totalul populaţiei mondiale de la 20,9% la 17,0%. în ţările mai puţin dezvoltate, populaţia va creşte de la 4.845
milioane de locuitori în anul 2000 la 6.809 milioane de locuitori în anul 2025, însemnând o creştere a ponderii de la 79,1% la 83,0%. Analiza
comparativă a valorilor specifice arată că în ţările slab dezvoltate a început scăderea fertilităţii, iar modelul occidental al familiei reduse se impune
foarte lent.
Africa va înregistra o evoluţie numerică spectaculoasă a populaţiei, ajungând la 1.617 milioane locuitori în anul 2025, ceea ce va reprezenta
aproape 20% din populaţia mondială. Asia de Sud, care va atinge 2.814 milioane locuitori, va marca 34,3% din totalul populaţiei mondiale, iar Asia de
Est, cu 1.721 milioane de locuitori, 21,0%. în acelaşi timp, cu un ritm lent de creştere, Europa va înregistra numai 524 milioane locuitori (9,4% din
populaţia mondială), iar America de Nord, cu 345 milioane locuitori, va reprezenta 4,2% (fig. 34).
Ritmurile puternic diferenţiate ale evoluţiei social-economice de trecere de la subdezvoltare la dezvoltare, după anul 1960, s-au transpus în
scăderea natalităţii şi în creşterea mortalităţii. în acest sens, intervenţia factorilor de natură socială, subiectivă, preferenţială a devenit evidentă şi s-a
legiferat, astfel, preferinţa automobil sau copil. Pe de altă parte, finele secolului al XX-lea a marcat trecerea mai rapidă de la 5 la 6 miliarde de locuitori.
După anul 1960, s-au creat condiţiile unui ritm de echilibru raţional, care infirma apologia suprapopulării planetei şi reclama revizuirea
prognozelor pentru şi după anul 2000. Avându-se în vedere ritmurile de creştere din anii 1980 şi 1995, în perioada 2000-2030 populaţia Terrei ar urma
să înregistreze un ritm mediu anual de creştere de 1,5%. Totodată, faza reproducerii explozive se va restrânge, dovada fiind că ritmul de 1,6% din anii
1990-1995 a coborât după anul 2000 la 1,3%. Se estimează că în anii 2020-2025, ritmul de creştere va coborî la 0,96%, fapt care va face ca populaţia
globului să depăşească 7 miliarde de locuitori în anul 2015,7,9 miliarde de locuitori în anul 2025 şi 9,1 miliarde de locuitori în anul 2050. De asemenea,
pentru anul 2050, se estimează că 1,2 miliarde de locuitori vor fi repartizaţi în ţările dezvoltate (13,9%), 5,5 miliarde de locuitori în Asia, 1,5 miliarde de
locuitori în Africa şi 1,0 miliard de locuitori în America Latină. Unii specialişti apreciază că după anul 2075, ritmul de creştere al populaţiei va tinde
spre zero. în aceste condiţii ale stabilizării demografice, se preconizează a se contura, în secolul al XXI-lea, patru grupe de ţări.
Ţări cu creştere redusă a numărului populaţiei, apropiată de zero sau cu descreştere a numărului populaţiei. Este vorba, în primul rând, de ţările
europene cu bilanţ natural negativ, precum Germania, Italia, Slovenia, Danemarca, Irlanda, Elveţia, Austria, la care se adaugă, Bulgaria, România,
Slovacia, Polonia, Serbia, Muntenegru, Bosnia şi Herţegovina, Ungaria, Belarus, Estonia, apoi Japonia, Coreea de Sud, Cuba, Namibia, Kazahstan,
Georgia, Finlanda, Letonia, Lituania şi Estonia.
Ţări cu creştere mult încetinită a numărului populaţiei, dintre care cele mai reprezentative sunt: China, Thailanda, Coreea de Sud, Canada,
Statele Unite ale Americii, Argentina, Chile, Norvegia, Suedia, Marea Britanie, Franţa, Spania . Belgia, Olanda, Islanda.
Fig. 34 - Distribuţia populaţiei pe continente (1900, 2000 2030)
Ţări cu creştere pronunţată a numărului populaţiei, în condiţiile în care
prognozele lansate de ONU arată că, în perioada 2000-2050, se vor înregistra
creşteri spectaculoase ale numărului populaţiei numeroase ţări din Africa şi Asia
(tabelul 20). Cele mai concludente exemple sunt statele africane cu ritmuri de
creştere de peste 100%, precum Nigeria, a cărei populaţie va urca de la 108
milioane de locuitori la 339 milioane de locuitori (3,14 ori); Etiopia, de la 53 la
194 de milioane de locuitori (3,66 ori); R.D. Congo, de la 43 la 164 dc milioane
de locuitori (3,81 ori); Afghanistan, de la 27 la 60 de milioane de locuitori (2,22
ori); Arabia Saudită, de la 24 la 61 de milioane de locuitori (2,54 ori); Coasta de
Fildeş, de la 16 la 61 de milioane de locuitori (3,81 ori); Bangladesh, de la 118
milioane de locuitori la 239 20
Tabelul de milioane
- Evoluţia numerică a
populaţiei unor ţări cu creşteri
pronunţate ale acesteia, in perioada
ŢaraNumărul
2000-2050 populaţiei in anul 2000 (mii. loc.)Numărul populaţiei in
anul 2050
(mii. loc.)ŢaraNumărul populaţiei în
anul 2000
(mii. loc.)Numărul populaţiei in
anul 2050
(mii. loc.)India10141640Pakistan141,5295Bangladesh118239Turcia(.1106Nigeria108339My an
mar4695Indonezia195319Afghanistan2760Etiopia53194Arabia Saudită2461R.D.
Congo43177,3Coasta de Fildeş1661Iran66163Mexic100161Vietnam731 1 1 Niger1
1,450,2Filipine130
de locuitori (2,02 ori); Iran, de la 66 la 163 de milioane de locuitori (2,47 ori); Myanmar, de la 46 la 95 de
milioane dc locuitori (2,06 ori); Vietnam, de la 73 la 144 de milioane de locuitori (1,97 ori); Filipine, de la
66 la 130 de milioane de locuitori (1,96 ori); Egipt, de la 62 milioane de locuitori la 117 milioane de
locuitori (1,88 ori); Turcia, de la 61 la 106 milioane de locuitori (1,74 ori) etc. (fig. 34). I.a acestea se
adaugă numeroase ţări în dezvoltare, cu creşteri pronunţate ale numărului populaţiei, precum: Angola,
Malawi, Somalia, Eritreea, Sudan, Niger, Ciad, Mali, Liberia, Irak, Yemen, Guatemala, Sierra Leone,
Honduras etc. Cu creşteri importante ale populaţiei în perioada anterioară anului 2050 se vor impune şi
ţările Asiei de Sud, precum India, Pakistan, Bangladesh, Iran, Myanmar sau din America Latină, precum
Brazilia, Mexic etc.
Tari cu tendinţe evidente de reducere a numărului populaţiei in perioada 2000-2050: Federaţia
Rusă, de la 147 de milioane de locuitori la 119 de milioane de locuitori; Germania, de la 81 de milioane de
locuitori la 65 de milioane de locuitori; Italia, de la 57,8 milioane de locuitola 52,3 milioane de locuitori în
anul 2050, apoi, Japonia, de la 125 de milioane de locuitori la 110 milioane de locuitori; China, de la 1.437
milioane de locuitori în anul 2025 la la 1.393 de milioane de locuitori în anul 2050 etc.
În unele state africane se va înregistra un declin demografic, pus pe seama frecvenţei ridicate a
bolii SIDA în Botswana, Lesotho, Namibia, Africa de Sud, Zimbabwe. În numeroase ţări din Europa
Centrală şi de Est, precum Polonia, România, Ungaria, Cehia, Slovacia, Bulgaria, Grecia, Ucraina, Serbia
etc, scăderea evidentă a numărului populaţiei va fi pus pe seama declinului ratei natalităţii şi a creşterii
ratei mortalităţii. În acest model de comportament demografic se vor include şi Cuba, Uruguay, Coreea de
Sud, Taiwan etc.
Se apreciază că spre sfârşitul secolului al XXI-lea vor apărea efectele echilibrului raţional şi
marile puteri demografice vor fi reprezentate de China (1,3 miliarde de locuitori), India (1,15 miliarde de
locuitori), Statele Unite ale Americii (265 milioane de locuitori). Indonezia (210 milioane de locuitori),
Brazilia (180 milioane de locuitori), Pakistan (165 milioane de locuitori), Nigeria (160 milioane de
locuitori). Bangladesh (150 milioane de locuitori), Japonia (130 milioane de locuitori) şi Mexic (104
milioane de locuitori).
Desigur că variaţiile vizând creşterea numărului populaţiei statelor sunt generate de diversitatea
nivelului de dezvoltare economică, socială şi culturală. Pe acest fond, s-au conturat limite ale nivelului de
emancipare a populaţiei, comportamente demografice şi modele de planificare a familiei şi a priorităţilor
sociale, diferite de la o ţară la alta.
Estimările cu privire la populaţia mondială sunt dintre cele mai diferite, în funcţie de părerile
specialiştilor sau de sursa de informare. Astfel, datele statistice ale Organizaţiei Naţiunilor Unite precizau o
creştere maximă spectaculoasă la 7,1 miliarde locuitori în anul 2000 şi la 13,8 miliarde locuitori în anul
2050, valori superioare variantei medii şi mai ales faţă de cea minimă (pesimistă) (tabelul 21).

Tabelul 21 Estimări O.N. U. privind populaţia mondială (mld. loc.)

Varianta Anul 1970 Anul 2000 Anul 2025 Anul 2050 Anul 2150

Minimă 3,6 6,0 7,8 9,2 7,7 9.8


Medie 3,6 6,5 7,9 11,2 9,1 12,3
5
*După: Lester R. Brown în The Human Interest, 1974. Biroul de

Recensământ al S. U.A. şi INSEE din Franţa

Demograful francez J. Bourgeois-Pichat (1988) a avansat o estimare sumbră a evoluţiei numerice a


populaţiei globului, precizând în lucrarea Du XX-eme au X X I - e m e siecle: l'Europe el sa population
apres Van 2000 că aceasta va atinge punctul maxim de 9,4 miliarde locuitori în anul 2070, după care se va
reduce treptat până la dispariţie. Mai întâi va dispărea populaţia ţărilor industriale până în anul 2250, iar
mai târziu, în anul 2400, populaţia ţărilor mai puţin dezvoltate. Această evoluţie ar marca implozia
demografică, care ar urma exploziei demografice. Se apreciază că acest scenariu demografic seamănă mai
mult cu un science fiction.
Unii experţi ai Naţiunilor Unite au proiectat, după anul 1990, un scenariu al catastrofei demografice,
care preconiza, pentru anul 2000, un total al populaţiei mondiale de 10 miliarde locuitori, în ipoteza că
ratele înalte ale fecundităţii anilor '80 se vor menţine, iar mortalitatea va continua să scadă constant. în
ipoteza în care ratele fecundităţii vor urma scăderea remarcată în unele ţări, ar fi urmat să se înregistreze,
în anul 2000, mai puţin de 6,5 miliarde locuitori, fapt care ar fi anunţat o stabilizare demografică (fig. 35).

mii. loc

1950 1980 2000 1950 1980 2000 2075 2100

Fig. 35 - Scenariul grafic al catastrofei şi al stabilizării demografice (după: ]. Bourgeois-Pichat, 1988, pentru perioada 2000-
2075; ipoteza medie pentru anul 2100)
Calculele arată că, deşi ratele de reproducere ar scădea la unitate, adică la simpla înlocuire a
generaţiilor feminine la vârsta de procreare, populaţia va continua totuşi să crească timp de mai multe
decenii înainte de a se stabiliza. Acest fapt s-ar datora populaţiei tinere din ţările în dezvoltare, care
antrenează în fiecare an o creştere a numărului persoanelor la căsătorie şi la procreare, astfel încât
proaspăt-căsătoriţii, chiar dacă s-ar strădui să limiteze propria progenitură, tot ar fi mai numeroşi decât
generaţiile care i-au precedat. În aceste condiţii, efectivul naşterilor anuale va rămâne mult timp la un
nivel ridicat.
Biologul Paul Erlich a fondat, în 1967, organizaţia Zero Population Crowth (Croissance Zero).
Argumentul forte era: Fiecare copil american presupune de 5 ori mai multă grijă decât un copil indian. Consecinţa:
în Statele Unite ale Americii creşterea demografică este cea mai alarmantă şi această organizaţie apare
astfel ca un eşec. Dar cruciada lansată de Paul Erlich este cauza directă a măsurilor guvernamentale
antinataliste, precum legislaţia avortului (1973).
În anii '70, în China s-a lansat dezideratul Trăiască copilul unic, în timp ce la Paris s-a declanşat
programul Franţa se va prăbuşi, în vederea salvării naţiunii franceze. Cu toate acestea, China, cu peste 1,2
miliarde locuitori, va atinge, în anul 2050, peste 1,6 miliarde locuitori. În acelaşi timp, Franţa, cu 59,5
milioane locuitori în anul 2002, va înregistra, conform prognozei, în 2050, numai 60 de milioane de
locuitori.

3.2.2. Evoluţia numerică a populaţiei României

Numărul populaţiei României a crescut, după al Doilea Război Mondial, într-un ritm mediu anual
de 1,22%, adică un spor mediu de circa 430.000 de locuitori pentru perioada 1948-1956. în perioada 1956-
1966, sporul natural mediu a scăzut de la circa 220.000 /270.000 de locuitori până la 161.371 de locuitori
anual. Dublarea populaţiei României înregistrată în 1891 s-a realizat după 78 ani în 1969, când s-au
înregistrat 20 milioane de locuitori (fig. 36).
Ritmul mediu anual de creştere numerică a populaţiei a scăzut în perioada 1977-1992 la 0,37%,
înregistrând o creştere medie anuală de 80.675 de persoane. După 1992, populaţia României a scăzut, in
următorii trei ani, cu 115.137 de locuitori, ca urmare a migraţiei spre exterior, a creşterii mortalităţii şi a
scăderii natalităţii. Astfel, ritmul mediu de creştere a devenit negativ şi bilanţul mediu anual a fost de
38.379 de locuitori (tabelul 22).

Concepţii geodemografice

Încă din secolul al XVI-lea, s-au confruntat diferite concepţii privitoare la creşterea numărului
populaţiei şi la efectele acesteia în plan social-economic, care s-au grupat în trei modele (V. Cucu, 1981):
Concepţiilepopulaţioniste, care susţin că o densitate mare a populaţiei este o garantie a bogăţiei,
întrucât oamenii prelucrează cu atât mai multe resurse naturale, cu cât sunt mai numeroşi;
concepţiile antipopulaţioniste, care manifestă teamă faţă de creşterea populaţiei în progresie
geometrică şi faţă de resursele naturale în progresie aritmetică, conform teoriei lui 'Ihomas
Malthus;
^concepţiile sedentare (stabile), care agreează echilibrul demografic.

Fig. 36 - Evoluţia numerică a populaţiei României

Mai mult decât atât, unii autori au emis opinii cu privire la populaţia optimă. în acest sens, J.
Cohen aprecia, în 1995, că pe Terra ar putea trăi 2 miliarde de locuitori în condiţii optime, deşi aceasta ar
putea hrăni circa 150 de miliarde de persoane. Alţi specialişti consideră că depăşirea numărului de 10
miliarde de locuitori provoacă un scepticism, pus pe seama capacităţii de suport a mediului terestru, a
resurselor oferite de Terra. în anul 1995, J. Pouassin aprecia că explozia demografică se va diminua şi se
va combina cu implozia demografică. Adiacent acestei afirmaţii, J.Cl. Chesnais a identificat patru faze ce
definesc deriva demografică a continentelor:
creşterea rapidă a numărului populaţiei, înainte de 1970; « încetinirea creşterii spre anul 1980; stagnarea
creşterii până în anul 1990; ; scăderea numărului populaţiei după anul 1990.
Deosebirile teritoriale şi cantitative ale distribuţiei şi caracteristicile populaţiei sunt fondate pe:
mărimea populaţiei, densitate, rata de creştere demografică, fertilitate, natalitate, mortalitate, grad de
urbanizare, migraţie şi structuri geodemografice. în raport cu aceste aspecte, pot fi separate tipuri
geodemografice exprimate prin grupări de ţări (teritorii) cu caracteristici similare sau apropiate, precum:
Europa de Nord şi de Vest; Europa Centrală; Europa de Sud; Europa de Est;
AsiadeEst; AsiadeSud-Est; Asia de Sud şi de Sud-Vest; Africa de Est;" Africa de Vest; Africa de Sud;
Africa de Nord; America Latină; America de Nord.
Pe fondul acestor contraste geodemografice, specialiştii apreciază că se impune formularea unor
politici şi strategii conform cu exigenţele creşterii rapide şi continue a populaţiei, transpuse în remedii
alternative, precum: » ameliorarea agriculturii şi diversificarea alimentaţiei prin: includerea de noi terenuri
în circuitul agricol, eficientizarea exploatării terenurilor agricole existente, folosirea utilajelor adecvate şi a
tehnicilor ameliorative, a irigaţiilor şi a fertilizatorilor; extinderea industrializării prin: atragerea forţei de
muncă, creşterea producţiei, redimensionarea exportului, obţinerea de venituri şi creşterea calităţii vieţii; »
limitarea migraţiei; • extinderea spaţiului de locuit prin identificarea de noi forme de locuire în scopul
soluţionării lipsei de spaţiu, prin dezvoltarea pe verticală a aşezărilor etc; creşterea resurselor alimentare în
condiţiile unor tehnologii generalizate şi eficientizate, pentru completarea necesarului de hrană, prin
introducerea şi utilizarea resurselor alimentare marine sau a unor alimente noi (G. Erdeli şi Liliana
Dumitrache, 2001).

3.3. Mobilitatea teritorială a populaţiei


3.3.1. Migraţia - concept şi noţiune geografică

Mobilitatea teritorială a populaţiei vizează ansamblul deplasărilor populaţiei în spaţiu, cu şi tară


schimbarea domiciliului stabil, dar şi modificarea unor caracteristici sociale, profesionale, demografice, ca
urmare a implicării unor factori specifici.
Migraţia presupune expansiunea dintr-o arie de origine şi retracţiunea oamenilor într-un anumit
spaţiu prin deplasare, schimbarea locului de rezidenţă şi de locuinţă, adică plecarea sau venirea individuală
sau a unui flux de persoane, fie zilnic, fie sezonier sau definitiv.
Migraţiile pot fi temporare, având durata mai mare de o lună, şi vizează, de regulă, căutarea de
lucru, sau permanente, când durează peste un an. Migraţia populaţiei are o dimensiune temporală, fapt
pentru care această noţiune are o semnificaţie istorică şi actuală, incluzând şi acele fapte (invazii,
colonizări, migraţii propriu-zise) care au contribuit la răspândirea şi concentrarea populaţiei pe glob. Prin
urmare, deplasarea populaţiei capătă diferite nuanţe în funcţie de scop, ritmicitate, durată, periodicitate,
frecvenţă etc. Calitatea de migrant este definită diferit de la o ţară la alta, de la 24 de ore în Indonezia şi
Insulele Solomon la unul sau mai mulţi ani în alte ţări.
Fluxurile de persoane sunt legate de calitatea modului de viaţă, aduc schimbări în rezidenţa sau
activitatea migranţilor şi dezechilibre demografice, materiale şi informaţionale între zona de plecare şi cea
de sosire.
Migraţia populaţiei poate fi, de asemenea, externă (internaţională) şi internă (în interiorul ţării). în
funcţie de localitatea de origine şi de destinaţie, se folosesc termenii de imigrare şi emigrare. Localităţile
de plecare (origine) desemnează emigraţiile ( E ) , iar sosirile vizează localităţile de primire, adică
imigraţiile (7). Rezultă faptul că noţiunea de migrant are şi o dimensiune rezidenţială, întrucât migraţia
presupune plecarea pentru a locui într-o altă localitate, pentru un interval oarecare.

Migraţia netă este balanţa numărului persoanelor emigrate şi imigrate.


Imigraţia netă presupune că 7 > E, iar emigraţia netă arată că E > /.

Mişcarea naturală şi mişcarea migratorie determină mişcarea totală a populaţiei, care se calculează
după relaţia:
A=(N-M) + (1-E)
Prin urmare, bilanţul (sporul) total al populaţiei este (St) = Sn + Sm, în care: Sm - sporul natural al
populaţiei; Sm - sporul migratoriu.
Prin urmare, p opulaţia totală ( P ) = Pa + (N - M ) + (7 - E ) , în care P - populaţia unui teritoriu.

3.3.2. Factorii mobilizatori ai migraţiilor umane

Mobilitatea teritorială a populaţiei este determinată, în primul rând, de factorii naturali, economici,
sociali, politici şi demografici. în aceste condiţii, se conturează filiera migratorie între aria de plecare şi
aria de sosire, care se definesc prin repulsivitate sau atractivitate.

în raport cu factorii şi condiţiile favorizante sau determinante, pot fi separate categorii distincte de
populaţie aflată in mişcare:
■populaţia migratoare îşi schimbă domiciliul şi locul de muncă;
■ populaţia navetistă se referă la persoanele care se deplasează zilnic, săptămânal, lunar sau la
intervale mai mari, pentru a lucra permanent sau sezonier în altă localitate;
■ populaţia sezonieră cuprinde persoanele care se deplasează pentru muncă, periodic sau pentru o
perioadă determinată, în localităţi balneoclimaterice sau de agrement, pentru tratament medical sau pentru
recreare;
■ populaţia flotantă are în vedere persoanele ce se deplasează pentru muncă, recreare sau în alte
scopuri, fără a-şi schimba domiciliul de bază, pentru o perioadă mai mare de 48 de ore.
■ nonmigranţii reprezintă acele persoane care nu şi-au schimbat domiciliul şi nici locul de muncă
până la momentul recenzării şi cuprind: rezidenţii convinşi, rezidenţii potenţiali, migranţii pe viaţă şi
transferaţii.
Factorii naturali de respingere se exprimă prin mediul natural incomod, constând în relieful greu
accesibil, climatul ostil, solurile slab fertile, absenţa resurselor de apă, excesul de apă, peisajul arid, frigul
de durată, precum şi fenomenele naturale de risc sau cataclismele: inundaţii, erupţii vulcanice, cutremure,
alunecări de teren, uragane etc. Forţa de distrugere a ciclonilor tropicali este mare în condiţiile unor vânturi
puternice, ploi abundente şi valuri uriaşe, când se înregistrează victime şi pagube materiale, alături de un
declin în starea economică şi socială. Aceste hazarde climatice au caracter catastrofal şi determină
migrarea populaţiei, cel puţin temporar, spre alte zone. Ciclonii tropicali sunt mai frecvenţi în spaţiile
oceanelor Pacific, Atlantic şi Indian. Plecările şi revenirile populaţiilor din Filipine, Indonezia, din spaţiile
din jurul Golfului Mexic şi al Asiei de Sud sunt frecvente, aşa cum zonele cu risc ridicat de inundaţii din
Asia musonică sunt recunoscute prin retracţiunea şi revenirea populaţiei în locurile de origine, prin
depunerile de mâl fertil, favorabile culturilor de orez şi iută, după retragerea apelor. Aridizarea Sahelului în
anii foarte scectoşi culminează cu decimarea unor colectivităţi umane şi efective de animale, în aceste
condiţii, se declanşează plecări masive de populaţie spre oazele cu surse de apă, spre Valea Nilului sau spre
zona umedă a Africii Guineeze.
F actorii economici sunt reprezentaţi de inegalităţi şi discontinuităţi economice în plan teritorial,
privitor la resursele de subsol, agricole şi la ritmul de modernizare a activităţilor economice, care conduc
la atragerea sau la respingerea populaţiei prin deplasări şi la declanşarea şomajului; de asemenea, un rol
aparte îl au dezvoltarea şi varietatea căilor de comunicaţie care favorizează migraţiile de la cele locale la
cele naţionale şi internaţionale. Aspectele de repulsivitate sunt frecvente în ţările Africii, Americii Latine şi
Caraibelor, Asiei de Sud, unde resursele de hrană, materiale şi culturale sunt precare.
Factorii sociali contribuie la mişcarea populaţiei în teritoriu prin: pretenţiile statutului familiei,
mărimea familiei şi exigenţele cuplurilor familiale pentru un nivel de trai mai elevat; * necesarul de
activităţi sociale şi culturale din oraşe slab reprezentate în mediul rural; privarea de drepturi a unor
categorii sociale.
Motivele de ordin medical sunt determinante în anumite situaţii generatoare de noi atitudini ale
populaţiei vizând efectuarea unor tratamente şi cure balneare în afara zonei de origine. Asemenea ţinte
prilejuiesc deplasări ale populaţiei spre zonele specializate în tratamente, precum China, Franţa, Austria,
Statele Unite ale Americii, Marea Britanie. Alteori, migraţiile sunt provocate de anumite interese de ordin
educaţional, marcate de polarizarea exercitată de unele ţări sau centre universitare de talie mondială: Paris,
Londra, New York, Chicago etc. în acelaşi timp, centrele de factură turistică pot impresiona şi determina
prin calitatea serviciilor o anumită atractivitate, un interes variat pentru turişti în plan recreativ, balneologie
şi cultural, generând plecări ale populaţiei spre obiectivele preferate.
Factorii demografici rezidă in procesele de suprapopulare, marcate prin ruptura dintre numărul populaţiei
şi resurse, având drept efect reducerea veniturilor şi imposibilitatea satisfacerii consumului. Explozia
demografică generează presiuni ale populaţiei şi o agravare a
Factorii politici se concretizează în atitudinea persoanelor aflate în dezacord cu politica locală,
regională sau naţională din unele ţări şi care se deplasează spre zone cu grad crescut de toleranţă, precum
cele din Europa de Vest sau America de Nord, unde sunt acceptate opiniile lor. De asemenea, deportarea
forţată a populaţiei din Basarabia şi Bucovina în Siberia şi Asia Centrală sunt urmări ale politicii sovietice
după al Doilea Război Mondial.
situaţiei economice şi sociale; de aici, migraţia populaţiei spre zone cu atractivitate sporită şi diversificată.
Ca exemple concludente, enumerăm: migrarea unor populaţii din Yemen spre Arabia Saudită, din India,
Bangladesh şi Pakistan spre Europa, din sud-estul Asiei spre Australia şi Noua Zeelandă etc.
Suprapopularea poate fi determinată de excedentul naşterilor care domină indicele mortalităţii, fapt
specific mai ales ţărilor aflate în curs de dezvoltare. O asemenea creştere a caracterizat, în secolul al XlX-
lea, Europa Occidentală, când scăderea mortalităţii a compensat reducerea fecundităţii. în alte ţări,
creşterea intensivă a animalelor a favorizat disponibilizarea forţei de muncă, aceasta intrând, apoi, sub
incidenţa migraţiei.
De-a lungul istoriei, s-au înregistrat conflicte/disensiuni între minorităţi şi populaţiile migratoare,
transpuse în respingeri ale ariilor de origine şi migraţii spre alte zone, mai mult sau mai puţin atractive.
Aceste aspecte au culminat, de multe ori, cu alungarea unor populaţii, precum grecii şi armenii din Turcia,
pentru faptul că erau de altă religie şi aparţineau altei rase. De asemenea, în anul 1984, s-a recurs la
prigonirea şi la bulgarizarea forţată a populaţiilor musulmane şi neslave din Bulgaria, fapt care a condus la
refugierea în Turcia a circa 350.000 de turci. Alteori, conflictele dintre grupurile rasiale pot înainta până la
genocid şi, de aici, posibilitatea migrării în alte zone sau ţări, culminând cu opresiunea şi cu refugierea
populaţiilor greacă şi turcă spre sudul şi, respectiv, nordul insulei Cipru, a populaţiei palestiniene între
Israel şi Ghaza, a populaţiilor dinspre Kashmir şi Jammu spre India şi Pakistan. Generatoare de conflicte,
pe motive confesionale şi naţionale, au fost şi evenimentele care s-au derulat în Kosovo şi Bosnia-
Herţegovina sau în Niger, Nigeria, Africa de Sud, Bangladesh şi Irianul de Vest, pe motive de ordin etnic,
care aduc emigrări şi imigrări importante de populaţie (fig. 37) şi o instabilitate a acesteia, însoţită de
discontinuităţi în evoluţia numerică a populaţiei.
în alte situaţii, dezvoltarea căilor de comunicaţie a facilitat dispersarea industriilor, care reclamă
forţa de muncă şi antrenează o parte a populaţiei în fluxul migratoriu. Relevante, în acest sens, sunt
deplasările zilnice ale persoanelor navetise spre marile oraşe Paris, Londra, Bucureşti, Sydney etc, ca forţă
de muncă în diferite activităţi economico-sociale.
Transportul maritim şi într-o măsură mai mică cel feroviar au favorizat migraţiile intercontinentale.
De asemenea, mişcările migratorii pot fi determinate şi de motive istorice şi religioase, care pot fi luate
drept cauze accidentale şi actuale. Accidentale pot fi şi cataclismele, cutremurele, erupţiile vulcanice,
inundaţiile, secetele prelungite şi maladiile ce pot determina imigrări şi emigrări masive şi bruşte.
Cauzele de ordin psihologic au în vedere fascinaţia unor locuri sau forme de relief, peisaje. In acest
fel, locurile alese de un grup de populaţie pot fi poli de atracţie pentru compatrioţi, aşa cum sunt, de
exemplu, Barcelonette - colonie în Mexic, care a devenit un caz clasic, apoi cartierele-colonii din Statele
Unite ale Americii şi din Europa Occidentală, Câmpia Fadului, Middland, Ruhr, Alsacia, statele Nevada şi
Arizona etc.
Migraţia ecologică se reprezintă prin deplasări de populaţie din zonele afectate de transformări ale
mediului natural sau antropic spre alte regiuni. Astfel, Mexico-City, Milano şi Atena sunt oraşe afectate cel
mai mult de poluare şi pot constitui centre de disconfort şi de emigrare a populaţiei.

3.3.3. Tipuri şi forme de migraţie


I n literatura de specialitate, în funcţie de condiţiile de spaţiu, de timp, rezidenţă şi activitate, sunt
definite patru categorii de migranţi: migranţii temporari, transferaţii, migranţii pe termen lung,
nonmigranţii. Migranţii temporari îşi schimbă locul de muncă şi îşi păstreză domiciliul obişnuit. Se
cuprind în această categorie migranţii pe termen scurt şi navetiştii. Transferat ii îşi schimbă domiciliul şi
îşi păstrează locul de muncă. Migranţii pe termen lung îşi schimbă domiciliul şi locul de muncă pentru o
perioadă îndelungată. Această categorie de migranţi defineşte migraţia propriu-zisă. Nonmigranţii sunt
persoanele care nu s-au mutat niciodată în altă parte şi nu şi-au schimbat domiciliul sau locul de muncă
într-o perioadă dată. Este vorba, în primul rând, de rezidenţii convinşi, care nu şi-au propus şi nu şi-au
schimbat niciodată domiciliul stabil.
In al doilea rând, se includ migranţii potenţiali, care vor dori să migreze când vor fi îndeplinite
condiţiile aşteptate.
După cauzele generale şi particulare ce determină mobilitatea populaţiei şi după criteriile în funcţie
de care se pot face diferenţieri în tipuri şi forme de mobilitate a populaţiei, precum stabilitatea finală, se
disting:
□ migraţiile individuale, determinate de factori economici şi care, la rândul lor, pot fi: sezoniere
şi definitive (industriale, agricole). In această categorie se cuprind şi deplasările turistice şi de tip pelerinaj.
Acestora li se adaugă fluxurile migratorii de familii, în lanţ şi în trepte.
□ migraţiile pe grupe organizate, care pot fi:
definitive, reprezentate prin invazii, colonizări;
realizate de crescători de animale, de agricultori, vânători, pescari; migraţii războinice;
□ migraţiile ritmice, într-un spaţiu tradiţional, reprezentate prin nomadismul pastoral, nomadismul
pescarului, vânătorului, agricultorului, culegătorului sau cu specific de seminomadism, în condiţiile vieţii
agricole şi pastorale de munte.

Migraţiile definitive presupun fixarea migranţilor în ariile de sosire. Unele deplasări definitive nu
au caracter constant, fiind întrerupte de reveniri, în condiţiile în care atractivitatea îşi modifică poziţia şi
gradul de favorabilitate, ca urmare a unor factori economici şi politici. Semnificativă, în acest sens, este
migraţia de reîntoarcere după anul 1989, în România, cauzată dc declinul economic şi care a întrerupt
stabilitatea finală, printr-o altă deplasare. Tenta definitivă a fost mai evidentă în antichitate, dar stabilitatea
finală a acestora a atins limite maxime odată cu marile cuceriri arabe, declanşate în secolul al VH-lea d.Hr.
în Africa de Nord şi Orientul Apropiat, slavizarea unor mari părţi din Europa Central-Estică, maghiarizarea
Depresiunii Panonice, germanizarea Marii Britanii, a Bazinului Rinului şi Ţărilor de Jos şi sudului
Germaniei (A. Ungureanu, I. Muntele, 2006). Alteori, migraţiile definitive au fost simple infiltrări etnice,
al căror efect a fost fie asimilarea populaţiilor alohtone, fie a celei autohtone. Asemenea fapte s-au derulat
în America, în timpul şi în urma infiltraţiilor europenilor de limbă spaniolă, portugheză, engleză, france/ă,
care, mai numeroşi fiind, au asimilat populaţiile autohtone într-o foarte mare măsură. Retragerea
migranţilor, fie a autohtonilor din Kosovo, a exilaţilor din Siberia după dezintegrarea fostei U.R.S.S. sau
revenirea ruşilor din fostele republici sovietice, a evreilor din fosta U.R.S.S., Iran şi fâşia Gaza, a
rwandezilor şi burunzilor din R.D. Congo, după încetarea conflictelor etnice, sunt exemple de fluxuri
migratorii contrarii, de încetare a stabilităţii migranţilor. Comerţul cu sclavi practicat dominant în perioada
1400-1860 s-a concretizat într-o migraţie definitivă pe rute transatlantice în Africa Subsahariană şi
America de Nord (fig. 38) şi într-o proporţie mult mai mică spre ţările arabe din Maghreb, Egipt, Sudan şi
Peninsula Arabiei sau spre Asia musonică, respectiv India şi China. Schimbarea direcţiilor iniţiale ale
migraţiei cu sclavi a fost posibilă după 1860. Procesul de decolonizare s-a derulat după 1804, dar dominant
după anul 1945, timp în care migraţia de reîntoarcere, deşi în limite mai restrânse, s-a direcţionat spre
Europa de Vest. în alte situaţii, exploatarea unor resurse de subsol în America Latină, Africa şi Australia şi
valorificarea acestora au atras, ca forţă de muncă, populaţii din spaţiile adiacente sau din alte ţări.
Deplasări de populaţie, definitive sau parţial definitive, au determinat şi regrupările de populaţie în urma
unor evenimente sau decizii politico-administrative, a modificării graniţelor de stat, a unor connflicte
etnice şi confesionale, precum cele dintre Armenia şi Azerbaidjan, Rwanda şi Burundi, nordul şi sudul
Ciprului, dintre Etiopia şi Eritreea, dintre China şi India etc. Generatoare de migraţii definitive, încă
actuale, sunt şi exodul rural, exodul urban, deplasările populaţiei în vârstă spre zonele nepoluate şi
accesibile pentru un trai liniştit.
Fig. 38 - Migraţia şi comerţul cu sclavi in perioada 1400-1860

Migraţiile ritmice se realizează pe termen limitat, în raport cu durata activităţii ce urmează a fi desfăşurată.
Reprezentative sunt migraţiile din ţările slab dezvoltate spre ţările cu economie avansată şi cu un necesar evident
de forţă de muncă: din statele şi teritoriile dependente ale Oceaniei spre Australia şi Noua Zeelandă. Migraţiile
sezoniere se derulează în perioadele cu activităţi agricole ce reclamă forţă de muncă pentru recoltarea fructelor şi
legumelor, mai ales în zonele cu exod rural intens din California, Marea Britanie, Italia, Spania, Franţa etc. în
detaliu, deplasările zilnice sau săptămânale se efectuează pentru muncă în diferite sectoare de activitate cu o
frecvenţă mai mare în ţările dezvoltate şi spre şi dinspre marile oraşe. Este vorba de naveta zilnică şi săptămânală,
care se desfăşoară într-o manieră centripetă sau centrifugă. în România, navctismul a atins maximum în perioada
1970-1989, lanivelul oraşului Bucureşti, cu peste 15.000 de persoane, care se deplasau spre şi dinspre capitala
ţării, zilnic. Tot o mişcare teritorială ciclică este şi nomadismul care se practică sezonier sau periodic, în raport cu
existenţa resurselor de hrană pentru creşterea animalelor în ariile de stepă tropicală şi subtropicală din Asia de
Sud-Vest şi Africa Subsahariană şi de Est - Kenya, Tanzania, Somalia - Asia Centrală şi tundra euroasiatică.
Semnificative sunt deplasările mai puţin ritmice, dar alternante, ale berberilor din sudul Marocului şi vestul
Algeriei, ale tuaregilor din Ciad, Algeria şi Niger, în zona Munţilor Ahaggar, Tassili şi Tibcsti, a căror ocupaţie
tradiţională este creşterea caprinelor şi bovinelor. într-o variantă mai recentă se înscrie seminomadismul,
practicat de populaţiile sedentari/aţe într-o anumită perioadă şi care alternează cu alte practici agricole, precum
culesul fructelor, recoltarea grâului etc; se adaugă, aici, şi deplasările ţiganilor-şătrari din Furopa de Est şi
Centrală. Pe de altă parte, deplasările ocazionale nu vizează reveniri ale intenţiilor iniţiale, motiv pentru care
acestea sunt, în primul rând, de factură turistică, apoi cele pentru afaceri şi pelerinajul.
Migraţiile pe grupe organizate sunt dirijate la nivelul unui stat şi se realizează şi cu acceptul migranţilor.
Se cuprind, în această categorie, în primul rând, colonizările şi decolonizările care s-au
derulat, dominant, în secolele al XlX-lea şi al XX-lca. Marile imperii ale lumii - britanic, francez, spaniol,
portughez, italian, otoman etc - au provocat deplasări de populaţie şi mutaţii teritoriale, începând cu
transferul populaţiei ca forţă de muncă pentru industrie şi agricultură. Migraţiile organizate pot fi zilnice,
săptămânale sau periodice, în raport cu oferta şi cu necesarul de forţă de muncă, cu precădere în economia
urbană. Există, de asemenea, şi deplasări turistice organizate, în condiţiile unei planificări a comenzilor sau
ale solicitărilor populaţiei.
De asemenea, deplasările se pot realiza pe distanţe mici, medii şi mari, în interiorul unei ţări şi în
afară; altele pot fi deplasări pentru muncă sau pentru recreare şi odihnă. în funcţie de durată, deplasările pot
fi zilnice, de week-end, de vacanţă - cu caracter sezonier sau de lungă durată. După gradul de libertate al
persoanei ce efectuează deplasarea, migraţiile pot fi libere, selective, spontane sau forţate. Deplasările
spontane se referă la redistribuirea populaţiei în teritoriu în funcţie de necesarul de forţă de muncă şi al unui
trai mai bun. Deplasările forţate se realizează prin constrângere, care, în timp, s-au reprezentat prin:
comerţul cu sclavi, în secolele al XVIlI-lea şi al XlX-lea; deportări pe motive etnice şi confesionale,
frecvente între India şi Pakistan, între Israel şi Palestina, între Etiopia şi Eritreea, între ciprioţii greci şi
ciprioţii turci, între kurzii, şiiţii şi suniţii din Irak. Un gen dc deplasări forţate îl reprezintă expulzările
efectuate în urma instigării şi aplicării unor măsuri abuzive la renominalizare prin măsurile autoritare de
bulgarizare a numelor turcilor, aplicate în perioada 1985-1989. După anul 1990 au revenit, în zonele de
origine, circa 155.000 dintre turcii expulzaţi. Migraţiile forţate au avut o relevanţă deosebită în cadrul
Imperiului Sovietic, in perioada colectivizării impuse, prin strămutarea ţăranilor înstăriţi în Siberia ori în
regiunile nordice ale Câmpiei Ruse, în perioada 1930-1934, a unor populaţii din Basarabia, din nordul
Bucovinei, din ţările baltice şi a unor grupuri etnice, precum tătarii din Crimeea, germanii de pe Volga,
balkarii, calmucii etc, în perioada 1940-1952, în Siberia şi Asia Centrală.
în ţările dezvoltate, deplasările obişnuite sunt un fenomen de masă, au intensitate sporită şi se fac
prin navetism pe distanţe ce variază între 20 şi 30 km în statele europene şi 80 şi 100 km în America de
Nord. Acestora li se adaugă deplasările frontaliere pentru muncă şi salarii mai mari: între Franţa şi
Germania, între Germania şi Olanda sau Belgia, între Mexic şi S.U.A. etc. sau cele de week-end, în funcţie
de veniturile şi interesele populaţiei (G. Erdeli, Liliana Dumitrache, 2001).
în ţările în dezvoltare sau subdezvoltate frecvenţa şi intensitatea deplasărilor obişnuite sunt mult mai
reduse, fiind legate de: • activităţile productive din mediul rural, axate pe cultura plantelor, realizându-se pe
distanţe mici de 1 -5 km;
creşterea animalelor realizată pe distanţe de până la câteva zeci de kilometri, în cadrul grupelor
seminomade, sau până la 200 km în cazul populaţiilor nomade, în deserturile din Africa şi Asia. Pe de altă
parte, deplasările ocazional au loc cu prilejul pelerinajului la locuri sfinte sau la ceremonii din ţările arabe,
la Mecca, Medina, Jeddah, Jerusalem etc.
Mişcările migratoriipropriu-zise au o motivaţie economică, implică o schimbare de durată sau
definitivă a rezidenţei şi chiar a activităţii, aduc mutaţii importante în viaţa persoanelor migrante şi
modificări în modul lor de viaţă. în raport cu spaţiile pe care se desfăşoară, deplasările populaţiei se
reprezintă prin migraţii interne şi migraţii internaţionale.
Migraţiile interne se caracterizează, în special, prin pendulări între locuri de muncă diferite, ale
căror principale cauze rezidă în disproporţiile ce apar în sfera economiei. Deosebirile în plan economic sunt
marcate de raportul dintre resursele naturale şi industriale sau agricole, dintre industrie şi agricultură, dintre
populaţie şi economie, dintre populaţie, spaţiul de locuit şi calitatea vieţii.
în unele state, migraţiile interne au fost dirijate prin colonizări după înlocuirea unor populaţii
indezirabile. Tipice, în acest sens, au fost dizlocările germanilor din regiunea Kaliningrad şi înlocuirea cu
circa 2,3 milioane de ruşi. Asemenea practici s-au realizat şi în alte spaţii ale Imperiului Sovietic - nordul
Bucovinei, Republica Moldova, Estonia, Letonia, Lituania, Kazahstan, Uzbekistan etc. - cu scopul ştergerii
identităţii naţionale a populaţiilor neslave.
O alternativă a migraţiilor interne se referă la exodul rural-urban, cu o tendinţă de moderare a
ţărilor în dezvoltare şi aproape absent în ţările dezvoltate, al cărui scop în plan social vizează corectarea
calităţii vieţii. De cele mai multe ori, oraşele nu au capacitatea să absoarbă toţi migranţii, mulţi dintre ei
fiind obligaţi să formeze, din deşeuri şi fără autorizaţie, cartiere periferice, să trăiască în condiţii insalubre.
Astfel, problemele de spaţiu şi de ecologie urbană se complică în timp. Migraţiile interne pot fi de scurtă
durată (periodice) şi de lungă durată (definitive).
Migraţiile de scurtă durată au un caracter sezonier şi sunt legate de existenţa decalajelor
cronologice în calendarul activităţilor agricole - pentru recoltarea unor produse vegetale (struguri, măsline,
arahide, ceai, bumbac, fructe) sau pentru cultura unor plante (trestia de zahăr, sisalul, legumele etc). De
asemenea, aceste migraţii pot fi temporare, in cazul deplasărilor populaţiei spre oraşele cu activitate
neagricolă, spre centre şi zone turistice, precum artizanii din regiunea carpatică, prezenţi în staţiunile de pe
litoralul Mării Negre, în târguri şi puncte artizanale.
Migraţiile interne de lungă durată (definitive) pot avea caracter individual sau familial, prin exodul
rural-rural, pentru asigurarea subzistenţei in ţări ale Luropei Centrale, de Est şi de Sud sau bazate pe relaţia
urban-urban ori urban-periurban. Relevantă, în acest sens, este migraţia negrilor din sudul Statelor Unite ale
Americii spre vestul şi nordul acestei ţări, după anul 1970, în urma procesului de mecanizare puternică a
economiei agricole. în acelaşi timp, mişcările migratorii ale populaţiei albe spre sud-estul şi vestul Statelor
Unite ale Americii au întregit modelul migratoriu american (fig. 39).
Mişcările intercontinentale de mare amploare au început în secolul al XVI-lea, odată cu expansiunea
europeană şi cu colonizarea. După anul 1800, migraţia a cunoscut o extensiune fără precedent, ca urmare a
mondializării activităţii economice şi a efectelor sale asupra necesarului de forţă de muncă. După al Doilea
Război Mondial, filiera migraţiei s-a modificat mult, în sensul că mijloacele de transport şi căile de
comunicaţie s-au ameliorat în condiţiile mondializării continue. După anul 1990, s-a înregistrat un recul al
numărului de migranţi internaţionali, ca urmare a scăderii numărului refugiaţilor. Cu toate acestea, în anul
2005, în afara ţărilor-origine, se aflau peste 191 de milioane de migranţi.
Fig. 39 - Densitatea şi mobilitatea teritorială a populaţiei
Statelor Unite ale Americii.
după anul 1970
Migraţiile internaţionale, determinate economic, demografic şi politic, sunt posibile în condiţii de permisivitate sau restrictivitate faţă de fenomenul de deplasare a
populaţiilor de la o ţară la alta. în opinia lui Noin D. (1998), migranţii internaţionali, din punct de vedere juridic, sunt: * persoanele transmutate (dizlocate), care şi-au
părăsit ţara de origine, ca urmare a unor decizii politice sau religioase; » refugiaţii (azi-lanţii) care-şi părăsesc ţara de origine din cauza unor constrângeri politice sau
religioase; emigranţii independenţi care doresc să-şi schimbe ţara de origine, rezidenţa şi naţionalitatea; 1 muncitorii străini, pentru exercitarea unei meserii. Pe de altă parte,
migranţii se diferenţiază după statutul sau motivaţia specifică, în: migranţi admişi pentru educaţie şi instruire (studenţi, elevi, instructorii străini şi dependenţii acestora);
migranţi admişi pentru muncă; * migranţi necalificaţi; migranţi admişi pentru reunificarea sau pentru reîntregirea familiei; migranţi care au primit dreptul de liberă
stabilire în ţara receptoare; migranţi admişi din raţiuni umanitare. O categorie aparte o reprezintă migranţii ilegali (clandestini), care pătrund fraudulos sau pe căi ilegale pe
teritoriul unei ţări, persoanele care n-au primit formal dreptul de rezidenţă în condiţiile unor legi sau ale unor reglementări restrictive faţă de imigranţi. O dimensiune a
migraţiilor ilegale o reprezintă traficul de persoane pentru munca la negru, la care se asociază crima organizată cu arme şi droguri (fig. 40).
De-a lungul istoriei, diferite populaţii şi-au părăsit zonele de origine pentru adăpostire în alte regiuni
sau ţări, pentru a scăpa de persecuţia religioasă, politică sau a unor regimuri totalitare, a unor armate de
ocupaţie, pe fondul panicii create în condiţii de opresiune în timpul conflictelor militare. Cauzele
generatoare de refugieri au o frecvenţă mare în Africa Guineeză, Centrală şi de Est, în Asia de Sud şi Sud-
Vest şi în Europa. După al Doilea Război Mondial, conflictele militare, opresiunile şi restricţiile religioase s-
au derulat în lanţ, având o reprezentare foarte largă şi în ultimii ani. Se apreciază, de exemplu, că în anul
2000, refugierile au implicat peste 22 de milioane de persoane. Teritoriile afectate puternic de migraţiile
refugiaţilor sunt Afganistan, Pakistan, Iran, Irak, Sudan, Tanzania, Liberia, Uganda, Rwanda, Burundi, Sri
Lanka, Siria şi ţările caucaziene. Dintre ţările receptoare de refugiaţi sunt de menţionat, în primul rând, Iran,
Pakistan, Filipine, Indonezia, Thailanda, Sudan, R.D. Congo, Uganda, Senegal, Gabon, Germania, Federaţia
Rusă, Serbia, Bosnia-Herţegovina, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Canada şi China (Hong-
Kong). Persecuţiile politice au afectat şi populaţiile din imperiile multinaţionale, precum armenii din
Imperiul Otoman, evreii din Imperiul ţarist, polonezii, românii şi ucrainenii din Imperiul Habsburgic,
coreenii din Imperiul Nipon, finlandezii din Imperiul Rus, genocidul armenilor întâmplat în Turcia.
în anul 2004, s-au înregistrat 13,5 milioane de refugiaţi, reprezentând 7,0% din totalul migranţilor,
din care: 9,2 milioane aflaţi sub responsabilitatea înaltului Comisiariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi;
4,3 milioane ţinând de Oficiul de Sprijin şi Lucrări ale Naţiunilor Unite pentru refugiaţi din Palestina în
Orientul Apropiat. Circa 90% din numărul refugiaţilor trăiesc în ţările dezvoltate, în timp ce în Africa se află
circa 18% din numărul migranţilor internaţionali, apoi 15% în Asia şi 3% în Europa.
O componentă importantă a efectivului de migranţi internaţionali este stocul de refugiaţi, cei mai
numeroşi provenind din Africa (peste 44% din totalul mondial), ponderea cea mai mare revenind unor state
precum Sudan, Somalia, Uganda, Tanzania, R.D. Congo, Rwanda etc, apoi Asia (peste 34%), cu peste 3,6
milioane palestinieni, după care urmează, în număr mai mic, afgani, indieni, pakistanezi, irakieni, locuitori
din Bangladesh, srilankezi, birmanezi, kurzi, vietnamezi, laoţieni, cambodgieni etc.
O formă particulară a migraţiilor internaţionale o reprezintă diaspora, care presupune integrarea
populaţiei minoritare, dar fară a fi asimilată, având conştiinţa identitară, memoria spaţiului de origine,
speranţa reîntoarcerii şi legături cu locul de origine. în sfera diasporei nu pot fi incluse anumite populaţii
precum ţiganii, africanii plecaţi în secolele XVI-XIX, irlandezii din Marea Britanie şi Statele Unite ale
Americii, evreii dispersaţi în întreaga lume, aromânii, istroromânii etc, care nu mai au clară ideea de
întoarcere.
3.3.4. Evoluţia migraţiilor pe Terra

Marile migraţii de la sfârşitul perioadei antice şi începutul sclavagismului au avut un rol important în
crearea multor popoare din Asia şi Europa. Acestea au corespuns cu epoca marilor migraţii ale popoarelor
din Asia, Europa şi Africa, în spaţiile mongoloid-caucazian-mediteranean-negroid. Totodată, migraţiile au
dus la răspândirea popoarelor germanice în Europa Centrală, Europa de Nord şi Insulele Britanice, după care
popoarele slave au pătruns spre vest şi în Peninsula Balcanică (V.Cucu, 1981).
Ungurii au migrat din spaţiile de la vest de Ural în Câmpia Dunării de Mijloc. Arabii s-au răspândit
în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în Africa de Nord şi au asimilat populaţiile locale. Mongolii au invadat ţări
ale Asiei şi Europei, iar turcii Asia Mică; diferite triburi din Africa Centrală şi de Sud au făcut incursiuni
spre ţinuturi ale continentului şi în Madagascar (fig. 41).
Epoca marilor descoperiri geografice corespunde cu deplasările masive de spanioli,

Fig. 41 - Marile migraţii ale popoarelor (prelucrare după V. Cucu, portughezi, francezi,
olandezi, englezi, scoţieni, irlandezi spre America, în a două jumătate a secolului al XVIII-lea, din Europa
au emigrat peste ocean circa 1.000.000 de oameni (aproape 2/3 fiind originari din Marea Britanic) şi negri-
sclavi din Africa, aduşi în America în număr de câteva zeci de milioane.
Emigrările din ultimele două secole dinspre Europa spre America au fost mai pronunţate în anii
1830-1850, când media anuală a atins circa 3 milioane persoane. Aceste migraţii au fost posibile ca urmare a
necesităţii de forţă de muncă pentru industrie şi a ofertei de terenuri agricole, in condiţiile unei
suprapopulări agrare, ale declinului meşteşugurilor şi ale şomajului în creştere. Concomitent, alţi emigranţi
s-au deplasat spre Australia şi Noua Zeelandă (fig. 42).
Migraţiile s-au derulat pe etape. în perioada 1835-1846, circa 100.000 de ţărani şi meşteşugari s-au
deplasat dinspre Marea Britanie, Scandinavia şi Franţa; între anii 1846 şi 1880 au migrat între 300.000 şi
500.000 de persoane pe an. în intervalul 1880-1914, efectivele de migranţi au sporit la circa 800.000 de
persoane pe an, urcând la 2.000.000 în 1910. Cei mai mulţi dintre aceştia erau anglo-saxoni, ucraineni,
polonezi, cehi, italieni, japonezi, chinezi. în perioada 1914-1940, emigrările au fost determinate de cauze
politice şi religioase, ca urmare a modificărilor geopolitice apărute după Primul Război Mondial. Relevante
au fost plecările a 1,2 milioane de greci din Turcia şi a 400.000 de turci din Peninsula Balcanică. De
asemenea, în perioada 1918-1939, au plecat din Europa circa 9 milioane de persoane, din care jumătate spre
Statele Unite ale Americii şi 1/10 spre Argentina. Tot în acea perioadă, s-a conturat o zonă de atracţie a
migranţilor spre Europa de Vest (Franţa, Marca Britanie, Belgia, Elveţia), deci o inversare a curenţilor de
emigranţi tradiţionali. în perioada interbelică, s-a înregistrat un declin în emigraţia transoceanică dinspre
Europa, ca urmare a haosului financiar european, a crizei economice din 1929 şi a declinului natural al
populaţiei (fig. 43).
Pentru ultimele trei secole, pot fi precizate variate direcţii ale migraţiilor umane, care se deosebesc
după volum:
□ emigraţia iberică (secolele XVI-XVIII), cu circa 2 milioane de migranţi spre America Latină;
□ emigraţia britanică, din perioada 1825-1940, a ajuns la 21 de milioane persoane, a continuat până
la începutul secolului al XX-lea, după care s-a reîntors şi redistribuit spre Canada, Australia şi Africa de Sud,
reprezentând un model-exemplu de flux-reflux uman;
□ emigraţia germană (circa 6,5 milioane în perioada 1820-1930);
□ emigraţia scandinavă, începând cu secolul al XVII-lea, la care au participat marinari, tăietori de
lemne, meşteşugari;
□ emigraţia franceză din secolele XIX-XX, care a cuprins populaţia din regiunile periferice, sărace
ale Franţei;
□emigraţia italiană din secolele X1X-XX, care a cuprins 17-18 milioane de persoane ce sau deplasat
spre Statele Unite ale Americii, Brazilia, Argentina;
□emigraţia austro-ungară din perioada 1875-1914, susţinută de 4,3 milioane de ţărani săraci, prigoniţi
politic;
□ emigraţia poloneză, cu maximum de 1 milion de emigranţi în perioada 1919-1939;
□traficul a circa 20 de milioane de sclavi din Africa, pentru a lucra pe plantaţiile de tutun, de zahăr şi
de cafea din America de Sud, America Centrală şi America de Nord;
□emigraţia indiană, chineză şi japoneză, începând din secolul al XlX-lea până în 1940, cu 2,4 milioane
de emigranţi;
□imigraţia siberiana, cu prizonieri din al Doilea Război Mondial şi prigoniţi politic din republicile
baltice, români din Bucovina şi Basarabia, tătari din Crimeea, locuitori din zona Caucaz etc.
După al Doilea Război Mondial, s-au conturat fluxuri migratorii, susţinute de ponderi importante ale
imigranţilor în populaţia ţărilor receptoare. De fapt, ţările receptoare, având o putere economică deosebită, au
recurs la forţa de muncă din exterior şi, pe acest fond spre Europa de Vest, America de Nord şi Australia-Noua
Zeelandă s-au derulat deplasări de populaţie cu origini foarte diferite. Astfel, spre Germania, Franţa, Marea
Britanie, Elveţia s-au îndreptat milioane de persoane ca imigranţi proveniţi dominant din Turcia, fostele state
iugoslave, Grecia, Spania, Portugalia, statele nord-africane, Irlanda, India, Pakistan etc. Acestora li s-au
adăugat imigranţi din zona Caraibelor, Africa, Indochina şi, mai târziu, din ţări ale Europei Centrale şi de Est.
în acest sens, cele mai mari ponderi ale imigranţilor în populaţia ţărilor receptoare le-au înregistrat, cu peste
7,5%, Franţa, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Arabia Saudită şi Libia (fig. 43). De altfel, ponderile de 3,0-
7,5% vizează un număr mai mare de teritorii de stat implicate în circuitul migraţiei umane, în secolul trecut.
Este vorba de Statele Unite ale Americii, Germania, Marea Britanie, Suedia, Irlanda, incluse în aria curenţilor
migratorii principali.

3.3.5. Caracteristici actuale ale migraţiei internaţionale

După al Doilea Război Mondial, cauze economice şi politice au impus deplasări de populaţie dinspre
ţări slab dezvoltate spre ţări dezvoltate.
Vechile fluxuri migratorii dinspre Europa spre Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Noua
Zeelandă, Argentina etc. s-au restabilit în funcţie de necesarul de forţă de muncă. Totodată, a crescut masiv
fluxul de migranţi dinspre America Latină spre S.U. A., Canada, în timp ce ţările vest-europene s-au
transformat în regiuni receptoare de imigranţi, primind circa 15 milioane de persoane din Italia, Spania,
Portugalia, din fostele ţări iugoslave, Grecia şi ţări din nordul Africii, state care aveau un surplus de populaţie
agricolă: India şi Pakistan spre Franţa şi Marea Britanie, apoi din Indonezia, Thailanda spre Olanda. S-au
conturat astfel două pieţe de muncă nonconcurenţiale şi complementare:
O o piaţă de muncă formată din mâna de lucru autohtonă, cu locuri de muncă atractive şi bine plătite;
□ o piaţă de muncă cu mână de lucru autohtonă, cu locuri de muncă neatractive şi prost remunerate, cu
salarii mai mici cu circa 20% pentru aceeaşi muncă prestată (G. Erdeli, Liliana Dumitrache, 2001).
Migraţia internaţională este dependentă de trei factori: economic (diferenţele de dezvoltare dintre state),
cultural (atenuarea diferenţelor de dezvoltare şi inegalitatea dintre oameni prin omogenizarea valorilor culturale
mondiale) şi demografic (numărul populaţiei şi structura pe grupe de vârstă).
Migraţiile contemporane s-au diversificat şi ponderat în comparaţie cu cele anterioare, deosebindu-se
prin caracter, volum şi orientare geografică, dar, subordonate unor scopuri politice şi economice, ele au trecut
sub controlul unor organisme specializate. De asemenea, s-au extins migraţiile din interiorul continentelor şi au
scăzut cele intercontinentale.
Ca durată, mai frecvente sunt cele temporare (sezoniere) şi care se referă, în primul rând, la deplasările
care se fac vara şi toamna pentru lucrări agricole. O caracteristică aparte o reprezintă forţa de muncă ieftină,
dată de migraţia SUD-NORD în Europa, după constituirea Pieţei Comune sau de afluxul de lucrători din Mexic
spre Statele Unite ale Americii.
Un fenomen deosebit îl reprezintă exodul inteligenţei, al creierelor cu calificare superioară şi al
familiilor acestora spre Statele Unite ale Americii şi spre Canada dinspre ţările în curs de dezvoltare. Se
apreciază că aproape 2/5 din savanţii americani laureaţi ai premiului Nobel sunt, ca provenienţă, din afara
Americii. Totodată, spre Europa s-a îndreptat forţa de muncă din diferite ţări slab dezvoltate ale Asiei, Africii şi
ale Americii Latine, in timp ce spre Statele Unite ale Americii se îndreaptă mai mult emigranţi din America şi
mai puţin din ţările Europei.
Relevante sunt migraţiile din interiorul ţărilor şi al continentelor (fig. 44). In acest sens, milioane de
locuitori trăiesc peste graniţele ţărilor de origine, în America de Nord, America Latină, în zone mai dezvoltate
din sudul Boliviei, Paraguay, nordul Argentinei, Columbia, Venezuela etc. Acest fapt este specific şi pentru
Europa de Vest, unde ajung emigranţi din sudul şi estul continentului, dincolo de migratorii africani ce lucrează
în industria extractivă, în diferite ramuri de prelucrare a materiilor prime şi în construcţii. Se poate vorbi chiar
de migraţia multor locuitori africani spre ţări mai dezvoltate şi cu zone industriale ce reclamă forţa de muncă
(Republica Africa de Sud) sau cu zone agricole (Ghana, Uganda, Guineea, Coasta de Fildeş, Nigeria).
Asia este mult mai puţin implicată în fenomenul migraţiei intercontinentale, din cauza politicii
discriminatorii exercitate de Statele Unite ale Americii, Australia şi Noua Zeelandă faţă de imigranţii asiatici:
acesta este motivul pentru care migranţii din sud-estul Asiei se îndreaptă mai mult spre Japonia şi Australia.
Ariile majore de imigrare sunt reprezentate prin următorii poli:
America de Nord, cu un flux considerabil de migratori, din care mai bine de 75% se referă la Statele
Unite ale Americii, cu un stoc de peste 20 de milioane de imigranţi şi un bilanţ migratoriu de circa 7,0 %o,
Canada, cu un stoc de circa 4,2 milioane imigranţi (un spor migratoriu de 5,4 %o) de provenienţă europeană,
latino-americană (cu precădere din Mexic, Columbia, Panama, Caraibe) şi asiatică (mai ales din Coreea de Sud,
China, Japonia, Filipine, Malaezia, Vietnam). Pe de altă parte, cele două state nord-americane vor fi, în
continuare, principalele receptoare de imigranţi, respectiv peste 1 milion de imigranţi/an în Statele Unite ale
Americii (tabelul 23).
Europa, cu un volum al migraţiilor asemănător cu cel din America de Nord, a fost marcată printr-un
bilanţ migratoriu pozitiv după anul 1960, ca urmare a creşterii numărului de imigranţi şi clandestini, reclamaţi
ca forţă de muncă în ţările occidentale, proveniţi, dominant, din Rusia (6,25% din numărul de migranţi
internaţionali), Ucraina (3,51%), apoi Republica Moldova, Bulgaria, România, Polonia, Ungaria, Albania,
Serbia, Lituania, Letonia, Estonia, Croaţia.
Provenienţa migranţilor din afara Europei se referă la ţări-origine din Asia, precum India, Pakistan,
Iordania, Turcia, Irak, apoi din Africa şi America Centrală. Stocul de imigranţi şi refugiaţi a urcat la valori
foarte mari în Germania, Franţa, Marea Britanie, Spania, Italia etc. Pe ansamblu, indicele de atractivitate a
populaţiei în spaţiul european a fost susţinut de un bilanţ migratoriu de 6,6%o în perioada 2000-2005. De
asemenea, Australia şi Noua Zeelandă, cu 3,9 milioane de imigranţi şi un bilanţ migratoriu de 0,5%o, exercită
încă o puternică atracţie pentru europeni şi asiatici (fig. 44). în acelaşi timp, Germania, Marea Britanie, Italia,
Suedia, Spania, Franţa, Finlanda etc. vor fi, în continuare, ţări-obiectiv pentru imigranţi.
în America de Sud, s-au conturat două arii de absorbţie, Brazilia şi Argentina, preferate mai puţin în
ultima vreme de portughezi, spanioli şi italieni.
Spre ţările producătoare de petrol din Orientul Apropiat s-au îndreptat mai mult de 5 milioane locuitori,
ca forţă de muncă provenită din statele arabe apropiate (Yemen, Palestina, Liban, Egipt, Tunisia) sau din Asia
de Sud-Est. Pe de altă parte, India, Pakistan, Sri Lanka, Thailanda, Filipine, Indonezia vor fi, în continuare,
principalele emiţătoare de emigranţi din Asia.
Un număr apreciabil de migranţi se mai îndreaptă încă spre Japonia şi Republica Africa de Sud, fiind
ţări cu o prestaţie industrială semnificativă.
O concluzie relevantă este că statele receptoare sunt repartizate dominant în Nordul bogat, în timp ce
circa 75% din migranţi provin din Sudul sărac.
In perioada 1990-2002, au emigrai din România 409.662 de persoane, dintre care 284.069 şi-au
stabilii efectiv domiciliul in străinătate: 185.314 in Germania, 46.661 in Ungaria, 39.943 în Statele Unile ale
Americii, 13.908 în Canada, 15.387 în Franţa etc. Structura naţională a emigranţilor se referă la 144.193
germani (din care s-au repatriat 1.869), 52.219 maghiari (au revenit 3.209), 203.431 români (au revenit
78.150).
Cu privire la caracteristicile migranţilor, referitoare la aspectele demografice şi socio-economice -
vârsta, sexul, educaţie, categoria profesională ori acceptarea riscurilor - s-au conturat două tendinţe: * în
ţările de primire, cererea de mâna de lucru vizează cele două extremităţi ale ansamblului ocupaţiilor: indivizi
înalt calificaţi sau foarte puţin calificaţi; în ciuda datelor reduse privitoare la vârstă, migranţii au, într-o
proporţie ridicată, vârste între 15 şi 30 de ani.
In ultimele decenii, femeile au fost la fel de numeroase ca şi bărbaţii în fluxurile migratorii. Cea mai
mare parte a femeilor emigrante au ajuns din urmă soţii aliaţi în diferite ţări: Australia, Noua Zeelandă,
Canada, Statele Unite ale Americii. în anul 2005, existau mai multe emigrante decât emigranţi în Europa,
America şi Australia, mai puţin în Asia şi Africa. în Asia, femeile sunt mai numeroase în procesul de
emigrare şi migrează mai ales în ţările vecine. De asemenea, în anul 2005, mai mult de 65% din circa 3.000
de filipinezi, reprezentând femei, părăseau ţara în fiecare zi, pentru a munci sau pentru a se stabili în
străinătate. începând cu anii ultimului deceniu al secolului al XX-lea, circa 800.000 de femei din Asia
emigrau, în fiecare an, spre Orientul Mijlociu. Tendinţa feminizării migraţiei este la fel de evidentă şi în
America Centrală şi de Sud. De precizat este faptul că sectorul turismului a fost un obiectiv major al
migraţiei femeilor din Caraibe. în Africa anului 2005, 47% din cele 17 milioane de migranţi erau femei, cu
ponderi mai mari în estul şi vestul continentului. Reprezentativ este cazul Insulelor Capul Verde, cu o
pondere de 85% a femeilor migrante in totalul migranţilor plecaţi spre Italia. Femeile senegaleze s-au
îndreptat în număr mare, ca infirmiere, în Franţa, ca şi cele din Nigeria spre Arabia Saudită, cele din Ghana
în Africa de Sud, iar cele din Zimbabwe spre Statele Unite ale Americii, Canada şi Marea Britanie. Prin
urmare, feminizarea migraţiei s-a extins, dominant, în ţările în dezvoltare şi slab dezvoltate, pe fondul
sărăciei, al morbidităţii populaţiei, al lipsei resurselor de hrană, materiale şi financiare, al degradării solului
şi al şomajului masculin. în aceste condiţii, a apărut familia transnaţională. în Capul Verde, populaţia
rezidentă este mai puţin numeroasă decât cea din diaspora. Aproape toate familiile au membri care trăiesc în
alte ţări. Mai mult decât atât, familiile migranţilor se distribuie în locuri diferite: femeile în Italia, Spania,
Portugalia, iar bărbaţii (soţii) în Franţa sau în Olanda sau Belgia, în timp ce copiii au rămas în ţară cu alţi
membri ai familiei.

3.3.6. Consecinţele migraţiilor

Marile migraţii au avut un rol deosebit în formarea ecumenei, începând cu deplasarea principalelor
rase ale populaţiei mondiale. Prin volumul, intensitatea şi frecvenţa lor, migraţiile îşi pun amprenta asupra
domeniilor social, economic şi politic. în plan demografic, au loc creşterea sau descreşterea de populaţie in
regiunile receptoare sau furnizoare de migranţi; se modifică structura populaţiei pe grupe de vârstă şi pe sexe
in fiecare din ariile de plecare şi din ariile de sosire, mai mult la nivelul vârstelor de 20-40 de ani şi al sexului
masculin. Pe altă parte, migraţiile au avut un rol deosebit în distribuţia spaţială a populaţiei şi în formarea de
comunităţi umane. De asemenea, ele produc modificări în structurile etnică, rasială, lingvistică, religioasă,
care pot genera, uneori, conflicte, deşi oficial, politica faţă de imigranţi este nediscriminatorie. Creşterea
densităţii populaţiei duce la conflicte, criminalitate, tensiuni sociale prin discriminări şi aversiuni faţă de
imigranţi, şi chiar la poluarea mediului. Dc asemenea, despărţirea temporară a familiei poate cauza perturbări
în educaţia copiilor şi în relaţiile dintre soţi.

în plan economic, impactul migraţiilor se răsfrânge asupra:


• pieţei muncii: în timp ce ţările importatoare de forţă de muncă câştigă, ţările exportatoare pierd;
• finanţelor publice, întrucât migranţii se sustrag de la plata impozitelor în ţările de origine, dar sunt
supuşi unor taxe în ţările dc destinaţie;
• costurilor şi avantajelor externe în domeniul pregătirii intelectuale;
• diminuării considerabile a ponderii adulţilor în structura populaţiei, deci a populaţiei active, fapt
care conduce la creşterea sarcinii economice;
• deplasărilor zilnice, prin transportul dus-întors, care conduc la prelungirea artificială şi ineficientă
a duratei zilei de lucru;
• utilizării, prin transport, a unei mari cantităţi de energie electrică şi care ar putea fi folosită pe plan
social.

Impactul migraţiilor şi migranţilor se face prezent şi prin:


• supraaglomerarea căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport, fenomene ce aduc disfuncţii
în activităţile economice;
• solicitarea de investiţii mari şi neraţionalc în dezvoltarea reţelei de transporturi;
• creşterea ratei şomajului, din cauza numărului mare dc imigranţi. Germania prezenta cea mai mare
rată a imigrării din lume şi înregistra, în august 1977,
4,4 milioane de germani şomeri, adică 11,4% din totalul forţei de muncă, în condiţiile în care, în această ţară,
trăiesc 7,3 milioane de străini.
• inadvertenţe sociale, economice şi lingvistice, ca urmare a diferenţelor de mentalitate,
comportament şi standard de viaţă dintre localnici şi imigranţi, marcate prin conflicte şi reacţii de respingere.

3.3.7. Soldul migraţiei internaţionale

Migraţia umană, în ultimele două decenii, s-a concretizat în ponderi importante ale imigranţilor în
populaţia unor ţări receptoare. Acest fapt a contribuit la pozitivarea soldului migratoriu internaţional, pe
fondul unui indice ridicat al atractivităţii demografice, determinat atât de necesarul de forţe de muncă în
activităţile economice şi sociale (Statele Unite ale Americii, Canada, F.uropa de Vest, Huropa de Nord,
Australia şi Noua Zeelandă), cu deosebire în industria petrolului (Libia, Arabia Saudită, Kuweit, Emiratele
Arabe Unite, Venezuela), în industria extractivă a resurselor miniere (Republica Africa de Sud, Africa de
Vest, ţări ale Africii Centrale şi de Sud), cât şi prin fluxurile turistice, prin exodul inteligenţei şi prin
migraţiile determinate politic.
Prin urmare, în perioada 1980-2006, migraţia internaţională a înregistrat solduri negative pentru
America Latină, unde au ieşit în evidenţă Zona Caraibelor (-3,4), America Centrală (-1,2) şi America de Sud
(-0,2), apoi Africa de Est (-0,2), Africa de Nord (-0,7), Asia de Suds-Est (0,3), Asia de Sud (-0,1), Europa de
Nord (-0,1) şi Europa de Sud (-0,1). Solduri pozitive au înregistrat Australia-Noua Zeelandă (+4,4), America
de Nord (+2,0), Asia de Sud-Vest (+0,8), Africa de Vest (+0,2) şi Europa de Vest (+0,1). în perioada 2000-
2005, sporul migratoriu pozitiv, marcat printr- un indice de + 2,1 %o, a vizat ţările dezvoltate cu un indice al
imigraţiei de + 12,1 milioane de locuitori: Europa (+5,2 %o), America de Nord (+ 7,5%o), Australia şi Oceania
(+ 0,5%o). în acelaşi timp, sporul migratoriu negativ a caracterizat ţările în dezvoltare şi slab dezvoltate, cu o
atractivitate foarte redusă şi un indice al emigraţiei negativ, marcat printr-un indice de -0,40 %o. Este vorba de
Asia (-8,4 milioane de locuitori). America Latină (-2,4) şi Africa (-2,4), determinând indici de emigraţie
diferiţi: - 0,3%o; -l,4%o şi - 0,6%o (tabelul24).

3.3.8. Bilanţul total al populaţiei

Acest indicator vizează însumarea dintre bilanţul natural şi bilanţul migratoriu al populaţiei; se
poate exprima prin valori pozitive sau negative.
Acest indicator este aplicabil până la nivelul unor mari regiuni sau continente, întrucât mobilitatea
teritorială a populaţiei presupune deplasarea acesteia de la o regiune la alta. Prin urmare, bilanţul total al
populaţiei n-ar putea face obiectul unei analize demografice la nivelul Terrei.

Un exemplu relevant îl reprezintă datele statistice pentru anul 1996, când bilanţul natural a fost
negativ şi bilanţul migratoriu, de asemenea, negativ, rezultând un sold total negativ în ansamblul mişcării
totale a populaţiei României.

Prin urmare, bilanţul total al populaţiei este o rezultantă a nivelului ratelor bilanţului natural şi a
soldului migratoriu. Aceste rate, la rândul lor, sunt puse pe seama gradului de dezvoltare economico-socială,
care, la rândul ei, explică mărimea nivelului de atractivitate demografică şi creşterea sau descreşterea
numărului populaţiei.

4. STRUCTURILE POPULAŢIEI

Diversitatea foarte largă a tipurilor de populaţie se explică şi se reprezintă prin caracteristicile


calitative (fizionomice), etnico-lingvistice, cultural-religioase, demografice şi socio-economice.

4.1. Structura rasială

Rasele se identifică prin grupări mari de oameni cu trăsături somatice, fizionomice şi fiziologice
secundare comune: culoarea pielii, părul, forma buzelor, forma feţei, a craniului, a ochilor şi a nasului. De
altfel, numărul şi importanţa trăsăturilor comune sunt mult mai evidente decât cele ale trăsăturilor rasiale
specifice. Diferenţierea raselor este relativ recentă, fiind pusă pe seama stabilităţii influenţelor mediului, a
regimului de viaţă şi a celui alimentar, a extinderii ecumenei, fapte care au condiţionat adaptările
morfofiziologice selective. Extinderea ecumenei a obligat subspecia umană să se adapteze, continuu, la
condiţii noi de mediu faţă de cele din Africa Subsahariană şi de Est. Deosebirea genetică dintre populaţiile
autohtone din sud-estul Asiei şi Oceania, pe de o parte, şi celelalte spaţii ale lumii, pe de altă parte, este
evidentă. Din leagănul african, deplasarea iniţială a raselor umane s-a realizat spre nord, prin Orientul
Apropiat, în Europa şi Asia, şi spre est, prin sudul Asiei, spre Oceania. Din aceste ramuri au derivat
europoizii şi mongoloizii. în aceste condiţii s-au produs suprapuneri şi mixtări, rezultând tipuri rasiale mixte.
Antropologii au stabilit, după trăsături somatice şi fiziologice, grupări biologice ce formează sub-populaţii
numite rase. Membrii acestora au însuşiri fizice şi ereditare care definesc direcţia genetică şi permit
diferenţierea dintre grupele umane. Se apreciază că selecţia rasială s-a conturat în urma dispersiei treptate a
grupelor umane, în condiţii variate de mediu şi pe fondul endogamiei unor populaţii umane în arii mai
izolate, în funcţie de care s-au format culoarea mai închisă a pielii, impusă de radiaţia solară, statura în raport
cu temperatura etc. întrucât este o moştenire biologică marcată prin caracteristici fizice distincte, rasa nu are
nicio legătură cu naţionalitatea, cu limba sau cu religia, lotuşi, termenul de rasă a fost perceput şi utilizat
diferit de către politicieni, demografi, geografi, filologi, economişti, istorici, militari. Aşa se explică faptul că
sunt considerate rase unele grupuri religioase (rasa evreiască), unele grupe naţionale sau culturale (rasa irlandeză,
rasa scoţiană) sau unele grupe lingvistice (rasa aryană).
Pentru identificarea şi diferenţierea tipurilor rasiale mixte, specialiştii antropologi au procedat la
cuantificarea trăsăturilor somatice ale diferiţilor indivizi, precum: indicele cranian, culoarea pielii,
amprentele digitale, culoarea irisului, distribuţia şi frecvenţa grupelor de sânge.
în baza măsurătorilor antropometrice (craniene, faciale, de schelet), specialiştii au stabilit trăsăturile
somatice şi fiziologice ale diferitelor rase (grupe şi subgrupe), precum şi ariile de formare şi de distribuţie ale
acestora.
în raport cu trăsăturile somatice şi fiziologice de detaliu, s-au stabilit rase şi categorii mai restrânse,
fără ca acestea să fie riguros distincte, ele interferând în arii cu caracteristici în formare sau pe cale de
dispariţie (fig. 45).
a Rasa europoidă este cea mai numeroasă, fiind reprezentată de peste 2.600 milioane de locuitori. S-
a conturat în Orientul Apropiat, în spaţiul Asia Mică - Caucaz, după care curopoizii au populat cea mai marc
parte din F.uropa, Asia de Sud-Vest, Africa de Nord, America dc Nord (peste 80% din populaţie), America
Latină, Australia şi Oceania. Europoizii (albii) se disting prin pielea de culoare deschisă, oacheşă sau brună,
de aici şi numele de rasă leucodermă, părul uşor ondulat, negru sau castaniu, roşcat sau blond, cu înveliş
pilos pe corp. Ochii sunt larg deschişi, albaştri, căprui, negri, cenuşii, verzi, iar nasul are forme distincte,
fiind subţire şi proeminent. Sunt caracteristice frecvenţa redusă a grupei de sânge B şi frecvenţa ridicată a
Rh-ului negativ. în cadrul acestei rase, există categorii, precum populaţiile scandinave, central-europene,
balcano-dinarice, est-europene, mediteraneene, care se interferează sau se suprapun. în sfera rasei europoide,
se disting subrasc şi enclave rasiale. Subrasa scandinavă (nordică) se evidenţiază prin indivizi cu talie
înaltă, faţă alungită, păr blond, ochi albaştri. Subrasa mediteraneană (sudică) se remarcă prin talie medie,
păr închis la culoare, ten măsliniu, faţă lungă, ochi negri sau căprui. Subrasa alpină include persoane cu
talie mică, păr închis la culoare, faţă rotunjită şi ochi căprui. Enclavele reprezentative din spaţiul rasei
europene sunt populate de laponi, ţigani, evrei, africani, asiatici etc. în partea sudică, europoizii sunt
distribuiţi până în Asia Mică, Orientul Apropiat, Caucaz, Africa de Nord, Peninsula Arabică, Iran,
Afghanistan, Asia Centrală, Pakistan, India, Nepal, Bangladesh, sudul Siberiei, America Latină, Australia şi
Noua Zeelandă. Se apreciază că indivizii acestei subrase sunt în număr de peste 1.600 de milioane de
persoane, au pielea de culoare măslinie, părul negru, irisul negru sau căprui. în limitele subraselor, unii
antropologi au identificat tipuri rasiale, având drept elemente de diferenţiere forma nasului, statura, forma
craniului şi a scheletului (A. Ungureanu, I. Muntele, 2006). Europoizii din partea nordică, în număr de peste
190 de milioane de persoane, au statură înaltă, păr blond, ochi albaştri sau cenuşii, piele de culoare foarte
deschisă. Subrasa nordică s-a extins dinspre Europa de Nord şi de Nord-Vest în Europa de Est şi Centrală,
apoi, în ariile de colonizare britanică şi olandeză, în sudul Siberiei. Specialiştii au separat, în limitele spaţiale
ale acestei subrase, tipul scandinav şi tipul baltic, diferenţiate prin forma craniului, statură şi forma nasului.
în urma mixtării dintre indivizii din cele două părţi ale spaţiului europoid, s-au format populaţii cu trăsături
somatice intermediare, localizate, dominant, în Europa Centrală şi de Est şi se reprezintă printr-un număr de
peste 840 de milioane de locuitori.

In urma migraţiilor populaţiilor europoide, s-au format, peste un substrat negroid, tipuri rasiale mixte,
precum: « tipul etiopian, cu pielea de culoare închisă, părul creţ, corpul suplu, membrele inferioare lungi, cu
circa 120 de milioane persoane, cu o frecvenţă mai mare în Etiopia, Somalia, Eritreea, Kenya şi Sudan (fig.
45); • tipul sudanez, constituit în centrul şi vestul Sahelului, cu trăsături negroide mai pronunţate, din Ciad până
în Mauritania; tipul mulatru, format în America prin mixtarca europoizilor cu sclavi negri, în insulele Capului
Verde şi in ţări arabe, fiind în număr de circa 100 de milioane de persoane (A. Ungureanu, I. Muntele, 2006).
Procesul de mixtare s-a derulat şi între mongoloizi şi europoizi în spaţiul asiatic, rezultând tipuri
rasiale distincte, apoi între australoizi şi europoizi, în spaţiul indian şi australian, reprezentând circa 370 de
milioane de persoane. Alte tipuri rasiale au rezultat în urma mixtării produse între europoizi, negroizi,
khoisanoizi sau australoizi ori mongoloizi.

b Rasa mongoloidă se distinge prin culoarea pielii, cu forme nuanţate de la alb la maroniu-deschis
sau smeadă, cu o tentă gălbuie. Părul capului este, de regulă, drept, aspru şi negru;
maxilarele sunt puternice şi proeminente; barba şi mustăţile bărbaţilor sunt rare, ca şi învelişul pilos. Buzele
mongoloizilor (galbenilor) sunt subţiri, aceştia având nasul puţin turtit sau lat, iar pomeţii obrajilor
proeminenţi. Ochii sunt căprui sau negri, mai înguşti şi chiar oblici. Mongoloizii s-au format în nord-estul
Orientul Apropiat, au migrat spre Asia Centrală şi Siberia, în număr de circa 1.300 de milioane de locuitori,
sunt prezenţi în Extremul Orient, Asia Centrală, de Nord şi de Sud-Est, precum şi în America de Nord şi în
America Latină, prin amerindieni şi eschimoşi. Ei se regăsesc şi în insulele Hawaii şi Madagascar.
Geografii Al. Ungureanu şi I. Muntele menţionează, în limitele acestei rase, două subrase: • subrasa asiatică
este dominantă numeric, cu peste 1.220 de milioane de persoane, în Asia de Est, de Nord şi Centrală:
Grupări umane de: Număr persoane Caracteristici somatice Distribuţie spaţială
mongoli, iakuţi, tuvini, 14,5 milioane faţă plată, slatură mijlocie nord-vestul Siberiei,
nenţi nord-estul Europei,
litoralul arctic
ciukci, coriaci, 0,18 milioane statură mică, nas mai îngust, piele nord-estul Asiei, Alaska
eschimoşi, aleuţi mai deschisă la culoare
chine/i, coreeni peste 1.200 statură mai înaltă şi indicele China de Nord-Est,
milioane cranian mai mare Centrală, Coreea
• subrasa americană s-a constituit prin colonizarea continentului american. Americanii, în număr de peste 47
de milioane, au sosit în America din Asia de Nord-Kst, în momente diferite. Au statură înaltă (în Patagonia)
sau medie (în America Centrală), ten aproape alb, în partea sudică şi cea nordică a Americii sau măsliniu, în
America Centrală, şi nas mai proeminent. Pe de altă parte, tipul rasial mixt, corelat cu subrasa asiatică, s-a
format între negroizi şi mongoloizi, rezultând populaţia zambos. După colonizarea Americii Centrale şi de
Sud, coloniştii spanioli şi portughezi, precum şi descendenţii lor - creolii - s-au amestecat de-a lungul
secolelor cu indigenii şi amerindienii, rezultând metişii ibero-americani sau latino-americani. Mixtarea nu se
limitează numai la metişi. Astfel, din căsătoriile dintre europoizi şi negroizi, s-au format mulatrii.
• Americanoizii (pieile roşii, indienii) au culoarea pielii smeadă, faţa negricioasă şi palidă, cu nuanţa
roşcată, măslinie sau aurie, nasul îngust, mai proeminent decât al europoizilor. Indienii din insulele Antile au
fost exterminaţi în secolul al XVI-lea, ca şi pieile roşii din zona temperată a Americii de Nord. Cei rămaşi au
fost împinşi în rezervaţiile sterile, astfel că numai nordul canadian, interiorul Alaskăi, bazinul fluviului
Amazon, Mexic, Guatemala şi Honduras sunt, parţial, locuite de americanoi/i.
In America Latină, americanoizii s-au amestecat parţial cu europoizi sau, mai rar, cu negri. Dincolo
de aceştia, există europoizi sau negroizi ce predomină în pampasul argentinian, în Uruguay, în părţile de sud
şi de est ale Braziliei şi în cele trei Guyane. în urma mixtării dintre mongoloizi şi australoizi s-au format
grupuri de populaţie distincte. în primul rând, ainoizii, care au populat într-o perioadă mai veche Arhipelagul
Nipon, Insulele Kurile, Insula Sahalin şi Peninsula Kamceatka, de unde au fost respinşi de japonezi şi de
ruşi, trăind, în prezent, pe suprafeţe limitate în insula Hokkaido, în număr de circa 21.000 de persoane. în al
doilea rând, mongoloizii sudici s-au format în Asia de Sud-F.st, Indochina şi Indonezia, unde reprezintă un tip
rasial apreciat la circa 950 de milioane de indivizi. în al treilea rând, japonezii s-au format prin mixtarea
ainoizilor cu mongoloizii sudici şi continentali veniţi din Asia. Sunt reprezentaţi de circa 130 de milioane de
persoane, distribuite dominant în Arhipelagul Nipon.

c Rasa negroidă este reprezentată de peste 575 de milioane de persoane, cu statură medie sau înaltă,
culoare închisă, neagră a pielii, păr ondulat, creţ, buze groase, nas lat turtit, maxilare bine dezvoltate şi
proeminente, ochi căprui închis şi frecvenţă ridicată a grupei de sânge B, cu hemoglobina S, care îi apără
împotriva microorganismelor provocatoare de malarie. Pe corp, învelişul pilos este aproape absent, mustăţile
şi barba sunt slab dezvoltate. Negroizii sunt originari din nordul Africii, arealul iniţial extinzându-se în
Africa Subsahariană. Se impun, prin ponderea foarte ridicată, negrii africani, întrucât reprezintă 99,94% din
numărul indivizilor rasei negroide. Au pielea de culoare închisă, statură medie şi înaltă, cu o constituţie
masivă, precum est-africanii. Sunt distribuiţi pe o arie întinsă din Africa de Nord-Kst, Africa Centrală, Africa
de Vest, de Est şi de Sud. Dincolo de aceste teritorii, negrii africani sunt prezenţi într-o proporţie ridicată în
partea insulară a Americii Centrale. Pigmeii, în număr de până la 180.000, trăiesc pe areale ce se reduc
continuu, ca urmare a defrişărilor continue. Au talia de numai 1,41 metri, pielea brun-roşcată până la gălbui.
Sunt mai frecvenţi în pădurea ecuatorială din Gabon, Camerun, Guineea Ecuatorială, Republica Congo,
Republica Centrafricană, Republica Democratică Congo şi pe teritoriile statelor Rwanda şi Burundi.
Negritoşii trăiesc în insulele Andamanelor, în partea centrală a Insulei Luzon şi a Peninsulei Malacca, în
Noua Guinee şi în Insula Espiritu Santo (Vanuatu). în limitele spaţiului rasei negroide, s-a conturat tipul
rasial mixt khoisanoido-negroid, apreciat la circa 170.000 de persoane, care formează populaţia Damara de
munte, localizată în aria montană a Namibiei. Pe fondul mixtării negroizilor africani cu mongoloizii sudici
din Arhipelagul Malaez, au rezultat populaţiile malgaşe, ale căror trăsături negroide sunt dominante.
Populaţia malgaşă distribuită majoritar în Insula Madagascar numără circa 18 milioane de locuitori.

d) Rasa australoidă s-a conturat, după părerea unor specialişti, în sudul Peninsulei Arabice. De acolo s-
au direcţionat spre Asia de Sud şi Sud-Est, F.xtremul Orient şi Australia (A. Ungureanu, I. Muntele, 2006).
Ca urmare a înaintării spre sud a europoizilor şi a mongoloizilor, australoizii au fost împinşi pe spaţii
incomode şi greu accesibile, care formează, în prezent, enclave relicle. Numărul australoizilor nu depăşeşte
10,5 milioane de locuitori, aceştia având unele trăsături somatice asemănătoare cu cele ale europoizilor şi cu
ale negroizilor. Principalii reprezentanţi ai rasei australoide sunt veddoizii, în număr de peste 10,2 milioane de
persoane, au statură mijlocie-mică şi nasul de lăţime medic; trăiesc în sudul Indiei, Sri Lanka, Malakka,
Sulawesi şi Kalimantan. Acestora li se adaugă băştinaşi australieni, cu pielea de culoare închisă, părul negru,
ondulat sau creţ, mustaţa şi barba bine dezvoltate, ca şi învelişul pilos de pe corp. Trăiesc în număr de circa
250.000 de indivizi în nordul Australiei, fiind cunoscuţi şi sub numele de aborigeni, între negroizi şi
australoizi s-a constituit grupul papuaşo-melanezian, cu peste 9 milioane de indivizi, în Noua Guinee, insulele
apropiate acesteia şi în Melanezia: Vanuatu, Solomon, Fidji, Noua Caledonie.
Polinezienii şi micronezienii au trăsături australoide mai pronunţate decât cele mongoloide şi depăşesc
1,2 milioane de persoane. Micronezienii trăiesc în Noua Zeelandă, Hawaii şi au statura medic şi mică, cu
pielea de culoare închisă şi ochii negri, iar micronezienii în insulele situate la nord de Melanezia (statul
Micronezia), fiind reprezentaţi de indivizi cu statură medie şi mică, cu pielea maronie sau de culoare închisă
şi cu ochii negri. Din mixtarea negroizilor cu australoizii şi mongoloizii, au rezultat populaţii cu trăsături
dominant australoide, care trăiesc, în număr de peste 12 milioane de persoane, în insula Sulawesi, insulele
Moluce şi Sonde.

e) Rasa khoisanoidă, reprezentată de circa 450.000 de indivizi, s-a conturat cu circa 100.000 de ani în
urmă, în Africa Centrală, de Est şi de Sud, după ce subspecia umană se formase genetic. Caracteristicile
somatice rezidă în talia mică, de circa 1,5 metri, culoarea închisă a pielii, de nuanţă maronie-gălbuie, părul
capului scurt şi creţ. Au trăsături comune cu rasa mongoloidă, adică faţa plată, pomeţii obrajilor relativ
proeminenţi, dar şi cu rasa negroidă: nasul lat, buzele groase şi maxilarele proeminente, ieşite înainte.
Khoisanoizii au fost împinşi spre sud de negroizii veniţi dinspre nord şi s-au localizat în sud-vestul Africii, în
spaţii aride şi semiaride ale Namibiei şi Africii de Sud. Aceştia mai sunt prezenţi şi în estul Africii, pe mici
suprafeţe din Tanzania, fiind reprezentaţi de etniile numite boşimani şi hotentoţi. Din amestecul de populaţii
din rase diferite rezultă, deci, metişi interrasiali, aceştia confirmând originea comună a umanităţii şi înrudirea
de sânge a raselor umane. Pe de altă parte, populaţii din America, Australia, Asia sau Africa sunt intens
metisate şi, ca urmare, definirea „ aborigenului" variază de la ţară la ţară, termenul fiind sinonim cu „indian",
„indigen" sau „băştinaş".
In Brazilia şi Statele Unite ale Americii sau în Filipine, termenul de indian este folosit pentru a
desemna descendenţii populaţiilor autohtone, în timp ce în India, „aborigen" sau „adivasis" (originar) reprezintă
acea persoană aparţinând unor triburi sau unor comunităţi tribale ca ramura etnică cea mai veche a populaţiei
naţionale, având la bază descendenţa rasială, habitatul în zonele forestiere muntoase sau în junglă, originea şi
limbile tribale.

4.2. Structura etnică

Acest tip de structură prezintă acele caracteristici ale grupelor umane care pot fi cuantificate sau
identificate, precum şi repartiţia statistică pe etnii/grupuri etnice a populaţiei, în funcţie de originea
naţională/naţionalitatea, limba, religia sau rasa, obiceiurile sau tradiţiile, respectiv valorile culturale. De
asemenea, structura etnică vizează comunităţile umane de pe Terra aflate în diferite stadii de formare, de la
trib până la popor sau naţie.
Structurile comunităţilor etnice prezintă un caracter istoric, împlinit pe fondul unor elemente comune
ce definesc conţinutul noţiunii de etnie. Trebuie precizat că la baza oricărei etnii stau limba, graiul comun
specific unui teritoriu bine determinat, la care se adaugă aceleaşi obiceiuri, tradiţii culturale, aspiraţii comune
şi conştiinţa urmaşilor, apoi structura psihică şi conţinutul activităţilor economice. Desigur că, pe fondul
acestor insuşiri, s-au creat formaţiuni sociale, economice, culturale şi politice, care compun ansamblul etnic
al Terrei. într-un asemenea ansamblu de elemente, fiecare popor îşi are propriul şi singurul spaţiu etnic. însă,
uneori, unele etnii nu au teritoriu propriu, cum sunt populaţiile nomade ce se ocupă cu creşterea animalelor,
aflate într-o permanentă căutare de noi locuri de păşunat. Alteori, din cauza unor vicisitudini ale vremurilor,
etniile au părăsit teritoriile etnice şi au prosperat la distanţe foarte mari, formându-se ca minorităţi etnice,
cum sunt ţiganii, în timp ce evreii au reuşit să-şi reformeze statul propriu, pe fostul teritoriu de formare a
propriei etnii, abia în 1947. Aceste etnii, în cazul diferitelor state, au statutul de naţionalitate conlocuitoare,
fiind o grupare de indivizi cu aceleaşi trăsături culturale şi somatice. Minorităţile naţionale au ponderi variate
în cuprinsul teritoriilor de stat, iar pe spaţii mai restrânse pot fi majoritare, precum turcii în Trakia, maghiarii
în judeţele Harghita şi Covasna, românii în Ţinutul Herţa şi în Republica Moldova, sârbii în Bosnia şi
Herţegovina, albanezii în Kosovo, ruşii în partea estică a Ucrainei, mongolii în partea nordică a Chinei,
palestinienii în fâşia Ghaza etc. Sub aspectul formării, minorităţile naţionale s-au constituit, în primul rând,
în arealul şi în momentele iniţiale, ca primi locuitori, formând grupuri şi triburi în Australia, Oceania şi Asia
de Sud-Est sau în America, precum: negritoşii, aborigenii, veddoizii, ainoizii, eschimoşii, amerindienii,
khoisanoizii: pigmei, boşimani, hotentoţi. Şi în limitele spaţiului european s-au constituit grupuri etnice
autohtone, cunoscute ca minorităţi naţionale, precum cecenii, abhazii, aromânii, scoţienii, galezii, bascii,
bretonii etc.
Mult mai târziu, unele grupuri etnice au apărut pe alte teritorii, ca urmare a colonizărilor, dispersiei,
refugierilor, infiltrărilor sau invaziilor, acestea izolându-se de teritoriile etnice proprii. Mai mult decât atât,
unele etnii au reuşit să anihileze fondul etnic autohton în care s-au regăsit, precum englezii în Australia şi în
America de Nord; altele, în schimb, au format enclave de etnii, cu tendinţa de a prelungi propriile teritorii
etnice, aflate la distanţe variabile de teritoriul autohton, marcate, spaţial, prin forme geometrice diferite, ca
urmare a unor aglutinări sau mutilări prin strangulare sau prin străpungere. Relevante sunt, în acest sens,
fostele republici sovietice din Asia Centrală, cele din Caucaz, precum Nahicevan - enclavă etnică de factură
dominant azeră de pe teritoriul Armeniei, cu tendinţa de alungire spre est. Dincolo de tenta politică, intervin
interesele militare, respectiv bazele militare cu personal adecvat, interesele economice, precum comunităţile
de mineri din Siberia, apoi comunităţile prezente sezonier la realizarea unor lucrări agricole (plantare,
recoltare) în domeniul pomicol, viticol, zootehnic. La est de Marea Baltică şi în Basarabia, în urma invaziilor
şi cuceririlor de teritorii, s-au format grupuri reziduale ce constituie minorităţi distincte, precum ruşii din
Estonia, Letonia, Lituania şi Republica Moldova, la aceasta din urmă adăugându-se ucrainenii, găgăuzii,
bulgarii, evreii etc. Grupurile etnice deplasate forţat în alte spaţii, departe de ariile de provenienţă, au format
minorităţi naţionale, precum: bucovinenii şi basarabenii în Siberia şi Asia Centrală, tătarii din Crimeea şi din
Asia Centrală, populaţiile sahaliene refugiate, ca urmare a foametei, spre sud, apoi musulmanii din Myanmar
refugiaţi în Bangladesh, grupările de rwandezi şi burundezi refugiaţi în R.D. Congo, care formează, în ţara
de primire, comunităţi stabile. Pe ansamblu, minorităţile naţionale sunt grupate şi localizate în: • comunităţi
naţionale, fără identitate statală, care se referă la ţigani, kurzi şi evreii din afara Israelului, basci, turkestani,
tibetani etc; comunităţi localizate la mari distanţe de ţara de origine: italienii din Argentina, românii din Italia
şi Spania, chinezii şi japonezii din California; -comunităţi localizate în apropierea statului de referinţă, fără
continuitate teritorială: magrebienii din Franţa, uzbecii din Rusia, slovacii şi polonezii din România; *
comunităţi localizate în prelungirea statului de provenienţă: românii din Ucraina, Serbia, maghiarii din
Serbia şi Slovenia, mongolii din China, ucrainenii din Republica Moldova, francezii din Klveţia etc.
Pe de altă parte, grupurile etnice formate dintr-un singur tip rasial sunt restrânse numeric, cum ar fi
cel islandez, scandinav şi portughez.
F.lementele de identificare ale unui grup etnic sunt:
■ naţionalitatea, ca element pentru analiza populaţiilor străine sau a celor care compun statele
multinaţionale;
■ religia, ca element cultural;
■ valorile culturale, respectiv modul de organizare socială, de existenţă, de expi-mare şi de gândire,
tradiţiile şi obiceiurile, arta populară şi literatura, aspiraţiile;
■ rasa.

Privind istoric, din perioada comunei primitive, etniile s-au fundamentat pe descendenţa unui strămoş
comun, pe legăturile de sânge şi limbă maternă. Ca fundament al societăţii primitive, cel mai simplu grup
etnic similar cu unitatea de producţie a fost clanul.
Scindarea clanurilor a generat uniuni de clanuri (frăţii) şi apoi triburi, cu nume proprii şi terenuri
agricole, ape de pescuit şi spaţii de vânat, şef de clan şi consiliu, o adunare şi un cimitir comun. Anumite
condiţii legate de necesarul de bunuri au impus desprinderea unor grupuri care au format triburi
independente, reunite, în timp, în uniuni tribale. Surplusul de produse a impus: diferenţierea dintre oameni şi
producţia destinată schimbului, apariţia aşezărilor comerciale şi a negustorilor, a proprietarilor de bunuri
(stăpâni) şi a populaţiei tribale. în asemenea condiţii, a fost necesară apariţia statului. De asemenea,
disensiunile sociale şi luptele inter şi intratribale s-au intensificat, prilej cu care prăzile, teritoriile şi
prizonierii erau un scop evident urmărit de acestea. Sclavii şi femeile aparţinând altor triburi au intervenit în
procesul de întrepătrundere şi superpoziţie a etniilor, marcat prin încrucişarea dintre comunităţile etnice,
dintre rase sau tipuri antropologice diferite. Astfel, procesul de formare a grupurilor etnice, a popoarelor
defineşte etnogeneza, care a evoluat antrenând grupuri umane eterogene etnolingvistic, rasial şi somatic, în
condiţiile spaţiilor de locuit, ca urmare a migraţiilor şi a invaziilor unor populaţii, etnogeneza s-a constituit
prin individualizarea unor naţiuni, prin asimilarea unor populaţii sau prin strângerea relaţiilor culturale şi
economice dintre variate grupări de populaţii. Prin urmare, congruenţa dintre etnie, limbă şi rasă sau tip
rasial are un caracter cu totul izolat, posibil numai la formaţiunile primitive.
Un exemplu edificator este primul stat sclavagist roman, format prin fuziunea uniunilor tribale de
latini pe teritoriul Latium, cu centrul la Roma, după ce primul centru de unire fusese, conform tradiţiei, Alba
Longa. în timp, limba latină s-a impus ca limbă oficială în teritoriile circumscrise bazinului mediteranean,
înlocuind limbile triburilor învinse.
Omogenitatea structurală şi teritorială a unei etnii stă la baza formaţiunilor statale şi a delimitării lor
teritoriale. Statele au traversat, de regulă, în organizarea lor, forme simple, iniţiale, de la trib şi obşti, forme
intermediare (oraşe-state, ducate, voievodate, cnezate) şi forme superioare (provincii, ţinuturi,
departamente), până la forme statale unitare. De fapt, formele statale unitare sunt rezultatul recunoaşterii
etnice, fondate pe omogenitate etnică, lingvistică şi religioasă, în limitele unui teritoriu. O caracteristică
definitorie a etniilor o reprezintă dimensiunile, adică mărimea demografică. Astfel, naţiunea chineză numără
peste 1 miliard de persoane, în timp ce naţiunea nauruană abia depăşeşte 11.000 de locuitori în limitele
statului Nauru.

4.2.1. Statele şi naţiunile

Statul este format dintr-un teritoriu de întindere variabilă, delimitat prin frontiere, locuit de oameni,
supus unei conduceri proprii şi unor legi comune de guvernare. Ca atare, statul este alcătuit din două
elemente inseparabile: teritoriul şi populaţia. Din asocierea acestor elemente rezultă două trăsături
fundamentale ce caracterizează latura socială a vieţii comunităţii: o trăsătură economică, ce vizează
valorificarea teritoriului, şi o trăsătură politică, administrativă, marcată prin forma de stat, respectiv forma de
guvernământ, regimul politic şi structura acestuia.
Sub raport juridic, teritoriul de stat reprezintă un spaţiu geografic de întindere limitată, alcătuit din sol,
subsol, ape şi spaţiul aerian de deasupra, cuprins între graniţele exterioare. Statul îşi exercită deplina
suveranitate asupra teritoriului de stat juridic constituit. Teritoriul de stat a căpătat caracter de teritoriu statal
odată cu formarea naţiunii şi a statelor naţionale şi îşi păstrează acest caracter atâta vreme cât există statul
respectiv. De asemenea, un stat poate include, în afară de o naţiune principală, şi subnaţiuni sau fragmente
din naţiunile vecine, numite minorităţi naţionale (etnice), care se deosebesc de populaţia statului prin
originea naţională, precum românii din Serbia, maghiarii din România, turcii din Grecia etc.
Suveranitatea obligă toate statele să respecte integritatea altora, fapt ce atrage după sine
inalienabilitatea teritoriului (nu poate fi înstrăinat sub nicio formă) şi indivizibilitatea (nu poate fi împărţit cu
alte state).
Naţiunea este o formă de comunitate etnico-socială a oamenilor, produs al dezvoltării societăţii pe o
treaptă superioară, având ca trăsături definitorii comunitatea de teritoriu, a intereselor economice, a originii
limbii şi culturii şi o anumită factură psihică. Intervin, aici, doi termeni apropiaţi ca înţeles, dar cu
semnificaţie deosebită:
Poporul, o formă de comunitate umană care a precedat formarea naţiunii, caracterizat prin
comunitatea de limbă, de teritoriu, de cultură, de tradiţii, de mod de viaţă, de credinţe, prin conştiinţa
apartenenţei etnice. într-o fază iniţială, popoarele nu au fost cristalizate în comunităţi stabile, pentru că abia
la începuturile capitalismului, ale constituirii limbilor naţionale, odată cu apariţia noilor relaţii sociale şi a
statelor naţionale, popoarele s-au transformat în naţiuni;
O naţiunea se identifică cu statul naţional, fiind bazată pe comunitatea de teritoriu, pe cea a
intereselor economice, a originii şi a limbii vorbite, a vieţii culturale şi îşi afirmă prezenţa în interiorul
statului. în aceste condiţii, au apărut graniţele cu limite convenţionale de delimitare între formaţiuni etnice
distincte. în afara acestor limite convenţionale, pot fi structuri etnice izolate de trunchiul naţional unitar şi
care se află în convieţuire cu structura etnică majoritară: românii din Ucraina, Ungaria, Serbia, Bulgaria etc.
Ca atare, grupul etnic poate constitui o subgrupă în cadrul unei naţiuni, precum flamanzii şi valonii în Belgia,
sau poate fi distribuită în mai multe state, precum kurzii din Turcia, Iran, Irak, Siria. Prin urmare, limba
vorbită este criteriul de identificare a caracteristicilor etnice ale oricărui grup uman.
La începutul secolului al XXI-lea, harta politică a lumii se identifică prin unităţi politice -state şi
teritorii de stat - care se deosebesc după dimensiunile şi structura etniilor şi a minorităţilor naţionale. Este
vorba, în primul rând, de statele cu o relativă omogenitate etnică exprimată prin raportul dintre stat şi
naţiune, pe de o parte, şi ponderea naţiunii dominante în ansamblul populaţiei statului. Au fost identificate,
astfel, tipuri de state cu caracteristici proprii omogenităţii etnice, precum: • statele ale căror teritorii de locuit
se identifică aproape complet cu naţiunea, însuşire creată pe fondul istoriei şi al politicii de purificare etnică:
Polonia, Norvegia, Islanda, Irlanda, Danemarca, Portugalia, Albania, R.P.D. Coreeană, Republica Coreea,
Egipt, Grecia, Japonia, Madagascar, Maroc, Tunisia, Algeria (fig. 47). statele ale căror teritorii sunt locuite
de o etnie principală, care reprezintă peste 90% din totalul populaţiei, alături de care trăiesc minorităţi
naţionale provenite din ţări vecine sau depărtate, cele mai reprezentative dintre acestea fiind: Austria,
Germania, Franţa, Cehia, India, Marea Britanie, Italia, Spania, Ungaria, Yemen etc.
Fig. 47 - Distribuţia spaţială a tipurilor de state după structura etnică

Diversitatea etnică este specifică multor state şi, pe fondul acesteia, se disting: A state ale căror
teritorii sunt locuite de o etnie principală, la care se adaugă minorităţi de pe teritoriile statelor vecine sau
apropiate; se individualizează, în primul rând, statele cu etnia principală având între 80% şi 90% din totalul
populaţiei: România (89,4%), Bulgaria, Mexic, Lituania, Somalia, Suedia, Uruguay, Costa Rica, Sri Lanka
etc; ▲ state ale căror teritorii sunt locuite de o etnie principală, cu ponderi variabile, de la 80% până la sub
50% din totalul populaţiei.
Ponderea etniei State având asemenea ponderi ale etniei
principale (%) principale:
70-80 Belarus, Cuba, Oman, Uzbekistan
60-70 Bolivia, Ucraina, Eritreea, Brunei
50-60 sub Iran, Nepal, Peru, Columbia
50 Afghanistan, Qatar, Andorra

Pe acest fond al ponderii etniei principale, se disting state ale căror teritorii sunt locuite de două sau
mai multe naţiuni şi alte minorităţi: Elveţia, Belgia, Estonia, Canada, Bosnia şi Herţegovina, Serbia,
Kazahstan, Letonia etc; state ale căror teritorii sunt locuite de o etnie principală (peste 80%) şi numeroase
minorităţi create prin expansiunea teritorială a naţiunii dominante: China, Rusia, S.U.A., Turcia etc; state
create de administraţia colonială şi după obţinerea independenţei, cu pondere de peste 90% a populaţiei
băştinaşe din totalul populaţiei a peste 75% din numărul ţărilor africane, Australiei, Braziliei, Noii
Zeelande, Cambodgiei etc; • state ale căror teritorii sunt locuite de o etnie principală a căror structură etnică
este constituită din urmaşii sclavilor africani; este vorba de micile state din Antilelc mici, precum:
Bahamas, Barbados, Dominica, Grenada, Sfânta Lucia, Trinidad şi Tobago etc.
Cele mai importante blocuri etnice din Europa, cu peste 20 milioane de locuitori, sunt reprezentate
de germani (circa 80 milioane persoane), englezi, francezi (peste 57 milioane fiecare), italieni (circa 56
milioane), spanioli (peste 39 milioane), polonezi (peste 38 milioane) şi români (peste 25 milioane).
Românii formează o structură etnică constantă, fiind răspândiţi într-un spaţiu mult mai extins faţă de
raniţele actuale. Această evoluţie în teritoriu a populaţiei româneşti, dincolo de fruntariile actuale ale
României, a fost determinată de prezenţa blocului etnic autohton românesc, unitar, omogen şi statornic.
Populaţia românească se extinde, astfel, dincolo de Nistru, până în Crimeea şi Caucaz în est, până la
Tisa, în vest, la sud de Dunăre până în Turcia, Coasta Dalmată, Istria, Grecia şi Albania şi până în Carpaţii
Păduroşi, în nord.
Procesul de slavizare din Peninsula Balcanică, lipsa şcolilor în limba română, a bisericilor şi a
tipăriturilor au facilitat procesul de asimilare, dar nu şi pierderea identităţii lor. Astfel, populaţia de cosânge
românesc are un fond etnic comun, grefat pe o tradiţie de cultură şi civilizaţie, de religie şi mod de viaţă.

4.2.2. Structura etnică a populaţiei României

Grupul etnic majoritar absolut, în spaţiul românesc, corespunde cu naţiunea română. Datele
recensământului din 7 ianuarie 1992 arată că numărul românilor a crescut în 15 ani (1977-1992) cu
1.354.000 persoane (7,1%), astfel că proporţia în totalul populaţiei a sporit de la 88,1%, in 1977, la 89,4%,
în 1992 (tabelul 25), şi s-a menţinut, în 2002, la 89,48%, deşi numeric etnia română a scăzut cu 943.580
persoane.
Cu toate că provinciile româneşti au fost supuse frecvent presiunilor exercitate de populaţiile
migratoare de provenienţă asiatică, precum ungurii, ţiganii, tătarii, turcii, sau de provenienţă europeană,
precum ruşii, germanii, polonezii, ucrainenii, acestea, respectiv spaţiul carpato-danubiano-pontic, şi-au
păstrat integritatea etnică.
Blocul etnic românesc deţine majoritatea absolută in toate provinciile istorice. Ponderile cele mai
ridicate ale etniei române, de peste 95%, sunt caracteristice judeţelor din Oltenia, cu 98,2%, din Muntenia,
cu 97%, din Moldova, cu peste 95%, din Dobrogea, cu 90,8%, apoi Banatul, cu 82,3%, Transilvania, cu
72,2%, Crişana şi Maramureş, cu 71,9% (tabelul 26).
Valorile ponderii populaţiei române pun în evidenţă faptul că aceasta este răspândită unitar pe
teritoriul României şi este, totodată, incontestabilă realitatea că în România nu există vid etnic românesc.
Astfel, în 39 de judeţe şi în Municipiul Bucureşti, ponderea românilor este majoritar absolută, iar în 24 din
acestea şi in municipiul Bucureşti, românii reprezintă peste 95% din totalul populaţiei. Judeţele cu o
pondere mai mică a românilor au o structură etnică variată, constituită din maghiari, germani, ţigani, slavi,
turci, tătari, greci, evrei, armeni etc. Proporţia maghiarilor este mai mare în judeţele Harghita şi Covasna,
respectiv de 84,6% şi de 75,79% (2002). Alte judeţe cu pondere mai mică a etniei maghiare sunt: Mureş
(39,30%), Satu Mare (35,19%), Bihor (25,96%), Sălaj (23,04%).

26 - Ponderea populaţiei româneşti pe provincii istorice (2002)

Provincia Populaţia
Număr locuitori % români
Oltenia 2.330.792 97,15
Muntenia 4.868.350 97,02
Dobrogea 971.643 90,94
4.061.999 97,92
\ '1 1 *H

IVIUKIOVd

Banat 1.011.145 85,02


Transilvania 4.271.160 72,94
Crişana-Maramureş 1.939.428 73,14

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2003


2.226.457 96,90
Municipiul Bucureşti şi
judeţul Ilfov
ROMÂNIA 21.680.974 89,48

Ţiganii sunt în număr mai mare in judeţele Mureş (6,96% din populaţia judeţului). Călăraşi (5,65%),
Sălaj (5,05%), Bihor (5,0%), Dolj (4,30%), Ialomiţa (4,10%), Sibiu (4,06%), Giurgiu (3,88%), Bucureşti
(1,42%). Numeric, cei mai mulţi ţigani sunt repartizaţi in judeţele Mureş (40.425), Dolj (31.544), Bihor
(30.089), Cluj (19.834) şi în municipiul Bucureşti (27.322).
Românii de naţionalitate germană sunt prezenţi in număr mai mare în judeţele Timiş, Sibiu, Braşov,
Caraş-Severin şi Bistriţa-Năsăud, precum şi pe văile Târnavelor.
De asemenea, ucrainenii se află in număr mai mare în judeţele Suceava, Maramureş şi Timiş, iar
ruşii-lipoveni în judeţele Tulcea, Constanţa, Brăila şi Suceava. Turcii şi tătarii, la care se adaugă un număr
mic de găgăuzi, sunt prezenţi mai mult in judeţele Tulcea şi Constanţa şi în alte oraşe de pe Dunăre.
Sârbii, croato-slovenii, cehii şi slovacii sunt mai numeroşi in Banat, bulgarii în sudul Câmpiei
Române, Banat şi Dobrogea, polonezii în Bucovina şi Maramureş, evreii în Bucureşti şi Bucovina,
caraşovenii in Banat.
Pe cele două medii, ponderea românilor se prezintă astfel: in mediul rural, cu 10,3 milioane
locuitori, românii reprezintă 89,1%, iar populaţiile alogene 10,9%; în mediul urban, cu 12,4 milioane
locuitori, românii reprezintă 89,7%, iar populaţiile alogene 10,3%. Proporţia românilor s-a modificat până
în 2002, ajungând la 88,8% in mediul rural şi 90,0% in mediul urban.
Diversitatea etnică, exprimată prin contraste spaţio-temporalc pe teritoriul României, a fost generată
de vicisitudinile istoriei. In aceste condiţii, populaţiei autohtone româneşti i s-au alăturat slavi, maghiari,
ţigani, germani, turci, tătari etc, s-au amplificat contrastele dintre componentele structurii etnice prin
includerea sau excluderea unor grupuri de populaţie, prin mărirea sau reducerea ponderii unor etnii. Pe de
altă parte, valorile specifice indicelui de omogenitate etnică pun în evidenţă deosebiri cantitative, respectiv
contraste în evoluţia structurii etnice a populaţiei României. Pentru spaţiul românesc, indicele de
omogenitate etnică este pozitiv şi a înregistrat o creştere de la 7,86 in 1977, la 8,10 în anul 2002, ca urmare
a scăderii numărului de persoane al minorităţilor, de la 2.560.345 in 1977 la 2.281.377 in anul 2002, in
condiţiile variaţiei bilanţului natural al populaţiei şi ale migraţiei interne şi internaţionale. De asemenea,
valorile indicelui de omogenitate etnică sunt mai mari în regiunile de dezvoltare din partea estică şi cea
sudică a ţării şi mai reduse în partea vestică şi în partea centrală, condiţionate de ponderea populaţiei
minorităţilor in ansamblul populaţiei totale şi de limitele diversităţii etnice:

Regiunea de Indicele de Regiunea de Indicele de


dezvoltare omogenitate etnică dezvoltare omogenitate etnică
NORD-EST 9,45 BUCUREŞTI 9,19
SUD-VEST 9,31 VEST 6,42
SUD-EST 8,76 NORD-VEST 3,49
SUD 9,19 CENTRU 1,34

4.3. Structura lingvistică

Acest tip de structură este rezultatul unui proces complicat de etnogeneza, cu mai multe etape de
evoluţie.
In ansamblul mondial al structurilor rasiale şi etnice s-au format inadvertenţe lingvistice, în sensul
că populaţii cu limbi foarte apropiate aparţin unor tipuri antropologice diferite (de exemplu: popoarele
turcice), alteori unei similitudini antropologice îi corespunde o mare diversitate lingvistică (Noua Guinee);
de asemenea, popoare diferite pot vorbi aceeaşi limbă (englezii, angloamericanii, anglocanadienii,
angloaustralienii) sau aceeaşi etnie poate vorbi limbi diferite, precum albanezii Mulţi locuitori sunt bilingvi
sau plurilingvi, adică pe lângă limba maternă, mai vorbesc o limbă dc circulaţie internaţională sau o limbă
oficială. De aceea, aria de circulaţie a unor limbi depăşeşte aria de repartiţie a etniei de bază, cum ar fi:
engleza, franceza, spaniola, portugheza, hindi etc. Rezultă că limba vorbită este nu numai un element de
identificare sau de diferenţiere a unor grupe dc populaţie, prin care se asigură transmiterea culturii şi
menţinerea coeziunii grupelor umane, dar şi o componentă majoră a naţionalităţii sau a etnicităţii, mai ales
când graniţele politice se suprapun cu graniţele lingvistice (G. Erdeli şi Liliana Dumitrache, 2001). Analiza
distribuţiei spaţiale a grupelor lingvistice arată că, rareori, frontierelor interstatale li se suprapun izoglossele,
care, de fapt, delimitează ariile lingvistice. Izoglossele pot fi impuse de elemente naturale, precum relieful
muntos, fluvii, mări, strâmtori, sau de elemente adtninistrativ-istorice, perforate ori confuze.
Larga varietate a limbilor prezintă o dublă unitate: de structură şi de origine.
Unitatea de structură se referă la faptul că, indiferent de gradul lor de dezvoltare, limbile trebuie să
îndeplinească aceleaşi funcţii, să exprime aceleaşi procese logice ale gândirii. Mai mult decât atât, limbile
sunt alcătuite dintr-un material sonor care nu este total diferit de la o comunitate la alta. Toate au, desigur,
un număr variabil de procedee gramaticale prin care se exprimă relaţiile dintre cuvinte sau dintre noţiuni.
Unitatea de origine provine de la faptul că limbile actuale derivă dintr-un număr redus de limbi
primare, vorbite de primele comunităţi umane, fapt care conduce la ideea că limbajul s-ar fi format în mai
multe locuri ale Terrei. încă din Evul Mediu, au fost constatate asemănările dintre limbile semitice, precum
şi trăsăturile comune ale limbilor romanice. S-a dedus, astfel, faptul că toate limbile romanice se trag din
limba latină.
Criteriile de clasificare a limbilor, sunt numeroase. în primul rând, clasificarea geografică are în vedere
gruparea şi distribuţia spaţială a limbilor, prezentate în ordinea unităţilor politico-geografice, şi este axată
pe principii distincte şi pe informaţii precise. în al doilea rând, clasificarea genealogică are în vedere
gruparea limbilor după criteriul originii comune, în familii de limbi, care cuprind ramuri, grupuri şi
subgrupuri, în concordanţă cu gruparea lor geografică. Desigur că, in cazul absenţei informaţiilor privind
originea şi evoluţia unor limbi, se recurge la gruparea lor pe baza criteriului geografic. în această situaţie
sunt numeroase limbi din Africa, Oceania, America şi Asia. în al treilea rând, clasificarea tipologică are la
bază trăsăturile comune ale structurii limbilor, cu privire la morfologie. Această clasificare grupează
limbile în patru tipuri: * limbile izolante, care nu au structură morfologică, precum limba chineză; • limbile
aglutinante, care fac uz de afixe ataşate la rădăcină, precum limba maghiară; limbile flexionare, la care afixele
se contopesc cu rădăcina, relevantă fiind, în acest sens, limba franceză; limbile incorporante, care includ în
forma verbului complementele, uneori şi subiectul şi, astfel, propoziţia apare ca un unic cuvânt, ceea ce
este specific, de altfel, limbii ciukote.
Clasificarea genealogică se suprapune, în general, clasificării geografice, având în vedere că
separarea unor limbi din trunchiul comun s-a făcut în jurul teritoriului limbii de bază. De exemplu, limbile
indo-europene ocupă cea mai mare parte a Europei, limbile mongole şi manciuro-tunguse sunt distribuite în
partea centrală şi în cea estică a Asiei. în unele situaţii, nu există o concordanţă între criteriul geografic şi
cel genealogic, fapt pus pe seama migraţiilor unor populaţii, prin transplantarea limbilor la mari distanţe de
locul de formare. De exemplu, maghiara, o limbă ugro-finică, s-a transplantat în centrul Europei, în timp ce
franceza şi engleza se vorbesc şi în ţări din Africa, Asia, America şi Oceania, ca urmare a colonizării.
Rezultă, astfel, că unele regiuni se reprezintă printr-o singură mare familie lingvistică, fapt la care s-a ajuns
prin extindere, ca urmare:
 a migraţiilor unor populaţii ce au eliminat limbile autohtone, rămânând numai unele mici arii
reziduale, precum cele din Caucaz, Africa de Sud-Vest (khoisanienii) sau bascii;
 a deplasărilor de populaţii spre nordul extrem al Asiei, Europei şi Americii, respectiv laponii,
ciukcii, inuiţii etc, în condiţiile încălzirii climatice după retragerea gheţarilor;
 a invaziilor unor popoare migratoare până în Evul Mediu, care şi-au impus limba, precum cele
altaice: turco-mongole şi sino-tibetane.
Limbile sunt foarte diferite ca număr de vorbitori: unele au peste 300 de milioane de vorbitori
(chineza, hindusa, engleza, spaniola), altele au peste 100 milioane de persoane care vorbesc fie araba, fie
rusa, fie bengali, fie portugheza, fie japoneza, fie franceza, fie zulu, fie indoneziana, în timp ce altele au
câteva zeci de milioane, câteva milioane, mii, sute sau zeci de persoane. în aceste condiţii, eterogenitatea
lingvistică şi culturală este susţinută de larga diversitate a limbilor şi dialectelor, al căror număr este, după
unii specialişti, de circa 3.000, iar după alţii variază între 6.000 şi 7.000 (fig. 48).
După modul de formare au fost identificate între 30 şi 100 de familii lingvistice, divizate în
subfamilii şi ramuri. Cele mai importante familii lingvistice se reprezintă pe spaţii întinse şi număr mare de
vorbitori.
■ Familia lingvistică indoeuropeană, cu circa 3 miliarde de vorbitori (45,5% din totalul mondial)
este repartizată în India Central-Nordică, Afghanistan, Iran, Europa, America, Australia etc. Ariile de
formare a indoeuropenilor sunt considerate stepele ponto-caspice şi Anatolia, de unde, prin valuri
migratorii, au ajuns în toată Europa.
• Grupa indo-iraniană este cea mai numeroasă, cu circa 1,3 miliarde locuitori şi este reprezentată
prin: subgrupa indiană, cu peste 1,1 miliarde persoane, localizată în Pakistan, India, Bangladesh, Nepal,
sud-vestul insulei Sri Lanka şi Maldive.
Cel mai numeros popor indo-arian îl reprezintă hindustanii, localizaţi în nord-vestul Câmpiei Gangelui şi
nordul Podişului Deccan. De asemenea, poporul pundjabi, repartizat de o parte şi de alta a frontierei indo-
pakistaneze, divizaţi în musulmani, spre vest, şi sikh (hinduşi), spre est. Subgrupul dardic trăieşte în
Kaşmir, având trăsături antropologice pur europoide. O altă populaţie cu specific nomad, ce formează
grupul ţigănesc, desprins din subgrupa indiană, a migrat în secolele XI-XII spre vest, localizându-se în
Peninsula Balcanică până în vestul Europei şi în America. Specialiştii apreciază numărul vorbitorilor de
limbă ţigănească la 5-6 milioane persoane; subgrupa iraniană, care numără în jur de 135 de milioane de
persoane, de religie musulmană, formează majoritatea populaţiei din Iran, Afghanistan, Tadjikistan, apoi în
număr mai mic în Uzbekistan, vestul Pakistanului, sud-estul Turciei şi Caucaz. în această subgrupă se
includ şi kurzii - popor apreciat la circa 20 de milioane de persoane, distribuiţi mai ales în Iran, Turcia, Irak,
Siria şi Armenia ( A . Ungureanu, I. Muntele, 2006).
Geografia umană - Nicolae Ilinca

Fig. 48 - Structura lingvistică H ponderea familiilor de limbi vorbite in totalul populaţiei mondiale

o 70

0003


45.5
3

ii

...i
Fig. 49 - Distribuţia spaţială a familiilor şi a grupelor lingvistice
(prelucrare de pe Atlasul geografic general. Budapesta, 1999; Der Grosse
Welt Atlas, Miinchen, 2005)
• Grupa elenă este formată dintr-un singur popor, respectiv grecii, format in condiţiile primului val
de populaţii ponto-caspice, în mileniul al II-lea î.Hr. Vorbitorii de limbă greacă sunt în jur de 14 milioane.
• Grupa armeană, cu circa 7 milioane de persoane, se reprezintă printr-o limbă având caracteristici
comune cu limba greacă, dar apropiată lexical de grupul iranian. Este vorbită în Armenia şi în comunităţi
variate din Azerbaidjan, Georgia, Turcia etc.
• Grupa romanică include peste 725 de milioane de persoane şi se caracterizează printr-o largă
dispersie în Europa şi în afara acesteia. Subgrupa estică include limba italiană, cu circa 68 de milioane de
persoane, la care se adaugă 30 de milioane vorbitori localizaţi în Statele Unite ale Americii şi în Argentina,
în sudul Elveţiei, Franţei, în Slovenia şi Croaţia. Apropiate dc italiană sunt sarda, friulana, reto-romana,
ladina, în timp ce corsicana şi siciliana sunt dialecte ale acesteia. în grupa romanică se include şi limba
română, ce formează o enclavă romanică izolată în Europa Centrală. Numărul actual al vorbitorilor de
limbă română este de peste 28 de milioane de persoane, repartizaţi dominant în România şi Republica
Moldova, iar în număr mai mic în diferite părţi ale Peninsulei Balcanice, în Italia, Spania, Franţa,
Germania, America de Nord etc. Subgrupa vestică cuprinde limbile galo-romanice şi limbile ibero-
romanice. în componenta galo-romanică se include limba franceză, rezultată în urma romanizării
populaţiilor celtice. Se vorbeşte în Franţa şi în alte 29 de state. Populaţia francofonă se reprezintă prin 65
dc milioane de persoane în Europa, 21 de milioane de persoane în America (Canada, S.U.A., Haiti,
Martinica, Guadelupa) şi circa 60 de milioane de persoane in Africa, inclusiv Seychelles, Mauritius,
Reunion, apoi in teritoriile de peste mări: Noua Caledonie, Polinezia Franceză. în a doua componentă se
includ limbile spaniolă, cu peste 30 de milioane de vorbitori, catalana, cu peste 8,5 milioane de vorbitori,
portugheza, cu peste 14 milioane de vorbitori şi galiciana, cu peste 4,5 milioane de vorbitori. Limba
spaniolă mai este folosită în America, din Ţara de Foc până în Statele Unite ale Americii, în Guineea
Ecuatorială şi Filipine, ceea ce reprezintă peste 320 de milioane de vorbitori. Limba portugheză este
vorbită în Brazilia, Capul Verde, Angola, Mozambic, Guineea-Bissau, Sao Tome şi Principe, Curacao,
Timorul de Est, Macao.
• Grupa germanică, cu peste 490 de milioane de vorbitori, se reprezintă prin limbile scandinave:
daneză, norvegiană, suedeză, islandeză, localizate în nord-vestul Europei, inclusiv în insulele Faer Oer.
Se adaugă limbile: germană, vorbită de peste 106 milioane de persoane în Germania, Austria, Elveţia,
Luxemburg şi estul Franţei, apoi în Rusia, Statele Unite ale Americii, Canada etc; neerlandeză, cu peste
22 de milioane de persoane, formată din olandeză şi flamandă; afrikaans, în Africa de Sud, cu peste 3
milioane de persoane; engleză, cu circa 59 de milioane de persoane, la care se adaugă anglofonii, cu circa
282 de milioane de persoane, din care: Statele Unite ale Americii cu peste 220 de milioane de persoane,
Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud. De asemenea, limba engleză este oficială sau cooficială
in 45 de state din Africa, Asia şi America.
• Grupa traco-illyră vizează numai limba albaneză, vorbită de circa 6 milioane persoane, din care
peste 3 milioane persoane în Albania, circa 2 milioane persoane în Kosovo, peste 800.000 de persoane în
Macedonia şi mai puţin în Muntenegru, Grecia, Italia etc.
• Grupa slavă include circa 290 de milioane de persoane, repartizate în Europa de Est, Centrală şi
de Nord. După secolul al V-lea, în urma unor expansiuni teritoriale, s-a produs diferenţierea limbilor slave
în trei subgrupe, considerate ca apropiate lingvistic:

Subgrupa estică Subgrupa sudică Subgru >a vestică


Milioane Limba vorbită Milioane Limba Milioane
Limba vorbită
vorbitori vorbitori vorbită vorbitori
rusă 146,0 sârbă* 8,0 polonă 44,8
ucraineană 42,2 croata * 3,5 cehă 12,2
bielorusă 9,9 bosniacă 3,3 slovacă 5,9
• sârbo croata este limba de slovenă 2,2 sorabă** 0,06
comunicare interetnică in Serbia. macedo-slavă 1,7 ** se vorbeşte in estul
Croaţia, Muntenegru, Germaniei

• Grupa celtică, cu circa 68,0 milioane de vorbitori, are un caracter regresiv întrucât numai 10,4
milioane peroane se mai recunosc; se reprezintă prin două subgrupe: britonică, în care se includ galeza,
vorbită de 6,5 milioane persoane în Ţara Galilor şi bretona, vorbită în Peninsula Bretagne; gaelică, cu
scoţiană (16,3 milioane de persoane) şi irlandeza (circa 5 milioane de persoane, la care se adaugă circa 40
de milioane de persoane ce trăiesc în America de Nord şi Australia).
■ Familia limbilor uralo-altaice cuprinde peste 405 milioane de vorbitori, distribuiţi în Asia
Centrală şi de Sud-Vest, Extremul Orient şi Siberia, America de Nord şi nordul Europei. Cele mai
numeroase dintre acestea sunt limbile turanice (turcice), cu 154 de milioane de vorbitori, repartizaţi în
aria Munţilor Altai-Tian Şan şi Kun Lun, unde se vorbesc limbile uigură, kazahă, kirghiză,
karakalpacă; spre sud, se vorbeşte limba turkmenă, cu peste 7 milioane persoane, iar spre vest, limba
turcă (cu peste 74 de milioane de persoane), limba azeră (în nord-vestul Iranului şi Azerbaidjan) şi
găgăuza, reprezentată de turci creştinaţi, ce trăiesc în Câmpia Bugeacului şi în Dobrogea. Spre nord, în
bazinul Volgăi, se vorbesc limbile tătară şi başkiră. în Siberia nordică s-au format limbile iakuţilor,
altaienilor, tuvinilor şi sakha. Limba mongolă, reprezentată de circa 10 milioane de persoane, este
vorbită in ariile deşertice Cobi şi Ţungaria. Spre est, limbile manciuriano-tunguşe se vorbesc de circa
11,5 milioane persoane, cu precădere în Asia de Est, la nord şi la sud de fluviul Amur. Limba coreeană
este vorbită de populaţia R.P.D. Coreeană şi a Republicii Coreea, reprezentată de peste 77 de milioane de
persoane, în timp ce limba japoneză, cu circa 130 de milioane de persoane, şi limba ainu (circa 23.000 de
persoane) se vorbesc in Arhipelagul Nipon, insulele Kurile şi sudul Kamceatkăi. în limitele acestei familii
lingvistice se includ şi limbile fino-ugrice, vorbite de circa 25 de milioane de persoane. Acestea sunt
reprezentate de limbile finlandeză, estoniană, karelă, laponă, maghiară.
■ Familia limbilor semito-hainite se reprezintă prin limbile ce se vorbesc în spaţiul Africii de
Nord şi al Asiei de Sud-Vest, în Peninsula Arabiei.
• Grupa semită cuprinde limbile arabă, ebraică, am bară, care sunt vorbite de peste 320 de
milioane de vorbitori. în grupul meridional al acestora se include poporul arab, cu peste 260 de milioane de
vorbitori, originar din Peninsula Arabică. Limba arabă se vorbeşte în numeroase state, distribuite
longitudinal între Mauritania - Sahara Occidentală - Maroc, la vest, şi Iran - Irak, la est, Yemen - Oman -
Etiopia - Sudan, la sud, şi Siria - sud-estul Turciei, la nord (fig. 49). Pe de altă parte, araba este o limbă
coolicială în Somalia, Comore, Djibouti, Eritreea, Malta, cu peste 23 de milioane de vorbitori. O exindere
actuală a limbii arabe se produce în vestul Sudanului şi Ciad, aşa cum varianta sud-arabică se foloseşte
încă în Oman, Yemen şi Insula Socotra. Limba amhară se vorbeşte frecvent în Etiopia de către 23-24 de
milioane de persoane, alături de tigrai, cu peste 10 milioane vorbitori, care se extind şi în Sudan. în grupul
nordic se include, în primul rând, ebraica - varianta modernizată, numită ivrit, vorbită de peste 5,6
milioane de persoane pe teritoriul statului Israel, la care se adaugă peste 6 milioane de persoane pe
teritoriul Statelor Unite ale Americii, câte 0,5 milioane de persoane în Argentina şi Canada, Rusia, Franţa şi
Marea Britanie.
• Grupa hamită se referă, în primul rând, la berberii din Africa de Nord, grupaţi în enclave izolate
în ariile Munţilor Ahaggar, Tibesti, Atlas, Tasili şi oazele Saharei. liste vorba de varianta egipteană, care,
deşi a fost asimilată, este folosită de circa 9 milioane de persoane în biserica coptă, mai frecventă în
Egiptul de Sus. Varianta libico-berberă cuprinde limba vorbită de libieni şi numizi, tuaregi, dispersaţi în
spaţiile aride ale Libiei, Tunisiei, Algeriei şi Marocului. De asemenea, în această grupă se mai includ
sudanezii din aria saheliană. Limbile hamite (nilo-sahariene) sunt folosite de circa 49 de milioane
persoane. Vorbitorii din grupa kushită, reprezentată de circa 45 de milioane de persoane, sunt dispersaţi,
dominant, în Somalia, Etiopia, Djibouti, mai puţin în Kenya, Tanzania, Sudan, Egipt. De fapt, limbile din
această grupă sunt vorbite de locuitori somalezi, oromo, afari, bedja şi hadiya. Peste 42 de milioane de
vorbitori ai limbii haussa, inclusă în grupa ciadiană, o folosesc şi pentru comunicarea interetnică în Africa
Guineeză: Camerun, Benin, Togo, Ghana, Nigeria, Niger.
■ Familia limbilor australoide este localizată în Asia de Sud-Est şi reprezentată de circa 110
milioane de vorbitori. Se impune, în primul rând, prin: ■ limba mon-kmer, vorbită de circa 20 de milioane
de persoane în sud-estul Chinei şi nordul Myanmar, care s-a extins în toată Indochina, în enclave
lingvistice specifice, in Cambodgia, sudul Vietnamului (kmer), apoi limba mon (Myanmar - Thailanda) şi
palaung (sudul Chinei); ■ limba vietnameză, vorbită de peste 76 de milioane de persoane, cu influenţe
chineze şi indiene; limba nicobară, cu circa 38 de mii de vorbitori, localizaţi in insulele Nicobare.
In ariile împădurite din Peninsula Malakka, triburile reziduale de senoi şi semangi, în număr de
peste 70.000 de persoane, vorbesc limba malakkiană. Limba khasi se vorbeşte în nord-estul Indiei de
peste un milion de persoane. Aici se adaugă limba munda, cu circa 13 milioane de vorbitori, din rasa
vaddoidă, în sudul Indiei, cu elemente de organizare tribală. Limba thai se vorbeşte de către 34 de
milioane de persoane în spaţiul dintre sudul Chinei şi Thailanda, Myanmar şi nord-estul Indiei. Limba lao
se vorbeşte de peste 21 de milioane de persoane în Laos şi Thailanda. Limba /Iman, reprezentată de circa
19 milioane de vorbitori în sud-estul Chinei, este considerată cea mai importantă minoritate etnică din
China. La acestea se adaugă limbile vorbite de unele grupuri etnice, localizate în spaţii izolate, cu peste 7
milioane vorbitori, repartizate în extremitatea sudică a Chinei sau în Triunghiul de Aur din Indochina (A.
Ungureanu, I. Muntele, 2006). De asemenea, de o parte şi de alta a frontierei dintre China, Vietnam şi Laos
se vorbeşte limba miao, de circa milioane persoane. Limba malayeză, numită şi indoneziana, este
vorbită de peste 315 milioane de persoane şi reprezintă circa 200 de popoare din Malaysia, Indonezia,
Filipine, Madagascar. în aceste spaţii geografice, se disting: indoneziana, limbă vorbită de peste 205
milioane de persoane; sundaneza, cu peste 36 de milioane de vorbitori; madureza, cu peste 11 milioane
de vorbitori; balineza, cu 5 milioane de vorbitori; dayacii, cu 3 milioane de vorbitori, în Kalimantan. De
asemenea, in insulele Sulawesi trăiesc peste 6 milioane de buginezi şi peste 3 milioane de makasari, care
vorbesc o limbă de factură malayeză. Limba filipineză, înrudită cu celelalte limbi malayeze, se vorbeşte
în Arhipelagul Filipine de circa 82 de milioane de persoane, la care aderă numeroase popoare din
arhipelag, din vestul Microneziei, precum Guam şi Palau, având, totodată, influenţe evidente ale limbii
spaniole. Limba malgaşă, apropiată de indoneziana prin structură şi lexic, s-a diferenţiat în urma
contactului cu arabii, africanii, indienii sau persanii. Este vorbită de circa milioane de persoane. Pe de altă
parte, numeroase etnii din spaţiul Insulindei vorbesc limbi apropiate celor de factură malayeză. Limba
microneziană se vorbeşte în nordul Oceaniei, în Micronezia, Marshall, Nauru, Mariane, Kiribati, Nui,
Line, de peste 225.000 de persoane. înrudită cu limbile malayeză şi indoneziana este limba formosană,
vorbită de circa 480.000 de persoane, în insula Taiwan.
■ Familia limbilor chino-tibetane cuprinde vorbitori de limbă chineză şi de limbă tibetană.
• Grupa chineză este reprezentată de cea mai numeroasă populaţie, cunoscută sub numele de han,
cu peste 1.282 de milioane de persoane. Este localizată în partea de est a Chinei, la nord şi la sud de spaţiul
Huanghe - Yangtze, de unde, de altfel, s-au direcţionat influenţele lingvistice spre exterior, în Indochina,
Indonezia şi Filipine.
Varianta mandarină este, de altfel, limba maternă a peste 920 de milioane de persoane, motiv pentru care a
fost desemnată limbă oficială. Celelalte limbi care formează grupa chineză au o largă reprezentare
teritorială în spaţiul Chinei.
• Grupa tibeto-birmană reprezintă peste 80 de milioane de vorbitori, care trăiesc în zona Tibet şi
spre sud, în Myanmar. Vorbitorii de limbă tibetană sunt dispersaţi spre vest până la frontiera cu Pakistanul
şi India, iar în sud se regăsesc în Nepal şi Bhutan şi spre est, până în provincia Qinghai. în spaţiul
Tibetului, trăiesc circa 12 milioane de persoane. în grupa tibeto-birmană se mai includ şi alte populaţii ce
folosesc, în vorbire, o limbă apropiată de cea tibetană sau birmană. Sunt acceptate, astfel, şapte subgrupuri,
individualizate prin grupuri şi număr variat de vorbitori, localizaţi în spaţii diferite din Nepal, Myanmar,
Bangladesh şi nordul Indiei, precum în tabelul de mai jos:

Subgrup - grup Număr vorbitori Subgrup Număr vorbitori


(milioane persoane) -grup (milioane persoane)
Pahari - sherpa - tamang 1,8 Yi (lolo) 7,2
gyarung - mishmi 3,0 birman 41,0
kachin 2,5 karen 7,9
naga - chin 3,4 Total 66,8

■ Familia limbilor nigero-congoleze este cea mai numeroasă dintre grupările lingvistice africane,
cu peste 500 de milioane de persoane şi distribuită pe un spaţiu întins, ce cuprinde Africa Centrală, Africa
de Vest, Africa de Est şi Africa de Sud. în Africa Centrală se impun limbile bantu, vorbite de peste 300
milioane de persoane; caracteristica lor este reprezentarea în 554 de limbi. Etniile înrudite cu populaţia
bantu sunt dispersate în Camerun, unde există peste 100 de comunităţi, în Nigeria de Est, în Guineea
Ecuatorială şi în Gabon. Pe de altă parte, în R.D. Congo şi în Republica Centrafricană domină lingala, iar
kongo acoperă bazinul inferior al fluviului Congo, până în Cabinda şi Angola; chiluba şi swahili sunt
răspândite in Platforma Shaba. Limbile bantu se regăsesc şi în Rwanda, Burundi, Tanzania, R.D. Congo şi
Uganda. De asemenea, limba swahili se extinde în zona litorală a Kenyiei şi Tanzaniei, apoi pe teritoriul
Angolei şi Namibiei, în Zimbabwe, Zambia, Mozambic. Limbile swazi, sotho, vorbite în Republica Africa
de Sud, Swaziland şi Lesotho, se completează cu tswana şi xhosa în sudul şi sud-estul Africii, după care,
prin mixtare cu populaţia malgaşă şi cu cea arabă, s-au format comorienii. Pe de altă parte, limbile bantu
includ şi gruparea ubanguiană, fragmentată în 112 limbi, vorbite de diverse populaţii ce trăiesc în
Republica Centrafricană şi R.D. Congo, la care se adaugă etniile zande, gbaya şi ngbandi, între R.D.
Congo şi Ciad, unde limba sango este oficială în Republica Centrafricană, dar se vorbeşte şi în R.D. Congo.
Unele asemănări cu limbile bantu le are şi limba vorbită de circa un milion de kordofanieni,
repartizaţi în partea centrală a Sudanului. Cu peste 23 de milioane de vorbitori se reprezintă limbile mande,
localizate în Mali, Senegal, Liberia, Guineea, Guineea-Bissau, Gambia, Sierra Leone şi Cote d'Ivoire. în
acest spaţii ale Africii de Vest, se impun limbile mandingo, folosite şi pentru comunicarea interetnică, şi
banmana. Limbile bantoide vestice, cu peste 40 de milioane de persoane, se vorbesc în vestul Africii, unde o
pondere importantă o are limba fulbe. De asemenea, în Africa Guineeză, din Liberia până în Nigeria, se
folosesc, dominant, limbile kwa şi gur, de către un număr dc peste 130 de milioane de vorbitori din Cote
d'Ivoire, Ghana, Togo, Benin, Nigeria şi Camerun.
■ Familia limbilor indopacifice este puţin numeroasă, întrucât cuprinde mai puţin de 2 milioane
de vorbitori. în număr de 20, limbile din grupa australiană sunt vorbite de aborigeni, localizaţi în părţile
centrală şi nordică ale Australiei. în insulele din vestul Oceanului Pacific -Fidji, Noua Caledonie, Solomon,
Vanuatu, Bismark şi litoralul nord-estic al Insulei Noua Guinee - trăiesc melanezieni care vorbesc circa
250 de limbi, incluse în grupa lingvistică melaneziană, care au similitudini cu cele din Arhipelagul malaez.
Grupul etnic fidjian, cel mai numeros, are peste 460.000 de persoane, fiind şi omogen lingvistic.
Comunicarea dintre diferitele comunităţi etnice se realizează folosind limbi europene sau derivate ale
acestora, precum bislama din insulele Vanuatu.
• Grupa andamană are un caracter regresiv, întrucât numărul vorbitorilor nu depăşeşte 300 de
persoane, fiind localizat în insulele Andamane, trăsăturile somatice ale acestora incluzându-i în rasa
negritoşilor.
• Grupa papuaşă este cea mai numeroasă din familia limbilor indopacifice, cu circa 8 milioane
persoane, care vorbesc peste 800 de limbi, ceea ce înseamnă cel mai vast mozaic lingvistic, repartizat pe
teritoriul Insulei Noua Guinee şi al insulelor apropiate (Bougainville, Noua Britanie), trăind în grupuri
răzleţe şi la un nivel tribal.
• Grupa polineziană, cu peste 1,4 milioane de persoane, este localizată în estul şi sudul Oceaniei,
din care 675.000de maori din Noua Zeelandă şi insula Chatam, băştinaşii din insulele Hawaii, Samoa,
Polinezia Franceză, Cook, Paştelui, Tuvalu, Tonga, Wallis, Niue, nord-estul insulelor Solomon, sudul
Microneziei. Numărul vorbitorilor de limbi băştinaşe este mult mai mic decât numărul persoanelor incluse
in etniile respective. De exemplu, limba maori este vorbită de numai circa 135.000 de persoane.
■ Familia limbilor dravidiene se reprezintă prin populaţii distribuite în triunghiul frontierei Iran -
Afghanistan - Pakistan, în partea nord-estică a Indiei (Bengal şi Orissa) şi în părţile sudică şi centrală ale
Indiei, cu grupuri etnice ce vorbesc limba urdu, cu precădere în Podişul Dekkan, până în partea central-
nordică, unde limbagondi are o frecvenţă mare, iar în extremitatea meridională a Podişului Dekkan şi în
partea nordică a Insulei Sri Lanka, cu reprezentarea largă a limbii tamilii, până în insulele Lacadive. în
aceste spaţii larg reprezentate în plan teritorial, familia limbilor dravidiene este vorbită de peste 275 de
milioane de persoane.
■ Familia lingvistică khoisanică se reprezintă prin circa 450 mii de vorbitori, incluşi în
ansamblul etnic al boşimanilor şi al hotentoţilor, răspândiţi mai mult în Africa de Est şi Australă, în sudul
Angolei, Namibia şi Botswana, mai mult în deserturile Kalahari şi Namibiei.
■ Familia lingvistică amerindiană vizează limbile vorbite de peste 46 de milioane de persoane,
repartizate în America Centrală şi de Sud, cu precădere în Munţii Anzi şi Brazilia şi mai puţin în America
de Nord.
■ Familia lingvistică caucaziană se referă la o diversitate foarte largă a limbilor vorbite de peste
9 milioane de persoane, precum abhaza, cercheza, ikabardina, cecena, i n guşa, adjara, svana,
mingrena etc. Tot izolate sunt şi limbile bască şi baltică.
■ Familia lingvistică paleosiberiană şi eschimosă-aleutină, cu circa 210.000 de vorbitori ai
limbilor ciukci, koriaci, kamceadali, în nord-estul Siberiei, şi ai limbilor aleutină şi eschimosă, în insulele
Alcutine, vestul Alaskăi şi nord-estul Americii de Nord.
Dinamica limbilor a înregistrat ritmuri foarte variate în ultimul secol. în primul rând, s-au
înregistrat creşteri deosebite ale numărului de vorbitori: de peste 5 ori, în cazul limbilor haussa (de 6 ori),
arabă (de 5,3 ori), kurdă (5,14 ori),yoruba (5,1 ori), fulbe (5 ori), oromo (5 ori) etc. Creşteri
semnificative s-au înregistrat, în aceeaşi perioadă, şi de alte limbi: persană (4,82 ori), igbo şi sebuană
(4,75 ori), amhara (4,67 ori), thai-lao (4,64 ori), uzbekă (4,6 ori), turcă (4,5 ori), spaniolă (4,22 ori),
assameză (4,1 ori), vietnameză (4,04 ori). Creşteri lente ale ponderii limbilor raportat la numărul de
vorbitori s-au înregistrat în spaţiul european, unde bilanţul natural al populaţiei este foarte scăzut.
Asemenea creşteri le-au înregistrat limbile ucraineană

4.4 Structura religioasa

Acest tip de structură are în vedere caracteristicile confesionale ale populaţiei, ce pot fi identificate
şi cuantificate, modul în care religia determină relaţii spaţiale într-un spaţiu clar determinat, precum şi
dinamica spaţio-temporală a fenomenului religios. Analiza structurii religioase a populaţiei este posibilă
numai în raport cu o serie de criterii, precum: felul credinţei, frecvenţa practicilor religioase, a participării
la diferite ceremonii şi obiceiuri religioase. Pe de altă parte, sunt vizate distribuţia, contrastele şi variaţiile
spaţiale, impactul sistemelor religioase asupra structurilor demografice, asupra economiei, asupra
peisajului geografic şi asupra fenomenelor religioase.
In evoluţia fenomenului religios, au fost stabilite patru momente distincte: preistoria, revoluţia
neolitică, antichitatea clasică, perioada dominaţiei occidentale (N. Smart, 1999). Aceste momente distincte
au fost dominate de sisteme religioase, precum: monoteismul, specific religiilor apărute în Orientul
Apropiat, respectiv mozaismul, creştinismul, islamul, care admit existenţa unui singur Dumnezeu;
henotismul, care acceptă o divinitate unică, fiind specific unor popoare antice; dualismul, care se referă la
faptul că lumea este produsul unei lupte între două forţe contrarii: binele şi răul, lumina şi întunericul; »
politeismul, caracterizează hinduismul prin existenţa mai multor divinităţi; ateismul, care nu acceptă
existenţa mai multor divinităţi; » animismul, care se distinge prin cultul spiritelor reprezentate de forţele
naturii sau de sufletele celor dispăruţi (J. M. Nicole, 1990).
Apartenenţa la o religie este relativă, în condiţiile în care nu se recenzează şi nu există o evidenţă
continuă şi globală. Informaţiile privitoare la apartenenţa confesională a indivizilor sunt inexacte în unele
ţări, unde tenta democratică a mentalităţii, pe fondul tradiţiei biblice, nu impune cunoaşterea adevărului
despre structura rasială, etnică şi religioasă.
Interpretarea distribuţiei spaţiale pune în evidentă un mozaic religios în sfera căruia cea mai mare
pondere revine confesiunii monotesite, la care aderă peste 3,35 miliarde de locuitori. Aria confesională a
creştinismului, desprins din iudaism, îşi are originea în Palestina de acum 2.000 de ani şi se reprezintă în
numeroase ţări din Europa, Asia de Vest, Africa de Nord-Est, America de Nord, America Latină, Australia
şi Noua Zeelandă. Religia creştină, cu peste 2.045 de milioane de aderenţi, este dominată de catolicism, cu
peste 1.105 de milioane aderenţi (18% din populaţia Terrei) şi cu o largă distribuţie în America Latină
(peste 428 de milioane de credincioşi), in Europa (circa 321 de milioane de adepţi) şi America de Nord
(circa 357 milioane). Cu o pondere mai mică (6,39%) se înscrie protestantismul, în Europa (peste 150
milioane credincioşi), în Africa (125 milioane de aderenţi), în America de Nord (în jur de 119 milioane), în
Australia şi în Noua Zeelandă (23 de milioane). în categoria religiei creştine sunt incluse şi anglicanismul,
adventismul de ziua a şaptea, baptismul, la care aderă circa 390 de milioane de persoane (4,68%), apoi, cu
o pondere mai mică, ortodoxismul (3,0%), cu peste 200 de milioane aderenţi, în ţări ale Europei de Est,
Centrale şi de Sud-Est. Iudaismul se identifică cu un singur grup etnic, este o creaţie a evreilor, iniţiată în
secolul al XlII-lea î.Hr. Această religie este practicată în mod exclusiv de 14,5 milioane de evrei din Israel
şi din diaspora (fig. 50).
Islamismul s-a născut în secolul al VH-lea d.Hr. în vestul Arabiei şi este, cu precădere, întâlnit în
Asia şi Africa, cu circa 1.250 de milioane de aderenţi (circa 19% din populaţia Terrei). Această religie se
reprezintă prin: sunniţi (90%), şiiţi (9,8%) şi kharjiţi (0,2%). Distribuţia spaţială a acestui cult religios se
referă, în primul rând, la Asia de Vest, Asia de Sud, Asia Centrală, Asia de Sud-Est, Africa de Nord şi
Centrală, Peninsula Balcanică (Albania, Kosovo, Bosnia şi Herţegovina). Islamismul s-a extins odată cu
cuceririle realizate de imperiile musulmane: Califatul Arab, Imperiul Otoman, Imperiul Marilor Moguli.
De asemenea, islamul a înaintat spre sud, în Africa, dizlocând credinţele animiste din Nigeria, Burkina
Fasso, Cote d'Ivoire, Republica Africa Centrală, Uganda, unde ponderea religiei şi a populaţiei de credinţă
musulmană variază între 50 şi 75% din totalul populaţiei. Acest fapt se explică prin ritmul mult mai
eficient al propagandei coranice şi aderenţa mai uşoară la islam, având în vedere apropierea acestuia de
tradiţiile africane, începând cu menţinerea poligamiei. De altfel, întregul continent african este islamizat în
proporţii variabile, de la 5-10% din totalul populaţiei părţii sudice, respectiv Africa de Sud, Botswana,
Namibia, până la 100% în nordul Africii: Libia, Maroc, Sahara Occidentală, Mauritania. Ritmul de
islamizare este mai lent în America de Sud, unde numai Surinam se apropie de 25%, apoi Guyana şi
Brazilia, cu peste 10%. Asia este al doilea continent puternic islamizat, cu deosebire în părţile sud-vestică,
centrală, sud-estică. Triunghiul islamic al Asiei este constituit din Arabia Saudită - Oman - Emiratele Arabe
Unite - Qatar -Bahrain - Kuweit - Yemen - Turcia - Afghanistan, Iran, Pakistan, cu ponderi ridicate ale
populaţiei musulmane: 95-100%. Migraţiile populaţiilor musulmane au dus, în ultimele decenii, la
creşterea ponderii acesteia în totalul populaţiei unor ţări: 30-35% în Germania, 10-15% în Elveţia sau
Canada (fig. 51).
In categoria religiilor desprinse din doctrine moral-filosofice se includ: taoismul, cu peste 2,6
milioane aderenţi şi practicat în China; confucianismul, iniţiat în secolul V î.Hr., acceptat de circa 6,5
milioane aderenţi; jainismul, divizat în două secte, practicat de circa 4,5 milioane aderenţi, în India.
Buddhismul, cu circa 380 de milioane de aderenţi, reprezintă peste 6,0% din populaţia Terrei, fiind
frecvent în Extremul Orient (China, Japonia, Coreea, Mongolia), Asia de Sud-Est, din Vietnam până în
India şi Nepal.
Religiile etnice formează comunităţi închise, se identifică spaţial cu unele grupe etnoculturale şi cu
un model de viaţă specific. Ponderea populaţiei ce aderă la aceste religii este de peste 22% din totalul
mondial. Cu peste 800 de milioane de aderenţi, hinduismul formează cultul religios dominant în India,
Bangladesh, Indochina. S-a născut în nord-vestul Indiei (Punjab) în secolul al III-lea î.H. Iudaismul este, de
asemenea, o religie etnică.
Sunt considerate religii etnice şi confucianismul şi taoismul (frecvente în China, Vietnam, Coreea,
Singapore), cu circa 450 de milioane de aderenţi, în sfera cărora se includ şi shintoismul (religie apărută în
Japonia în perioada antică şi practicată de circa 50 de milioane de aderenţi şi sincretismul (sikh), apreciate
drept culte politeiste. Sikhismul a apărut în secolul al XV-lea în Punjab şi se practică în nord-vestul Indiei
şi în diaspora de circa 25 de milioane de aderenţi.
Credinţele primitive au caracter tribal şi consideră că obiectele şi fenomenele din natură au suflet.
Aceste credinţe desemnează religiile tribale, în sfera cărora se includ circa 240 de milioane de adepţi, cu
deosebire în Africa (peste 150 de milioane de aderenţi), Papua-Noua Guinee şi America. Este vorba de
populaţii care n-au fost asimilate/convertite la alte religii şi care se identifică prin grupuri culturale ce
reprezintă animismul şi shamanismul. în proporţie de peste 24,0% din totalul populaţiei mondiale sunt
persoanele fără religie, distribuite mai ales în Asia (circa 740 milioane de atei) şi în Europa (circa 185 de
milioane de atei). Numărul aderenţilor la ateism a crescut în ţările comuniste, ca urmare a presiunii
ideologice şi a ameninţărilor fizice ale comunismului.
în secolul al XlX-lea, s-au conturat noi religii, care au derivat din cele vechi, după care au fost
completate, precum: A moonismul, fondat în Republica Coreea, în 1954, format ca religie cu o amprentă a
liberalismului economic; * bahaismul, fondat în Iran, de Mirza Aii Muhammad, ca o intenţie de conciliere
a iudaismului cu creştinismul, islamul şi zoroastrismul, frecvent în India şi Africa; & biserica penticostală
s-a desprins din rândurile metodiştilor şi se reprezintă prin circa 27 de milioane de aderenţi, în Brazilia,
S.U.A., Europa de Est, fostul CSI, cu audienţă mare în etnia ţigănească. Alte religii confuze, acuzate de
practici obscure şi îndoielnice, se referă la: Martorii lui lehova, mai frecvent în S.U.A., Mexic, Brazilia;
mormonii, in statul Utah; Meditaţia transcedentală, în Europa şi S.U.A.; biserica scientisă, în Marea
Britanie, S.U.A. etc. (A. Ungureanu, 1. Muntele, 2006).

4.5. Structura pe grupe de vârstă şi sexe

Vârsta şi sexul sunt caracteristici demografice majore, în funcţie de care variază fertilitatea,
natalitatea, mortalitatea, mobilitatea teritorială a populaţiei, gradul de ocupare a populaţiei şi rata de
activitate.

4.5.1. Structura pe grupe de vârstă

Structura populaţiei pe grupe de vârstă reprezintă expresia divizării populaţiei totale a unui teritoriu
în efective anuale, cincinale, decenale sau în trei grupe: populaţia tânără, populaţia adultă şi populaţia
vârstnică.
Această caracteristică demografică permite cunoaşterea şi analiza ponderii populaţiei cu vârstă de
muncă şi a capacităţii de înlocuire a generaţiilor, a consumului şi nevoilor de echipare, fapte care prezintă
importanţă pentru planificarea corectă a economiei şi a dotărilor sociale. De asemenea, prin valorile acestui
parametru demografic pot fi explicate starea de morbiditate a populaţiei şi sensibilitatea diferitelor vârste.
Totodată, analiza informaţiei oferite de această caracteristică demografică este facilitată printr-o tehnică
grafică simplă, dar relevantă, precum diagrama numită piramida vârstelor sau diagrama ternară, cu trei
axe, în situaţia unor anali/c comparative.
a) Grupa tânără cuprinde, în funcţie de gradul de dezvoltare al ţărilor, fie populaţia de 015 ani, fie
cea de 0-18 ani sau cea de 0-20 ani. Astfel, în ţările dezvoltate, intrarea în rândurile populaţiei active se
produce mai târziu, întrucât perioada de formare/şcolarizare este mai lungă. Totodată, în ţările în dezvoltare
sau subdezvoltate, inserţia pe piaţa muncii se face mult mai devreme şi, prin urmare, grupa tânără include
populaţia de 0-15 ani. în aceste ţări, ponderea grupelor de 0-15 ani depăşeşte 40% din totalul populaţiei în
numeroase state africane, situate în Africa Subsahariană, apoi în Asia de Sud (Irak, Yemen, Afghanistan,
Pakistan, Nepal, Buthan, Laos, Cambodgea, Papua-Noua Guinee) şi în America Centrală (Guatemala,
Honduras, Nicaragua).
b) Grupa adultă este reprezentată de populaţia productivă, a cărei vârstă variază de la ţară la ţară,
între 15-59 ani sau 15-65 ani, 20-65 ani sau 20-59 ani.
c) Grupa vârstnică, neproductivă, cuprinde populaţia de peste 60 sau 65 de ani, limita fiind stabilită
de vârsta de pensionare, corelată cu speranţa de viaţă la naştere.
Raportul dintre grupele de vârstă determină valori diferite în plan teritorial, care pun în evidenţă
tendinţele de îmbătrânire sau de întinerire a populaţiei. Astfel, se apreciază că tendinţele de întinerire a
populaţiei sunt relevante când grupa tânără (0-20 ani) depăşeşte 35% din totalul populaţiei. în mod
convenţional, se apreciază că o populaţie este tânără dacă proporţia populaţiei vârstnice este mai mică de
7,0%; la o proporţie de 7-12%, se anunţă că procesul de îmbătrânire demografică este în curs de
desfăşurare; în cazul în care vârstnicii reprezintă peste 12% din populaţia totală, este vorba de fenomenul
de îmbătrânire demografică deja conturat şi cu tendinţă de creştere. Pe seama acestui raport, pot fi
identificate contraste între regiunile dezvoltate şi regiunile în dezvoltare (tabelul 27).

Tabelul 27 - Ponderea grupelor de vârstă tânără, adultă şi vârstnică pe Glob, pe regiuni geografice şi pe continente (2000-2005)
Aria geografică 0-15 ani 15-64 ani peste 64 ani
(%) (%) (%)
MONDIAL 30,6 62,6 6,8
Regiuni dezvoltate 18,7 67,2 14,1
Regiuni în dezvoltare 33,4 61,6 5,0
Europa 27,8 49,8 14,0
Asia 32,0 63,0 5,0
America de Nord 22,0 65,0 13,0
America Latină 34,0 61,0 5,0
Australia şi Oceania 26,0 64,0 10,0
Africa 43,2 53,6 3,2
Rusia (şi CSI) 22,0 66,0 12,0

Din totalul populaţiei tinere (circa 2,8 miliarde persoane), peste 60% trăiesc în ţările în dezvoltare şi
circa 40% în ţările dezvoltate. De asemenea, circa 90% din totalul mondial al grupei vârstnice (circa 580
milioane persoane) se află în ţările dezvoltate.
Ponderea populaţiei vârstnice depăşeşte 14% în Europa, 13% în America de Nord şi a urcat, în anul
2004, la 19,26% în România. Ca urmare, Europa este numită „polul bătrâneţii". Africa, în schimb, este
considerată „polul tinereţii". Cele mai ridicate ponderi ale populaţiei tinere pe ţări se înregistrează în Kenya
(51,2%), iar cele mai mici în Suedia (16,9%). în România, ponderea acestei grupe a urcat la 16,4% pentru
grupa de 0-15 ani sau 24,12% pentru grupa de 0-20 ani, la nivelul anului 2004 (fig. 52).
Modificările mari în structura populaţiei pe grupe de vârstă pot fi aduse de evoluţia ratei natalităţii
şi a ratei mortalităţii. Acestea pot determina discontinuităţi sau constanţă în mărimea demografică a
grupelor de vârstă. Mobilitatea populaţiei grupei de 20-40 de ani poate determina creşterea natalităţii în
centrele de atracţie a forţei de muncă şi o reducere a acesteia în localităţile parţial depopulate. Astfel, în
unele state arabe, precum Qatar, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Bahrein, ponderea grupei de vârstă de 20-
40 de ani depăşeşte 40% din totalul populaţiei, ca urmare a prezenţei imigranţilor ca forţă de muncă în
industria petrolului. în alte situaţii, emigrarea populaţiei tinere a determinat îmbătrânirea demografică şi
apariţia unor dscontinuităţi în mărimea grupelor de vârstă. Astfel, ponderea grupei de 20-40 de ani în
totalul populaţiei judeţului Teleorman a scăzut cu 26,6%, în timp ce ponderea grupei de vârstă de 60 de ani
şi peste a urcat la 27,17% din totalul populaţiei judeţului, în anul 2004.
In statele industriale/dezvoltate tineretul are o pondere redusă, de regulă sub 30%, ajungând, în anul
2005, până la 17% din totalul populaţiei, în Germania, Franţa, Marea Britanie, Suedia sau 20% în
Danemarca, Austria, 23% în Islanda, Ungaria, în timp ce adulţii depăşesc puţin media mondială (55-60%).
în schimb, vârstnicii au o pondere ce variază între 15 şi 20%. De fapt, ţările industriale se includ în stadii
ale tranziţiei demografice, pe fondul variaţiilor ratelor natalităţii şi mortalităţii, pe de o parte, şi ale duratei
medii a vieţii, pe de altă parte.
a. Populaţie dominant tânâră; b. Populaţie îmbătrânită; c. Populaţie în
curs de întinerire
Fig. 54 - Tipuri de piramidă a
grupelor de vârstă
Structura populaţiei pe grupe de vârstă din vechile regiuni industrializate se reprezintă printr-o
piramidă cu vârf aplatizat şi formă mult mai îngustă şi alungită, asemănătoare unui „clopot" sau „bulb" (fig.
54). Cât priveşte piramida cu formă de clopot, cu baza îngustată şi flancuri convexe, trunchi extins şi vârf
alungit, aceasta vizează ţările cu populaţie tânără redusă numeric şi o pondere mai mare de adulţi şi
vârstnici, fapt ce se explică prin scăderea natalităţii. Relevant, în acest sens, este modelul corespunzător
stării demografice din Austria, Franţa, Monaco, Elveţia, Suedia, Irlanda, Bosnia-Herţegovina, Ucraina etc.
Piramidele vârstelor populaţiei unor ţări, precum Albania, Armenia şi Azerbaidjan, au fie o formă
de triunghi, care semnifică o natalitate ridicată şi, de aici, o pondere superioară a populaţiei tinere, fie o
formă de amforă, cu baza îngustată, ce tinde spre forma de turn, trunchi fracturat şi vârf extins, fapt ce
arată proporţii apropiate ca valoare ale tinerilor şi vârstnicilor şi o pondere crescută a adulţilor, de peste
50%. Asemenea fapte caracterizează mai ales ţările cu natalitate oscilantă, pusă pe seama condiţiilor socio-
economice specifice: România, Republica Moldova, Polonia, Ungaria, Germania, Cehia, Bulgaria, Rusia,
Slovacia, Belarus. Forma de amforă trece la o bază restrânsă, cu un trunchi foarte extins şi un vârf suplu, în
cazul piramidelor grupelor de vârstă ce reprezintă Austria, Belgia, Luxemburg, Italia şi Suedia (fig. 55),
pentru care soluţia inevitabilă este compensarea prin imigrare sau redresarea natalităţii prin măsuri sociale
şi financiare stimulative. Un exemplu, în acest sens, este Franţa, care a trecut la aplicarea unor unor măsuri
pronataliste. De altfel, în cazul ţărilor vest-europene, efectele războaielor mondiale din secolul trecut se
regăsesc în îngustarea la nivelul vârstelor de 65-69 de ani şi 88-93 de ani. Pe de altă parte, zig-zagurile
redate de variaţiile numerice ale vârstelor caracterizează modelul demografic al unor ţări din Europa de
Est, precum Rusia, Ucraina, Belarus.

Fig. 55 - Piramide structurale ale grupelor de vârstă ale


populaţiei: a) Italiei; b) Suediei

în cazul altor ţări, precum Norvegia, Lituania, Letonia, Islanda, Estonia, Finlanda, Croaţia, Georgia,
Serbia, Muntenegru, Belgia, Olanda, Italia, Grecia, Danemarca, Slovenia, Spania, forma de amforă are
baza şi trunchiul aproximativ egale şi un vârf alungit, similar cu forma medie a piramidei vârstei populaţiei
Europei. De asemenea, un caz aparte îl reprezintă şi piramida vârstelor populaţiei din Franţa, care pune în
evidenţă disimetria marcată a sexelor, impusă de o rată a feminităţii de 105% şi o pondere crescută a
populaţiei cu vârstă mai mică de 65 de ani, din care cea feminină prezintă o evidentă superioritate
numerică.
Cazurile particulare care anunţă scăderea valorilor bilanţului natural al populaţiei sau a numărului
acesteia într-o măsură tot mai mare de teritorii sau de ţări, începând cu Japonia şi Germania, se reprezintă
grafic prin piramide ale vârstelor ce trădează scăderea bruscă a grupelor tinere printr-un profil în formă de
as de pică. în aceste situaţii demografice, se conturează îngustări ale bazei piramidelor care au şi vor căpăta
tot mai clar forma unei amfore, cu trunchi fracturat şi un vârf extins lateral, în partea populaţiei feminine,
aşa cum se profilează modelul demografic din Suedia, Italia, Republica Populară Chineză (fig. 55, 56),
numeroase ţări europene şi Japonia.
Specialiştii apreciază că structurile grupelor de vârstă caracteristice ţărilor în dezvoltare şi ţărilor
dezvoltate se vor menţine, după care se vor amplifica şi diversifica în următorul sfert de secol (tabelul 28).

Rţp 56 - Piramide itruiturale alt gruptlor


de vârsta ale populaţiei Chinei In antt
Capitolul 4 - Structurile populaţiei

% 10 8 6 4 2 0 2 4 6 8 10%
Fig. 57 - Piramide structurale ale
grupelor de vârstă ale
populaţiei Indiei şi Braziliei
In aceste situaţii, piramidele structurale se vor caracteriza prin flancuri concave cu baze extinse, în
ţările slab dezvoltate, sau flancuri convexe cu baze îngustate, în ţările dezvolate (fig. 57).
Ponderea mediei mondiale a grupei tinere (0-20 ani) pentru anul 1995 a fost de 40,82%, fiind
susţinută mai ales de ţările în dezvoltare, unde numărul tinerilor determină o proporţie de 40-52%, în ţări
precum Kenya, Tanzania, India, Brazilia, Iordania. în aceste ţări, ponderea adulţilor este puţin sub media
mondială (45-55%), în timp ce vârstnicii totalizează intre 2 şi 7%.
Pe de altă parte, ponderea populaţiei tinere (0-15 ani) este cu 14,7% mai mică în ţările dezvoltate, iar a
populaţiei vârstnice, cu 9,8% mai mare. Rezultă deci o structură îmbătrânită pentru ţările dezvoltate şi una
întinerită pentru ţările în dezvoltare (tabelul 27). Acest fapt se explică prin durata medie mai scurtă a vieţii în
numeroase ţări, începând cu cele din Africa de Est, Centrală şi de Sud, precum Kenya, R.D. Congo, Somalia,
Tanzania, Uganda, Malawi, Rwanda, Burundi, Etiopia, Zambia, Zimbabwe etc, unde speranţa de viaţă la
naştere variază între 30 şi 50 de ani (fig. 59).

Tabelul 28 - Structura populaţiei pe grupe de vârstă in ţări dezvoltate şi in ţări in dezvoltare (%)

Ţari 0-14 15-64


65 ani Ţara 0-14 15-64 65 ani şi peste
şi peste
1950 2025 1950 2025 1950 2025 1950 2025 1950 2025 1950 2025
S.U.A. 26,9 19,7 64,9 62,2 8,1 18,1 China 33,5 20,4 62,0 67,7 4,5 11,9
Rusia 28,9 16,6 64,9 65,4 6,2 18,1 India 38,9 23,0 57,7 68,7 3,4 8,3
laponia 35,4 13,9 59,6 60,5 4,9 25,7 Indonezia 39,1 23,0 56,9 68,8 4,0 8,3
Marea 22,3 18,2 66,9 62,8 10,7 19,1 Brazilia 42,3 22,3 55,5 66,9 2,5 10,8
Britanie
Franţa 22,7 17,7 65,9 61,4 11,4 21,3 Pakistan 37,9 31,3 56,7 65,7 5,3 5,0
Italia 26,3 13,2 65,4 62,9 8,3 25,2 Bangladesh 37,6 24,1 58,8 70,1 3,6 5,8
Germania 22,3 13,1 67,1 64,0 9,7 22,9 Nigeria 45,7 37,2 58,9 59,1 2,4 3,8
Rcp. 39,2 17,9 56,6 66,9 4,2 15,2 Mexic 42,2 23,0 53,7 68,0 4,1 9,0
Coreea
De fapt, Africa este continentul cu populaţia cea mai tânără, in care grupa de 0-20 ani
reprezintă peste 43% din totalul acesteia, iar grupa de 0-15 ani are o pondere de 33%, dar cu valori mai
mari în Africa Subsahariană (44%). Cu proporţii mai mici sau mai puţin apropiate se înscriu Asia de Sud,
America Latină şi Asia de Est (fig. 60).

15 – 19 ani
10-14 ani
6-8 ani
0-4 ani
Regiuni dezvoltate
15-19 ani

10 14 ani

6-8 ani

0-4 ani

Regiuni in dezvoltare

mii. loc. 200 100 0 100


200
MASCULIN
FEMININ
Fig. 60 - Structura populaţiei tinere pe grupe de vârstă şi sexe, în regiunile dezvoltate şi in regiunile in dezvoltare (2000-2005)

In ţările cu numeroşi imigranţi, precum cele din zona Golfului Persic, afluxul puternic de forţă de
muncă adultă duce la o deformare pozitivă a grupei de vârstă medic, la o reducere a ponderii tineretului. De
exemplu, în Kuwait ponderea grupei tinere coboară la 26%, iar grupa vârstnicilor la 2-3% în Qatar, Bahrein,
Emiratele Arabe Unite. Ţările arabe se vor înscrie şi în anul 2015 în categoria valorilor mai mici de 5% din
totalul populaţiei pentru vârsta de 65 de ani şi peste: F,miratele Arabe Unite (1,6%), Qatar (2,1%), Kuweit
(3,1%), Libia (4,9%), Oman (3,6%), Arabia Saudită (3,3%), Iordania (3,9%), Siria (3,6%), Bahrein (4,2%),
Yemen (2,5%), teritoriile palestiniene ocupate (3,0%). La acestea se adaugă numeroase ţări africane şi din
Oceania. Tendinţa de lungă durată de creştere a ponderii populaţiei în vârstă de peste 60-65 de ani,
concomitent cu reducerea proporţiei populaţiei tinere şi a celei adulte în ansamblul efectivului total, conduce
la extinderea îmbătrânirii demografice (fig. 61). De fapt, ţările cu dezvoltare elevată vor înregistra, în anul
2015, cea mai ridicată pondere a populaţiei de 65 de ani şi peste (18,0%). în acest sens, cel mai ridicat indice
al îmbătrânirii demografice va fi atins în Japonia (26,2%), Italia (22,1%), Germania (20,9%), Suedia
(20,2%), Finlanda (20,1%). De asemenea, peste media indicelui de îmbătrânire demografică specifică
acestor ţări se vor înscrie: Grecia (19,9%), Bulgaria (19,2%), Belgia (19,0%), Danemarca (18,8%), Croaţia
(18,7%), Elveţia (18,7%), Austria (18,6%), Franţa (18,5%), Portugalia (18,5%), Spania (18,3%), Slovenia
(18,2%).

Reducerea valorilor fertilităţii şi creşterea mortalităţii după anul 1950 au determinat


scăderea lentă a natalităţii, scăderea ponderii populaţiei tinere şi creşterea numărului populaţiei în vârstă.
Fenomenul de îmbătrânire demografică s-a amplificat odată cu scăderea mortalităţii şi, de aici, extensia
cohortelor de vârstnici. De fapt, efectele diferitelor evenimente - războaie, epidemii, migraţii, baby-boomuri,
politici demografice şi comportamente demografice diferite -explică diversitatea structurilor pe grupe de
vârstă şi tipurile de piramide ale vârstelor. Analiza modelelor grafice vizând structura populaţiei pe grupe de
vârstă pune în evidenţă următoarele aspecte:
• ţările cel mai puţin dezvoltate, aflate într-o fază incipientă a tranziţiei fertilităţii şi mortalităţii, se
caracterizează printr-o pondere mai mare a populaţiei tinere (fig. 62), fapt care anunţă o creştere rapidă a
populaţiei, precum R.D. Congo (40,7%), Etiopia (40,1 %), populaţia de 65 şi peste: R.D. Congo (2,9%),
Etiopia (3,3%). Populaţia vârstnică, de peste 65 de ani, se înscrie într-o medie anuală de circa 7,0%, dar cu
valori mai mici de 5,0% în toată Africa (mai puţin Kgipt, Tunisia, Algeria, Maroc, cu peste 5,0%), Asia de
Sud-Vest şi de Sud şi uele ţări din America Latină (Paraguay, Bolivia, Guatemala, Honduras, Nicaragua,
Costa Rica), Guyana Francează, Papua-Noua Guinee, Timorul de F-st, Laos, Cambodgia, Filipine (fig. 63).
Mai mult decât atât, ponderea acestei grupe de vârstă coboară la 2-3% în ţările slab dezvoltate, precum:
Sudan, Niger, Mali, Liberia, Uganda, Swaizland, Lesotho etc. Acest fapt este confirmat şi de vârtsa medie
redusă de 15-20 de ani a populaţiei ţărilor slab dezvoltate economic, social-cultural şi de populaţie tânără
numeroasă. Africa este, de altfel, continentul cu cea mai joasă vârstă medie, de 17-18 ani, mărime care
defineşte şi ţările din Peninsula Arabiei.
• ţările mai puţin dezvoltate, aflate într-o fază mai avansată a tranziţiei demografice, înregistrează o
pondere mai mare a populaţiei adulte, în timp ce populaţia tânără este în scădere (fig. 64), fapt care anunţă o
creştere lentă a populaţiei. Este vorba de China, ca model reprezentativ, ţară în care politica demografică
specială a început prin programe de planificare familială şi cu sloganul „ Căsătoria mai târziu, diferenţe de
vârstă mai mari intre copii şi mai puţini copii" (fig. 65). Se adaugă la acest model demografic şi alte ţări, dar
cu caracteristici diferite ale ritmului de scădere a ponderii populaţiei tinere şi de creştere a ponderii
populaţiei adulte, după anul 1950, precum: India, Indonezia, Bangladesh, Mexic, Brazilia, Pakistan, Nigeria,
Filipine, Vietnam, Egipt, pe fondul emancipării populaţiei şi al migraţiei.
Fig. 65 - Succesiunea momentelor programelor de planificare familială in Republica Populară Chineză (in perioada 1960-2000)

• ţările dezvoltate în care procesul de tranziţie s-a încheiat prezintă o fertilitate redusă, valori scăzute
ale natalităţii, o pondere redusă a populaţiei tinere şi o creştere continuă a populaţiei vârstnice. Tipul actual
de evoluţie demografică se caracterizează prin stagnare în ţări ale Europei de Vest şi de Nord şi, în
perspectivă, prin declin, fapt care va face ca, spre anul 2050, piramida vârstelor să fie răsturnată, având baza
foarte îngustă şi vârful aplatizat (fig. 66). Este vorba, în acest caz, de o îmbătrânire demografică,
demonstrată de baza piramidei vârstelor. în condiţiile creşterii ponderii populaţiei vârstnice, este vorba de o
îmbătrânire demografică, pusă în evidenţă de vârful piramidei, în timp ce, grafic, se produce o umflare a
piramidei vârstelor. Tipice, în acest sens, sunt Italia, Germania şi Japonia, care se identificau, în anul 2005,
prin ponderi foarte coborâte ale grupei de vârstă de 0-15 ani: 13,1% din populaţia Germaniei, 13,2% din
populaţia Italiei şi 13,9% din populaţia Japoniei; totodată, grupa de vârstă de 65 de ani şi peste a urcat la
25,7% în Italia, 25,2% în Japonia şi 22,9% în Germania.
Vârsta mediană este un indicator al îmbătrânirii sau al întineririi demografice, care a variat, după
1985, între 23,5 şi 25 de ani. Aceste valori sunt puse pe seama mărimii bazei piramidei vârstelor populaţiei
Terrei.
De asemenea, pe continente, vârsta mediană este cuprinsă între 17,3 ani, pentru Africa, şi 33,9, ani
pentru Europa. Pe categorii de ţări, datele se prezintă diferenţiat, vârsta mediană a populaţiei regiunilor
dezvoltate fiind cu 15 ani mai mare decât cea specifică populaţiei regiunilor mai puţin dezvoltate.
Repartiţia vârstelor mediane ale diferitelor naţiuni este suficient de edificatoare, în sensul că ţările în
dezvoltare prezintă o omogenitate puternică, spre deosebire de ţările dezvoltate, unde diversitatea acestora
este o caracteristică evidentă. însă, pe regiuni, vârsta mediană este inferioară valorii de 20 de ani, cum ar fi
Asia de Sud-Vest şi Meridională cu 19 ani, Africa cu 17-18 ani (în Africa Centrală, coboară la 16,5 ani) şi
America Centrală cu 18-20 ani, ceea ce înseamnă că mai mult de jumătate din populaţia Terrei nu are încă
20 de ani. în ţările dezvoltate, vârsta mediană a înregistrat o creştere continuă de la 28,6 ani în 1950, la 37,5
ani în anul 2000 şi se preconizează să atingă 42,9 ani în anul 2050.
în schimb, în anul 2000, în ţările dezvoltate din Australia şi din America Latină (arealul cu climă
temperată), vârsta mediană era superioară valorii de 27 de ani. Aceasta era de 30 de ani în Japonia şi Rusia.
în Europa Occidentală, se ajunge la 33 de ani şi în America de Nord la 35,9 de ani. Local, aceste valori pot
ajunge la 42 de ani la Nisa, oraş populat, dominant, de retraşi şi rentieri ai vârstei a IlI-a, apoi la
39 de ani la Paris. în cazul populaţiei albe din Miami Beach, s-a înregistrat o vârstă mediană de peste 45 de
ani (fig. 67), explicaţia fiind aproape similară cu aceea dată pentru oraşul Nisa.
Aceste proporţii se justifică prin variaţia ponderii grupelor de vârstă atât de diferită de la o ţară la
alta. în ţările slab dezvoltate vârsta mediană a populaţiei a scăzut de la 21,2 ani în 1950, la 19,0 ani în 1970,
ca urmare a reducerii mortalităţii generale şi infantile, a unui nivel ridicat al fertilităţii, respectiv a creşterii
contigentului fertil feminin. Se estimează ca, în anul 2050, vârsta mediană maximă să se apropie în Europa
de 43,7 ani şi în America de Nord de 40,4 ani, iar cea minimă, de 30,1 ani, în Africa. Explicaţia rezidă în
reducerea fertilităţii şi a mortalităţii, pe de o parte, şi amplificarea procesului de îmbătrânire demografică, pe
de altă parte.
Capitolul 4 - Structurile populaţiei

Pe ansamblu, populaţia urbană este mai tânără decât cea rurală, ca urmare a afluxului migratoriu
şi a nivelului fertilităţii. De asemenea, populaţia oraşelor cu funcţie industrial-minieră este mai tânără, în
timp ce în oraşele cu funcţii terţiare este mai puţin tânără. Tendinţa de îmbătrânire demografică a populaţiei
este confirmată dc evoluţia vârstei mediane de la 21,6 ani în 1970, la 26,6 ani în 2000, urmând ca, în 2050,
jumătate din populaţia lumii să depăşească 37 de ani; în regiunile dezvoltate, se va ajunge la peste 45 de
ani, în regiunile mai puţin dezvoltate la peste 36 de ani, iar în lumea a IlI-a la mai puţin de 20 de ani. în
acest context, rata totală de dependenţă va înregistra o creştere evidentă de la 61 dependenţi/100 de adulţi
în 1998, la 92 dependenţi/100 de adulţi în 2050, când numărul octogenarilor va fi dc 311 milioane de
locuitori, alături de care vor trăi 57 milioane de nonagenari şi peste 2 milioane de centagenari.
Calitatea structurii demografice arată că sub limita raportului bun (0,42) se află Africa (0,08), fiind
continentul cu cea mai tânără populaţie, urmat de Asia Central-Sudică (0,13), America Centrală (0,15),
Asia Centrală (0,06) şi Oceania (0,41). Indicele de îmbătrânire demografică a crescut, în perioada 1980-
2005, de la 0,19 la 0,25, situându-se, deci, sub limita raportului bun. Prin urmare, indicele de bătrâneţe,
calculat prin relaţia +60/-20 prezintă valori deasupra raportului bun în Europa (0,89), America de Nord
(0,59), Federaţia Rusă (0,85) şi Europa de Est (0,88), Europa de Vest (0,98), Europa Meridională (1,11),
unde îmbătrânirea populaţiei este evidentă, în condiţiile în care media mondială a acestui raport este 0,25.
în timp ce ponderea populaţiei în vârstă de peste 65 de ani va creşte la 10,8% în anul 2025 şi la 21,0% în
2040, în condiţiile ritmului rapid de îmbătrânire a populaţiei Chinei, grupa de vârstă de 0-15 ani va coborî
de la 30% în anul 2003 şi 26% în anul 2005 la 20% în anul 2040. Este vorba de trecerea de Ia îmbătrânirea
la bază la îmbătrânirea la vârf, adică trecerea de la fertilitatea în declin la durata medie a vieţii în creştere.

4.5.2. Structura pe sexe

Acest tip de structură se identifică prin raportul dintre numărul total al bărbaţilor şi numărul total al
femeilor dintr-un teritoriu (raportul de masculinitate), sau prin raportul dintre numărul total al femeilor şi
numărul total al bărbaţilor (raportul de feminitate). Factorii ce determină inegalităţile ca pondere dintre cele
două sexe se referă la: mişcările migratorii, supramortalitatea masculină, supramortalitatea feminină şi
subevaluarea numărului femeilor la recensăminte. La acestea mai pot fi adăugate unele evenimente sociale
deosebite: războaiele, revoluţiile, intensitatea industrializării, accidentele, diferenţele privind speranţa de
viaţă la naştere, rata natalităţii, frecvenţa bolilor etc.
Cunoaşterea structurii după sexe a populaţiei este necesară pentru analiza şi descrierea
dimorfismului sexual, a echilibrului dintre sexe, pentru fundamentarea unor măsuri de politică demografică,
bazate pe respectarea drepturilor omului. Proporţia mai mare a populaţiei masculine este evidentă şi în
ţările slab dezvoltate, în care starea de inferioritate socială şi familială a femeii, condiţiile igienico-sanitare
de care beneficiază femeile sunt inadecvate şi conduc la o rată ridicată a mortalităţii feminine. Este vorba
de lipsa de asistenţă sanitară pentru persoanele feminine bolnave, de abandonarea nou-născuţilor de sex
feminin, de prestaţia muncilor grele de către femei, de alimentaţia săracă, de întreruperea preferenţială a
sarcinilor cu fetuşi feminini. Aceste fapte sunt frecvente în Papua-Noua Guinee, India, Afghanistan, Nepal,
Bangladesh, Turcia, Yemen, China, Guatemala, Albania etc. Discrepanţele dintre ţările dezvoltate şi ţările
în care există o slabă consideraţie a femeii sunt evidente pornind de la următoarea situaţie: în Islanda
probabilitatea decesului mamei la naştere este zero, în timp ce în Sierra Leone se înregistrează 2.000 de
decese ale mamelor la 100.000 de naşteri, iar în Afghanistan 1.900 de decese (A. Ungureanu, I. Muntele,
2006). în aceste condiţii, indicele de masculinitate urcă la 104,9/100 în Papua-Noua Guinee, 106,3/100 în
India, la 106,2/100 în Afghanistan, la 106,2/100 în China. Valori scăzute ale indicelui de feminitate sunt
specifice şi în Melanezia, Nepal, Bangladesh, Turcia, Yemen, Guatemala, Bosnia şi Herţegovina etc.
La nivel mondial, în rândul tineretului se înregistrează o uşoară predominare a sexului masculin,
întrucât natalitatea acestuia este mai mare decât cea feminină cu circa 5%. La adulţi, ponderea sexelor este
aproximativ egală, iar la vârstnici predomină sexul feminin. Pe ansamblu, populaţia este în relativ echilibru,
având în vedere că raportul este de 101,1 bărbaţi/100 de femei.
In ţările industrial-dezvollate cu speranţă de viaţă la naştere mai ridicată şi cu pondere mai mare a
vârstnicilor, există o anumită feminizare a populaţiei, raportul fiind dat de valorile 48,4% bărbaţi şi 51,6%
femei, mai ales în statele care au avut mari pierderi în timpul celui de al Doilea Război Mondial: Rusia,
Ucraina, Belarus, Estonia, Letonia, Lituania, Germania, Austria, Cehia, România, Slovacia, Ungaria,
Polonia sau 97/100 în Japonia, 96/100 în America de Nord şi Europa de Nord, 95/100 în Europa de Sud,
Vest şi Est. Efectul a fost atenuat în urma migraţiilor şi a modicării speranţei de viaţă la naştere în
Germania, Franţa, Italia, Austria etc. (fig. 68).
In ţările în dezvoltare, cu natalitate ridicată şi o valoare mică a speranţei de viaţă la naştere, apare o
uşoară preponderenţă masculină (50,7% masculin şi 49,3% feminin) în Asia de Sud şi de Sud-Est (111/100
în oraşele din Myanmar, 116/100 în oraşele din India), în Africa (138/100, în Kenya), dar a scăzut la
91,2/100 în Rwanda, ca urmare a luptelor dintre grupurile rasiale, la 93,8/100 în Cambodgia, unde
populaţia masculină a fost omorâtă în perioada regimului khmerilor roşii. In ţările în care ponderea
imigranţilor este semnificativă, creşte ponderea populaţiei masculine la 65-67%, fapt pentru care în
Emiratele Arabe Unite raportul este 210/100, în Bahrein 135,1/100, în Kuweit 151,9 /100, în Oman
127,8/100, în Arabia Saudită 121,8/100, în Brunei 109,7/100, în Trinidad-Tobago 105,4/100 etc, sau creşte
ponderea populaţiei feminine în ţările de emigrare: Yemen, Botswana, Portugalia, Turcia etc.
Fig. 68 - Ponderea populaţiei
feminine pe ţări (2005)
Ca atare, raportul de masculinitate pentru regiunile dezvoltate este de 94,2 bărbaţi la 100
femei, ca urmare a feminizării şi a creşterii ponderii vârstnicilor, iar pentru ţările în dezvoltare este
de 103,7 bărbaţi la 100 femei, valoare susţinută mai ales de Asia de Est (105) şi Asia de Sud (104,8).
De asemenea, bărbaţii sunt mult mai numeroşi în oraşele ţărilor în dezvoltare, precum cele din Iran,
al căror raport de masculinitate ajunge la 130/100, în timp ce acesta coboară în oraşele ţărilor
dezvoltate, unde factorul migrator intervine direct în modificarea ponderii celor două sexe.
Pe de altă parte, raportul de feminitate este mai mare la grupa de peste 60 de ani, de la
109/100 la vârsta de 60-69 de ani, la 181/100 la vârsta de 80-89 de ani. în esenţă, cunoaşterea
contrastelor pe sexe ale populaţiei prezintă o semnificaţie deosebită în viaţa socială şi economică, pe
fondul implicaţiilor demografice, economice şi sociale. La nivelul Globului, ponderea populaţiei
feminine coboară sub 50%, respectiv 49,9%. însă, pe continente, populaţia feminină este mai
numeroasă în Africa (50,4%), Oceania (50,2%), America (50,9%), Europa (51,4%) şi Federaţia Rusă
(53,3%). Populaţia masculină este mai numeroasă în Asia (50,3%).

4.6. Structura socio-economică

Această caracteristică demografică vizează participarea populaţiei la o activitate cconomico-socială


care se diferenţiază în funcţie dc structura pe grupe de vârstă şi sexe, de gradul de dezvoltare al economiei
şi de nivelul de pregătire al populaţiei, în cadrul unei populaţii, sc disting: populaţia ocupată, care participă
la o activitate social-economică, câştigându-şi singură existenţa, şi populaţia întreţinută. Ponderea
populaţiei ocupate, pe Terra, era de 44,7% din populaţia Terrei (2.859 milioane persoane), în anul 2004, cu
o proporţie mai mare în ţările dezvoltate (circa 46,5%), ca urmare a ponderii mai ridicate a populaţiei în
vârstă de muncă şi a cerinţelor mai mari de forţă de muncă. Gradul de participare al populaţiei într-o
activitate economico-socială coboară la sub 40% în ţările în dezvoltare din Asia de Sud şi din Africa şi urcă
la peste 50% în unele foste şi actuale ţări cu economie centralizată planificată (în Republica Populară
Democrată Coreeană se înregistrează 54,6%, în China, 57,4%). Explicaţia acestor contraste rezidă în:
nivelul de dezvoltare, care presupune, în ţările dezvoltate, un necesar mai mare de forţă de muncă; nivelul
de utilizare a forţei de muncă feminine în ţările în dezvoltare, cu deosebire în ţările musulmane; nivelul
mai ridicat al morbidităţii în ţările slab dezvoltate, cu o frecvenţă mai marc a incapacităţii de muncă;
ponderea mai mare a adulţilor în ţările dezvoltate.
Partea de populaţie activă din punct de vedere economic şi social corespunde, de regulă, populaţiei
de vârstă activă, în limitele populaţiei adulte. Astfel, în ţările în dezvoltare, vârsta activă minimă legală
coboară la 15-16 ani, iar în ţările dezvoltate, viaţa activă se prelungeşte cu mult peste vârsta de 65 de ani.
Totodată, în sfera populaţiei active propriu-zise se includ: populaţia ocupată - populaţia care desfăşoară
activitate economică retribuită; populaţia neocupată - populaţia potenţial activă, aflată în căutarea unui loc
de muncă (salariaţii, muncitorii independenţi, şomerii, tinerii). Populaţia inactivă, în număr de 3.537
milioane de persoane, se referă la persoanele care n-au atins vârsta adultă sau sunt în curs de formare şi
care nu desfăşoară o activitate cconomico-socială. Se referă la elevi, studenţi, pensionari, femei casnice,
militari în termen, persoane întreţinute de stat sau de alte persoane care se întreţin din alte venituri decât
cele provenite din muncă, cum ar fi chiriile, dobânzile etc. între populaţia inactivă şi populaţia în vârstă de
muncă există un raport ce determină indicele de dependenţă al unei populaţii. Valorile acestui indice sunt
ridicate în ţările în care nu se pot asigura locuri de muncă în raport cu mărimea/ponderea grupelor de vârstă
tânără şi vârstnică. Astfel, în ţările în dezvoltare, indicele de dependenţă urcă la 67%, ceea ce înseamnă că
persoanele active trebuie să întreţină un număr mare de persoane, în timp ce în statele dezvoltate este de
numai 50,1%.
La începutul anilor '40, Colin Clark preciza că structura profesională, în cadrul populaţiei active,
prezintă trei sectoare: sectorul primar, care se referă la populaţia ce lucrează în agricultură, silvicultură,
vânat, pescuit, uneori şi în industria extractivă; 1 sectorul secundar, cuprinzând populaţia ocupată în
industrie şi în construcţii; • sectorul terţiar, cuprinzând populaţia ocupată în transporturi, comerţ şi în alte
servicii (fig. 69). Unii economişti şi sociologi includ activităţile specifice culturii, educaţiei, cercetării şi
sănătăţii în al IV-lea sector, iar activităţile din sfera politică sau executivă (administraţie) în al V-lea sector,
ca urmare a eterogenităţii sectorului terţiar.
In timp, ponderea acestor sectoare s-a modificat foarte mult. Economistul şi sociologul francez Jean
Fourastie, analizând ponderea populaţiei active din cele trei sectoare, la nivelul Terrei, pentru anul 1800, a
stabilit pentru sectorul primar 80%, pentru sectorul secundar 10% şi pentru sectorul terţiar 10%. Prognoza
lansată pentru anul 2000 viza 80% pentru sectorul terţiar, 10% pentru sectorul primar şi 10% pentru
sectorul secundar. Analiza acestor ponderi arată că sa realizat trecerea de la o societate primară la o
societate terţiară printr-o etapă intermediară a societăţii industriale. Transpunând sectoarele de populaţie
activă în stadii de evoluţie socio-economică, rezultă: > stadiul primar (tradiţional), în care se găsesc diferite
state din Africa, din America Latină şi o mare parte din Asia; • stadiul secundar (industrial), care vizează
ţări din Europa Centrală, din Europa de Est, Europa de Sud-Est, Asia (Coreea de Sud, Federaţia Malaeză),
Israel; stadiul terţiar (postindustrial), vizând ţări din Europa de Vest şi Europa de Nord, din America de
Nord, Australia şi Japonia.
In ţările în dezvoltare, cea mai mare parte a populaţiei munceşte încă direct pentru a se hrăni, în
sensul că partea din populaţia activă ocupată în sectorul primar se menţine la 66% în Africa şi 65% în Asia
de Sud. în America Latină, ponderea a coborît la 35% în condiţiile în care terţiarul s-a extins în paralel cu
activităţile secundare. Pe de altă parte, în ţările slab dezvoltate proporţia sectorului primar se situează la
valori foarte înalte: 94% în Bhutan, 91% în Burund, 86% în Niger, 66% în Vietnam, 90% în Mali şi
Lesotho. Totodată, proporţiile acestui sector au coborât sub 25% în Europa Meridională, sub 15% în
Europa Occidentală, până la 3% în Belgia şi sub 4% în Marea Britanie. Aceste rate scăzute sunt datorate şi
progresului deosebit al productivităţii agricole, ca urmare a mecanizării, a chimizării, a irigaţiilor etc. în
alte ţări, ca urmare a condiţiilor naturale ostile, ponderea populaţiei ocupate în agricultură şi în silvicultură
în rândul activilor a coborât la valori foarte mici. Aşa s-a întâmplat în ţările Asiei de Sud-Vest: 1,0% în
Kuweit, 4,0% în Iordania, 5,0% în Emiratele Arabe Unite, 10,0% în Oman sau 0,2% în Singapore, în
condiţiile terenului agricol foarte limitat.
Faptul că un ţăran, mediu ca stare, din Statele Unite ale Americii putea să hrănească, în 1860,5
persoane, în 1960,25 de persoane, iar în 2000, peste 50 de persoane, explică scăderea, treptată, la sub 4,0%,
a ratei populaţiei ocupate în sectorul primar.
Sectorul secundar în ţările în dezvoltare ajunge la 18% şi coboară la sub 10% în ţările Asiei
Meridionale (1,0% în Bhutan, 7,0% în India şi Thailanda) şi ale Africii (1% în Mali şi 2,2% în Camerun),
între 15-20% în ţările latino-americane şi din Orientul Apropiat, urcă la peste 30% în ţările dezvoltate: 35%
în Franţa şi în Germania, 38% în Slovacia, 39% în Slovenia, 40% în Cehia, după care 33% în Emiratele
Arabe Unite, 36% în Surinam, Ciad, Algeria, 38% în Trinidad-Tobago, 37% în Mauritius, 35% în China,
43% în Bahrain, 39% în Oman.
Sectorul terţiar furnizează numai servicii care au rolul să gestioneze, să informeze, să educe, să
îngrijească şi să distreze. Este cel mai complex prin compoziţia sa şi prin locul pe care-1 ocupă în structura
socio-economică a fiecărei ţări. Proporţiile acestui sector sunt variabile, de la 51% în Franţa la 66-70% în
Statele Unite şi în Canada, acestea fiind ţările cele mai hipertrofiate. Valorile coboară la 40% în Jamaica,
38% în Brazilia, 25% în Malaez.ia, 10% în Mali, 12% în Ciad, 15% în Thailanda şi chiar la 8% în
Republica Democratică Congo, în condiţiile în care media în ţările în dezvoltare este de 22%. După anul
1990, ponderea sectorului terţiar a crescut şi în ţările foste comuniste, în condiţiile în care activităţile
comerciale s-au extins, infrastructura specifică diferitelor servicii s-a diversificat, interesul şi aderenţa
populaţiei au crescut, în raport cu calificarea şi resursele financiare disponibile, la 92% în Kuweit, 75% în
Singapore, 75% în Iordania, 59% în Liban, 57% în Bahrain etc. Reprezentarea redusă a populaţiei în
sectoarele primar şi secundar a făcut ca ponderea terţiarului in rândul activilor să crească pentru diferite
servicii (tabelul 30).
In lumea capitalistă, perioada contemporană este caracterizată de multiplicarea invaziilor între
sectoare, pentru că activităţile terţiare invadează lumea rurală (agri-business) sau domeniul industrial.
Astfel, în sistemul economic contemporan, juxtapuse celor trei mari sectoare, sunt specifice:
• sectorulconcurenţial,incare preţurile sunt esenţial determinate de concurenţa internaţională, fiind
vorba de majoritatea ramurilor industriale, precum chimia, siderurgia, construcţiile de maşini etc;
• sectorul protejat al concurenţei internaţionale, în care se cuprind ramuri ale comerţului de
detaliu, servicii private, transporturi locale sau regionale şi în care producătorii rămân, în mare parte,
răspunzători de stabilirea preţurilor;
• sectorul administrat (funcţionari publici sau militari), în care stabilirea preţurilor bunurilor şi mai
ales a serviciilor depinde esenţial de deciziile publice, în mod direct;
• sectorul subvenţionat, care vizează, mai frecvent, agricultura şi domeniile neproductive din sfera
socială.
După datele statistice pentru anul 2002, populaţia civilă ocupată, pe activităţi ale economiei
României, era de 8.329.000 de persoane, iar rata de activitate, de 56,0%. Sectorul privat absorbea 77,54%
din populaţia ocupată, iar sectorul public, 22,46%. Salariaţii sunt majoritari in populaţia ocupată (4.570 de
milioane de persoane), fiind urmaţi de lucrătorii pe cont propriu (3.761 de milioane de persoane).
Agricultura şi industria reţineau aproape 61,62% din populaţia ocupată a României, in timp ce numărul
şomerilor era de 845.000 de persoane. De asemenea, 11.715.793 de persoane reprezentau populaţia
inactivă.
Rata de participare a forţei de muncă la activitate face posibilă măsurarea gradului de participare a
populaţiei la activitatea economică, reprezentând ponderea numărului activilor în raport cu populaţia totală.
Acest indicator variază în funcţie de structura economiei naţionale, de gradul de înzestrare a locurilor de
muncă. De asemenea, între oferta demografică şi cererea de forţă de muncă pot exista inadvertenţe care pot
genera şomajul.
Apreciat ca fenomen economic negativ care afectează o parte a populaţiei active, şomajul apare în
urma pierderii locului de muncă de către o parte a populaţiei ocupate şi a creşterii ofertei de muncă, în
condiţiile adaosului de noi generaţii la vârsta legală de angajare. Prin urmare, populaţia neocupată, dar
potenţial activă, poate fi considerată o rezervă de mână de lucru.
Intrucât raportul între numărul şomerilor şi numărul total al persoanelor active este fluctuant, pot
exista perioade şi teritorii cu o folosire completă sau incompletă a forţei de munca. în asemenea condiţii şi
în funcţie de tipul activităţilor de şomaj, există: • şomajul ascuns, datorat menţinerii artificiale a locurilor
de muncă, în care persoanele angajate nu lucrează la întreaga capacitate, ci în regim de timp parţial. Acest
tip de şomaj este specific economiilor centralizate, în condiţiile acordării de subvenţii de la bugetul statului
pentru diferenţele de preţuri şi de tarife; • şomajul structural, care apare în situaţiile în care nu se pot crea,
în mod constant, locuri de muncă în concordanţă cu oferta demografică, în condiţiile unui declin economic;
Somajul temporar, survenit în unele sectoare de activitate precum agricultura, turismul sau
construcţiile care sunt afectate în anumite perioade de starea climatică ostilă/incomodă; şomajul general
(ciclic), care apare în condiţiile unui declin al cererii de locuri de muncă, ce vizează economia naţională, în
toate regiunile, în perioade de criză economică. La aceste tipuri de şomaj se adaugă: şomajul voluntar,
şomajul fricţional, şomajul conjunctural (G. Erdeli, L. Dumitrache, 2001) sau şomajul rural, frecvent în ţările în
dezvoltare şi determinat de lipsa de pământ, în condiţiile în care cea mai mare parte a populaţiei este
repartizată în aşezări rurale. Numărul şomerilor rurali este estimat la circa 120 de milioane de persoane, din
care circa 44% sunt repartizaţi în Asia, 27,5% în Africa şi 22,5% în America Latină. Pe de altă parte, în
ţările dezvoltate este caracteristic şomajul urban, care implică circa 27 de milioane de şomeri, din care
peste 61 % în Uniunea Europeană.
Cele mai mari rate ale şomajului, în anul 2001, s-au înregistrat în Polonia (18,2%), Bulgaria
(19,4%), Slovacia (19,2%), Lituania (17,0%), Letonia (12,8%), Spania (11,3%), Estonia (12,6%), Italia
(9,5%), Cehia (8,1%), România (6,6%), Belgia (7,0%), Canada (7,2%), Australia (6,8%), Norvegia (3,6%),
S.U.A. (4,8%), Portugalia (4,1%), Republica Coreea (4,1%), Suedia (4,0%). în perioada 2004-2007, ratele
şomajului au fost mai reprezentative în Germania (10,5%), Israel (10,7%), Grecia (9,45%), Finlanda
(9,0%), Franţa (9,7%), Ungaria (6,5%), Elveţia (3,7%), Austria (4,4%), Japonia (5,3%), Islanda (3,3%),
Luxemburg (4,1%).
Contrastele privind valorile ratei de activitate sunt datorate mărimii grupelor de vârstă, ratei
natalităţii, ponderii populaţiei tinere, caracteristicilor socio-economice şi culturale variate şi structurii pe
sexe a populaţiei.
In raport cu valorile ratei totale de activitate pe ţări, se individualizează tipuri vi/and gradul de
participare a populaţiei la activitatea economică:
 tipul indian caracterizează India şi Bangladesh, Myanmar, Afghanistan, având o rată de participare
a forţei de muncă dominant în sectorul primar şi mai puţin în sectorul terţiar, cu rata de activitate
feminină de 21% şi cu un maximum la 35-40 de ani, după care scade treptat până la 70 de ani;
 tipul latino-american, cu rata de participare a forţei de muncă de 10-30%, iar a celei feminine de
circa 18%, cu un maximum între 20 şi 30 de ani, după care, dominant ocupată în terţiar, coboară,
precum în Argentina,Venezuela, Uruguay, apoi în Brazilia, Chile, Bolivia, Columbia, în curs de
terţializare;
 tipul arab, cu o pondere de 20-30% a ratei de participare a forţei de muncă, în Orientul Apropiat, în
Orientul Mijlociu şi în Africa de Nord, unde religia condiţionează încă restricţionarea integrării
femeii în activitatea economico-socială, îndeosebi în Arabia Saudită, Iran, Siria, Emiratele Arabe
Unite, Kuweit, Qatar, Bahrain, Oman, Yemen, Irak, Pakistan.
 tipul vest-european, cu o rată de participare a forţei de muncă de 20-25%, după care scade treptat
până la vârsta de 50-55 de ani, coborând, apoi, mai repede până la vârsta de 65-70 de ani; sectorul
terţiar este dominant.
• tipul est-european, cu o rată de 30-46%, cu un grad ridicat de ocupare a forţei de muncă feminine, de
peste 46% între 30 şi 45 de ani, după care coboară până la 60-65 de ani; structura profesională a
populaţiei este în curs de terţializare.
• tipul est-asiatic, cu rata de activitate feminină de circa 50%, care urcă în China la 70%, cu un
maximum între 14 şi 20 de ani, şi se menţine ridicată până la 50 de ani; sectoarele primar şi
secundar deţin o pondere importantă în China, Mongolia, Vietnam, Laos şi Cambodgea, până la
2/3 din total.
• tipul nord-american, cu o pondere apopulaţici ocupate de45-47% şi dominant implicată în terţiar, în
proporţie de peste 70% din activii S.U.A. şi ai Canadei.
• tipul central-american, cu o structură în curs de terţializare ce depăşeşte 50%, dar cu o pondere
însemnată a sectorului secundar, respectiv peste 25%.
• tipul african, reprezentat dominant de sectorul primar în Africa de Est (peste 80%), Africa Centrală
(peste 70%) şi Africa de Vest (peste 60%), cu sectorul secundar dominant în Africa de Nord sau
cu ponderea mai mare a terţiarului în Africa Meridională.
• tipul australian, în care terţiarul este net dominant, cu circa 2/3 din activii populaţiei ocupate, fără
ca populaţia activă să depăşească 15 milioane de persoane, în Australia şi Noua Zeelandă, dar cu o
pondere ridicată a sectorului primar în Noua Zeelandă.
• tipul sud-est asiatic, cu o pondere ridicată a sectorului primar, dar şi cu o tendinţă evidentă de
terţializare în Thailanda, Indonezia şi Filipine.
• tipul nipon, specific în Japonia, Republica Coreea, Taiwan şi Hong Kong, în care terţiarul este
pronunţat şi primarul slab reprezentat.
• tipul pacific, vizând insulele Oceaniei şi Papua-Noua Guinee, unde populaţia activă este ocupată
dominant în sectorul primar, respectiv în cultura plantelor şi în pescuit; serviciile au o pondere
redusă, iar sectorul secundar este reprezentat în insulele Noua Caledonie şi Nauru. Insulele Fidji
se reprezintă printr-o structură aparte: sectorul primar 16,99%; sectorul secundar
25,8%; sectorul terţiar 57,2%.

4.7. Structura pe medii

O caracteristică a aşezărilor omeneşti este gruparea, aceasta fiind dependentă de gradul de dezvoltare
a comunităţilor umane. Astfel, aşezările omeneşti se grupează în diferite categorii, în funcţie de anumite
criterii cantitative şi calitative, începând cu cele administrative.
In esenţă, aşezările umane se reprezintă prin două tipuri de medii, rural şi urban, care definesc
populaţia rurală şi populaţia urbană. Pe de altă parte, aşezările urbane şi cele rurale se deosebesc după mărimea
demografică, după profilul economic, după felul construcţiilor, după gradul de servire a populaţiei cu
diferite servicii, după ocupaţiile şi resursele de existenţă ale populaţiei etc.
Termenul de rural semnifică preponderenţa activităţilor agricole, precum şi cadrul şi modul de viaţă
al populaţiei. în mod obişnuit, populaţia rurală îi cuprinde şi pe cei care exercită profesii neagricole incluse
în serviciile din rural. Este semnificativ cazul ţărilor dezvoltate, a căror populaţie rurală este mai numeroasă,
în timp ce o pondere mai mică prestează activităţi agricole. Termenul de urban vizează formaţiuni speciale,
cu elemente specifice de organizare, înzestrare şi echipare a spaţiului, cu un grad superior de utilizare a
terenului, cu confort social, de transformare, omologare şi distribuţie a bunurilor materiale şi spirituale.
Astfel, noţiunea de mediu urban arc în vedere un mediu social alcătuit din componente cu atribute specifice,
precum: concentrarea şi densitatea ridicată a fondului construit, deservirea şi echiparea complexă şi
diferenţiată, structura funcţională dominant neagricolă.
Populaţia care trăieşte în oraşe, în spaţii suburbane sau in localităţi de t i p urban ori cu populaţie
asimilată urbanului, reprezintă populaţia urbană.
In practica multor ţări, se admite că populaţia urbană cuprinde toate localităţile ce numără cel puţin
20.000 de locuitori. Pragul statistic coboară la 200 de locuitori în Suedia, 300 de locuitori în Islanda, între
5.000 şi 12.000 de locuitori în republicile foste sovietice; 10.000 de locuitori în Spania; 40.000 de locuitori
in Corcea de Sud. Alături de criteriul privind mărimea demografică, în unele ţări se au în vedere densitatea
rezidenţială, structura populaţiei active, migraţia zilnică a forţei de muncă sau prezenţa unor servicii de tip
urban.

Tabelul 31 - Populaţia urbană şi rurală la nivel mondial şi pe tipuri de ţări şi rata anuală de creştere a acesteia (%)

Spaţiul geografic Populaţia (miliarde locuitori) Rata anuală de


creştere (%)
1950 1975 2000 2003 2030 1950 - 1975 1975 - 2000 2000 - 2030
Populaţia urbană mondială 0,73 1,52 2,86 3,04 4,94 2,91 2,53 1,83
Tări dezvoltate 0,43 0,70 0,88 0,90 1,01 2,00 0,91 0,47
Ţări in dezvoltare 0,31 0,81 1,97 2,15 3,93 3,91 3,55 2,29
Populaţia rurală mondială 1,79 2,55 3,21 3,26 3,19 1,43 0,92 - 0,03
Ţări dezvoltate 0,39 0,34 0,31 0,31 0,23 - 0,46 0,40 - 1,05
Ţări în dezvoltare 1,40 2,21 2,90 2,95 2,96 1,82 1,09 0,06
Sursa: World Urbanization prospects the 2003 revision; U.N. New York, 2004
In România, localităţile urbane şi rurale sunt decretate prin acte normative care sunt fondate pe
criterii geografice, economice şi sociale. Cel mai mic oraş, Băile Tuşnad, avea 1.728 de locuitori în anul
2002.
Populaţia urbană mondială se află în continuă creştere. Dacă în 1950 aceasta reprezenta 28% din
totalul populaţiei Terrei, în 1970 a sporit la 36%, iar în 1985 la 41%, preconizându-se, pentru anul 2025, să
ajungă la 60,1% (fig. 70). Această pondere apare inegal distribuită, fiind de peste 76% în ţările dezvoltate,
de peste 40% în ţările în dezvoltare şi de numai 25,4% în ţările slab dezvoltate, acestor mărimi
corespunzându-le peste 2,5 miliarde de persoane, adică în jur de 47,5% din populaţia mondială (tabelul 31).
Contrastele sunt evidente şi în cazul distribuţiei populaţiei urbane pe continente (fig. 71). Pe de altă parte,
ponderea populaţiei rurale se caracterizează printr-o evoluţie inversă, aceasta înregistrând un declin, mai
evident în ţările dezvoltate şi mai lent în ţările în dezvoltare (fig. 72).
Explicaţia rezidă în diferite cauze, cele mai semnificative fiind: procesul de industrializare, care
presupune creşterea necesarului de forţă de muncă şi, de aici, premisele apariţiei aglomeraţiilor urbane;
"• creşterea productivităţii în agricultură, fapt care aduce eliberarea unei părţi din populaţia rurală;
multiplicarea şi creşterea calităţii serviciilor prin dezvoltarea comerţului şi a turismului; potenţialul
pieţei, reprezentat prin dezvoltarea industriei uşoare, prin desfacerea produselor şi prin apariţia de noi
ramuri industriale care necesită forţă de muncă; • dezvoltarea transporturior pentru deplasarea populaţiei
dinspre rural spre urban şi expansiunea oraşelor spre exterior; I atracţia socio-culturală; nivelul de
educaţie; creşterea natalităţii susţinută de imigranţii de vârstă fertilă.

Fig. 72. - Ponderea populaţiei urbane pe continente

Explozia urbană din ultimele decenii este pusă pe seama extinderii grupărilor teritoriale urbane
la nivelul metropolelor, al conurbaţiilor şi al megalopolisurilor. Acest fapt a accelerat ritmul mediu anual
de creştere a populaţiei urbane, preco-nizându-se o pondere de 2,21% pentru perioada 2000-2005 şi de
2,0% în perioada 2005-2010, în timp ce pentru populaţia rurală, o proporţie de numai 0,8%. De
asemenea, ritmul mediu anual de creştere a populaţiei urbane în ţările dezvoltate a fost de 0,51%, în
regiunile în dezvoltare, de 3,0%, iar în regiunile slab dezvoltate de 4,7%, după care în ţările în
dezvoltare 2,5% şi de 4,0% în ţările slab dezvoltate, în perioada 2005-2010.

Analiza ratei de creştere a populaţiei urbane pe ţări, în perioada 2005-2010, pune în evidenţă
două categorii de mărime ale acestui indicator:
• menţinerea ritmului de creştere ridicat în ţările slab dezvoltate din Africa Centrală (4,1%),
Africa de Vest şi Africa de Est (3,7%) şi Asia de Sud-Est (3,0%), unde fluxul migratoriu de la sate la
oraşe este în plină derulare ca şi bilanţul natural mai ridicat.
scăderea pronunţată a ritmului de creştere a populaţiei urbane la valori foarte mici, chiar negative, în
ţările foste socialiste, unde urbanizarea s-a realizat pe fondul industrializării, în condiţiile exodului rural,
după care declinul economic, declanşat odată cu trecerea la economia de piaţă, a determinat migraţia de
reîntoarcere şi scăderea numărului populaţiei urbane în Ucraina (-0,7%), Rusia (-0,6%), Georgia (-
0,6%), Armenia (-0,4%), Bulgaria (-0,4%), Lituania (-0,5%), Letonia (-0,4%), Estonia (-0,2%), Cehia (-
0,1%), Cuba (0,0%), România (0,0%), Belarus (0,1%), Polonia (0,2%), Slovacia (0,2%). La acestea se
adaugă şi ţări dezvoltate, în care echilibrul creşterii populaţiei urbane a fost aproape atins: Germania
(0,1%), Belgia (0,2%), Italia (0,3%), Marea Britanie (0,4%), Suedia (0,4%), Japonia (0,4%) (fig. 74).

Tabelul 32 - Ponderea populaţiei urbane şi


rurale pe continente

1950 1960 1970 1980 1990 2000 2010 2020 2030

Fig. 74 - Evoluţia ponderii populaţiei urbane şi a populaţiei mondiale

Tot în perioada 2000-2005, populaţia rurală a evoluat numeric într-un ritm mult mai lent, de la
0,6% pentru ţările dezvoltate, la 1,0% pentru regiunile în dezvoltare, şi până la 2,0% pentru ţările cele
mai slab dezvoltate.
In fapt, după anul 2000, scăderea ritmului de creştere a numărului populaţiei rurale este tot mai
evidentă în ţările slab dezvoltate şi cele mai slab dezvoltate din Africa, Asia şi America de Sud (tabelul
32). Evoluţia numerică a populaţiei rurale, în perioada 1950-2030, se defineşte prin creştere lentă până
în anul 2015 (de 1,87 ori), urmată de o scădere foarte lentă, în perioada următoare, de la 3.341 milioane
de locuitori la 3.185 (2030), respectiv de 0,95%.
Valorile ratei de urbanizare se definesc prin variate şi mari contraste de la o ţară la alta, de la o
regiune la alta.
Media ratei urbanizării pe Terra era, în 1995, de 44,8% şi, în 2000, de 47,4%. Sub această
valoare, susţinută de gradul de dezvoltare social-economic redus al multor ţări, se aflau Asia (34,1%) şi
Africa (33,8%). Celelalte continente au înscris valori superioare mediei mondiale: 67,6% în America
Centrală, 73,3% în Europa, 70,3% în Oceania, 76,1% în America de Nord şi 77,4% în America de Sud
(tabelul 32). Intervine, în acest caz, dimensiunea fenomenului migratoriu, concretizat în fluxuri ale
populaţiei rurale spre oraşe şi care au ridicat, în mod diferenţiat, ponderea urbanului, mai ales în ţările în
dezvoltare.
Sensul evoluţiei numerice a populaţiei urbane este de creştere de la 733 de milioane de locuitori (în
1950) la 4.945 de milioane de locuitori (în 2030), ceea ce va însemna o creştere de 6,75 ori (fig. 76).

Fig. 76- Evoluţia numerică a populaţiei mondiale urbane fi rurale (2005)

Totodată, pe părţi ale continentelor, sunt de menţionat ponderi înalte ale ratei urbanizării pentru
America de Sud temperată (84,3%), Europa de Nord (86,1%), Australia-Noua Zeelandă (85,2%), Europa de
Vest (79,6%) şi Japonia (76,5%). Cea mai elocventă creştere până în anul 2025 se anunţă pentru Asia, care va
ajunge la 54,8%, iar pentru Africa, la 54%. Ponderea populaţiei urbane pe ţări variază foarte mult; cele mai
înalte niveluri de urbanizare le prezintă Monaco şi Singapore (100%), Belgia (97%), Kuweit (96%), San
Marino (99%), Venezuela (91%), Qatar (90%), Israel (92%), Islanda (90%), Marea Britanie (89%), Olanda
(88%), Malta (87%), Argentina (86%), Australia (86%), Danemarca (86%), Chile (86%), Uruguay (85%),
Suedia (84%) etc. în schimb, cele mai reduse niveluri de urbanizare le prezintă Bhutan (5%), Rwanda (8%),
Burkina Fasso (9%), Uganda (10%), Nepal (10%), Cambodgea (12%), Malawi (12%), Etiopia (13%),
Bangladesh (13%) (fig. 77).
Faptele relevante sunt puse în evidenţă de fenomenul şi de tendinţa de hipertrofie urbană, care semnifică o falsă urbanizare, în special pentru oraşele
cu funcţie de capitală de stat. Aceste oraşe reprezintă, cel mai adesea, ponderi mai mari de 50% din populaţia urbană a ţărilor respective. Edificatoare, în acest
sens, sunt Monrovia (61,8%), Nouakchott (75,5%), Dakar (55,3%), Baku (54,2%), Erevan (53,5%). Pe de altă parte, cele mai numeroase oraşe sunt distribuite
în regiunile cu mari concentrări umane din Asia de Sud-Est, Extremul Orient, India, Europa Centrală, Europa de F2st, Europa de Vest, apoi în estul Americii de
Nord şi pe litoralul estic al Americii de Sud. Se estimează pentru anul 2020 că ponderea populaţiei urbane pe ţări va înregistra modificări semnificative:
ponderea nivelului de urbanizare va începe de la sub 20%, iar valorile cele mai ridicate vor depăşi 80%. Se vor include, în categoria ţărilor cu cea mai mare
pondere a populaţiei urbane, ţări care, în prezent, sunt mai puţin dezvoltate: Turcia, Iordania, Irak, Botswana, Libia, Sahara Occidentală, Columbia etc. (fig.
78).

5. POPULATIA, ECONOMIA, DEZVOLTAREA DURABILÃ SI MEDIUL


ÎNCONJURÃTOR
Intre populatie, economie, dezvoltarea durabilã si mediul înconjurãtor existã condiþionãri reciproce care determinã raporturi complexe ºi distincte.

5.1. Raportul dintre populaţie şi resurse

După anul 1970, cererea de alimente depăşea deja producţia. Creşterea alertă a numărului de locuitori a dus la scăderea continuă a rezervelor de alimente, în
condiţiile creşterii continue a preţurilor, a restricţionării exportului unor produse, precum orezul şi soia. S-a ajuns la o balanţă alimentară cu un echilibru precar
între cerere şi ofertă, pe fondul unei penurii alimentare.

5.1.1. Resursele alimentare si consumul de calorii

Raportul dintre populaþie ºi resurse se transpune ºi în planul reproducerii umane. Acest fapt porneºte de la ideea cã resursele formeazã baza existenþei
populaþiei, în funcþie de care se asigurã un anumit echilibru în mersul economiei ºi in calitatea vieþii.
Raþia totalã de calorii, respectiv media necesarã pentru oamenii care duc o viaþã normalã, sãnãtoasã ºi activã este apreciatã la circa 3.200 calorii/zi
pentru un bãrbat ºi la circa 2.300 calorii/zi pentru o femeie. Acest necesar de calorii variazã în funcþie de greutate, temperaturã, natura fizicã sau sedentarã a
activitãþii desfãºurate. în acest sens, diferenþierile teritoriale, dupã datele F.A.O., aratã cã 10-15% din populaþia mondialã sunt subnutriþi. Efectele
subnutriþiei prezintã aspecte mult mai grave la copii, astfel cã procentul ridicat al mortalitãþii infantile, pentru aproape 2/3 din omenire, variazã între 60%o ºi
150%o. De regulã, în þãrile în dezvoltare se înregistreazã un deficit alimentar energetic, cu variaþii de la o þarã la alta ºi cu decalaje în asigurarea hranei ºi a
consumului necesar de calorii.
In multe þãri subdezvoltate, foametea a ajuns în forma brutalã a inaniþiei, cu victi me ale subnutriþiei ºi malnutriþiei, în condiþiile unei hrane
insuficiente cantitativ ºi calitativ. Decalajele alimentare sunt evidente la nivelul þãrilor ºi al comunitãþilor umane.

Indicatorii de bazã în alimentatia Numãrul zilnic de Consumul mediu zilnic real pe locuitor
omului calorii pe locuitor Tãri dezvoltate Tãri în dezvoltare

Total calorii 2.300-3.000 3.350 2.210


Total proteine (grame) 80 95 57
Proteine de origine animalã (grame) 40 56 12

Insuficienþa proteinelor, mai ales a celor de origine animalã, ºi a altor substanþe (sãruri, minerale, vitamine), în condiþiile în care raþia zilnicã de
proteine este de circa 80 g, cauzeazã fenomenul de subnutriþie. Carenþa de sãruri minerale, de vitamine ºi de proteine din alimentaþie faciliteazã apariþia
bolilor kwashikor1 ºi beri-beri2, întârzierea creºterii, anemiile agravate de prezenþa viermilor intestinali, guºa endemicã etc., cu o frecvenþã mai mare în
regiunile slab dezvoltate ale Africii ºi Asiei. O altã cauzã rezidã în uniformizarea alimentaþiei, având în vedere cã, de exemplu, cerealele sunt sãrace în
substanþe minerale ºi în vitamine (fig. 79). Pe de altã parte, foamea afecteazã peste 800 de milioane de persoane, concentrate, într-o mare mãsurã, în Africa.
Totodatã, supraalimentarea ºi obezitatea sunt specifice S.U.A., Franþei, Poloniei, precum ºi altor þãri ale Europei ºi ale Asiei.
Se apreciazã cã persoanele lipsite de pãmânt în mediul rural sunt subnutrite, mai puþin instruite ºi au o speranþã medie a vieþii mai scãzutã. Se
apreciazã cã persoanele fãrã pãmânt sau care posedã mai puþin de 0,2 ha consumã, în medie, pânã la 1.900 calorii/zi. Malnutriþia este, totodatã, cauzã, dar ºi
efect al procesului de dezvoltare a societãþii. Cu toate cã existã tot mai multe resurse de hranã ºi varietãþi de alimente, totuºi, mai mulþi oameni sunt
malnutriþi: înfometaþi, lipsiþi de vitamine ºi minerale sau supraalimentaþi. La nivel global, tendinþele în nutriþie ºi modul în care se obþin ºi se consumã
bunurile alimentare se deruleazã pe cãi mai puþin sãnãtoase. Ca urmare, s-au creat mari contraste în ponderea, pe þãri, a copiilor subponderali ºi a adulþilor
supraponderali, în ultimele douã decenii (vezi tabelul de mai jos).

Þara Ponderea supraponderalilor (%) Þara Ponderea subponderalilor (%)


S.U.A. 55 Bangladesh 56
Rusia 54 India 53
Marea Britanie 51 Etiopia 48
Germania 50 Vietnam 40
Columbia 43 Nigeria 39
Brazilia 31 Indonezia 34
Sursa: ONU-FAO, The State of Food Insecurity in the World, Roma, 2000-2005

Supraponderabilitatea şi obezitatea sunt frecvente într-o mai mică măsură şi în ţări în dezvoltare: China (peste 15%), Brazilia (peste 31%), Columbia (peste
43%). în India (cu 24% din populaþie subnutritã cronic, altfel spus 50% din adulþi ºi 55% din copii sunt subponderali) se regãsesc, la modul pronunþat,
deficienþe nutriþionale ºi variate boli.

5.1.2. Problemele demografice cruciale şi creşterea producţiei agroalimentare

Analiza stării demografice pe Glob arată că omenirea se confruntă şi se va confrunta cu probleme de factură economică, ecologică şi demografică ce
reclamă studii aprofundate şi strategii adecvate. Problemele strict demografice vizează, în primul rând, fertilitatea. în ţările dezvoltate, scăderea fertilităţii,
reluată după fenomenul „baby boom"3, în anii 1960-1965, a ajuns la situaţia de neînlocuire a generaţiilor, în sensul că majoritatea acestor ţări se află sub
pragul de 2,1 copii sau sub pragul de 1 al ratei nete de reproducere. Ca urmare, fenomenul de declin demografic şi cel de depopulare au fost puse în evidenţă
de unele proiectări demografice, cu toate că materialele O.N.U. avansează ideea că fertilitatea în aceste ţări se va redresa la începutul secolului al XXI-lea şi se
va stabiliza la nivelul de înlocuire (reproducerea simplă), după convergenţa demografică a ţărilor în dezvoltare cu ţările dezvoltate.
A doua problemă demografică crucială este îmbătrânirea demografică, fenomen actual numai pentru ţările dezvoltate. Un studiu al O.N.U. din 1956,
numit „Le vieillissement des populations et ses consequences economiques et sociales", arată că factorul hotărâtor al îmbătrânirii demografice este scăderea de
lungă durată a fertilităţii, apoi scăderea mortalităţii şi creşterea speranţei de viaţă. Consecinţele acestui proces sunt considerabile în plan demografic şi
economic, datorită presiunilor şi impactului la adresa sistemului economic, sanitar, locativ etc., mai ales în ţările în care proporţia populaţiei vârstnice se
apropie de 30%.
Prognoza reducerii sãrãciei absolute, în perioada 1975-2000, apreciazã la 600 de milioane de persoane numãrul celor care trãiesc în sãrãcie absolutã,
din care 90% în þãrile cu venit redus ºi 10% în tãrile cu venit mediu. Ca urmare, foametea apare ca fiind expresia cea mai neagrã ºi mai tragicã a subdezvoltãrii
economice ºi a sãrãciei.
Ritmurile medii anuale de creºtere a numãrului populaþiei, a producþiei ºi a cererii alimentare, pentru anii 1985-2000 ºi dupã, se reprezintã prin
decalaje alarmante pentru þãrile în dezvoltare, exprimate prin valori ridicate: 2,7%-2,6%-3,6%, acestea fiind mai mari privitor la creºterea numãrului
populaþiei ºi a cererii alimentare în Africa (2,9%-2,5%-3,8%), la producþia ºi cererea alimentarã în America Latinã (2,l%-2,9%-3,6%), la cei trei parametri în
Orientul Apropiat (2,9%-3,l%-4,0%) ºi mai puþin în Orientul îndepãrtat (2,6%-2,4%-3,4%), în timp ce media mondialã, atenuatã de valorile specifice þãrilor
dezvoltate (0,9%-2,8%-l,5%), se reprezintã prin valori moderate: 2,0%-2,7%--2,4% (fig. 80).

3. explozia numãrului de copii

MEDIA TARI TARI IN AFRICA AMERICA ORIENTUL ORIENTUL


MONDIALÃ DEZVOLTATE DEZVOLTARE LATINÃ APROPIAT ÎNDEPÃRTAT

Fig. 80 - Ritmurile medii anuale de creºtere a numãrului populaþiei, a producþiei ºi a cererii alimentare (1985-2000)
Multe pãreri susþin cã Pãmântul este capabil sã rãspundã cererilor populaþiei aflate în continuã creºtere, cu condiþia ca aceasta sã procedeze la
folosirea resurselor ºi a produselor în scopuri constructive, chiar dacã „ciuperca exploziei demografice" anunþã, pentru anul 2100, o creºtere impresionantã a
populaþiei þãrilor sãrace.

5.1.3. Raportul dintre creşterea populaţiei şi suprafeţele agricole, resursele de apă, resursele minerale şi energetice

■ Raportul dintre creºterea populaþiei ºi suprafeþele agricole


In perioada 1975-1990, terenurile agricole s-au extins prin includerea în circuitul utilizãrii a circa 52 de milioane ha. Terenurile arabile, reprezentând
numai 1,5 miliarde ha (10,8%), sunt insuficiente. Ritmul de recuperare ºi de mãrire a suprafeþelor agricole este neconcordant cu ritmul de creºtere a
populaþiei, mai ales în ariile dens populate ºi în zonele cu restricþii importante pentru agriculturã, marcate prin secetã, exces de apã, îngheþ, grosime, pH ºi
substanþe minerale. Un indicator al acestui raport aratã o creºtere a numãrului persoanelor la unitatea de teren agricol, de la 2,6/ha în 1974 la 3,86/ha în 1996,
în condiþiile în care 12,5% din suprafaþa totalã a uscatului se referã la terenurile cele mai fertile din spaþiile de câmpie, apoi 36,4% sunt terenuri intermediare,
ca soluri de pãdure ºi de stepã, dupã care 8,0% reprezintã pustiuri ºi stepe prepolare.
Dupã calculele specialiºtilor de la F.A.O., suprafaþa cultivatã pe Terra este de 1,4 miliarde ha, ºi aceasta ar putea fi extinsã la 2,4-2,9 mld ha, fãrã a
afecta echilibrul ecologic. Se apreciazã, de asemenea, cã, din întreaga suprafaþã a uscatului, circa 68%, adicã 10 miliarde ha, sunt „terenuri de rezervã" ce pot
fi cuprinse în circuitul agricol la nivelul unei tehnici superioare. în acest caz, potenþialul agricol al Planetei ar fi de 6-7 ori mai mare decât realitãþile actuale.
Se apreciazã cã Asiei îi revine o suprafaþã arabilã mai mare decât media mondialã. Având însã peste 0% din populaþia Terrei, acest continent trece pe
ultimul loc în privinþa raportului dintre terenurile arabile ºi populaþie, care este de 0,15 ha/loc, spre deosebire de Oceania ºi de Australia, de exemplu, cãrora le
revin 1,87 ha/loc. Mai mult decât atât, diferite þãri sunt dependente de agriculturã, cu precãdere cele din Africa, în proporþie de peste 75% din populaþie:
Mali, Burkina Faso, Etiopia, Kenya, Tanzania, Mozambic, Malawi, Rwanda, Burundi (fig. 82).
Desigur cã deosebirile sunt mai edificatoare când se pune problema acestui raport la nivelul þãrilor, care, în funcþie de numãrul locuitorilor, înscriu
valori mult mai mari sau mai mici decât media mondialã, apreciatã la 0,28 ha teren arabil pe locuitor. Astfel, Australia dispune de 2,85 ha/loc, Canada de 1,75
ha/loc, Argentina de 1,12 ha/ loc, Botswana de 1,10 ha/loc, Statele Unite ale Americii de 0,77 ha/loc, întrucât au o populaþie mai puþin numeroasã ºi extinderi
mari ale teritoriilor de stat.
In America Latinã, în condiþiile creºterii numerice a populaþiei, lipsa de terenuri agricole este intensificatã de concentrarea proprietãþii asupra
pãmântului. în multe þãri latino-americane, circa 5% din populaþie deþine circa 80% din terenurile agricole. De aici ºi numeroasele conflicte civile ºi politice
din Salvador ºi Brazilia, India, Bangladesh, Pakistan. în India, de exemplu, numãrul gospodãriilor lipsite de pãmânt a crescut de la 15 milioane în 1961 la peste
44 de milioane în 2000.
Nu acelaºi lucru se întâmplã în cazul þãrilor sau al zonelor intens populate, care sunt deficitare în terenuri arabile ºi se caracterizeazã prin valori medii
foarte mici ale acestui raport. Astfel, Japonia dispune de 0,05 ha/loc, Elveþia 0,06 ha/ loc, Coreea de Sud de 0,07 ha/loc, Egipt de 0,08 ha/loc, România
de 0,46 ha/loc. Cea mai redusã dependenþã de agriculturã o au þãrile dezvoltate din America de Nord, Europa, Australia ºi Noua Zeelandã sau Arabia
Sauditã, Libia (cu o pondere foarte redusã a terenurilor agricole), Venezuela (cu 10% din populaþia activã ocupatã în agriculturã, a cãrei dominantã este
zootehnia).
■ Raportul dintre creşterea populaţiei şi resursele de apă
Decalajul dintre resursele de apă dulce şi numărul populaţiei în creştere se adânceşte, în condiţiile în care cele mai mari debite sau cantităţi de apă
sunt repartizate în spaţiile în care populaţia este mai rară, iar spaţiile agrare sunt mai limitate: Siberia, Amazonia, Africa Centrală, Canada, Alaska.
Specialiştii apreciază că, la scară globală, va exista suficientă apă şi în viitor. La o populaţie de peste 8 miliarde de locuitori, cantitatea medie potenţială
disponibilă pentru fiecare persoană va fi de 4.760 m3/an, în timp ce necesarul pentru o persoană variază între 900 şi 1.400 mVan. Teritorial, apar însă
mari diferenţe, iar multe ţări se vor afla în dificultate. Deficitare sunt, în primul rând, ţările nord-africane, cu sub 1.000 m3/loc./an, precum Arabia
Saudită, Yemen, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Oman, Bahrain, Iordania, Israel, Siria, Pakistan, Turkmenistan, Uzbekistan şi Bangladesh (fig. 83). Se
mai adaugă la acestea Eritreea, Burundi, Rwanda, Etiopia, Somalia, Djibouti, Ciad. în schimb, cele mai mari disponibilităţi de apă sunt în Canada,
Islanda, Norvegia, Irlanda, Peru, Columbia, Chile, Gabon, Congo, Papua-Noua Guinee, Noua Zeelandă, Panama, cu peste 50.000 m3/loc/an. Pentru
Statele Unite ale Americii, necesarul de apă pentru anii 2005-2010, estimat la 3,8-4,5 miliarde tone, reprezintă deja o problemă prin prisma necesarului
pentru activităţile economice şi sociale. De asemenea, peste 1,3 miliarde de locuitori nu au acces la apa potabilă, iar aproape 1,8 miliarde de locuitori nu
au acces la avantajele serviciilor de apă purificată. Ca urmare a acestui fapt, în jur de 200 de milioane de persoane contactează, anual, boli de origine
hidrică, în timp ce aproximativ 10 milioane de locuitori mor, anual, ca urmare a maladiilor hidrice. Asemenea fapte sunt frecvente în ţările Africii
tropicale: Eritreea, Djibouti, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Mali, Niger; în Asia de Sud-Vest: Arabia Saudită, Yemen, Oman, Qatar, Emiratele Arabe
Unite, Iordania, Siria, Pakistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Bangladesh, Iran. Pe anumite părţi ale unor teritorii de stat se fac prezente lipsa apei salubre
şi bolile hidrice: Burkina Faso, Ghana, Togo, Benin, Nigeria, Ciad, Sudan, Etiopia, Irak, India, Myanmar. Resursele de apă sunt limitate (1,0...1,7 mii.
nrVloc/an, şi în Germania, Polonia, Ucraina şi Cehia.

■ Raportul dintre creºterea numãrului populaþiei ºi resursele minerale ºi energetice

Volumul de resurse energetice ºi minerale identificate a înregistrat creºteri însemnate în ultimele decenii ºi prezintã o duratã de exploatare cuprinsã între 100 ºi
300 de ani pentru cãrbuni, minereu de fier, rocã fosfaticã, cromit, bauxitã, mangan, nichel ºi între 30 ºi 60 de ani pentru cupru, plumb, zinc, cositor, wolfram,
gaze naturale, petrol etc. Pe de altã parte, cerinþele mondiale de energie cresc în ritmuri impresionante, fapt ce reclamã un consum sporit de resurse energetice,
din care cauzã ponderea combustibililor în balanþa energeticã se modificã continuu. Ca atare, ponderea cãrbunelui a scãzut de la 95% în anul 1900, la 33% în
anul 1975, ponderea petrolului ºi a gazelor naturale a crescut de la 9% la 44% ºi, respectiv, la 20%. Aceastã ordine este altfel prognozatã pentru primele douã
decenii ale secolului urmãtor, cãrbunele urmând sã revinã pe o poziþie superioarã, cu 35%, petrolul coborând la 19%, gazele naturale la 9%, în timp ce energia
nuclearã va urca de la 3% (în 1975) la 23%, energia hidraulicã la 5%, iar cea solarã ºi alte surse de energie la circa 8%.
In funcþie de aceste raporturi ºi criterii, þãrile lumii pot fi grupate în zone cu caracteristici specifice ale raportului dintre populaþie, resurse ºi economie,
astfel:
a zone cu importante resurse umane, suprafeþe agricole, resurse de apã, minerale ºi energetice limitate, dar mari ºi foarte mari resurse de hranã ºi tehnologice:
Europa, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore;
b zone cu resurse umane mari, suprafeþe agricole, resurse de apã, minerale ºi energetice foarte mari ºi cu foarte mari resurse de hranã ºi tehnologice: America
de Nord, Australia, Noua Zeelandã, Africa de Sud;
c zone cu resurse umane importante, suprafeþe agricole întinse, resurse mari de apã, minerale ºi energetice, dar cu resurse tehnologice ºi de hranã mai
restrânse: America Latinã;
d zone cu resurse mari de populaþie, suprafeþe agricole limitate calitativ, resurse apreciabile de apã, resurse minerale ºi energetice limitate, resurse tehnologice
ºi de hranã insuficiente: Asia de Sud-Est ºi Asia de Sud;
e zone cu potenþial uman restrâns ºi în creºtere, suprafeþe agricole ºi resurse de apã limitate, resurse minerale ºi energetice importante, resurse de hranã ºi
tehnologice deficitare: Africa ºi, într-o mare mãsurã, Asia de Sud-Vest.

5.1.4. Presiunea umană şi mediul înconjurător

Presiunea umană şi pădurea formează un alt raport component al relaţiilor dintre populaţie şi resurse. Funcţiile pădurii sunt puternic zdruncinate în
zonele cu exploatări intensive, începând cu Europa, unde gradul de antropizare, precum defrişările şi despăduririle în Amazonia, este maxim, exprimat printr-o
medie ce tinde să coboare sub 0,40 ha/loc, deci sub limita inferioară necesară unei vieţi normale, în ţările cu fond forestier redus: Islanda, Irlanda, Ucraina,
Republica Moldova, Ungaria, Franţa, Belgia (0,1-25,0%). Aproape de această limită se află Asia (0,43-0,50 ha/loc), ca urmare a fondului foarte redus din sud-
vestul şi partea centrală a continentului, în timp ce Africa are o medie mai mare de 3 ha/loc, în condiţiile suprafeţelor forestiere mari din zona ecuatorială,
America de Nord de 4 ha/loc, Australia de 6 ha/loc, cu populaţie puţin numeroasă, America de Sud de 7,16 ha/loc, cu suprafeţe forestiere mari în zona
ecuatorială şi America Centrală de 2,28 ha/loc, cu fond forestier mai mare. Pe de altă parte, ţările cu ponderi ridicate ale fondului forestier sunt în continuă
scădere: Surinam (95%), Gabon (84,5%), Congo, Finlanda, Guyana (fiecare cu peste 70%), Suedia, Laos, Nepal, Malaezia (peste 60%) (fig. 84).
Presiunea umană asupra atmosferei este cauzată de impactul industriei chimice, metalurgice şi energetice asupra calităţii aerului şi, indirect, asupra
sănătăţii omului. Consecinţele vizibile sunt date de bolile aparatului respirator, iar proporţiile cance rului bronhopulmonar, ale astmului bronşic infantil şi ale
anemiei sunt in continuă creştere. Totodată, aerul poluat are consecinţe vizibile şi asupra vegetaţiei şi a faunei sau asupra construcţiilor, a instalaţiilor şi a
patrimoniului.
Poluanţii chimici şi termici provoacă distrugeri ale fondului cinegetic, dispariţia unor specii rare şi intoxicarea animalelor. Semnificative sunt şi
poluarea radioactivă şi sonoră, cu implicaţii deosebite asupra stării de sănătate a populaţiei.

5.2. Raportul dintre populaþie ºi dezvoltarea durabilã


Relaþia dintre populaþie ºi dezvoltarea durabilã oferã noi orizonturi pentru metodologia geograficã. Acest raport presupune abordarea celor douã
componente vizavi de resurse ºi de mediul înconjurãtor.
La începutul anilor '90, împãrþirea lumii în Nord ºi Sud a cedat locul unei împãrþiri de naturã demograficã, bazatã pe creºterea diferenþiatã a populaþiei.
Un grup de þãri, care deþin aproape jumãtate din populaþia Globului, au creºteri demografice lente sau nule, dar venituri mari ºi în creºtere; în cel de al doilea
grup de þãri, populaþia sporeºte în ritm alert ºi veniturile sunt în scãdere. Pentru a nu cãdea în capcana demograficã, se apreciazã cã aceste þãri trebuie sã-.ºi
încetineascã sporul natural. Un exemplu edificator îl reprezintã China, care a reuºit sã evite, în ultimã instanþã, cãderea în capcana demograficã. Prognozele
elaborate de guvernul chinez la finele anilor '70 arãtau cã, pânã ºi în situaþia în care o familie chinezã ar fi avut în medie doi copii, populaþia þãrii ar fi sporit
totuºi cu câteva sute de milioane de locuitori ºi ar fi depãºit capacitatea sistemelor ºi a resurselor naturale, subminând economia ºi reducând nivelul de trãi.
Guvernul chinez a sesizat iminenþa declinului ºi a întreprins acþiuni de întâmpinare, alegând singura alternativã: un program fãrã precedent de
încurajare a familiilor cu un singur copil.
Pentru multe þãri din Africa s-au lansat deja studii ce preconizeazã folosirea sistemului fiscal drept mijloc de controlare a creºterii
populaþiei ºi de descurajare a migraþiei din mediul rural în cel urban. De asemenea, serviciile de planificare a familiei au determinat deja o
reducere apreciabilã a natalitãþii în diferite regiuni ale Terrei. Relevant, în acest sens, este cazul Indiei, unde s-a propus trecerea la sterilizarea
forþatã ºi plafonul de doi copii pe familie, întrucât, în condiþiile unui ritm mediu anual de creºtere de 2,3% a populaþiei ºi cu sporurile modeste
ale producþiei de alimente, s-ar ajunge la un declin al resurselor de hranã similar cu cel din Sahel.
în sintezã, o schemã de analizã a interrelaþiilor dintre variabilele demografice ºi cele socio-economice ar viza mai multe componente:
 reglarea creºterii rapide a populaþiei;
 efectul creºterii populaþiei asupra economiei;
 efectele creºterii populaþiei asupra organizãrii sociale ºi politice;
 nivelul individual ºi consecinþele în domeniul repartiþiei;
 valorizarea consecinþelor creºterii populaþiei.
Cât priveºte raportul dintre populaþie ºi dezvoltarea durabilã, acesta se axeazã pe realizarea obiectivelor economice ºi de „mediu", în funcþie de
cerinþele gestionãrii resurselor, precum ºi pe crearea unui „mediu educaþional" corespunzãtor conºtientizãrii responsabilitãþii individuale ºi colective privitoare
la potenþialul resurselor materiale folosibile în prezent ºi în viitor.
Dezvoltarea durabilã are în vedere atât impactul omului asupra mediului, în funcþie de numãrul populaþiei ºi de consumurile acesteia, cât ºi efectele
tehnicii asupra condiþiilor ecologice, folosite pentru obþinerea consumurilor. Este cert faptul cã tendinþele spre cote superioare de consum amplificã, în mod
deosebit, relaþiile ºi impactul uman asupra mediului. De fapt, aceste efecte sunt suficient de vizibile ºi privesc procesele de eroziune a solului, deºertificarea,
poluarea apelor, acumulãrile de bioxid de carbon din atmosferã, împuþinarea resurselor naturale etc. într-un asemenea cadru, componentele fundamentale ce
privesc existenþa umanã - pãmântul, apa, aerul, resursele vegetale ºi animale neregenerabile - sunt afectate serios de dezechilibre.

5.3. Venitul national brut — indice relevant al gradului de civilizaţie al populaţiei

Indicatorii demografici caracteristici ţărilor dezvoltate şi ţărilor mai puţin dezvoltate au un corespondent simetric în decalajele economice, sociale,
educaţionale. Ţările în curs de dezvoltare prezintă o natalitate foarte ridicată, o viaţă medie mai redusă decât în ţările dezvoltate, o natalitate infantilă foarte
înaltă şi o structură a grupelor de vârstă dominant tânără. La acestea se adaugă nivelul ridicat al analfabetismului, densitatea redusă a instituţiilor şcolare şi a
aparatului sanitar, ponderea ridicată a populaţiei ocupată în agricultură, ponderea scăzută a femeilor ocupate în producţia socială, carenţele alimentare grave şi,
deci, nivelul redus al dezvoltării economice. La acestea se adaugă deficienţele în securitatea populaţiei. Astfel, omuciderile deliberate au atins valori ridicate
în ţările cu dezvoltare elevată (S.U.A., Marea Britanie, Italia, Federaţia Rusă, Germania, Japonia, Mexic, Brazilia etc.), în ţările cu dezvoltare medie (China,
Thailanda, Ucraina, Iran, Indonezia, Africa de Sud, India, Pakistan etc.) şi în ţări cu dezvoltare redusă (Etiopia, Tanzania, Ciad, Rwanda, Nigeria, R.D. Congo
etc.) (tabelul 33).

Tabelul 33 - Aspecte ale criminalităţii şi ale justiţiei pe ţări reprezentative

Ţara Omucidei si deliberate Populaţia încarcerată Ţara Omucideri deliberate


Nr. persoane La 100.000 la 100.000 persoane Nr. persoane La 100.000
(2007) persoane (2007) (2007) persoane
(2000-2004) (2000-2004)
S.U.A. 2.186.230 5,6 738 Ucraina 165.716 7,4
Marea 88.458 2,1 124 Africa de Sud 157.402 47,5
Britanie

Federaţia 869.814 19,9 611 Rwanda 67.000 8,0


Rusă
Mexic 214.450 13,0 196 Etiopia 65.000 184,0
Brazilia 361.402 209,0 191 Tanzania 43.911 7,5
China 1.548.498 2,1 118 Indonezia 99.946 1,1
Iran 147.926 2,9 214 Thailanda 164.443 8,5
Sursa: Raport ONU, 2007-2008
Pentru o imagine/analizã completã a nivelului dezvoltãrii, au fost elaborate sisteme de indicatori demografici ºi social-economici, care sã punã în
evidenþã decalajele dintre þãrile dezvoltate ºi cele în dezvoltare, dinamica ºi perspectivele acestora. De regulã, se folosesc, pentru analize concludente, valorile
duratei medii a vieþii ºi cele ale mortalitãþii infantile, venitul naþional brut (V.N.B.) 4 sau venitul naþional pe locuitor, exprimat în dolari.
Analiza distribuþiei spaþiale a valorilor produsului intern brut în anul 2005 pune în evidenþã variate categorii de þãri, repartizate între mãrimea de
79.851 USD/loc, specificã statului Luxemburg ºi cea de 106 USD/loc. caracteristicã statului Burundi, ceea ce demonstreazã un ecart de 1/753,3. # în prima
categorie de þãri se includ cele al cãror PIB depãºeºte 40.000 USD/loc: Luxemburg, Norvegia, Islanda, Qatar, Irlanda, Elveþia, S.U.A., Danemarca. • De
asemenea, ţările cu nivel ridicat de dezvoltare sunt şi cele cu valori ale produsului intern brut având între 28,000 şi 40.000 USD/loc. Acestea sunt, în fapt,
statele puternic industrializate din Europa de Vest, Australia, Noua Zeelandă, unele ţări cu resurse de hidrocarburi din zona Golfului Persic: Kuwait, Emiratele
Arabe Unite (fig. 85). Numeroase state au înregistrat un produs intern brut ce variază între 10.000 şi 20.000 USD/loc, acestea fiind state mici, implicate în
demersuri economice de factură turistică, precum Portugalia, Malta, Bahamas, Antigua-Barbados, apoi cele bogate în petrol, precum: Brunei, Bahrein,
Trinidad-Tobago, Arabia Saudită. • Cu valori mai mici de 10.000 USD/loc. s-au înscris, cu o dezvoltare economică moderată, dar în continuă ascendenţă:
Polonia, Chile, Slovacia, Rusia, Letonia, Estonia, Lituania, Croaţia, Mexic, Libia, Oman, Liban, Seychelles, urmate de cele având PIB cuprins între 4,000 şi
6.000 USD/loc: Brazilia, Uruguay, Costa Rica, România, Turcia, Rusia, Republica Africa de Sud, Gabon, Botswana etc., cu o economie în curs de consolidare.
Mult mai numeroase sunt þãrile al cãror PIB a variat între 2.000 ºi 4.000 USD/loc. ºi care vizeazã state în dezvoltare, precum: Algeria, Argentina, Bulgaria,
Albania, Bosnia-Herþegovina, Thailanda, Kazahstan, Columbia, Iordania, Fidji, Iran, Macedonia, Namibia, Guatemala etc. * Þãri variate ca mãrime, cu o
economie în formare, cu unele avansuri ale industriei, dar, pe ansamblu, slab dezvoltate, au valori ale PIB ce variazã între 1.000 ºi 2.000 USD/loc.
Reprezentative, în acest sens, sunt: Maroc, Bolivia, Turkmenistan, Georgia, Azerbaidjan, China, Ucraina, Sri Lanka, Indonezia, Siria, Egipt etc. « Statele
subdezvoltate au înregistrat sub 1.000 USD/loc, cele mai multe dintre acestea aflându-se în Africa: Ghana, Lesotho, Madagascar, Sudan, Kenya, Nigeria, Cote
dlvoire, apoi în Asia: India, Pakistan, Mongolia, Vietnam, Nicaragua, Republica Moldova, Yemen, Mauritania etc. Ţările având sub 500 USD/loc. au un nivel
de trai foarte scăzut şi o dezvoltare foarte redusă.
Din cauza imperfecţiunii acestui indicator, pentru că nu prezintă aspecte ale repartiţiei venitului naţional pe categorii socio-profesionale ale populaţiei,
se recurge şi la alţi indicatori. Un asemenea indicator este cel fizic, al calităţii vieţii, care sintetizează cinci caracteristici: nivelul de trai, durata medie a
vieţii, mortalitatea infantilă, consumul de calorii şi proporţia ştiinţei de carte (tabelul 34). Edificatoare în acest sens sunt Africa şi Asia de Sud, cu cel mai
scăzut nivel de alfabetizare, ce variază între 40 şi 60%, apoi Asia de SE (60-80%), America de Sud (80-90%) şi Turcia (peste 80%). Rata de alfabetizare a
adulţilor, la nivel mondial, a înregistrat o creştere apreciabilă, în perioada 1985-2005, de la 76,4% la 82,4%, în timp ce rata de alfabetizare a tinerilor a
evoluat de la 83,5% la 86,5%, iar rata netă de şcolarizare în învăţământul primar a urcat de la 83% la 87%. Aceste valori medii mondiale se explică prin
proporţiile reduse ale indicatorilor înregistraţi în ţările mai puţin dezvoltate: 47,4%; 53,4%; 56,3%; 65,5%; 47%; 77%. De altfel, rata de alfabetizare şi rata de
şcolarizare şe reprezintă prin contraste evidente la nivelul statelor lumii.

Tara
Rata de alfabetizare a adulţilor
1985-1994 1995-2005
Cipru 94,4 96,8
Ciad 12,2 25,7
Estonia 99,7 99,8
Burkina Faso 13,6 23,6

Pe de altã parte, nivelul de trai al populaþiei se reprezintã prin cinci categorii de mãrime a calitãþii vieþii, diferenþiate prin gradul de industrializare ºi de
dezvoltare. Se disting, astfel: • þãri puternic industrializate ºi cu cel mai înalt nivel de dezvoltare, în America de Nord, Europa de Vest ºi de Nord-Vest, Japonia,
Australia ºi Noua Zeelandã, a cãror populaþie are un nivel de trai foarte bun (fig. 36); þãri cu nivel de trai bun, industrializate ºi cu nivel înalt de dezvoltare,
care se referã la Europa Centralã ºi de Est, Argentina, Chile, Venezuela, Portugalia; : þãri cu nivel de trai mediu, moderat industrializate ºi cu nivel mediu de
dezvoltare, precum: China, Mexic, Brazilia, Republica Africa de Sud, Turcia etc.;
þãri cu nivel de trai slab, unele în dezvoltare ºi altele cu nivel redus de dezvoltare, mai numeroase fiind în Africa, Asia de Sud ºi America Centralã; þãri cu
nivel de trai ºi de dezvoltare foarte slab, caracteristic spaþiului african dintre Sahara ºi Ecuator, apoi Angola, Mozambic, Afghanistan, Nepal, Bhutan,
Bangladesh, Cambodgea, Swaziland, Lesotho etc.
Un exemplu aparte este Arabia Sauditã, cu 15.711 dolari/loc. în 2005, avea, din totalul populaþiei adulte, o pondere de 17,1% analfabeþi, rata brutã de
ºcolarizare primarã de 69% (masculin) ºi 66?/o (feminin), în timp ce mortalitatea infantilã atingea 20 %o. Indicatorul de dezvoltare umanã (I.D.U.) ia în calcul
mai mulþi factori: speranþa de viaþã la naºtere (între 65 ºi 85 ani), nivelul instrucþiei (rata alfabetizãrii adulþilor între 0 ºi 100%), rata brutã a ºcolarizãrii la
toate nivelurile (între 0 ºi 100%) (fig. 87), dar cu o pondere de 2/3 pentru prima ºi 1/3 pentru a doua), veniturile reprezentate de PIB/loc, respectiv 100
dolari/loc.-40.000 dolari/loc, conform paritãþii puterii de cumpãrare. Fiecare dintre aceºti indicatori este exprimat pe o scarã valoricã între 0 ºi 1. într-o altã
etapã de calcul, se efectueazã media aritmeticã a celor trei indicatori, obþinându-se indicele de dezvoltare umanã5, care permite eºalonarea þãrilor, în 2005,
începând cu Islanda, Norvegia, Australia, Canada, Irlanda, Suedia, Elveþia, Japonia, Olanda, Franþa, Finlanda, S.U.A., Spania, Danemarca, Austria, Marea
Britanie etc. (tabelul 35). Media mondialã a I.D.U. a scãzut de la 0,764 în 1994, la 0,722 în 2001 ºi la 0,743 în 2005. Aceastã valoare este depãºitã de America
Latinã ºi de Caraibe (0,803), de Europa Centralã ºi de Est (0,808) ºi de þãrile OCDE (0,947). Sub media mondialã se situeazã þãrile în dezvoltare (0,691),
þãrile arabe (0,699), Asia de Sud (0,611), Africa Subsaharianã (0,493). Pentru Asia de Est ºi Pacific, valoarea medie a I.D.U. este 0,777 (fig. 88). Analiza
datelor privind distribuþia I.D.U. pe þãri aratã cã distanþa dintre bogaþi ºi sãraci creºte, adicã se adânceºte prãpastia dintre Nord ºi Sud (tabelul 35), þãrile cele
mai puþin dezvoltate având media de 0,488, iar þãrile cele mai dezvoltate (OCDE) de 0,947.
Contrastele dintre comunitãþi, populaþii sau dintre state sunt pronunþate dacã se au în vedere calitatea resurselor umane, exprimatã prin nivelul de
instrucþie/ educaþie ºi de calificare profesionalã, nivelul de trai redat prin mãrimea venitului ºi puterea de cumpãrare. în acest sens, indicele de dezvoltare
umanã, pentru anul 2005, aratã o lãrgire a intervalelor pe categorii de dezvoltare umanã, de la 0,245 în Mali, în anul 1975, la 0,968, în anul 2005, în Islanda ºi
Norvegia. Pe de altã parte, nivelul de trai ºi de educaþie a crescut în tot mai multe þãri. Valorile I.D.U. aratã o sporire a numãrului de þãri cu dezvoltare umanã
elevatã (peste 0,800), de la 20 de þãri în 1975 la 70 de þãri în anul 2006. Este vorba, în primul rând, de þãrile Europei de Vest ºi Nord-Vest, ale Americii de
Nord (S.U.A., Canada), Australia, Noua Zeelandã ºi Japonia (peste 0,900) ºi de þãri ale Europei Centrale ºi de Est, ale Americii de Sud ºi Centrale (între 0,800
ºi 0,900) (fig. 88). Totodatã, numãrul þãrilor cu dezvoltare umanã slabã a scãzut de la sub 50 în 1975 la 22 de þãri în 2006, având indicele mai mic de 0,500.
Dominanta, în acest sens, o reprezintã Africa, în mod special Africa Subsaharianã, cu o medie a I.D.U. de 0,493 în 2006, spaþiu în care se aflã Sierra Leone,
care a înregistrat cea mai joasã valoare a I.D.U, adicã 0,366.
Valorile indicatorului sexospecific al dezvoltãrii confirmã realitatea materialã ºi social-economicã a þãrilor lumii, exprimatã prin indicele de dezvoltare
umanã. în acest sens, valoarea maximã a indicatorului sexospecific, în anii 2005-2006, a urcat la 0,962 în Islanda ºi a coborât la 0,320 în Sierra Leone.
Indicatorul sãrãciei umane corespunde proporþiei populaþiei care trãieºte cu mai puþin de 1 $/zi (fig. 89). Datele statistice vizeazã 108 þãri în
dezvoltare, a cãror populaþie trãieºte sub pragul sãrãciei umane ºi monetare. Se înscriu în aceastã categorie þãrile Africii Subsahariene, din care peste 50% din
populaþie este afectatã de sãrãcie pronunþatã: Ciad (56,9%), Mali (56,4%), Burkina Faso (55,8%), Etiopia (54,9%), Niger (54,7%), Guineea (52,3%), Sierra
Leone (51,7%), Mozambic (50,6%), pe fondul unei dezvoltãri umane reduse. De asemenea, þãrile cu ponderi reduse ale indicelui sãrãciei în totalul populaþiei,
în aceeaºi perioadã, definesc, dominant, ºi spaþiul Americii de Sud ºi Centrale (între 3,0 ºi 10,0%), în condiþiile unei dezvoltãri umane de nivel mediu.

Tabelul 35 - Indicatorul dezvoltãrii umane (I.D. U.) în anul 2005


Nr. crt. Ţara/teritoriul Þara Ţara
I.D.U. I.D.U. I.D.U.
Nr. crt. Nr. crt.
DEZVOLTARE UMANĂ ELEVATĂ 35 Qatar 0,875 70

1. Islanda 0,968 36 Ungaria 0,874 DEZVOLTARE UMANĂ MEDIE


2 Norvegia 0,968 37 Polonia 0,870 71 Dominica 0,798
3 Australia 0,962 38 Argentina 0,869 72 Santa Lucia 0,795
4 Canada 0,961 39 Emiratele Arabe Unite 0,868 73 Kazahstan 0,794
5 Irlanda 0,959 40 Chile 0,867 74 Venezuela 0,792
6 Suedia 0,956 41 Bahrein 0,866 75 Columbia 0,791
7 Elveţia 0,955 42 Slovacia 0,863 76 Ucraina 0,788
8 Japonia 0,953 43 Lituania 0,862 77 Samoa 0,785
9 Olanda 0,953 44 Estonia 0,860 78 Thailanda 0,781
10 Franţa 0,952 45 Letonia 0,855 79 Rep. Dominicană 0,779
11 Finlanda 0,952 46 Uruguay 0,852 80 Belize 0,778
12 S.U.A. 0,951 47 Croatia 0,850 81 China 0,777
13 Spania 0,949 48 Costa Rica 0,846 82 Grenada 0,777
14 Danemarca 0,949 49 Bahamas 0,845 83 Armenia 0,775
15 Austria 0,948 50 Sevchelles 0,843 84 Turcia 0,775
16 Marea Britanie 0,946 51 Cuba 0,838 85 Surinam 0,774
17 Belgia 0,946 52 Mexic 0,829 86 Iordania 0,773
18 Luxemburg 0,944 53 Bulgaria 0,824 87 Peru 0,773
19 Noua Zeelandă 0,943 54 Saint Kitts et Nevis 0,821 88 Liban 0,772
20 Italia 0,941 55 Tonga 0,819 89 Ecuador 0,772
21 Hong Kong 0,937 56 Libia 0,818 90 Filipine 0,771
22 Germania 0,935 57 Antigua şi Barbuda 0,815 91 Tunisia 0,766
23 Israel 0,932 58 Oman 0,814 92 Fidji 0,762
24 Grecia 0,926 59 Trinidad-'lbbago 0,814 93 St. Vincent si Grenadne 0,761
25 Singapore 0,922 60 România 0,813 94 Iran 0,759
26 Rep. Coreea 0,921 61 Arabia Sauditã 0,812 95 Paraguay 0,755
27 Slovenia 0,917 62 Panama 0,812 96 Georgia 0,754
28 Cipru 0,903 63 Malaezia 0,8]! 97 Guyana 0,750
29 Portugalia 0,897 64 Belarus 98 Azerbaidjan 0,746

30 Brunei 0,894 65 Mauritius 0,804 99 Sri Lanka 0,743


31 Barbados 0,892 66 Bosnia şi Herţepovina 0,803 100 Maldive 0,741
32 Rep. Cehã 0,891 67 Rusia 0,802 101 Jamaica 0,736
33 Kuwait 0,891 68 Albania 0,801 102 Capul Verde 0,736
34 Malta 0,878 69 Macedonia 0,801 103 Salvador 0,735

104 Algeria 0,733 129 Solomon 0,602 154 Uganda 0,505


105 Vietnam 0,733 130 Laos 0,601 155 Gambia 0,502
106 Teritoriile palestiniene ocupate 0,731 131 Cambodgia 0,598 DEZVOLTARE UMANÃ SLABÃ
107 Indonezia 0,728 132 Mvanmar 0,583 156 Senegal 0,499
108 Siria 0,724 133 Bhutan 0,579 157 Eritreea 0,483
109 Turkmenistan 0,713 134 Comore 0,561 158 Nigeria 0,470
110 Nicaragua 0,710 135 Ghana 0,551 159 Tanzania 0,467
111 Moldova 0,708 136 Pakistan 0,550 160 Guineea 0,456
112 Egipt 0,708 137 Mauritania 0,550 161 Rwanda 0,452
113 Uzbekistan 0,702 138 Lesotho 0,549 162 Angola 0,446
114 Mongolia 0,700 139 Congo 0,548 163 Benin 0,437
115 Honduras 0,700 140 Bangladesh 0,547 164 Malawi 0,437
116 Kârgâstan 0,696 141 Swaziland 0,547 165 Zambia 0,434
117 Bolivia 0,695 142 Nepal 0,534 166 Cote d'Ivoire

118 Guatemala 0,689 143 Madagascar 0,533 167 Burundi 0,413


119 Gabon 0,677 144 Camerun 0,532 168 R.D. Congo 0,411
120 Vanuatu 0,674 145 Papua-Noua Guinee 0,530 169 Etiopia 0,406
121 Africa de Sud 0,674 146 Haiti 0,529 170 Ciad 0,388
122 Tadjikistan 0,673 147 Sudan 0,526 171 Republica Centrafricanã 0.3S4
123 Sao Tome-Principe 0,673 148 Kenya 0,521 172 Mozambic 0,384
124 Botswana 0,654 149 Djibouti 0,516 173 Mali 0,380
125 Namibia 0,650 150 Timorai de Est 0,514 174 Niger 0,374
126 Maroc 0,646 151 Zimbabwe 0,513 175 Guineea-Bissau 0,374
127 Guineea Ec. 0,642 152 Togo 0,512 176 Burkina Faso 0,370
128 India 0,619 153 Yemen 0,508 177 Sierra Leone 0,336
Dupã mãrimea VNB/locuitor, þãrile sunt incluse în douã categorii: þãri sãrace ºi þãri bogate. în þãrile sãrace s-au înregistrat valori reduse ale
produsului intern brut, de la 464 dolari/loc. în 1977, la peste 750 dolari/loc. în 1988. Cele mai coborâte valori ale PIB/loc. (PPA), în 2005, s-au înregistrat în
þãrile slab dezvoltate din Africa, precum Malawi (667), Burundi (699), R.D. Congo (714), Tanzania (744), Nigeria (781), Sierra Leone (806), Guineea Bissau
(827), Madagascar (923), Yemen (930) (tabelul 36).
Analiza privind distribuþia venitului naþional brut/locuitor, în anul 2005, demonstreazã cã peste 50% din acesta este repartizat în primele cinci þãri
(Statele Unite ale Americii, Japonia, Germania, China, Marea Britanie) ºi 83,89% în primele 20 (tabelul 36).
In aceastã categorie, însã, se includ ºi þãri foarte sãrace, cu VNB mai mic de 200 dolari/loc, al cãror numãr a scãzut de la 23 în 1977, la 11 în 1995 ºi la
5 în 2005, toate acestea din urmã fiind state africane (tabelul 37): Burundi (106), R.D. Congo (123), Etiopia (157), Malawi (161), Guineea-Bissau (190).
In acest sens, coeficientul Gini aratã ºi confirmã faptul cã în þãrile dezvoltate, precum Danemarca, Japonia, Suedia, Norvegia, Belgia, Germania, Austria, Fin-
landa, Cehia, Ungaria etc., distribuþia venitului este mai puþin inegalã (între 24,4 ºi 30,0). în acelaºi timp, valorile mari ºi foarte mari depãºesc 50,0 în þãrile
slab dezvoltate, precum: Namibia (70,7), Lesotho (63,2), Botswana (63,0), Sierra Leone (62,9), Republica Centrafricanã (61,3), Swaizland (60,9) etc., fapt ce
demonstreazã inegalitatea mai pronunþatã a distribuþiei venitului. In 1988, existau 26 de state bogate, din care 14 în Europa, 8 în Asia, 2 în America de Nord, 1
în Africa ºi 1 în Australia-Oceania. în 1995, existau 36 de state bogate, din care 18 în Europa, 9 în Asia, 4 în America de Nord, 2 în America de Sud, 2 în
Australia ºi 1 în Africa. în anul 2005, s-au înregistrat 32 de þãri cu venit naþional brut mai mare de 20.000 de dolari/locuitor PPA, din care 21 de þãri din
Europa, 7 din Asia, 2 din America de Nord ºi 2 din Oceania (tabelul 38).
Privitor la ritmul mediu anual de creºtere al PIB, în perioada 1996-2001, s-au înregistrat contraste evidente. Cele mai ridicate ritmuri au vizat Irlanda
(9,20%), China (8,26%), Luxemburg (5,71%), Polonia (5,18%), Estonia (5,13%), Singapore (5,10%), Finlanda (5,02%). Ritmuri mai mici ºi foarte mici au
înregistrat Suedia (2,67%), Danemarca (2,37%), Austria (2,31%), România (2,20%), Italia (1,86%), Elveþia (1,72%), Germania (1,62%), Cehia (1,55%),
Argentina (1,37%) etc.
Distribuþia numãrului de þãri pe categorii de mãrime ale PIB (PPA) aratã cã 22 de ţări au înregistrat între 10.000-20.000 dolari/locuitor, 40 de ţări între
5.000-10.000 dolari/locuitor, 61 de ţări între 1.000-5.000 dolari/locuitor şi 9 ţări cu 600-1.000 dolari/locuitor.
Tabelul 36 - Mărimea VNB/ţări/2005 pentru primele 20 de ţări

Tara VNB (mld/loc.) Tara VNB (mld/loc.)


1. Statele Unite ale Americii 12.416,5 11. Brazilia 796,1
2. Japonia 4.534,0 12. Rep. Coreea 787,6
3. Germania 2.794,9 13. Mexic 768,4
4. China 2.234,3 14. Rusia 763,7
5. Marea Britanie 2.198,9 15. Australia 732,5
6. Franþa 2.126,6 16. Olanda 624,6
7. Italia 1.762,5 17. Belgia 370,8
8. Spania 1.124,6 18. Elveţia 367,0
9. Canada 1.113,8 19. Turcia 362,5
10. India 805,7 20. Suedia 357,7
Sursa: Raport asupra dezvoltãrii umane, 2007--2008

Tabelul 37 - Þãri cu peste 1 milion de locuitori, având valori foarte mici ale VNB/loc.
ºi durata medie redusã a vieþii populaþiei

Þara Durata medie a vieþii VNB dolari/loc.


1977 1995 2005

Bhutan 46,1 80 200 325


Bangladesh 42,5 90 240 423
Laos 43,5 90 350 485
Etiopia 39,0 110 100 157
Burkina Faso 39,0 110 230 391
Mali 43,5 110 250 392
Somalia 43,5 110 100 100*
Nepal 46,1 110 200 272
R.D. Congo 46,0 130 120 123
Rwanda 43,5 130 180 238
Ciad 40,0 130 180 140*
Burundi 43,0 130 160 106

Sursa: Economia lumii, 2004; Rapport sur le de-veloppementhumain, 2007-2008; * 2001

Tabelul 38 - Ţările cu VNB mai mare de 20.000 dolari/loc. (2005, PPA)

Nr. Þara PIBfloc, dolari Nr. crt. Ţara PJB/loc,


crt. PPA dolari PPA
1. Luxemburg 60.228 17 Franţa 30.386
2. S.U.A. 41.890 18 Singapore 29.663
3. Norvegia 41.470 19 Germania 29.461
1. Irlanda 38.505 20 Italia 28.529
5. Islanda 36.510 21 Spania 27.169
6. Elveţia 35.633 22 Kuwait 26321
7. Danemarca 33.973 23 Israel 25864
8. Austria 33.700 24 Emiratele Arabe Unite 25514
9. Canada 33.375 25 Noua Zeelandă 24996
10. Marea Britanie 33.238 26 Grecia 23381
11. Olanda 32.684 27 Cipru 22699
12. Suedia 32.525 28 Slovenia 22273
13. Finlanda 32.153 29 Bahrein 21482
14. Belgia 32.119 30 Rep. Coreea 22029
15. Australia 31.794 31 Rep. Cehă 20538
16. Japonia 31.267 32 Portugalia 20410

Semnificativă este valoarea medie a produsului intern brut pe locuitor, în Uniunea


Europeană, aceasta urcând la 101 unităţi. Cele mai bogate ţări din Uniunea Europeană sunt
Luxemburg, Irlanda şi Olanda, cu 276, 146 şi 131 unităţi. Altfel spus, produsul intern brut pe
locuitor în Luxemburg a fost, în anul 2008, de aproape trei ori cât media Uniunii Europene,
respectiv 276 unităţi, fapt pus pe seama numărului mare de muncitori transfrontalieri, care lucrează
în micul stat, fără a avea însă domiciliul acolo. în acelaşi an, România a înregistrat 41 de unităţi, iar
Bulgaria 38 de unităţi. Dincolo de acestea s-au înscris Polonia (54), Portugalia, Slovenia şi Cehia,
cu niveluri ale PIB mai mici cu 10-30% faţă de media UE.
Specialiştii apreciază că statele europene cu economie emergentă riscă să nu revină la
ritmurile ridicate de dezvoltare şi la nivelurile de investiţii anterioare crizei. Este vorba de Ucraina,
Lituania, Estonia, Letonia, România, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Slovacia etc.
Referitor la ponderea venitului naţional brut pe locuitor, există mari contraste între regiunile
geografice cu economie puternic dezvoltată şi regiunile cu economie mediu şi slab dezvoltată. Ies
în evidenţă, în primul rând, ponderile foarte mari ale venitului naţional brut pe locuitor, specifice
ţărilor OCDE (74,41%), Europei Centrale, de Est şi CSI (4,24%), Asiei de Est şi Pacificului
(9,33%), unde evoluează economiile unor state deja angajate în circuitul economic mondial:
Japonia, Coreea de Sud, Singapore, China, Australia şi Noua Zeelandă. Aceste trei arii geografice
realizează 87,98% din ponderea venitului naţional brut pe locuitor la nivelul Globului. Celelalte
cinci regiuni geografice totalizează 12,02%, respectiv între 1,34% pentru Africa Subsahariană şi
5,59% pentru America Latină şi Caraibe (tabelul 39), spaţii în care producţia, veniturile derivate
din servicii şi balanţa plăţilor externe se reprezintă prin valori mici şi foarte mici.

Tabelul 39 - Ponderea venitului naţional brut pe locuitor, pe


regiuni geografice/organizaţii/grupuri de state (2005)

Regiunea geografică Miliarde dolari % din totalul


mondial
TOTAL MONDIAL 44.155,7 100,00
.America Latinã si Caraibe 2.469,5 5,59
O.CD.E. 34.851,2 74,41
Europa Centralã, de Est ºi CEI 1.873,0 4,24
Asia de Sud 1.206,1 2,73
Statele Arabe 1.043,4 2,36
Africa Subsaharianã 589,9 1,34
Asia de Est si Pacificul 4.122,5 9,33
Sursa: Rapport sur le developpement humain, 2007/2008

5.4. Populaţia şi mediul înconjurător

In raportul Directorului Executiv al Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie, pe anul


1988, intitulat Starea populaţiei lumii, 1988, având ca subtitlu Să salvăm viitorul!, se spune:
„Cerinţele umane în creştere aduc daune resurselor naturale de bază - sol, apă şi aer - de care
depinde întreaga viaţă. în ţările în curs de dezvoltare, creºterea mai înceatã ºi o repartizare mai
proporþionalã a populaþiei vor ajuta sã se reducã presiunea asupra terenurilor agricole, a surselor
de energie, a surselor vitale de apã ºi a zonelor cu pãduri, dând un rãgaz de timp pentru elaborarea
strategiilor necesare, pentru o dezvoltare viabilã (durabilã)".
Populaþia este direct implicatã în situaþia dramaticã a mediului înconjurãtor ºi în
dezechilibrele ecologice ca factor generator, dar tot ea suportã consecinþele negative ale acestor
fapte. Pornind de la definiþia O.N.U. pentru mediul înconjurãtor, respectiv „ecosistemul care
furnizeazã resursele ºi serveºte, în acelaºi timp, drept depozit de deºeuri", se impune o analizã a
raportului „populaþie-dezvoltare" printr-o tratare sistemicã vizând populaþia, resursele, mediul
înconjurãtor ºi dezvoltarea, toate aceste componente trebuind sã fie incluse în strategiile naþionale
ºi internaþionale.

5.4.1. Abordarea integrată a relaţiei om-mediu

Creşterea economică cu ritmuri înalte a determinat degradarea mediului sau a unor


componente ale acestuia. Semnalul ,de alarmă a fost tras, imediat după cel de-al Doilea Război
Mondial, de către biologi, geografi, ecologi, geologi, faptele fiind puse pe seama exploziei
demografice din ţările în curs de dezvoltare. Mulţi specialişti au arătat că epuizarea resurselor şi
poluarea sunt fenomene legate de creşterea economică, cu frecvenţă mai mare în ţările dezvoltate,
în timp ce situaţia ţărilor din lumea a treia, până la explozia demografică, apare ca efect al
subdezvoltării şi nu ca o cauză directă a acesteia.
Institutul pentru veghea lumii, al cărui director este Lester Brown, publica, încă din 1975,
studii documentare în legătură cu subiectele cele mai acute: energia, ecologia, apa, aerul, solul,
demografia, alimentaţia, urbanismul, exploatarea spaţiului cosmic, reciclarea materiilor prime şi a
materialelor.
Relaţia om-natură a intrat într-o fază nouă încă din secolul al XVIII-lea, odată cu revoluţia
industrială. Cu timpul, daunele aduse naturii de către om sunt ireversibile, fapt care 1-a făcut pe
istoricul englez Arnold Toynbee să afirme: „Din stăpânul creaţiunii, omul a ajuns cancerul
planetei". Odată cu creşterea numerică a populaţiei se conturează tot mai clar o piaţă a lemnului
pentru construcţii şi combustibil.
Planeta Terra a început, deci, să plătească un preţ, pentru că a neglijat conturile ambientale,
afectând, astfel, relaţia complexă dintre populaţie, resurse şi mediul înconjurător. Ca atare,
principiul poluant - plătitor (P.P.R., adică cine poluează trebuie să plătească) stă la baza
contabilizării pentru fiecare ţară în parte a consumului de resurse, a dezechilibrelor şi a poluării.
Oricum, direct sau indirect, populaţia apare implicată, prin tehnică, ştiinţă, exploatarea de resurse
naturale, urbanizare şi explozia demografică, în funcţie de care necesarul de bunuri poate favoriza
degradarea mediului. în acest context, abordarea integrată a raportului dintre acţiunea omului şi
sistemele ecologice se dovedeşte tot mai necesară, ceea ce înseamnă că planificarea economică pe
termen lung nu este posibilă fără cunoaşterea elementelor de bază ale mediului.

5.4.2. Rolul geografiei umane în cercetarea relaţiilor om-mediu

Esenţa cercetării geografice vizează înţelegerea relaţiilor de interdependenţă dintre om şi


mediul înconjurător, a impactului presiunii umane asupra mediului şi, deci, a modificărilor
intervenite în interiorul său. Aşezările umane sunt considerate ecosisteme complexe, create de om
prin transformarea materiilor prime, a energiei şi a informaţiei, în dezvoltarea viabilă a
comunităţilor umane.
Pentru a analiza cât mai exact starea de fapt a habitatului actual, se impune efectuarea unor
interpretări de bilanţ între potenţialul economico-social, valorificarea şi transformarea sa şi
consecinţele ce rezultă.
în esenţă, geografia populaţiei şi a aşezărilor umane studiază ecosistemul unei aşezări umane, deci,
relaţia om-mediu, prin: * aspectul substanţial (intrările de materii prime pentru industrie sau pentru
bunuri de consum şi ieşirile produselor rezultate din prelucrarea materiilor prime, a deşeurilor
aferente acestora); • aspectul energetic (cantitatea de energie consumatã în toate activitãþile din
ecosistem); • aspectul informaţional (elementele de organizare şi de desfăşurare a activităţii, a
reglării vieţii interne şi externe a ecosistemului).
De aici, apare necesitatea ca aşezările umane să nu mai fie considerate doar o parte
componentă a geosistemului, ci, sub impactul antropic, vatra şi moşia să fie un geosistem aparte, ca
o sinteză a fluxurilor de materie, de energie şi de informaţie dintre sfera fizică şi sfera socială.

5.4.3. Creşterea demografică şi dezechilibrele ecologice

Creşterea numerică a populaţiei într-un ritm galopant a generat explozia demografică,


scăderea capacităţii de suport a mediului şi dezechilibre ecologice. Strategia recomandată de
O.N.U. se referă la „soluţia demografică", aceasta având în vedere oprirea creşterii excesive a
populaţiei prin programe de planificare a familiei. Când aceste programe de planificare a familiei
au eşuat, ca în India, concepţia s-a schimbat şi s-a ajuns, astfel, la „soluţia economică".
Teza acceptată de O.N.U. şi de specialişti este că, într-o lume finită ca suprafaţă şi ca
resurse naturale, populaţia nu poate creşte la infinit. Astfel, menţinerea unei rate de creştere de 2%
ar însemna, în secolele următoare, o populaţie de zeci şi de sute de miliarde de locuitori. Dar
măsurile ce se impun, vizând şi calitatea mediului şi calitatea vieţii, ar fi: lichidarea
subdezvoltării, a sărăciei şi a foametei, lichidarea focarelor de conflict, dezarmarea şi oprirea
cursei înarmărilor. Numai într-un asemenea cadru se poate realiza reducerea creşterii
demografice.
Deci, sărăcia este efect şi cauză a problemelor ambientale mondiale, de aici şi faimoasa
„capcană demografică" vizată de Lester Brown. Ca urmare, strategia propusă este aceea a unei
dezvoltări durabile (viabile), care să vizeze satisfacerea tuturor nevoilor: cei săraci să beneficieze
de rezultatele ei, cei bogaţi să respecte limitele ecologice ale planetei. în acest sens, cooperarea
internaţională şi reformele instituţionale sunt chemate să aibă un rol major.
Desigur că, pe primul plan, se află securitatea alimentară. Calculele arată că la 1,5 miliarde ha
consacrate producţiei alimentare, cu un randament sporit de la 2 tone la 5 tone echivalent
cereale/ha, potenţialul total este evaluat la 8.000 de milioane de tone echivalent cereale. Consumul
mediu mondial este de 6.000 de calorii/ zi, cu variaţii mari de la o regiune la alta. O asemenea
producţie posibilă ar putea hrăni circa 11 miliarde persoane, iar la un consum mediu zilnic de 9.000
de calorii, capacitatea demografică a Terrei s-ar reduce la 7,5 miliarde persoane. După calculele şi
estimările O.N.U. pe termen lung, alternativele ar fi:
 dacă s-ar atinge o rată totală de fertilitate, care, în anul 2010, să asigure numai înlocuirea
generaţiilor, populaţia se va stabiliza la 7,7 miliarde locuitori, această cifră fiind estimată
pentru anul 2060;
 dacă acest indice se va realiza în anul 2035, populaţia se va stabiliza la 10,2 miliarde
locuitori în anul 2095;
 dacă indicele de înlocuire a generaţiilor se va atinge abia în anul 2065, populaţia
mondială ar ajunge la 14,2 miliarde locuitori în anul 2100.
Totul depinde de voinţa politică a fiecărei ţări, într-un context de cooperare internaţională activă,
pentru depăşirea momentelor de criză intervenite între om şi natură, între populaţie şi mediul
înconjurător, şi de asigurarea supravieţuirii şi a calităţii vieţii. Este tot mai evident faptul că în ţările
cu ritmuri înalte de creştere a numărului populaţiei se manifestă o „tranziţie ecologică", menită să
reprezinte reversul tranziţiei demografice, cu o finalitate dezastruoasă şi restrictivă, adică:
consumul uman redus în mod forţat, în urma prăbuşirii sistemului ecologic (L. Brown, 1988).

5.4.4. Folosirea excesivã a resurselor naturale,


degradarea mediului ºi a calitãþii vieþii

Se apreciazã cã cea mai importantã resursã naturalã este solul, întrucât stã la baza relaþiei
dintre populaþie ºi resursele alimentare, fiind, în acelaºi timp, ºi cea mai importantã „capacitate de
susþinere sau portantã" pentru agriculturã. De aici, întrebarea: câþi oameni poate hrãni Terra, în
condiþiile unei dezvoltãri durabile?
Se ºtie cã suprafaþa uscatului terestru este de 135.793.000 km2, din care numai 10-10,8%
reprezintã terenuri cultivate, adicã în jur de 1,4 miliarde ha. Terenurile agricole s-ar putea ridica la
4,4 miliarde ha, iar pajiºtile la circa 3 miliarde ha. Densitatea populaþiei este, în prezent, de 44
loc/km2, faþã de 18 loc/km2 în 1950. Suprafaþa totalã ce revine unui locuitor este de 2,34 ha, din
care cea cultivatã ar fi de 0,23 ha. Acest indicator este inegal repartizat pe þãri ºi pe regiuni
geografice, fiind de circa trei ori mai mic în Europa decât în America de Nord ºi în þãrile C.S.I. sau
de circa douã ori mai mic decât în Africa. Diferenþele sunt evidente ºi în cazul producþiilor
agricole: la grâu, Danemarca produce de 10-13 ori mai mult la unitatea de suprafaþã decât
Myanmar, iar la orez, Spania obþine o recoltã medie de circa nouã ori mai mare decât cea din
Puerto Rico. Dacã suprafeþele cultivate ar fi triplate, depãºind 4 miliarde ha, Pãmântul ar putea,
hrãni o populaþie de 15-20 miliarde de locuitori.
Resursele minerale prezintã mari disparitãþi între þãri ºi multe dintre ele s-au împuþinat,
având resurse ºi rezerve sigure pentru intervale scurte (10-50 ani, dupã media consumului unor þãri
dezvoltate: petrol, minereuri feroase). De asemenea, consumul de energie se aflã în continuã
creºtere, vizate fiind, în primul rând, cãrbunele, gazele naturale, petrolul etc.
în relaþia complexã dintre populaþie, resurse ºi mediul înconjurãtor, câteva tendinþe sunt evidente:
•0 în aºezãrile rurale din þãrile în dezvoltare, numãrul populaþiei defavorizate (fãrã pãmânt)
este în creºtere, ºi posibilitatea de distrugere a bazei de resurse naturale este mai largã;
concomitent, creºte consumul excesiv al resurselor de apã, de sol ºi de lemn. Astfel, lipsa
de lemn pentru încãlzire afecteazã circa 1,3 miliarde de locuitori, care, dupã datele
EA.O., ar fi fost de 3 miliarde în anul 2000;
•1 defriºarea pãdurilor tropicale este ºi o urmare a sistemului de ardere practicat de
cultivatori pentru obþinerea de terenuri agricole, mai ales în spaþiul savanelor ºi al
stepelor, precum ºi o urmare a comerþului mondial;
consumul de apã pentru irigaþii ºi industrie este în creºtere continuã, iar creºterea numericã a
populaþiei atrage dupã sine sporirea necesarului de apã pentru nevoile menajere;
•2 sãrãcia sau lipsa de confort de la sate au împins o parte a populaþiei rurale spre oraºe,
acestea devenind supraaglomerate, pe fondul exploziei urbane, variatã ºi incapabilã sã
rezolve cerinþele sociale;
•3 tehnicile agricole tradiþionale nu mai pot face faþã cererii crescânde ºi nu corespund
ritmului dezvoltãrii viabile;
•4 populaþia femininã din þãrile în dezvoltare este prea puþin antrenatã în marile procese de
schimbare demo-economicã;
•5 serviciile sociale (starea sanitarã, analfabetismul, foametea ºi malnutriþia), lipsa de apã
potabilã pentru 1,2 miliarde locuitori, lipsa de instalaþii sanitare (1,4 miliarde locuitori)
explicã frecvenþa bolilor infecto-parazitare (holerã, febrã tifoidã, malarie, viermi
intestinali, diaree). în acest ritm, o populaþie de peste 10 miliarde locuitori va exercita, în
anul 2100, o presiune extraordinarã asupra resurselor mediului înconjurãtor, mai ales în
Africa ºi în Asia de Sud;
•6 dilema Africii constã în creºterea rapidã a populaþiei, în schimbarea climei, cu efecte în
deºertifkarea Sahelului, în falimentul practicilor agricole tradiþionale ºi în dificultãþile
insurmontabile vizând investiþiile ºi mijloacele pentru realizarea unei creºteri viabile, în
condiþiile unei datorii externe de peste 230 de miliarde de dolari;
 irigaþiile determinã urmãri negative aflate în extindere: salinizarea, alcalini-zarea ºi
proasta gospodãrire a apelor;
 prin defriºarea excesivã, 12% din pãdurile tropicale se vor pierde ºi astfel vor dispãrea
valoroase resurse genetice;
Iindustrializarea tinde sã amplifice consecinþele negative: efectul de serã ºi încãlzirea globalã
a planetei; ploile acide, care aduc moartea pãdurilor (Waîdsterben) în proporþie de 14% din cele 15
þãri europene, din care Germania se aflã pe unul dintre primele locuri, cu peste 50% din pãduri;
diminuarea stratului de ozon, deºeurile toxice ºi stocarea lor etc. Cei mai concentraþi poluanþi sunt
prezenþi în partea esticã a Statelor Unite ale Americii, în Valea Ruhrului, sud-vestul Poloniei,
nordul Cehiei, Middland, nordul Italiei, Munþii Apuseni ºi bazinul Hunedoarei etc.
Ca atare, poluarea mediului trebuie analizatã diferenþiat, pe cele douã componente ale
relaþiei ecologice adaptate: sfera antropicã (socialã) ºi sfera fizico-tehnicã existenþialã, ambele
circumscrise teritoriului (vatra ºi moºia). în acest sens, va trebui sã se cunoascã mai întâi cauzele
poluãrii ºi formele sale de manifestare.

5.5. Politicile demografice

Influenþarea tendinþelor demografice s-a fãcut, sporadic, prin varii mãsuri adoptate de
diferite state, cum ar fi cãsãtoria, familia, migraþia etc. Preocupãrile de politicã demograficã au
devenit sistematice, cu caracter durabil, mai ales în cazul fertilitãþii (ca variabilã demograficã), fie
în direcþia reducerii ei, acolo unde poate fi un obstacol în calea realizãrii obiectivelor dezvoltãrii
social-economice (exemplul relevant fiind China, aflatã în direcþia stimulãrii), fie în scopul
menþinerii ei la un nivel convenabil pentru societate ºi familie 8. Politicile nataliste sunt specifice
unei þãri dezvoltate, unde fertilitatea ajunge la un nivel de înlocuire a generaþiilor sau sub acest
nivel; politicile antinataliste au început sã fie promovate în þãrile în dezvoltare, unde fertilitatea se
situeazã la niveluri de 5-10 copii, fapt care a accelerat rata medie a creºterii demografice (2,5-3,5%
anual).

Prin Planul Mondial de acþiune în domeniul populaþiei, Conferinþa Mondialã a Populaþiei (1974)
a adoptat, prin consens, principii, cu recomandarea ca fiecare stat sã-ºi formuleze o politicã
demograficã proprie. Conferinþa Mondialã a Populaþiei din Mexic (1984) a evaluat modul în care
se aplicã aceste recomandãri ºi a reconfirmat acest document.
Deci, politica demograficã ar putea fi definitã ca un ansamblu de decizii vizând
influenþarea sistemului demografic - numãrul populaþiei, structura, miºcarea naturalã, repartiþia în
spaþiu etc. -, fiecare dintre aceste variabile aflându-se în interdependenþã cu alte variabile: sociale,
economice, educaþionale. în studiul O.N.U. (1981) privitor la forþa de muncã ºi la interrelaþia cu
populaþia ºi cu dezvoltarea, se prezintã o hartã a interdependenþelor între variabilele demografice ºi
cele socio-economice, cu cinci pachete de obiective: « diminuarea stratului de ozon, deşeurile
toxice şi stocarea lor etc. (15); variabilele demografice (10): mărimea populaţiei, densitatea
populaţiei, creşterea populaţiei, mortalitatea generală, fertilitatea, migra-ţia, nupţialitatea, structura
pe sexe şi pe vârste, tipul familiei, mărimea şi structura familiei şi a gospodăriilor; : factorii
economici (13): stocul de capital, utilizarea solului, producţia şi structura industriei etc.;
instrumentele (educaţia, ocrotirea sănătăţii, finanţele publice, programele de planificare a familiei,
cercetarea, legislaţia etc.); factorii socioculturali şi exogeni (15): instituţia căsătoriei, costul
creşterii copilului, structura de grup, distribuţia puterii, limba, administraţia, sistemul politic,
resursele naturale, războiul etc.
Planul mondial de acţiune în domeniul populaţiei a fost adoptat prin consens de
reprezentanţii a 137 de ţări participante la Conferinţa Mondială a Populaţiei de la Bucureşti (1974).
Obiectivele politicii demografice din Planul Mondial sunt: i > creşterea populaţiei; morbiditatea şi
mortalitatea; • procrearea, formarea familiilor ºi condiþia femeii; * repartiþia populaþiei ºi migraþia
internã; • migraţia internaţională; structura populaţiei. Problema crucială este cea a fertilităţii, a
familiei şi a condiţiei femeii. Ţările cu politici nataliste folosesc metode şi mijloace încurajatoare
de ordin economic: alocaţii familiale, ajutoare pentru familiile cu mulţi copii, ajutoare şi avantaje
economice, educaţionale, sanitare, degrevări de impozite etc.

6. ASEZÃRILE UMANE (HABITATUL UMAN)

Geografia aºezãrilor - componentã a geografiei umane - se ocupã cu studiul tuturor


formelor de locuire umanã. întrucât teritoriile amenajate în care se desfãºoarã activitãþi economice
ºi sociale reprezintã habitatul uman, rezultã cã geografia aºezãrilor vizeazã studiul formelor de
aglomerare umanã.

6.1. Conceptul de aşezare umană

Aşezările umane sunt considerate baza antroposferei şi una dintre componentele realităţilor
spaţiale. în al doilea rând, aşezările umane sunt şi rezultatul adaptării active a colectivităţii umane
ce-şi desfăşoară activitatea pe un anumit teritoriu, în condiţiile unor relaţii social-econoinice şi
istorice. Simion Mehedinţi arăta, în anul 1930, că aşezările umane sunt grupări de locuinţe şi
utilităţi diverse şi de oameni care îşi desfăşoară activitatea pe un teritoriu a cărui înfăţişare îmbracă
caracterul formaţiei social-economice şi al cadrului natural. Pe de altă parte, Vintilă Mihâilescu
definea aşezarea umană ca fiind totalitatea categoriilor de grupări umane ce constituie unităţi de
viaţă socială. Vasile Surd (2003) consideră că aşezarea umană este o asociere teritorială a unor
forme specifice de locuire, de deservire şi de adăpost, temporare sau definitive, a unui spaţiu
adiacent sau inserat, destinat producţiei şi altor scopuri, şi a unei colectivităţi umane, numeric
variabilă, care este organizată pe principiul vieţii sociale. Este vorba, în acest caz, de o diversitate
foarte largă a tipurilor de aşezări, condiţionate/determinate de calităţile mediului natural şi social-
economic, de necesităţile oamenilor.
Totodată, teritoriul pe care se situează aşezările umane se particularizează prin
componentele fizico-geografice, prin diversitatea şi prin potenţialul material şi concret al
condiţiilor naturale, dar şi prin factorii de natură economico-socială în care au apărut şi se dezvoltă
aşezările umane (V. Cucu, 2000).
Altfel spus, aşezările umane sunt rezultatul unui îndelungat şi dinamic proces de
transformare a spaţiului geografic, realizat de comunităţile rurale şi urbane, unde factorii naturali -
relieful, clima, apele, vegetaţia, fauna, solurile, resursele naturale - s-au întrepătruns organic cu
activităţile omeneşti. în acest sens, condiţia istorico-geografică este realitatea materială cea mai
vizibilă şi se exprimă prin aspecte ale complementarităţii funcţionale, concretizată în caracteristici
ale aşezărilor umane, începând cu poziţia geografică. De asemenea, aşezările umane sunt nu numai
realităţi teritoriale, marcate prin grupări de locuinţe, dar şi categorii geografice create de om. Ele
fac parte din ansamblul geografic al unei ţări, al unui teritoriu, unde apar ca forme de rezidenţă şi
drept centre de producţie.
în accepţiunea socio-geografică, aşezările umane reprezintă totalitatea comunităţilor
omeneşti - sate şi oraşe - indiferent de poziţia, de mărimea şi de funcţiile pe care le îndeplinesc. Ca
atare, aşezarea umană poate fi considerată un peisaj geografic, o entitate integratoare a
complexităţii condiţiilor natural-sociale necesare pentru locuinţe, muncă şi echipare, respectiv:
alimentarea cu energie şi apă, transporturile, comunicaţiile, salubritatea. Aşezarea umană este un
trup de moşie, respectiv o formă regulată de teren cu o vatră (H. H. Stahl, 1937), pe care
însuşiriîeoe esenţă socială şi teritorială se desfăşoară şi se dezvoltă, în timp ce munca şi producţia
stau la baza existenţei sociale.
Se înţelege, astfel, că raţiunea de a fi a unei aşezări umane constă în rolul ei de a satisface
cerinţele populaţiei.
Pe de altă parte, termenul de localitate apare ca o aşezare stabilă a populaţiei, în sfera
căreia se includ structuri şi mărimi variabile, diferenţiate după numărul locuitorilor, după caracterul
fondului construit, după gradul de dotare socială a populaţiei, după echiparea tehnică a teritoriului,
după elementele modului de producţie şi ale împărţirii administrative.
Ca atare, aşezările umane sau habitatul uman se referă la populaţie, la construcţiile publice
şi pentru locuinţe, pieţe, străzi, platforme industriale, locuri de odihnă şi de agrement, unde oamenii
îşi desfăşoară activitatea. Ca sisteme ecologice complexe, aşezările umane se sprijină pe unitatea
factorilor naturali, sociali, materiali, spirituali, culturali şi organizatorici, incluzând necesităţi
referitoare la locuinţă, muncă, aprovizionare cu energie, comunicaţii, apă, salubritate, servicii,
asigurări sociale, sisteme de administraţie, facilităţi culturale, de recreere şi de odihnă (V. Cucu,
1981).
După specificul şi ponderea activităţii economice dominante, după mărime, după conţinutul
fondului construit, după densitate, după nivelul de echipare socială şi tehnică, comunităţile umane
se reprezintă prin oraşe şi sate.
Satul, cea mai veche formă de locuire umană, este o realitate istorică, etnografică,
economică plurifuncţională, socială şi edilitară. Simion Mehedinţi a definit satele ca fiind grupări
de locuinţe şi de oameni care îşi scot mijloacele de existenţă dintr-un spaţiu social determinant.
Comuna este o unitate teritorială de bază ce cuprinde aşezările şi populaţia rurală de pe un
teritoriu delimitat, unită prin comunitatea de interese economice, social-culturale şi prin tradiţie. în
alcătuirea unei comune intră fie unul, fie două sau mai multe sate.
Oraşul a fost definit de Fr. Ratzel prin trei elemente de bază: activitatea profesională,
concentrarea locuinţelor şi numărul de locuitori. în 1.941, Vintilă Mihăiîescu arăta că oraşul, ca
element al peisajului, este un organism legat de spaţiul geografic, înăuntrul căruia el îndeplineşte
o funcţie precisă: concentrează, transformă şi redistribuie bunurile materiale şi spirituale. Deci,
oraşul poate fi definit ca formaţiune spaţială, economică şi socială, ce conlucrează cu o multitudine
de factori aflaţi în strânsă interdependenţă şi reciprocitate, ce angajează spaţii întinse. în aceste
condiţii, un rol aparte revine factorilor de polarizare sau de gravitaţie economică prin producţie şi
prin consum. în definirea oraşului se au în vedere numeroase criterii, precum funcţiile urbane (în
Indonezia, Brazilia, Filipine, Thailanda, Turcia, Egipt, Siria, Rwanda, Malawi), ponderea activilor
în industrie şi servicii, în Rusia, mai mare de 85%, în Georgia de peste 75%, în Finlanda şi
Moldova de peste 50%. Alte criterii de definire a oraşului se referă la gradul de compactitate cu
construcţii dense, durabilitatea construcţiilor, mărimea demografică, aspectul exterior,
originea etc.

6.2. Componentele habitatului uman

Habitatul rural - aºezarea ruralã sau totalitatea aºezãrilor rurale - presupune prezenþa ºi
intercondiþionarea unor componente teritoriale ºi sociale. Componentele fundamentale ale
complexului rural sunt:
a vatra (intravilanul), pe care sunt repartizate gospodãriile cu locuinþe ºi cu construcþii
aferente: servicii, depozite, adãposturi pentru inventar ºi animale etc. Forma vetrei este variatã,
existând sate cu vetre de formã regulatã ºi sate cu vetre de formã neregulatã; vetrele de formã
regulatã au alura geometricã impusã de fizionomia reliefului de câmpie ºi de mãsurile de amenajare
teritorialã; satele cu formã regulatã se referã la cele lineare, de-a lungul vãilor, având, adesea, alurã
dreptunghiularã, de-a lungul litoralului, a unui canal sau dig, a cãilor de comunicaþie; se adaugã
aici ºi formele pãtratã, circularã ºi triunghiularã;
b locul de muncã (moºia, þarina, hotarul), care desemneazã spaþiul în care locuitorii îºi
desfãºoarã activitatea de bazã, obþin produsele necesare existenþei ºi asupra cãruia îºi exercitã
drepturi juridice;
c populaþia, care determinã funcþiile aºezãrilor ºi evoluþia acestora.
d cãile de comunicaþie, care fac posibil accesul spre locul de muncã.

Habitatul urban sau aºezarea urbanã (oraºul) are drept componente de bazã: a componenta
teritorialã, care desemneazã linia de contur a zonei clãdirilor de locuit ºi poate sã coincidã, uneori
ºi parþial, cu limita intravilanului, sau sã limiteze o suprafaþã mai micã decât cea a intravilanului.
Aceastã componentã include: • vatra oraşului, care se referă la spaţiul cu clădiri având destinaţie
pentru locuit; intravilanul, cuprinzând suprafeţe ocupate cu construcţii şi terenuri pentru
depozitare, transporturi, spaţii verzi, respectiv perimetrul construitul;
extravilanul, cuprinzând suprafeţe cu agricultură intensivă, spaţii de agrement, de depozitare a
deşeurilor, unităţi de alimentare cu energie (V. Surd, 2003) şi care reprezintă, în fapt, „hinterlandul
agrar" al oraşului;
b componenta social-economică, care comprimă populaţia şi locul de muncă, care se încorporează
organic în teritoriul oraşului. Prin urmare, elementele prioritare în definirea oraşului sunt: poziţia
geografică, mărimea teritorială şi demografică, structura urbană, funcţia economică, structura
profesională a populaţiei, condiţiile de autoaprovizionare şi de autogospodărire.
Reconsiderând principalele componente ale aşezării umane, se poate spune că populaţia nu
trebuie analizată în primul rând demografic, ci pornind de la conexiunile obiective stabilite între
caracteristici sau fundamentări (populaţia ca forţă de muncă) şi componentele tipului de habitat. în
al doilea rând, vatra trebuie să constituie atât locul de rezidenţă socială, cât şi cel de concentrare
prioritară a activităţilor economice terţiare şi secundare, indiferent de tipul şi de stadiul evolutiv al
aşezării. De asemenea, moşia este locul de manifestare prioritară a activităţilor primare
(agricultură, piscicultura, silvicultură), a unor activităţi terţiare (transporturi, turism, comerţ) sau
secundare (industria extractivă). între oraş şi spaţiul adiacent se stabilesc raporturi de reciprocitate
pe spaţii cu extensiune variabilă, care funcţionează pe principii sistemice, prin asigurarea de
servicii, forţă de muncă, materii prime, produse finite, alimente etc. (V. Surd, 2003). Ca atare,
oraşul este o concentrare de construcţii, infrastructuri şi populaţie, care comunică cu mediul
extern (zona de influenţă) şi procese de intrări (input) şi ieşiri (output) (V. Surd, 2003). în opinia
geografului Ion Ianoş (1987), intrările se compun din masă, energie şi informaţie. Este vorba de
materiile prime pentru industrie, produsele agricole şi alimentare destinate populaţiei şi persoanele
ce gravitează spre un centru urban. Masa se asociază adesea cu informaţia şi energia.

6.3. Distribuþia spaþialã a aºezãrilor umane

Aºezãrile umane sunt distribuite inegal pe spaþiul terestru, în funcþie de calitatea


potenþialului natural ºi social-economic al spaþiului geografic. Totodatã, aºezãrile umane s-au
extins teritorial, în timp ce altele au apãrut pe alte spaþii, în condiþiile popularii, ale procesului de
difuziune a speciei umane. Desigur cã nivelul de atractivitate al factorilor naturali ºi social-
economici a indus modificãri ale ariilor de locuire, ale dezvoltãrii aºezãrilor ºi ale dispersiei
acestora. Cert este faptul cã limitele locuirii ºi popularii, ale amplasãrii aºezãrilor umane înainteazã
în latitudine ºi în altitudine, în mod diferenþiat. Astfel, alura limitelor nordicã ºi sudicã, dar ºi
altitudinalã, se reprezintã prin bucle, condiþionate de calitatea/ostilitatea mediului ºi
capacitatea/potenþialul factorilor social-economici. în latitudine, aºezãrile umane permanente
înainteazã pânã la 82°31' latitudine nordicã, unde se aflã aºezarea Alert Point, pe teritoriul Canadei,
iar în emisfera sudicã pânã la latitudinea de 55°, unde se află aşezarea Puerto Williams, în Insula
Navarino, statul Chile. în altitudine, aşezarea umană Baruduksum se află la 6.480 m, în Tibet, iar
aşezarea Ein Bokek la cea mai joasă altitudine, respectiv -360 m, pe ţărmul Mării Moarte. De
asemenea, multe aşezări umane miniere se află la peste 5.000 m altitudine, în Munţii Anzi, în Peru
şi Bolivia. Aşezările umane situate sub nivelul mării sunt amplasate în preajma Mării Moarte, a
Mării Caspice, în Delta Volgăi, în Etiopia, la -116 m, în Depresiunea Danakil, în Depresiunea
Turfan (-154 m).

Difuzia spaţială a aşezărilor rurale din România se identifică prin patru modele: difuzia arborescentă, cu aşezări
distribuite pe văile afluente din cuprinsul unui bazin hidrografic; difuzia lineară, exprimată prin aşezări înşirate pe căile de
comunicaţie şi în zona litorală a Mării Negre; difuzia dispersată a aşezărilor de culme; • difuzia haoticã a aºezãrilor (V. Surd,
2003).

6.4. Formele de aglomerare umană

Aglomerările umane reflectă repartiţia populaţiei pe diferite categorii de aşezări, ca expresie


a unei rezidenţe - situl - ce formează spaţiul sau locul de amplasare a comunităţilor de populaţie.
Formele simple de aşezare umană sunt aglomerări solitare, grupări de locuinţe sau locuinţe
izolate, gospodărie sau fermă, generate de un anumit mod de viaţă, de ocupaţii, de situaţii social-
economice specifice unor zone. Tocmai aceste aşezări solitare şi instabile stau la baza formelor
actuale de aşezări. între formele primare de adăpost s-au înscris grota troglodită, adăpostul în
arbori, construcţiile megalitice, chiliile în stâncă, taberele, corturile, locuinţele lacustre.

în continuare sunt prezentate formele simple de aşezări din România.


a Bordeiul este o formă veche de locuinţă, numită şi locuinţa cu groapă, care a apărut din cauza lipsei materialului
lemnos pentru construcţie şi a nesiguranţei în spaţiul de câmpie. în părţile muntoase ale Olteniei a fost numit colibă, la deal şi
şes - covercă, iar la baltă - cătun, cu aceeaşi formă, dar din alt material de construcţie (scânduri, crengi, paie, buruieni, papură,
trestie).
b Odaia este o încăpere din lemn în care se depozitează fânul pentru hrana animalelor în timpul iernii, alături de care se află şi o
încăpere de locuit vara, pe timpul păşunatului şi care, în timp, a devenit permanentă. Din odăi au luat fiinţă satele cu numele de
odăi şi de poiene. Numărul cel mai mare de odăi s-a înregistrat în Câmpia Buzăului, în Câmpia Râmnicului şi în Câmpia
Gherghiţei.
c Cea mai răspândită formă de aglomerare solitară este stâna, aşezare păstorească de vară, la munte, în afara satului,
construită din lemn sau din piatră, cu una sau cu mai multe camere, unde se prepară sau se depozitează produsele lactate şi se
adăpostesc oile şi ciobanii. Stâna este deci o locuinţă folosită sezonier, cu vechime preromană. Uneori, în jurul stânelor s-au
format sate.
d Târla este locul neacoperit şi neîmprejmuit de lângă strungă, care rămâne în acelaşi loc cât timp există iarbă, după
care se mută in altă parte; nu are nicio construcţie. în târlă oile se adună la amiază, iar noaptea dorm. Târkk-sat au apărut în
numeroase locuri din judeţele Ialomiţa şi Buzău,
e Sălaşul este o formă specifică de organizare socială în spaţiul montan românesc, reprezentat fiind printr-o locuinţă
pentru cei stabiliţi în aşezări rurale din apropiere, din Munţii Banatului, Poiana Ruscăi, Apuseni, Obcine, Carpaţii Meridionali şi
Zona Rucăr-Bran, unde sunt întinderi cu pomi fructiferi, fâneţe, cereale (ovăz, porumb).
/ Coºarele sunt staule sau grajduri pentru vite, în regiunile de deal ºi în Câmpia Românã.
g Coliba este un adãpost provizoriu, pentru oameni ºi chiar pentru animale, din bârne ºi din crengi, acoperit cu paie ºi
cu ramuri, asemuit cu o casã micã ºi sãrãcãcioasã, folosit de þãrani dependenþi, denumiþi „colibaºi". Denumirile de colibaºi
sunt frecvente în toponimia româneascã, în judeþele din partea sudicã a þãrii (Giurgiu, Dâmboviþa, Buzãu, Argeº, Olt,
Mehedinþi, Vâlcea) sau în Republica Moldova.
h Conacul este o locuinþã permanentã pe plaiuri, formatã din una, douã sau trei încãperi. Toate încãperile au uºi
proprii care dau în prispã. în jurul conacului se aflã curãtura - suprafaþã de teren obþinutã prin distrugerea pãdurii. Conacul
este prezent în Plaiul Bumbeºtilor, în nordul Depresiunii Oltene, în Podiºul Getic ºi în munþii mai scunzi.
i Casa este o locuinþã la suprafaþã, construitã din chirpici, din lemn ºi din piatrã, mai târziu din cãrãmidã. Casele din
chirpici ºi din nuiele împletite sunt mai vechi decât cele din bârne; în regiunile de câmpie au apãrut, la sfârºitul secolului al
XIX-lea, învelite cu stuf ºi cu paie, mai târziu cu þiglã sau cu tablã. Dupã funcþii ºi dupã înfãþiºare, se disting: casele
(locuinþele) întãrite, care cuprind culele, ºi gospodãriile cu ocol întãrit, Culele sunt case întãrite sub formã de cetate, frecvente
în Oltenia, în judeþele Gorj, Vâlcea ºi Mehedinþi; casa cu ocol întãrit este un tip strãvechi de gospodãrie al populaþiei
autohtone româneºti, la care acareturile sunt aºezate pe toate laturile ocolului, iar gospodãria apare ca o micã cetate întãritã. Sunt
întâlnite în Banat, Þara Almãjului, Zona Bran, Depresiunea Sibiului, Valea Jiului, Nordul Moldovei; în aria pãdurilor de
conifere, casele sunt acoperite cu ºindrilã/ºiþã.
"f Crângurile sunt aºezãri umane ce reprezintã o grupare de 3-10 case condiþionate de un izvor de apã; sunt mai
frecvente în Munþii Apuseni. Similar, se foloseºte termenul de sãlaº, ce semnificã un adãpost cu rol de gãzduire vremelnicã
pentru oameni ºi pentru animale.
k Cãtunul a evoluat din forme simple, având o organizare superioarã, ajungând la 50-150 de locuitori, cu case relativ rãzleþe, cu
ocupaþii agricole.
1 Satul este o formã superioarã de aglomerare umanã stabilã, caracterizatã prin mãrime, numãr de populaþie, fond
construit, densitate ºi echipare redusã, cu trãsãturi ce variazã în funcþie de cadrul geografic local ºi. cu specializarea activitãþilor
preponderente ale locuitorilor.

Ca localitate, satul este deci o aºezare stabilã a populaþiei într-un teritoriu, cu structuri ºi cu
mãrimi variabile, în funcþie de: specificul activitãþilor dominante de producþie ale locuitorilor, de
caracteristicile împãrþirii administrative, de numãrul locuitorilor, de caracterul fondului construit,
de gradul de dotare socialã a populaþiei ºi de echiparea tehnicã a spaþiului. Pe de altã parte, satele
cel mai bine poziþionate faþã de cãile de comunicaþie intens utilizate au o evoluþie continuu
ascendentã, în timp ce satele izolate prezintã tendinþa de stagnare sau declin.
Ca spaþii anexate construcþiilor din aºezãrile rurale se cunosc prisaca (locul unde se cresc
albine), cherhanaua (construcþie pentru prepararea, conservarea ºi transportul peºtelui) ºi pivniþa
(încãpere ziditã sub o clãdire ºi destinatã pãstrãrii unor materiale sau produse alimentare).
Spre deosebire de aºezarea ruralã, oraºul - ca aglomerare umanã mult mai compactã - se
diferenþiazã prin conþinutul activitãþilor, prin structura socio-profe-sionalã a populaþiei ºi prin
aspectul edilitar, având un înalt grad de dezvoltare ºi de organizare, ca rezultat al adâncirii
diviziunii sociale a muncii. Deci, aºezarea urbanã exprimã acel mediu social caracterizat prin:
concentrarea populaþiei; densitatea ridicatã a fondului construit; servire, echipare complexã ºi
diferenþiatã; structurã ºi zonificare funcþionalã; populaþie angajatã într-o activitate productivã,
dominant neagricolã. Caracteristicile urbane scad odatã cu înaintarea spre periferia oraºului, fapt
cunoscut prin „continuam urban-ruraî' (V. Surd, 2003).
în selectarea localitãþilor, pentru a fi desemnate oraºe, se iau drept criterii:
•7 poziþia geograficã ºi componentele naturale (relieful, clima, apele, condiþiile geotehnice,
vegetaþia etc.); • mărimea demografică - există o largă varietate a limitelor minime ale
numărului de locuitori, pentru ca aşezările rurale să fie declarate oraşe. Astfel, în Danemarca,
limita este de 250 de persoane, în Irlanda - 500, în Franţa -2.000, în Statele Unite ale Americii -
2.500, în Spania - 10.000, în Japonia - 30.000. Pe de altă parte, în India, o aşezare rurală este
declarată oraş dacă mai puţin de 25% din locuitorii săi sunt ocupaţi în agricultură; • potenþialul
ºi funcþiile economice, cu posibilitãþi de dezvoltare a funcþiilor productive ºi de coordonare
economicã;
infrastructura localitãþii: amplasarea centrului civic, a reþelei stradale, a unitãþilor administrative,
social-culturale, echiparea edilitarã, alimentarea cu apã, serviciile comunale; structura profesionalã
a populaþiei ºi gradul de servicii, cea mai mare parte a populaþiei active fiind ocupatã în activitãþi
neagricole: industrie ºi servicii;
aºezãrile rurale au o structurã a populaþiei mai îmbãtrânitã, în timp ce oraºele au o pondere mai
mare a populaþiei tinere ºi adulte.

6.5. Geneza si evoluţia aşezărilor umane

Cercetările arheologice şi documentele istorice atestă faptul ck formaţiunile teritoriale rurale au


apărut în diferite perioade ale preistoriei, în zonele cu proeminenţe naturale vizibile şi în
adăposturile naturale de la munte, deal sau câmpie. în jurul anului 8000 î.Hr., la sfârşitul ultimei
perioade glaciare, populaţia era formată din grupuri de vânători şi de culegători, ce trăiau mai mult
în zona subtropicală. Aceste grupuri erau, în majoritate, migratoare şi supravieţuiau numai dacă
întreaga comunitate era implicată în căutarea hranei pentru asigurarea subzistenţei. Grupurile
primitive de oameni aveau, în proprietate comună, un anumit teritoriu, unelte, locuinţă (peşteri,
colibe, bordeie). Sunt cunoscute peşterile, folosite ca adăpost, din sudul Franţei (La Madeleine,
Moustier, Cheile), grotele Gibraltarului, Tassili din Sahara şi cele din Kalahari, apoi Baia de Fier,
Chuvin Tieng (China). Două schimbări majore au transformat vânătorul-culegător într-un cultivator
sedentar. Primul pas a fost domesticirea animalelor (vite, oi, capre), iar al doilea, cultivarea
pământului cu cereale (grâu, orez, porumb), în spaţiul Văii şi Deltei Dunării, în Câmpia
Mesopotamiei şi Câmpia Indusului. în timp, s-au obţinut surplusuri de hrană, fapt care a permis ca
o parte din populaţie să se specializeze şi în alte domenii de activitate. Formele de comunitate au
evoluat continuu, de la comunele gentilice la triburi şi, mult mai târziu, la sate şi comune etc.
Trăsăturile geografice şi istorice ale locuinţei rurale au fost reprezentate de caracteristicile
favorizante ale reliefului, climei, apelor, ocupaţiilor locuitorilor, gradului de cultură al populaţiei,
posibilităţilor tehnice ale epocii, tradiţiilor etnice în arta de a clădi, în cultura materială şi spirituală
a naţiunii. Este evident faptul că situl reprezintă principala componentă determinantă a formării şi a
evoluţiei aşezărilor rurale. Totodată, favorabilitatea unor situri se poate modifica, devenind
incomode, în condiţiile unor poziţii inadecvate faţă de exigenţele dezvoltării. Edificatoare în acest
sens sunt declinul economic, scăderea numărului populaţiei şi a vetrei numeroaselor aşezări din
Delta Dunării, Munţii Apuseni, Câmpia Teleorman, Podişul Getic etc. La fel de bine, condiţiile
naturale pot incomoda dezvoltarea şi valorificarea siturilor iniţiale, vulnerabile în condiţiile unor
hazarde naturale geomorfologice şi hidrologice: alunecări de teren, inundaţii.
Colectivităţile umane au acţionat prin activităţile practice de producţie, modelând spaţiul
construit, pe care l-au adecvat, organic, particularităţilor mediului geografic. Pe de altă parte,
pentru agricultură au avut un rol deosebit siturile poziţionate pe văile fertile ale marilor râuri, care
asigurau din abundenţă apă, vegetaţie şi peşte, deci o bază ecologică cu toate avantajele unei vieţi
organizate. La acestea se mai adaugă şi poziţia favorabilă faţă de căile de legătură dintre regiuni.
Astfel, viaţa nomadă era părăsită treptat, devenea sedentară, iar noile condiţii impuneau un alt mod
de viaţă, de locuire şi de organizare a gospodăriei. S-au creat, astfel, primele centre de civilizaţie
superioară în cuprinsul văilor Tigru şi Eufrat (Mesopotamia), în nordul Africii (Nil), în Extremul
Orient (Huang He) şi în sudul Asiei (Indus, Gange). Pe aceste spaţii s-au conturat areale cu condiţii
naturale favorabile oferite de siturile propice locuirii şi vieţuirii, care urmăreau:
•8 dealurile cu păşuni pentru animalele domestice;
•9 terenurile cu relief înalt, ferite de inundaţii din luncile şi deltele Nilului, Gangelui,
Mekong, Huang He, Dunării, Shat el Arab;
•10 aluviunile bogate şi fertile aduse de râuri în sezonul inundaţiilor;
•11 o climă subtropicală nu prea uscată, care asigură menţinerea fertilităţii solului;
•12 rezerve permanente de apă pentru irigaţii şi uz casnic;
•13 resurse biotice;
•14 utilizarea raţională a resurselor de sol.
Prin urmare, civilizaţiile iniţiale s-au dezvoltat în văi fertile, unde au fost şi condiţiile favorabile
surplusului de hrană, care au permis specializarea muncii, formarea noilor structuri de clasă. Cert
este că aşezările cele mai vechi s-au dezvoltat într-o economie rurală care tindea spre
autoaprovizionare. Astfel, mai mulţi factori au contribuit simultan la alegerea locaţiei aşezărilor:
solul fertil, rezervele de apă, materialele de construcţie, păşunile pentru animale, accesul la
drumuri, securitatea rezervelor de combustibil, capacitatea de a evita calamităţile naturale.
Dintre influenţele relevante asupra apariţiei şi a evoluţiei centrelor urbane şi a aşezărilor, în general,
ar fi de menţionat: influenţele fizico-geografice, care vizează sprijinul pe care-1 găsesc, în cadrul
geografic, mediile de viaţă; cea mai vizibilă expresie a influenţelor geografice o reprezintă
localizarea şi structura localităţilor, precum şi poziţia acestora; influenţele sociologice se referă la
factorii de ordin economic, ce asigură legătura aşezărilor cu regiunea înconjurătoare (circulaţie,
comerţ, producţie agricolă şi industrială); intervenţiile voluntare, care vizează factori cu influenţe
de ordin individual/autoritar, ce au contribuit la apariţia de sate şi de oraşe, fără ca aceste aşezări să
aibă, în geneza şi în evoluţia lor, o raţiune economică, socială.
Primele oraşe au apărut în neoliticul târziu, în regiunile cu un avans în organizarea socială,
în prelucrarea pământului, în organizarea şi în practicarea irigaţiilor. Organizarea socială a coincis
cu factorul primordial care a favorizat obţinerea unui surplus agricol, apariţia unor forme
superioare de recoltare, de depozitare şi de distribuire a produselor. Asemenea oportunităţi au fost
posibile într-un mediu favorabil, reprezentat prin resurse de sol, apă, climă, pentru practicarea
agriculturii pe văile fluviilor Tigru, Eufrat, Nil, Indus, Huang He, cu posibilităţi de apărare şi de
realizare a schimburilor de mărfuri pe plan local sau cu vecinătăţile, în condiţiile trecerii de la un
nivel minim de existenţă la un surplus de produse. De aici, schimburile comerciale în extindere şi
concentrările de populaţie în aşezări de tip urban.
Cel mai vechi oraş este considerat Ierihonul, întemeiat cu 8300 de ani î.Hr., fiind situat la 10 km
nord-est de Ierusalim (tabelul 40). în mileniile al V-lea şi al IV-lea î.Hr. s-au întemeiat oraşe în
Câmpia Mesopotamiei şi pe Valea Nilului.
în mileniile al III-lea şi al ITlea î.Hr. au evoluat oraşele-state aflate în locurile cele mai
prielnice comerţului, la intersecţia drumurilor maritime, precum: Ugarit, Byblos, Sidon, Tyr,
Cartagina, apoi în Grecia: Micene, Corint, Argos, cu construcţii arhitectonice monumentale (ziduri
de apărare, palate, edificii), cu activităţi meşteşugăreşti, schimburi comerciale. în mileniul al Il-lea
î.Hr., au apărut primele oraşe şi în America Centrală. în secolele VIII-VI î.Hr. s-a derulat un larg
proces de colonizare, ca urmare a emigrării masive în bazinul Mării Mediterane şi în cel al Mării
Negre, cetăţile-colonii Tomis, Histria, Callatis fiind o dovadă elocventă în acest sens. în spaţiul
mediteraneean au apărut primele oraşe în secolul I î.Hr., proces care s-a derulat în mileniul I d.Hr.
în imperiile Roman, Elen şi Bizantin.
în oraşele vechi, precum Milet şi Roma, trama stradală era preponderent rectangulară, în
structura funcţională erau frecvente oraşele comerciale, oraşele-por-turi, oraşele-lagăre militare şi
oraşele-centre administrative.
în mileniul I î.Hr., în Asia Centrală şi în Transcaucazia, au apărut oraşe-cetăţi, ale căror
funcţii erau grefate pe meşteşuguri şi pe schimburi comerciale. în preajma oraşelor Horezm,
Sogdiana, Bactria, de exemplu, se aflau terenuri agricole şi irigaţii.

Atestările istorice fac dovada existenţei unor davae (aşezări cu caracter urban), în secolele I1I-I î.Hr., mai ales în
partea centrală a statului dac (sud-vestul Daciei), precum: Baniţa, Piatra Roşie, Blidaru, Costeşti, Tilişca, Căpâlna. Acestea erau
aşezări fortificate, aglomerate, pe spaţii limitate: Tinosu, Zimnicea, Popeşti pe Argeş, Poiana pe Şiret, Tei (Bucureşti), Coţofeni,
Cetăţeni, Piscul Grăsani (pe Ialomiţa). Fosta capitală a Daciei - Sarmisegetuza - a fost primul oraş care a primit titlul de colonie,
având funcţie de conducere politică, religioasă şi culturală a întregii provincii. La rangul de municipium fuseseră ridicate şi
oraşele Napoca, Drobeta, Apulum, Potaisa.

Tabelul 40 - Cele mai vechi oraşe ale lumii

Oraşul Ţara Anul întemeierii Oraşul Ţara


Ierihon Israel 8300 î.FIr. Kis Irak
Ur Irak mil. V î.FIr. Nippur Irak
Babilon Irak mil. V î.Hr. Eridu irak
Uruk Irak mil. V î.Hr. Lagas Irak
Susa Iran 4000 î.Hr. Anau Azerbaidjan
Heracleopolis Egipt 4000 î.Hr. Troia Turcia
Mohenjo-Daro Pakistan 3000 î.Hr. Assur Irak
Memphis Egipt 2850 V î.Hr. Anian China

i.La început de Ev Mediu, majoritatea oraşelor se deosebeau puţin de sate, pentru că economia
naturală era dominantă, iar meşteşugurile şi comerţul se aflau la un nivel scăzut de dezvoltare. Au
apărut, mai întâi, târgurile, ca pieţe de schimb, care, mai târziu, au devenit oraşe mari, cu funcţii
multiple: comerciale, meşteşugăreşti şi administrative. în timp, meşteşugarii s-au unit în ateliere şi
în bresle. Pe teritorii restrânse, cu case apropiate, cu străzi înguste şi întortocheate, oraşele au
apărut lângă zidurile castelelor feudale, lângă reşedinţa episcopului sau lângă reşedinţa regelui, fie
în apropierea unor porturi sau la intersecţia unor drumuri. Clădirile religioase sau cele ridicate de
cei înstăriţi au modificat arhitectura multor oraşe. Un exemplu edificator este bazilica Sf. Petru din
Roma. Apariţia coloniilor a creat condiţiile formării oraşelor litorale în Africa, Asia, în calitate de
centre administrative şi, mai târziu, ca urmare a penetrării spre interiorul continentelor, pentru
exploatarea resurselor, s-a creat o altă generaţie de oraşe miniere pe căile de comunicaţie. Pe de altă
parte, căile de comunicaţie create în secolul al XIX-lea au prilejuit, în America de Nord, Rusia şi
Australia, apariţia şi dezvoltarea de oraşe, în raport cu calitatea factorilor favorizanţi: materii prime,
produse calitativ superioare şi pieţe de desfacere. După al Doilea Război Mondial, aceste modele s-
au conturat şi în ţări ale Africii: Gabon, Camerun, Mauritania, Burkina Faso, Angola, Congo,
Guineea, Etiopia (prin Asmara şi Djibouti), Tanzania, Kenya, apoi în Guyana Franceză, Australia
etc.
Procesul de urbanizare s-a derulat mai rapid, începând cu secolul al XIX-lea, datorită
creşterii vertiginoase a comerţului mondial, a progresului în transporturile rutiere şi apariţiei căilor
ferate. Acestea din urmă au fost motorul schimburilor economice şi au provocat avansul reţelei
urbane, revoluţia industrială şi colonialismul. în aceste condiţii, a apărut oraşul albilor cu indigeni
în preajmă şi au început deplasările de populaţie. Concomitent cu explozia demografică,
expansiunea urbană, prin creşterea rapidă a numărului populaţiei, a generat concentrarea acesteia în
oraşe mari şi foarte mari. în aceste condiţii, contrastele dintre categoriile de populaţie s-au
amplificat prin extinderea cartierelor sărăciei, mai ales în urma exodului rural pronunţat spre oraşe.
Aceste cartiere ale sărăciei, formate din cocioabe suprapopulate, insalubre, fără canalizare, reţea de
apă, încălzire centrală, sunt cunoscute sub numele defavelhas, barrios (în America Latină),
bidonvilles (în coloniile franceze din Africa), shanty-towns în Asia (tabelul 41).

Tabelul 41 - Evoluţia numerică a populaţiei urbane a Terrei

Creşterea numărului populaţiei mondiale Creşterea numărului populaţiei urbane Număr de locuitori în oraş
Perioada
(%) '(%) loc.)
1800-1850 29,2 175,4 25
1850-1900 37,3 192,0 250
1900-1950 49,2 228,0 720
1950-1995 215,7 350,0 2.500
2000-2025 135,5 170,7 4.931,8

în anul 1800, existau 750 de oraºe cu peste 5.000 de locuitori, 200 de oraºe cu peste 20.000
de locuitori ºi 45 de oraºe cu peste 100.000 de locuitori. în 1950, aceste valori erau mult modificate,
în sensul cã existau 27.600 de oraºe cu peste 5.000 de locuitori, 5.500 cu peste 20.000 de locuitori
ºi 875 cu peste 100.000 de locuitori. Pe ansamblu, numãrul oraºelor a crescut, în circa 150 de ani,
de aproximativ 35 de ori. Dupã statisticile O.N.U., gradul de urbanizare s-a concretizat într-o
pondere de 2,8% în anul 1800 (fig. 90), care a sporit la 41% în 1985 ºi va ajunge, dupã cum se
preconizeazã, la 60,1% în anul 2025 (tabelul 42). Dinamica urbanã s-a caracterizat, dupã al Doilea
Rãzboi Mondial, prin creºteri apreciabile, tinzând spre 50% în anul 2000. Calculele aratã cã, în
perioada 1950-2000, în timp ce populaþia mondialã a crescut cu circa 160%, populaþia urbanã a
sporit cu 375%, iar cea ruralã cu circa 80%. Ponderea populaþiei urbane are o tendinþã de creºtere
în perioada 2000-2005. Pentru perioada 2000-2025, s-a înregistrat o scãdere a ritmului de creºtere a
ponderii populaþiei urbane. Pe de altã parte, nivelul de urbanizare pe þãri ºi pe regiuni geografice
se prezintã în limite foarte largi, de la 11,0% în Bhutan, la peste 90% în Belgia, Islanda, Israel,
Venezuela (tabe-lul43). în regiunile dezvoltate, ponderea populaþiei urbane a depãºit-o pe cea a
populaþiei rurale, înainte de 1950, ajungând la 71,3% în 1970 ºi la aproape 75,0% în anul 2000. în
1996, existau 275 de aglomeraþii urbane milionare, dintre care cele mai mari, pentru anul 2000, s-
au anunþat a fi: Mexico-City (peste 25 de milioane de locuitori), Sao Paulo (23,6), Tokyo (21,3),
New York (16,1), apoi Calcutta, Bombay, Shanghai, Fio de Janeiro, Seul, Delhi, Buenos Aires,
Teheran, Djakarta Lagos, Karachi etc. (fig. 91).

Fig. 90- Evoluþia ponderii populaþiei urbane pe Glob, dupã anul 1800 Tabelul 42 - Ponderea populaþiei
urbane pe categorii de þãri ºi pe continente

în varianta revizuitã ºi expusã de United Nation, Population Division, Urban


Agglomeration, pentru perioada 1950-2015, datele pun în evidenþã o altã ierarhie a aglomeraþiilor
urbane cu peste 8 milioane de locuitori

6.6. Ruralul - genezã a urbanului

între formele de locuire rurale ºi cele urbane existã o condiþionare economicã. Astfel,
relaþiile de producþie dintre rural ºi urban sunt determinate de: potenþialul resurselor de muncã ºi
ofertele mediului urban; potenþialul resurselor funciare ale ruralului ca suport în activitãþile
economice ale urbanului; tradiþiile culturale ºi etnografice specifice aºezãrilor rurale ce prezintã
interes pentru populaþia urbanã; mobilitatea teritorialã a populaþiei urbane spre zonele suburbane,
fãrã a fi afectate calitatea mediului rural ºi varietatea peisajelor creativ-meditative (I. Velcea, 1996).
în sensul diferenþierii aºezãrilor rurale de cele urbane, s-a realizat un index al ruralitãþii,
bazat pe 16 variabile luate, în mare parte, din datele recensãmântului Angliei ºi al Þãrii Galilor.
Aceste variabile vizeazã persoane în vârstã de peste 65 de ani, proporþia persoanelor angajate în
sectoarele de activitate, densitatea populaþiei, mobilitatea populaþiei, proporþia persoanelor
navetiste ºi distanþa pânã la un mare oraº (Cloke, 1979). S-au identificat astfel patru categorii: *
foarte rural (sud-vestul Angliei, centrul Þãrii Galilor, estul Angliei); rural intermediar; nerural
intermediar; foarte nerural (satele suburbanizate din jurul Londrei).
Rezultã faptul cã oraºul a apãrut, în cele mai multe situaþii, pe baza unei reþele de aºezãri rurale.
De altfel, trecerea spre categoria urbanã s-a realizat în momentul în care reþelele de aºezãri rurale
evoluau ºi se producea polarizarea. Atribuirea statutului de oraº unei aºezãri rurale cu funcþii de
convergenþã teritorialã ºi viabilã în plan economic presupune acordarea de investiþii pentru
modernizarea localitãþii. Ca urmare, factorii urbanizãrii ºi de modificare a relaþiei rural-urban se
referã la prezenþa unor resurse miniere, energetice ºi funciare, care atrag investiþii pentru
valorificarea acestora ºi condiþioneazã evoluþiile dintre sate ºi oraºe, în funcþie de ritmul ºi de
capacitatea de restructurare ºi de amplificare a activitãþilor economice. în alte situaþii,
terþiarizarea activitãþilor economice prin cuprinderea populaþiei active în sfera serviciilor ºi, de
aici, ºansa de transformare a unor localitãþi rurale în aºezãri urbane, este evidentã. Pe de altã parte,
fenomenul de rurbanizare are loc în condiþiile transformãrii unor localitãþi rurale în mici oraºe,
amplasate, de cele mai multe ori, în apropierea unor autostrãzi sau uzine. Astfel, sunt acceptate trei
tipuri de localitãþi cu statut urban. Este vorba de. gospodãrii, vile ºi cabane, grupate la periferia
unui sat, de-o parte ºi de alta a unor drumuri moderne sau a unor reþele de canalizare, de
electricitate etc., apoi de gospodãrii compacte, prevãzute cu grãdini ºi construcþii anexe în
apropierea unor aºezãri rurale, cunoscute sub numele de village ã la francaise sau de aºezãri rurale
noi, cu gospodãrii moderne, cu centru civic ºi dotãri tehnico-edilitare, cu spaþii verzi ºi parcuri
sportive amplasate în spaþiile periurbane. Dintre consecinþele majore ale fenomenului de
rurbanizare sunt de amintit reducerea terenului agricol ºi afectarea calitãþii mediului.

7. ORGANIZAREA ŞI AMENAJAREA TERITORIULUI

Organizarea teritoriului vizează un ansamblu de măsuri economice, tehnice, juridice şi


sociale, aplicate în scopul utilizării raţionale a terenului prin stabilirea folosinţei optime, prin
parcelarea şi prin amplasarea construcţiilor şi a drumurilor (G. Erdeli şi colab., 1999).
Organizarea teritoriului depinde de gradul de dezvoltare social-economică şi de condiţiile
geografice (relief, ape, climă, sol, vegetaţie etc.). Modul de organizare a teritoriului aşezărilor
reflectă evoluţia activităţilor, a funcţiilor şi a modului de valorificare a resurselor materiale şi
spirituale. Locuinţa constituie unitatea de bază în aprecierea gospodăririi spaţiului rural sau urban şi
defineşte, astfel, spaţiul care serveşte pentru locuit şi pentru scopuri economice, respectiv pentru
depozitarea rezervelor alimentare. Ea poate fi împărţită în mai multe încăperi aflate sub acelaşi
acoperiş: şură, grajduri, colibe, sălaşe, stâne etc., ca locuinţe solitare în zonele de munte sau de
câmpie. Unitatea locuinţei este dată de îngrădirea sau de împrejmuirea locului printr-o curte. Un
grup de curţi (case) a generat cătunul şi, mai târziu, satul.
Aşezările umane sunt, deci, aglomerări de populaţie şi de edificii, diferenţiate după fizionomie şi
funcţii, dar cu probleme specifice ale organizării teritoriului.

7.1. Organizarea spaþiului urban

Populaþia este repartizatã neuniform în spaþiu, aceastã inegalitate fiind determinatã de


varietatea potenþialului natural, în esenþã de fertilitatea solului, eficienþa sistemelor de culturi
agricole ºi de creºtere a animalelor, apoi de prezenþa resurselor naturale ºi de valorificare a lor, de
gradul de favorabil itate al climei ºi al reliefului ºi de oferta tehnico-economicã, marcatã prin
unitãþi de ocupare a forþei de muncã, transport ºi facilitãþi sociale, dar ºi prin capacitãþi de
servicii.
în funcþie de modul de ordonare a acestor factori, existã spaþii omogene, care apar ca o
rezultantã a grupãrii relativ echilibrate a locuitorilor, a comunitãþilor ºi a aºezãrilor umane.
în timp ºi diferenþiat, agricultorii produc nu numai pentru a se hrãni, dar ºi pentru a vinde o
parte din producþia lor. într-o asemenea stare de producþie ºi de relaþionare, punctele iniþiale, care
marcau aspectul relativ static redat prin poziþionarea locuitorilor sau a aºezãrilor umane, se vor
diferenþia în funcþie de componenta social-economicã. Ca atare, pãrþi ale spaþiilor omogene vor
deveni spaþii polarizate de centrele de convergenþã economicã ºi socialã de rang superior (fig. 92).

Spaþiu polarizat Spaþiu multipolarizat


Fig. 92 - Evoluţia influenţelor şi ierarhizarea aşezărilor rurale şi urbane

Astfel, un loc central este vizibil mai important decât cele din jur, fiind, de fapt, un pol de
atracţie situat în interiorul unui spaţiu de comandament şi, de aici, un spaţiul polarizat în devenire,
care se va impune dominând celelalte aşezări.
Se poate accepta faptul că locul central poate fi un ordinator care furnizează rapid
informaţii necesare celor care trebuie să decidă. Cu timpul, alte puncte din spaţiu polarizat vor
deveni locuri centrale şi spaţiul adiacent va fi multipolarizat. Pe de altă parte, spaţiul urban nu este
omogen, pentru că diversitatea peisajului urban se reprezintă prin varietatea activităţilor terţiare, a
unităţilor de producţie şi a locuinţelor (fig. 93).
Dezvoltarea spontană sau dirijată a oraşelor şi afluxul populaţiei au generat oraşe foarte
mari, adesea cu probleme insolubile şi care evoluează cu insuficienţe în plan teritorial şi, apoi, în
comportamentul uman. Concomitent, se pune problema necesarului de spaţiu urban, mai ales în
ţările dezvoltate sau cu terenuri agricole limitate, în timp ce, în ţările în dezvoltare, risipa de spaţiu
este deja o caracteristică.
Analiza structurii interne a aşezărilor urbane, a diversităţii socio-profesionale şi a
specializării spaţiului face posibilă zonarea funcţională a oraşelor şi definirea zonelor funcţionale.
De altfel, procedura de structurare internă a spaţiului urban este de factură funcţională, în sensul că
funcţiile se diferenţiază teritorial în raport cu mărimea demografică, întinderea oraşelor şi evoluţia
acestora. Cert este faptul că zonele funcţionale se definesc prin valori specifice vizând orientarea
căilor de comunicaţie, repartiţia alimentării cu apă şi energie, densitatea construcţiilor şi a
populaţiei, frecventa activităţilor economice si a serviciilor.

7.1.1. Zonele funcţionale

In general, oraşele se caracterizează prin mai multe funcţii. Pe i oraşele mici evoluează,
se constată o tendinţă de segregare spaţială între locuit şi cele de activitate social-economică, ca
urmare a industrializării tinderii reţelei de căi de comunicaţii. Se poate vorbi, în acest sens, de o
funcţională spontană sau dirijată.
Zonele funcţionale diferă de la un oraş la altul, prin vechime, nu: siuni si relevantă socială
si economică.

7.1.1.1. Centrul sau nucleul central se individualizează prin diversitatea fur


industrială, comercială, rezidenţială - cu diferite instituţii şi activităţi adrtiinj circulaţie
intensă şi activităţi terţiare. Terenurile sunt total ocupate şi ax ridicate. Se impun clădirile de interes
public, unele cu mare valoare arhit; Uneori, centrul urban migrează spre periferie, în cartierele cu
spaţii dis| fapt care conduce la o dedublare a centrului urban (V. Surd, 2003).

7.1.3. Zonele comerciale


Zonele comerciale sunt axate, în cazul oraşelor vechi, pe meşteşug: activităţi comerciale. Caracterul
net comercial al acestor oraşe este confi denumirile unor străzi precum: Negustori, Blănari, Şelari,
Lânăriei, Tăbăca oraşul Bucureşti. în oraşele din ţările musulmane, apare ca relevantă cot locuinţei
cu locul de muncă, în spaţiile de tip «bazar» în Turcia şi în Iran sat în ţările arabe, unde sunt
cantonate, în labirinte, ateliere şi magazir.-. aceste nuclee, s-au înglobat şi elemente urbane cu
funcţionalitate distinctă- o religioasă, culturală sau administrativă. în secolul al XX-lea s-a conturat,
dezvoltate şi mediu dezvoltate din Europa, o coexistenţă între locuinţă şi ca comerciale, ca unităţi
compacte şi diversificate la parterul marilor blocuri.
Fucturile interne vechi sunt modificate de apariţia unităţilor dispersate printre locuinţe, apoi de
ansambluri industriale care stau la b: industriale bine conturate, ce se dezvoltă independent, corelat
sau depeaâi anumite oraşe. în acest sens, se ţine cont de prezenţa industriilor, care urbanizarea sau
pot îngreuna dezvoltarea unui oraş. Ca urmare, industrială nu mai este posibilă în afara urbanizării.
Apar, deci, ca amplasarea corespunzătoare a unităţilor economice, crearea de rape r e intre locurile
de muncă şi cele de odihnă şi de recreare, în funcţie de activitate al industriilor, de gradul de
cooperare, de întinderea teritoriului, de poziţia teritorială a industriilor şi de soluţiile arhitecturale.
Raportând tipurile de zone după aşezarea lor la teritoriul de locuit, sc pot distinge mai multe
alternative (fig. 94):
 zonele industriale aflate în prelungirea teritoriului de locuit, exterioare oraşului.
Impedimentul determinat de această poziţionare vizează costurile transporturilor, întrucât
se desfăşoară pe distanţe mari;
 zonele industriale localizate în paralel cu teritoriul de locuit, fără a se stingheri traficul
mijloacelor de transport şi comunicaţiile în interiorul acestora;
 zonele industriale sub formă de pană, implantate în spaţiul rezidenţial al oraşului, cu
avantaje pentru transporturi şi cu industrii nepoluante;
 zonele industriale situate în balanţă, specifice oraşelor mari care nu permit concentrarea
industriei într-o singură zonă, condiţionate de relief, ape sau vegetaţie;
 zonele industriale repartizate în alternanţă cu teritoriul de locuit. Un exemplu relevant îl
reprezintă ansamblul industrial din Depresiunea Petroşani, unde alternanţa zonelor
industriale cu spaţiile de locuit este impusă de succesiunea teritorială a oraşelor. Este
vorba de localizarea dispusă a zonelor industriale;
 zonele industriale repartizate în bandă. Zonele industriale sunt repartizate în apropierea
oraşului sub forma unor benzi care au tendinţa de a înconjura oraşul; avantajele pentru
transporturi sunt evidente, întrucât se realizează radiar. Inconvenientul se referă la
extinderea teritorială a oraşului, plecând de la o localizare dispersă a industriei, în scopul
esteticii urbane şi al calităţii mediului. Există, de asemenea, şi zone industriale
poziţionate în interiorul suprafeţelor locuibile. în asemenea situaţii, problemele sunt
complicate, întrucât sunt afectate transporturile şi calitatea mediului.

7.1.1.4. Zonele administrative


Sunt mai larg reprezentate în oraşele mari, care au funcţii Ordonare naţională, regională
sau districtuală/judeţeană. în aceste oraşe, există spaţii cu destinaţie guvernamentală, ministerială,
ambasade, sedii ale parlamentelor, instituţii legislative, palate prezidenţiale sau sedii pentru consilii
judeţene şi prefecturi etc. Aceste zone sunt, de regulă, grupate în anumite părţi ale oraşelor sau în
afara acestora, şi pot atinge ponderi importante din spaţiul urban. De exemplu, zona administrativă
din capitala Marii Britanii este localizată în partea sud-vestică a oraşului Londra, iar cea din
capitala Germaniei într-o suburbie nordică din fostul Berlin de Est. Relevantă este şi întinderea
zonei administrative din capitala Statelor Unite ale Americii, care atinge 18% din suprafaţa oraşului
Washington, în timp ce zonele industriale ocupă numai 3,3%.

7.1.1.5. Zonele de transporturi


Sunt mai clar reprezentate ca întindere în cazul spaţiilor portuare. De asemenea,
complexitatea zonelor portuare este pusă în evidenţă şi de Tversitatea căilor de comunicaţie şi a
mijloacelor de transport, care converg prin transporturile maritime, feroviare, rutiere, fluviale şi
speciale. în raport cu necesarul de dezvoltare economică, se produce o dezvoltare a traficului şi o
extindere teritorială, spre interior sau spre larg, prin crearea de avanporturi. Aceste extinderi ale
zonei de transporturi susţin şi determină aglomeraţiile urbane de tip portuar, în acelaşi timp, zoneh
feroviare se definesc prin spaţii ocupate cu triaje, depozite şi ateliere pentru reparat mijloacele de
transport rulant. în zonele feroviare, sunt localizate marginal, radiar, circular sau transversal. De
regulă, zonele feroviare incomodează buna desfăşurare a traficului, când căile ferate se
intersectează cu cele rutiere, în interiorul sau la periferia oraşelor. Ca urmare, în multe oraşe s-au
deplasat zonele feroviare spre exterior: Braşov, Constanţa, Ploieşti, Bucureşti-Filaret etc. Zonele de
transport aerian sunt reprezentate mai mult de marile aeroporturi, care ocupă spaţii întinse în afara
oraşelor şi le deservesc. întrucât reţeaua de căi de comunicaţie rutiere este foarte larg dispersată, nu
sunt posibile concentrări sau zone ale transporturilor rutiere. Magistralele rutiere, dispuse liniar, pot
constitui, de exemplu, componente ale unor zone rutiere.

7.1.1.6. Zonele cu dotări socioculturale


Au caracter dispersat sau grupat, suprafeţele lor fiind condiţionate de mărimea oraşelor şi
de specificul funcţional al acestora. Astfel, zonele universitare vizează oraşele cu vechime şi cu
tradiţie în funcţia culturală, precum Oxford, Cambridge, Gottingen, Bologna, Viena, Paris X
(Nanterre), Saint-Cloud, Cartierul Latin (Paris), Berkeley. Campusurile universitare cu dotări
specifice şi cu spaţii pentru învăţământ întregesc zonele universitare. în componenţa zonelor
socioculturale se includ şi spaţiile cu infrastructură sanitară, dotările pentru cultură: biblioteci,
unităţi de învăţământ preuniversitar, agenţii şi case de cultură etc.

7.1.1.7 Zonele rezidenţiale sau de locuit


Spaţiul destinat locuinţelor, în raport cu numărul populaţiei, este dominant în structura
aşezărilor umane şi, totodată, dă nota personalităţii sau siluetei unei aşezări. Spaţiul rezidenţial (de
locuit) este organizat în unităţi, astfel:
 grupe de locuinţe, comune satului şi oraşului;
 microraioanele, în oraşe, stabilite după grupări etnice şi după poziţie socială sau după
filiaţie la sate;
 cartierul (în oraşe), trupurile de sat (în sate)
 sectorul - unitate administrativă specifică oraşelor .
Structura socială a populaţiei este, adesea, pusă în evidenţă de fizionomia şi tipul de
construcţii, dar şi de poziţia acestora în spaţiul urban. Este vorba de cartierele periferice, cu
spaţii de locuit aglomerate, lipsite de canalizare, apă şi energie, magherniţe cunoscute sub
numele de bidonvilles în Africa, shanty-towns în oraşele asiatice, favellas în Brazilia şi
barriadas în oraşele peruane. Prin extinderea zonelor de locuit, în mod spontan, se produce
aglutinarea, prin absorbţia unor cartiere sau aşezări rurale. Aceste extinderi se realizează în
formă de stea sau polinuclear, în urma alipirii de construcţii la oraşul iniţial, fie în lungul
căilor de comunicaţie, fie în mod diferenţiat pe segmente concentrice, în condiţiile apariţiei
unor nuclee industriale, comerciale, turistice etc. în'cazul extinderii dirijate intervin interese
locale şi măsuri de dezvoltare urbană, în condiţiile transportului urban multiaxial, condiţionat
de deplasările zilnice ale populaţiei spre locurile de muncă.
Sub raportul componenţei lor, zonele de locuire sunt foarte diferite. în aceste zone pot
fi amplasate numai case de locuit, clădiri anexe pentru nevoi gospodăreşti şi spaţii pentru
plantaţii, terenuri de sport, alei, apoi instituţii social-culturale, unităţi sau grupări de unităţi
industriale.
Populaţia înstărită locuieşte, în mod obişnuit, în cartierele cu construcţii de tip vilă şi
în spaţii ferite de poluare, cu spaţii verzi.
Calculele tehnico-economice pentru determinarea suprafeţelor zonelor de locuit au în
vedere: raportul dintre suprafeţele de locuit ale clădirilor cu un număr variat de etaje; densitatea
populaţiei (loc/ha) sau a fondului de locuit (m2/ha), respectiv densitatea brută şi densitatea netă.
Densitatea brută (medie) exprimă raportul dintre numărul locuitorilor şi teritoriul construit
al oraşului. Se apreciază că densitatea medie a populaţiei unui oraş dezvoltat echilibrat variază între
60 şi 120 loc/ha.
Densitatea netă exprimă raportul dintre numărul locuitorilor şi suprafaţa zonei rezidenţiale,
fără dojărjle economice, culturale, sociale şi pentru locuinţe în zonele cu 1-2 caturi, limita
inferioară a densităţii nete este de 100-250 ha, iar la peste 2 caturi, urcă la 500 loc./ha. Pentru
densităţile rurale, valorile corespunzătoare sunt de 12-15 loc/ha.

7.1.1.8. Zonele cu spatii de locuit si de agrement , cu functii turistice, utilitare, estetice


si decorative sunt reprezentate prin parcuri, scuaruri, paduri, perdele de protectie etc.
Zonele funcţionale se diferenţiază atât prin repartiţia populaţiei, cât şi prin specificul
infrastructurii (transportul în comun şi al reţelelor de distribuţie), precum şi prin calitatea mediului.

7.1.1.9. Zonele de influenta ale asezarilor urbane


Orasele si satele se inscriu in peisaj prin cladiri si drumuri, prin asocierea teritorială între
nucleele centrale şi spaţiul înconjurător, care se leagă, organic, prin relaţii reciproce, de la vatra
urbană la zona de aprovizionare sau la zona de influenţă. Mai ales oraşele pot fi privite şi concepute
ca nişte complexe teritoriale alcătuite din două arii distincte:
• aglomerarea urbană, ce include vatra, intravilanul (oraşul propriu-zis), înscrisă net în
peisaj, care îşi urmează dezvoltarea ei teritorială, diferenţiată structural şi funcţional;
• aria înconjurătoare, dominant rurală, cu funcţiunea de aprovizionare reciprocă şi de
concentrare din hinterlandul rural a produselor, ca resurse de hrană, sau pentru transformarea lor în
bunuri industriale.
Relaţiile dintre populaţia vetrei şi aria rurală din jur, privite în sensul aprovizionării
reciproce, se realizează de la arii sau de la zone de aprovizionare spre oraşul propriu-zis. După
depărtarea de centrul urban, pot fi separate:
• zona de aprovizionare curentă, cu produse agroalimentare;
• zona ofertei de muncă;
• zona influenţelor culturale şi politice;
• zona de drenare (depărtată) etc.
Formarea zonelor de influenţă este direct proporţională cu nivelul ierarhic
al oraşelor, în cadrul cărora se nasc relaţii pe linia fluxurilor de materii prime, de
produse finite şi de forţă de muncă. Atât bunurile, cât şi persoanele se concentrează
spre aglomerarea urbană, acestea redistribuindu-se pe arii variabile. Cu această
îngrămădire de bunuri - materii prime agricole, miniere, produse fabricate ori
semifinite, forţă de muncă ori mijloace de întreţinere, bunuri spirituale sau servicii
sociale - încep funcţiile urbane.
In acest caz, iese în evidenţă importanţa acordată poziţiei geografice, deci a locului central.
în jurul acestor poli de atracţie se conturează arii sau zone de aprovizionare ori de întreţinere, zone
de provenienţă a forţei de muncă, a turiştilor şi a pacienţilor, zone ale influenţelor culturale sau
zone de drenare. Aceste influenţe sunt grefate pe relaţii preferenţiale sau ocazionale, care se
direcţionează radiar şi convergent, dar diferenţiat, datorită dispersiei aşezărilor şi densităţii
acestora, aflate de-a lungul căilor de comunicaţie principale sau secundare.
In numeroase situaţii, datorită poziţiei, ritmului demoeconomic şi întretăierii unor drumuri
comerciale, oraşele pot fi centre de echilibru geografic (fig. 96).
25
15 km DIEP
-J
20 PE

Le
Havr
e
Fig. 96 – Un model de influenta a orasului asupra teritoriului adiacent
7.2. Amenajarea teritoriului urban

Teritoriul reprezintă unitatea de bază a organizării spaţiului. Integrarea sistemului natural cu


sistemul social-economic generează o realitate complexă din punct de vedere spaţial şi funcţional, care se
dezvoltă în teritoriu.
Dezvoltarea unei aşezări omeneşti depinde de concordanţa dintre potenţialul mediului natural şi
modul de valorificare al acestuia, impus de societatea umană. Pentru a se realiza un raport corect între cele
două componente, se impune politica de amenajare a teritoriului, care să asigure echilibrul dintre natura şi
colectivitatea umană, punând în evidenţă oportunităţile de dezvoltare.
Altfel spus, amenajarea teritoriului vizează un ansamblu de acţiuni pentru pregătirea unui spaţiu,
prin executarea unor lucrări de echipare, asanare, nivelare, plantare, defrişare etc., pentru ca aceasta să fie
cât mai utilă unor destinaţii şi unor funcţiuni stabilite prin studii de sistematizare (G. Erdeli şi colab.
1999).
In centrul preocupărilor de amenajare a teritoriului sunt omul şi bunăstarea sa în interacţiunea cu
mediul. Amenajarea teritoriului trebuie să fie democratică, globală, funcţională şi prospectivă. Pe de altă
parte, obiectivele majore ale amenajării teritoriului se referă la:
• dezvoltarea economico-socială a regiunilor, urmărindu-se reducerea dezechilibrelor şi susţinerea zonelor
mai puţin dezvoltate;
• ameliorarea condiţiilor de viaţă prin dotarea locuinţelor, serviciilor publice etc.;
• gestionarea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului;
• utilizarea raţională a terenurilor, îndeosebi a celor agricole şi forestiere;
• selectarea propunerilor din planurile de amenajare a teritoriului, în raport cu impactul asupra populaţiei.

Exigenţele fundamentale ale amenajării teritoriului sunt:


a) cunoaşterea cadrului natural, respectarea capacităţii de suport a acestuia, păstrarea echilibrului ecologic;
b) infrastructura aşezărilor ca ansamblu al sistemelor şi al reţelelor tehnice, al instalaţiilor aferente
acestora, având rolul să asigure accesul, transportul şi comunicarea între diferite puncte ale spaţiului.
Totodată, echiparea tehnică a unei localităţi, a unui teritoriu include: sistemul căilor de comunicaţie,
sistemul energetic, sistemul de telecomunicaţii, sistemele de alimentare cu apă, cu energie termică, cu
gaze, evacuarea reziduurilor, asigurarea cu servicii sanitare, culturale şi de învăţământ;
c) problema calităţii apei şi alimentarea cu apă, având în vedere populaţia şi industria, activităţile sociale,
agricultura (transportul apei intră în sfera sistemelor de alimentare cu apă prin conducte);
d) aşezările omeneşti, care absorb multe resurse, însă transformă şi aruncă, în aceeaşi măsură, ape
impurificate, materii organice, deşeuri;
e) alimentarea cu energie electrică, pentru a susţine ritmul şi intensitatea dezvoltării economice şi gradul
de confort.

Amploarea acţiunilor de amenajare a teritoriului este variabilă în funcţie de dimensiunile


comunităţilor umane şi ale teritoriilor pe care le au în proprietate. Există, în acest sens:
• amenajarea locală, la nivel de sat, comună, oraş;
• amenajarea regională, pentru teritorii mai vaste, regiuni sau ţară.
Amenajarea locală porneşte de la o bază de date despre:
• potenţialul uman (numărul de locuitori, structurile populaţiei pe medii, grupe de vârstă, pe sexe, grupe
socio-profesionale, nivelul de calificare);
• mărimea teritoriului şi configuraţia sa geografică;
• bogăţiile solului şi ale subsolului.
In condiţiile acestor date, amenajarea locală vizează:
• organizarea armonioasă a spaţiului geografic;
• valorificarea superioară a resurselor;
• zonarea producţiei agricole;
• echiparea cu reţele de comunicaţie etc.
Ca urmare, amenajarea locală urmăreşte o serie de acţiuni complexe constând în:
 prevenirea, limitarea şi combaterea fenomenelor generate de riscurile naturale (inundaţii,
alunecări de teren, avalanşe, cicloni, furtuni etc.), care afectează comunităţile umane sau spaţiile
productive agricole, silvice, piscicole etc.;
 refacerea mediului ambiant, deteriorat, pentru asigurarea echilibrului ecologic;
 crearea condiţiilor corespunzătoare de muncă şi de viaţă.
Un rol important în amenajarea regională îl prezintă definirea potenţialului economic amenajabil,
prin valorificarea potenţialului agricol, energetic, balneoclimateric şi turistic. Pe de altă parte, zonarea
spaţială, ca metodă prin care se realizează o planificare fizică a spaţiului folosit în interesul public, implică
alocarea de terenuri pentru diferite interese prioritare - rezidenţiale, industriale şi pentru modernizarea
agriculturii.
Se poate spune că organizarea şi amenajarea teritoriului sunt condiţionate/ influenţate de gradul
de dezvoltare, de densitatea populaţiei, de preocupările populaţiei, de gradul de implicare a autorităţilor
locale şi regionale. întrucât activitatea de amenajare a teritoriului reprezintă un domeniu ancorat în
procesul de reformă, aceasta are rolul de a găsi alternative strategice pentru identificarea problemelor
aşezărilor omeneşti, pentru integrarea infrastructurilor de transport, telecomunicaţii şi energie, în context
naţional, regional şi continental. Pe de altă parte, planurile de amenajare a teritoriului oferă informaţii care
pun în evidenţă:
• raportul dintre spaţiul locativ şi solicitările populaţiei, dintre suprafaţa locuibilă pe locuitor şi spaţiul
verde;
• poziţionarea clădirilor de locuit în sectoarele lipsite de risc, a surselor de apă potabilă faţă de sursele
potenţiale de poluare;
• gradul de utilizare a solurilor productive şi de expunere la degradare, ca urmare a
suprasolicitării/suprapopulării;
• gradul de deservire prin căile de comunicaţie ale zonelor locuite;
• extinderea pădurii şi rolul ei de protecţie;
• localizarea în poziţii adecvate a unităţilor industriale poluante din punct de vedere meteorologic faţă
de zonele rezidenţiale;
• gradul de protejare a monumentelor naturale şi antropice şi de utilizare turistică a acestora.

7.. 3. Planul oraşului

Exigenţele funcţiei urbane şi ale calităţii vieţii oraşelor sunt condiţionate de localizare şi de
configuraţia terenului, în care se includ elemente morfometrice, ape, căi de comunicaţie etc. Aceste
componente formează situl (amplasamentul), de care se leagă amplasarea construcţiilor, a căilor de
comunicaţie, echiparea tehnico-edilitară a localităţilor (fig. 97).
Indiferent de formele sau de dimensiunile localităţilor, există şi elemente comune ce stau la baza
fizionomiei actuale: intravilanul, vatra, extravilanul.
Planul oraşului este o reprezentare cartografică a structurii spaţiale a unui areal urban, care
include trei elemente: sistemul străzilor, modul de utilizare a teritoriului şi amplasamentele clădirilor.
Altfel spus, planul oraşului este constituit din spaţii acoperite cu construcţii, străzi/drumuri şi spaţii verzi,
care determină/orma aşezării, ce poate fi geometrică sau neregulată, ca urmare a intervenţiei omului sau a
spontaneităţii în extinderea aglomerării umane.
Factorii implicaţi în formarea şi în evoluţia planului oraşului sunt elementele cadrului natural:
relieful, râurile, lacurile, vegetaţia forestieră. Totodată, factorii politici, culturali, social - economici
(funcţia urbană) şi căile de comunicaţie au un rol deosebit în fizionomia şi în dezvoltarea planului unui
oraş.
Drumurile au rol de generator de plan, prin:
 continuitatea tentaculelor de acces din afara oraşului printr-o axă centrală;
 diferenţierea axei centrale, prin lungimea şi prin lărgimea ei, faţă de celelalte căi de acces sau
străzi principale.
Aceste situaţii se întâlnesc mai des la:
 oraşele care sunt la bază târguri, prin completarea sau prin adaosul la populaţia de negustori şi
de meseriaşi a unei părţi din populaţia rurală aflată în spaţiul înconjurător, precum Galaţi,
Piteşti, Ploieşti, Craiova, Bacău;
 oraşele care s-au format sau se formează prin extinderea construcţiilor de locuit, de-a lungul
arterelor de penetraţie, în mod liniar sau tentacular. în acest caz, este vorba despre o structură a reţelei de

Fig. 97 - Organizarea teritoriului a două


metropole africane
străzi cu caracter radiar.

7.3.1. Tipuri morfostructurale de oraşe

Ansamblul urban se află într-o continuă extindere, astfel că nucleele urbane se pot atinge sau pot fi
separate cu spaţii verzi, între acestea putând exista relaţii sociale, de producţie şi de schimb.
■ Tipul radiar-concentric, specific oraşelor Renaşterii, se bazează pe prezenţa unui centru
principal sau a mai multor puncte de atracţie, dispuse divergent şi concentric faţă de nucleul central. Un
exemplu relevant îl reprezintă oraşul Canberra, proiectat la începutul secolului al XX-lea, cu trama
stradală dispusă radiar, care asigură o bună accesibilitate spre zona centrală şi oferă posibilitatea apariţiei
unei magistrale de rocadă (centură). Acest tip este specific ariilor de câmpie, precum Câmpia Panonică,
apoi zonei de contact dintre câmpie şi deal, în punctele DE convergenţă a drumurilor sau în locurile
favorabile schimburilor. Nucleul comercial central are şi un conţinut social şi politic. Reprezentative, în
acest sens, sunt oraşele Bucureşti, Paris, Milano, Moscova, Brăila şi Giurgiu (fig. 98).
In această categorie se înscrie şi oraşul de formă circulară Mansur, în Irak, cu un nucleu înconjurat

Fig. 98 - Planul radiar-concentric al


oraşului Milano

de dotări de interes public şi de ziduri concentrice.


■ Tipul polinuclear (pluricelular) este caracteristic oraşelor cu mai multe nuclee, bine
individualizate, apărute la început (Timişoara) sau în timpul evoluţiei oraşului, prin procesul migraţiei.
Din acest tip, fac parte: San Francisco, Los Angeles, Chicago, Baia Mare, Sighişoara, Satu Mare, Galaţi,
Suceava etc. Textura oraşelor este haotică, ca urmare a necesarului de adaptare la un sit dificil; străzile
sunt puţine, sinuoase, adesea înfundate şi cu aspect labirintic, dar cu trafic fluent. Complicaţiile sunt puse
pe seama dezvoltării polinucleare sau a înglobării unor aşezări rurale, care dau tenta unui plan dezordonat.
■ Tipul liniar (biliniar, oraş-slradă) prezintă multiple avantaje, în sensul economiei de spaţiu şi de
cost, dar dezavantajul rezidă în distanţele ce trebuie parcurse şi aflate în creştere. Ele sunt frecvente în
zona preorăşenească a marilor metropole, de-a lungul unor şosele ce converg concentric spre metropolă.
Tipic este oraşul-stradă, cu activitatea comercială şi administrativă concentrată de-a lungul unei străzi,
precum oraşele din Depresiunea Petroşani, apoi Gheorgheni, Oraviţa, Câmpia Turzii, Dumbrăveni, Gherla,
Sânnicolau Mare etc. Modificările survenite datorită dezvoltării economice şi sociale pot aduce o altă
structură, cu aspect radiar-tentacular (fig. 99). Subsidiar acestui tip este subtipul «câmpulung», care
prezintă o singură stradă principală, cu centrul civic urban desfăşurat pe lungimi apreciabile, cu grădini
mari la stradă şi cu spaţii verzi, ca în oraşele: Câmpulung Muscel, Câmpulung Moldovenesc, Moldova
Nouă, Borsec, Sângeorz-Băi, Băile Herculane etc. (fig. 100).
Fig. 100 - Modele de oraşe-stradă cu morfostructură
alungită pe câmpii litorale

■ Tipul rectangular caracterizează planul simplu, cu o piaţă centrală şi cu străzi ce se întretaie în


unghi drept, atât în oraşele noi din Statele Unite ale Americii, în Islamabad (Pakistan), Chandigarh (India),
Călăraşi, Olteniţa, Drobeta-Turnu Severin, Alexandria, Botoşani, Cluj -Napoca, cât şi prin extinderile
recente ale oraşelor vechi: Torino, Florenţa, Koln, Buenos Aires, Beijing, Kyoto. Dezavantajele acestui tip se
referă la lipsa ierarhizării şi specializării străzilor, la dificultăţile traficului pe diagonală, fapt pentru care
circulaţia se realizează pe linii frânte, iar canalizarea maselor de aer este excesivă (fig. 101).

Fig. 101 - Modele de oraşe-stradă cu morfostructură


rectangulară

7.3.2. Fizionomia urbană

Se referă la morfologia oraşelor, adică la trăsăturile exterioare, reprezentate prin textura şi prin
profilul localităţii urbane.

Aceste trăsături sunt determinate de specificul cadrului natural, de particularităţile evoluţiei


teritoriale, de tradiţia etnică şi de intervenţiile sistematizatoare.
■ Textura oraşului, exprimată prin diversitatea tramei stradale, este dependentă de creşterea
teritorială, de topografia locală, de zonarea funcţională internă, de structura populaţiei şi de poziţia
geografică între centrele urbane şi cele rurale înconjurătoare. Un exemplu: oraşul Iaşi are o textură
neregulată veche, cu un plan radiar, fără străzi dispuse concentric, în spaţiul unor foste sate înglobate la oraş,
apoi o textură rectangulară, impusă de planurile de sistematizare de după cel de-al Doilea Război Mondial,
în zonele periferice, şi o textură suplă, ca rezultat al aplicării concepţiilor urbanistice moderne, cu elemente
geometrice preluate de la planul spontan şi de la planul geometric (Ungureanu A, 1987).
■ Textura urbană se apreciază şi prin densitatea tramei stradale, exprimată fiind în km/km2. Ca
atare, strada urbană este elementul component de bază al texturii, caracterizat prin funcţii multiple, trasee
variabile (sinuoase, rectilinii, în curbe largi), profil longitudinal (plan, uşor înclinat, în pantă), lărgimea
străzii şi starea reţelei stradale, prin calitatea suportului: pavată, nepavată, asfaltată. La acestea se adaugă
piaţa urbană, ce poate avea o funcţie comercială, o formă neregulată sau poate fi monumentală.
Profilul urban este cea de a treia dimensiune a oraşului în plan vertical, determinat fiind de evoluţia
oraşului, de funcţiile urbane, de gradul de civilizaţie şi de tradiţiile locale. Dacă oraşele mici au, de regulă,
un profil uniform şi puţin evoluat, oraşele mari au un profil înalt sau foarte înalt. Clădirile se deosebesc prin
fizionomie şi prin materialul de construcţie, specificul lor fiind dat de modul de folosinţă. Lemnul este
principalul material pentru construcţii în nordul Europei şi al Americii, în zonele cu risc seismic ridicat. în
zona subtropicală, piatra este materialul dominant utilizat în construcţiile din nordul Africii, în zonele de
savană, montane. în zona ecuatorială se utilizează tulpinile, crengile, frunzele, iar în zona rece sunt
caracteristice construcţiile din zăpadă şi gheaţă.

7.3.3. Formele teritoriale urbane

Imaginea clasică a oraşului se află într-un proces continuu de transformare din punct de vedere
teritorial. Astfel, din oraşele iniţiale, cu contur clar şi delimitate de mediul înconjurător, se formează
aglomeraţii ce variază ca suprafaţă şi concentrare. Ele se grupează în aglomerări, care, uneori, se unesc şi
formează veritabile zone urbanizate, cu funcţiuni social-economice distincte (fig. 102)
■ Oraşul propriu-zis reprezintă forma iniţială a oraşului, cu limite administrative clar conturate;
vizează, de regulă, oraşele mici şi foarte mici.
 Aglomeraţia urbană eşţe o formă mai extinsă şi mai dinamică a oraşului modernf^e^sta'este o arie
urbanizată, constituită dintr-un oraş cu peste 50.000 de locuitori şi o zonă suburbană, cu o rază de până la
50-60 km faţă de centrul principal. Are relaţii de natură economică şi de aprovizionare cu localităţile
apropiate.
■ Gruparea urbană este o formă teritorială constituită din oraşe apărute independent, la distanţe mici
unul de altul şi cu relaţii intense între ele. Asemenea grupări teritoriale urbane pot fi Constanţa-Medgidia,
Gdansk-Gdynia, Galaţi-Brăila, Atena-Pireu^I^rnir-Manisa, Rijeka-Opatija, SeuL-Inchon, Hanoi-Haiphong
etc
■Microregiunea urbană reprezintă un stadiu avansat de urbanizare a unui teritoriu şi, în anumite
condiţii de dependenţă economică, socială şi urbană, dar cu administraţie proprie, constă diritr-o îmbinare a
unei grupări concentrate şi distincte în teritoriu, de aşezări urbane mari şi mici şi de aşezări rurale, care dau
întregului urban un profil social-economic şi fizionomie specific. Asemenea grupări teritoriale urbane se
conturează pe văile râurilor, de-a lungul marilor magistrale sau în ariile litorale. Ele pot avea: profil
economic specializat, predominant industrial, precum Valea Trotuşului, Depresiunea Petroşani, Depresiunea
Ostrava-Karvina; profil economic complex, precum Valea Prahovei, Seattle-Tacoma-Olympia; Montreal-
Quebec (valea fluviului Sf. Laurenţiu); profil turistic: Valea Isere-Chamonix-Mont Blanc, Valle d'Aosta,
Andorra la Veil a etc.
 Conurbaţia rezultă din contopirea unor aşezări situate la distanţe mici între^ele/având ca
trăsături fundamentale existenţa unui profil funcţional identic sau asemănător şi o dimensiune apropiată. De
asemenea, conurbaţia presupune o grupă de oraşe unite prin relaţii strânse de producţie. Uneori, aceste oraşe
se contopesc şi formează arii continue urbanizate, deşi, din punct de vedere juridic, pot fi şi autonome. în
centrul conurbaţiei se află un nucleu mai important, cu oraşe mai mici în jur: oraşe-satelit sau comune
suburbane. Conurbaţiile se recunosc după trăsături comune ale vieţii economice, după legături comune de
transport, după sisteme comune de alimentare cu apă şi de gospodărire comunală. Pot fi două sau trei centre,
precum: Tokyo-Yokohama, Osaka-Kobe, Minneapolis-St. Paul, Mannheim-Ludwigshafen, Reggio-Messina,
Amsterdam-Haarlem, Calcutta-Howrah, Mumbay-Kalyan, Shenyang-Fushun-Benxi etc. De asemenea, multe
capitale de state pot forma câte o conurbaţie.
 Interurbaţiile sunt formate din aşezări urbane aflate la distanţe mici, una de alta, au luT profil
functional complementar şi se sprijină reciproc. Câteva exemple: Osaka-Kobe-Kyoto, Mannheim-
Ludwigshaffen, Mannheim-Offenbach, Milano-Monza, Atena-Pireu, Hong Kong-Guangzhou, Bytom-
Katowice etc.
 Metropola reprezintă o fază superioară a oraşelor dinamice, cu o populaţie de peste 1 milion de
locuitori, întinsă mult pe orizontală. în componenţa ei există oraşe-satelit cu funcţii distincte, dar dependente
de centrul metropolei. Din cele peste 400 de arii metropolitane, se remarcă cele care exercită influenţe la
nivel mondial: New York, Shanghai, Tokyo, Buenos Aires, Paris, Beijing, Londra, Ciudad de Mexico,
Moscova, Los Angeles, Calcutta, Sao Paulo, Mumbay etc. Această formă teritorială urbană are nuclee de tip
satelit, cu funcţii distincte şi cu arii urbanizate, ce ocupă spaţiile dintre oraşele-satelit. Adiacent, zona
metropolitană este o arie cu mai mult de 100.000 de locuitori şi de suburbii extinse pe suprafeţe variabile.
Metropola poate fi capitală regiorjală sau naţională sub aspect economic, cultural, administrativ.
 Megalopolisul (polimegalopolisul) constituie stadiul de gigantism al conurba-
ţiiloWîormează centrul uniunii oraşelor sau al formaţiunilor urbane, cu nuclee urbane în jurul oraşelor-
metropolă care tind să se alipească acestora. Sunt în plină dezvoltare teritorială, cu periferii în extindere,
rezultând arii urbanizate uriaşe ce se întind pe zeci şi pe sute de mii de kilometri pătraţi, cu populaţie de
milioane sau de zeci de milioane de locuitori. Exemplele cele mai relevante sunt: Boswash, zona Marilor
Lacuri (axa Chicago-Detroit-Cleveland-Pittsburg); litoralul pacific al Statelor Unite ale Americii, între San
Francisco şi Los Angeles; între San Diego şi Tijuana; Tokaido, cu 48.520 km2 şi peste 60 de milioane de
locuitori, cu structuri mai complexe, cu aglomeraţii monocentrice (Tokyo, Nagoya); interurbaţia Osaka,
Kobe, Kyoto şi conurbaţia Kytakyushu. Alte oraşe din componenţa megalopolisurilor sunt Yokohama,
Yokosuka, Kawasaki, Chita, Gifu, Tsu, Harnatsu, Keihanshin, Hiroshima, Ube, Shimonoseki, Fukuoka.
Megalopolisul din bazinul inferior al Rinului e ste format din conurbaţia Ruhr, interurbaţia litorală Randstad
Flolland şi numeroase aglomeraţii: Bruxelles, Anvers, Koln, Frankfurt etc. Asemenea modele de grupare
teritorială urbană se află şi în Middland, iar în curs de formare se găsesc şi în India, Brazilia, China şi
Indonezia. Aglomeraţiile reprezintă, astfel, un proces de extindere a spaţiilor rezidenţiale şi industriale ale
suburbanului, dar şi de amplificare a urbanului prin adăugiri la oraşul iniţial.
■ Eâumenopolisul se referă la viitoarele oraşe care vor forma o aşezare urbană universală continuă,
pe arii foarte întinse şi cu o populaţie de câteva sute de milioane de locuitori. în asemenea condiţii de
evoluţie, fenomenul urban se exprimă prin ritmuri înalte ale creşterii numerice a populaţiei şi ale extinderii
teritoriale a oraşelor.
Ca urmare, explozia urbană rezidă în creşterea galopantă a numărului de locuitori, în consumul de
spaţiu, în tendinţe ale gigantismului urban şi în presiunea urbană asupra mediului. Altfel spus, fondul funciar
se modifică, impactul asupra populaţiei se diversifică şi urbanizarea se amplifică.
■ Fenomenul de revărsare urbană se defineşte prin ritmul de creştere tot mai susţinut al numărului
de locuitori, fapt ce determină modificări ale răspândirii populaţiei şi ale necesarului de bunuri materiale. Se
formează, astfel, metropole cu rang de putere politică, financiară şi bancară, care deţin monopolul asupra
industriei şi comerţului. Dar creşterea numerică a populaţiei aduce şi extinderea teritorială, marcată prin
fenomenul de revărsare, cel mai adesea acest fenomen fiind posibil prin deplasarea locuitorilor din oraşe sau
din exterior spre ariile periurbane. în felul acesta, urbanizarea cuprinde teritorii tot mai vaste şi devine o
parte indisolubilă a civilizaţiei actuale.
In anii '70 ai secolului trecut, oraşele ocupau circa 2% din întreaga suprafaţă a uscatului sau circa
13% din suprafaţa folosită intensiv pentru agricultură, construcţii şi comunicaţii. Pe aceste suprafeţe, se află
concentrată peste 52% din populaţia TERREI. Se înţelege deci faptul că ritmurile de creştere numerică a
populaţiei şi de extindere teritorială, în condiţiile revărsării urbane, sunt diferite. Astfel, suprafaţa marilor
metropole., cum ar fi New York, Londra, Paris, Rio de Janeiro, Detroit, a crescut Lnperioada de după cel de-al
Doilea Război Mondial cu peste 100%, în timp ce populaţia a crescut cu 50-60%. Mai concret, suprafaţa
oraşului Tokyo a crescut cu peste 300°:. în timp ce populaţia a crescut cu 60%; Copenhaga şi-a dublat
numărul de locuitori în perioada 1940-1945, în timp ce suprafaţa urbană s-a mărit de 4 ori. Pe de altă parte,
Porto Alegre, cu peste 2,6 milioane de locuitori, este repartizat pe o suprafaţă de circa 6.000 km2, în timp ce
oraşul Sao Paulo, cu peste 16 milioane de locuitori, ocupă numai 5.700 km2.
Fenomenul de revărsare urbană se caracterizează, aşadar, prin extinderea teritorială a oraşelor, prin
reducerea importanţei centrului urban şi prin conturarea suburbanizării, concomitent cu popularea urbană
tentaculară. Acest fapt modifică morfologia oraşelor prin apariţia cartierelor periferice de-a lungul căilor de
comunicaţie (fig. 103).

II. Creşterea teritorială a oraşului


Mexico - City

Fig. 103 - Modele privind fenomenul de revărsare urbană

In ultimele decenii, numeroase oraşe au fost afectate de procesul de exurbanizare, prin transferul
activităţilor economice dinspre centru spre periferii. Cele mai frecvente deplasări de activităţi se refereau la
cele industriale, comerciale, de recreare, de învăţământ superior şi de cercetare. Aceste fapte se explică prin
costurile mai mari ale terenurilor în spaţiile urbane, prin accesul mai dificil, prin congestia traficului urban şi
prin infrastructură învechită, în timp ce spaţiile exurbane sunt mai largi, presupun costuri mai reduse de
localizare, un mediu deschis şi mai puţin poluat, căi de comunicaţie mai descongestionate.
Părerile specialiştilor asupra tipurilor de oraşe optime sunt diferite, oscilând între necesitatea
reorganizării sau menţinerii oraşelor-gigant până la crearea şi la dezvoltarea de noi oraşe. însă controlul
asupra organizării teritoriului urban pentru o folosire mai eficientă rămâne o chestiune actuală şi de
perspectivă. Şi orice concepţie vizând crearea de noi sisteme de oraşe sau de sisteme de aşezări reclamă o
concretă cunoaştere a mediului înconjurător, a capacităţii de suport a acestuia, în scopul ridicării calităţii
vieţii populaţiei urbane.
7.3.4. Tipuri fizionomice de oraşe

In funcţie de condiţiile în care s-au dezvoltat şi de morfostructurile lor, au fost puse în evidenţă
tipuri fizionomice de oraşe, distincte prin mărimi diferite ale concentrării teritoriale şi prin stiluri
arhitecturale. (V. Cucu, 1981).
■ Tipul oriental este caracterizat prin textura haotică, datorată unei evoluţii spontane, în condiţiile
unui sit dificil şi restrictiv. Străzile sinuoase şi c u trafic fluent se termină frecvent prin fundături cu aspect
labirintic. Oraşul este, în fapt, o succesiune de nuclee de concentrare, care se deosebesc prin funcţii şi prin
nuanţe de stiluri arhitecturale conservate. Este vorba despre oraşele cu vechime mare, din lumea islamică, şi
despre cele influenţate de civilizaţiile arabă şi orientală. Cele mai reprezentative exemple sunt Sevilla,
Cordoba, Kabul, Karachi, Bagdad, Delhi, Damasc, Fes, Teheran, Bandung, Palembang, Kunming,
Hangzhou, Madras, Calcutta, Mumbay etc.
■ Tipul nord-american vizează oraşele apărute mult mai târziu, cu arhitectură masivă şi cu plan
rectangular, dezvoltate pe verticală şi, mai târziu, pe orizontală, cu stiluri simple, cu zone funcţionale intense
şi clar delimitate. Acest tip este specific în multe oraşe din Statele Unite ale Americii, Canada şi, pe alocuri,
din America Latină şi din Australia.
■ Tipul mixt exprimă unitatea teritorială actuală a oraşului, pe un fond arhitectural vechi, cu forme
suprapuse sau paralele (New Delhi, Beijing, Aden, Sannaa, Bangkok, Manila, Djakarta etc.), cu structură
autohtonă şi cu modificări edilitare radicale—Aceste elemente se regăsesc în multe dintre oraşele europene
(Paris, Londra, Berlin, Roma, Viena, Bucureşti, Budapesta, Varşovia, Atena) sau în oraşele asiatice (Seul,
Tokyo, Abu-Dabi, Ar-Riyadh, Beiruth, Istanbul, Beijing, Taşkent, Alma-Ata, Kuala Lumpur, Singapore) etc.

7.4. Organizarea spaţiului rural

7.4.1. Aspecte generale

Peisajele rurale reprezintă o imagine reală a trecutului, întrucât exprimă relaţia strânsă dintre om şi
natură. De asemenea, peisajele rurale pun în evidenţă aspectele de structură şi de funcţionalitate ale
terenurilor destinate culturilor agricole, pajiştilor, locuinţelor, construcţiilor aferente şi căilor de comunicaţie.
Pe de altă parte, peisajele rurale se identifică prin specificităţi locale sau regionale, care s-au conturat în
urma valorificării resurselor naturale. în aceste condiţii, au apărut: «civilizaţia pietrei», marcată prin case şi
prin garduri construite din piatră, pentru adăpost; «civilizaţia lemnului», extinsă din zona de munte până în
zona de deal şi, pe alocuri, în zona de câmpie, unde s-a conturat, în primul rând, «civilizaţia argilei».
Aşezarea rurală este o formă prioritară, din punct de vedere teritorial şi social-economic, care
exprimă fenomenele de permanenţă şi de continuitate, fiind în strânsă legătură cu factorii de geneză şi de
dinamică ai fazelor de populare şi de umanizare a spaţiului geografic. Organizarea spaţiului rural, grefată pe
sistemul fermelor vechi de circa 300 de ani, este similară proceselor de apariţie a aşezărilor omeneşti.
In funcţie de morfologia spaţială, habitatul rural prezintă două forme principale: dispersat şi grupat
(concentrat).
Habitatul rural dispersat caracterizează spaţiile agricole în care culturile de câmp acoperă mari
suprafeţe. Fermele sunt izolate în interiorul spaţiilor exploatate şi reprezintă, în acelaşi timp, prima fază de
manifestare a relaţiei locuinţă solitară-spaţiu productiv, în funcţie de condiţiile sociale şi economice.
Totodată, ferma este o gospodărie agricolă particulară, cu terenuri agricole, amenajări agrare, construcţii,
utilaje etc. direct implicate în procesele exploatării proprietăţilor familiale (V. Cucu, 2000).
Avantajele acestui mod de organizare se referă la reducerea deplasărilor de la locul de rezidenţă la cel de
muncă şi la păstrarea independenţei faţă de vecini. Dezavantajele privesc accesul incomod şi costisitor la
căile de comunicaţie şi reţelele de electrificare, de canalizare, de transporturi rutiere şi relaţionarea cu
vecinătăţile. Ca urmare, organizarea spaţiului rural se defineşte prin fermele simple de locuinţă şi prin
gospodăriile moderne.
Locuinţa rurală a cunoscut o evoluţie continuă, de la formele simple de adăpost, cort, colibă, la cele
mai complexe, respectiv casa şi gospodăria.
Fermele simple sunt alcătuite dintr-o singură încăpere, fiind construite dintr-un singur tip de material,
lemn sau piatră. Pe de altă parte, casa cuprinde mai multe încăperi, fiecare cu o funcţionalitate proprie. Cea
mai evoluată formă este casa-bloc, care cuprinde sub acelaşi acoperiş şi încăperi pentru depozitare, pentru
adăpostirea animalelor etc.
Fermele cu o singură cameră, pentru pregătirea hranei şi pentru cazare, au cea mai mare frecvenţă în
Guineea africană, apoi, în Asia şi în America Latină (fig. 104) sunt modest echipate şi au un confort redus.
Fig. 104 - Un model de utilizare a spaţiului rural în Coasta de Fildeş

Gospodăria cuprinde, alături de casă, şi diferite anexe cu destinaţie concretă. Ca urmare,


gospodăria, cea mai complexă formă rurală, se diferenţiază de la o regiune la alta, în tipuri şi în subtipuri.
Sunt de menţionat, în acest sens, gospodăria disociată, fragmentată în componente distincte, specifică
regiunilor de câmpie, apoi gospodăria compactă, cu anexe incluse într-o curte interioară, ca în sudul şi în
vestul Europei. După felul materialului de construcţie, gospodăriile se diferenţiază estetic, pornind de la
ponderea lemnului, a pietrei, a cărămizilor, arse sau nearse, în funcţie de resursele zonei, de tradiţie şi de
starea materială a populaţiei şi de funcţiile spaţiilor construite. De asemenea, locuinţele se diferenţiază şi
după formă, în dreptunghiulare, circulare, pătrate sau neregulate, ca şi formă a acoperişului, impusă de
natura climatului: plat în zonele aride şi înclinat în zonele umede. în mod frecvent, gospodăriile rurale se
diferenţiază după fondul construit, după nivelul de dotare economică şi edilitară, după resursele agricole,
silvice şi demografice.
Gospodăriile moderne sunt o rezultantă a organizării spaţiului rural în: ferme pentru culturile mari
(cereale), cu două tipuri de clădiri pentru depozitare şi pentru maşini, unelte şi utilaje, mai ales în ţările cu
tradiţie, precum Statele Unite ale Americii, Canada sau Australia; ferme pentru marile şepteluri, intensive
sau extensive, repartizate în centrul suprafeţei cu păşuni, întâlnite mai ales în spaţiile montane din America
de Nord, Europa, Australia, Noua Zeelandă; ferme mixte cu clădiri auxiliare pentru maşini, unelte şi utilaje,
fân, vite, ovine, porcine; ferme individuale formate din spaţiul rezidenţial şi din spaţiul productiv (arabil,
păşune, pomi fructiferi, viţă-de-vie, pădure etc.), în Australia şi în America de Nord şi, pe suprafeţe mai
mici, în Asia de Sud-Est; ferme din zonele in dezvoltare, cu clădiri ale latifundiilor pe mari întinderi, ca în
Brazilia, Uruguay, Argentina, Republica Africa de Sud etc. sau cu proprietăţi limitate, cu clădiri mici şi
disipate, ca în ţările mediteraneene din nordul Africii, în India, R.D. Congo, Kenya, Turcia etc.
Analiza diferitelor modele de organizare a spaţiului rural arată că situl nu este destinat numai
pentru practici agricole, iar în comunităţile rurale nu trăiesc numai ţărani. Prin urmare, componentele
spaţiului rural nu sunt, în totalitate, agricole. Astfel, câmpurile ce formează moşia servesc incontestabil
agricultura şi pot fi şi spaţii de vânat; fermele sunt folosite drept reşedinţă pentru agricultori şi pentru
utilajele şi instrumentele de muncă; drumurile rurale permit accesul pe câmpuri; râurile şi canalele pot
furniza apa pentru irigarea culturilor, pot fi căi de comunicaţie sau pot furniza energie electrică; alte spaţii
pot fi pajişti sau terenuri de sport, iarna; pădurile pot acoperi alte părţi ale spaţiului rural (fig. 107).
La toate acestea, se mai adaugă căile de comunicaţie de interes general, parcurile de odihnă,
staţiile-service, instalaţiile şi liniile de transport ale curentului electric; carierele de extracţie a unor
resurse; unităţile de prelucrare a unor materii prime; spaţiile cu destinaţie specială; casele şi grădinile ce
le înconjoară.
Pe de altă parte, comunităţile rurale nu au funcţii în întregime agricole. Cele mai frecvente
categorii profesionale prezente în comunităţile rurale sunt agricultorii, apoi, cu o pondere mult mai mică,
personalul din comerţ, personalul didactic, locuitorii ocupaţi în activităţi neagricole desfăşurate în sate
sau în oraşele apropiate (industrie, transporturi, construcţii, lucrări publice, poştă, telegraf, telefon,
servicii financiare, medicale, reparaţii auto, încălţăminte, croitorie, cojocărie, frizerie etc.). Contrastele
sunt şi mai evidente în cazul în care se iau în calcul şi dotările de interes public pentru învăţământ,
cultură, culte, sănătate, comerţ, transport, telecomunicaţii, administraţie etc.

Fig. 107 - Un model de analiză a sitului rural


(prelucrare după Roberts, 1987)

7.4.2. Bilanţul teritorial

Bilanţul teritorial se referă la modul de folosire şi de repartiţie a terenului pe zonele funcţionale


ale unei aşezări umane, în condiţiile utilizării raţionale a spaţiului din interiorul perimetrului construibil.
Pe de altă parte, bilanţul teritorial exprimă relaţiile structurale interne şi influenţarea lor de către
populaţie, vatră, moşie, în funcţie de care se conturează gradul de organizare şi de dotare edilitară a
aşezării umane. Elementele bilanţului teritorial pun în evidenţă o serie de aspecte cantitative prin care se
apreciază capacitatea social-economică, procesul de consolidare economică a aşezărilor, specificul
regional al adaptării localizărilor umane la favorabilităţile sau la restrictivităţile naturale şi social-istorice.
Analiza locaţiei unei aşezări rurale vizează o serie de calităţi intrinsece, precum: apărarea, accesibilitatea,
rezervele de apă, asanarea liberă, păşunile, adăpostul, râurile, lacurile, pământul arabil, luncile, pădurile,
izvoarele, transporturile, aspectele culturale, percepţia hazardului. La acestea se adaugă şi calităţi
extrinsece.
Estimarea bilanţului teritorial este o prioritate a oricărei introspecţii de profil, însă strategiile de
dezvoltare nu pot fi formulate fără a pune în evidenţă informaţiile specifice bilanţului teritorial. Pe de altă
parte, evidenţa acestuia este greu de realizat, întrucât anumite însuşiri ale teritoriului nu pot fi exprimate
cantitativ. Mai mult decât atât, unele elemente cuantificabile se pot aprecia în limite foarte largi, făcând
loc aproximărilor privitoare la fertilitatea solurilor, la potenţialul economic al reliefului, la densitatea
floristică, la gradul de atractivitate turistică etc.
t
Totodată, expresia gradului de organizare şi intensitatea reţelei de dotare edilitară sunt date de densităţile aşezărilor (V. Cucu, 2000),
apreciate prin valori:
• mai mici de 40 loc/ha în aşezările lipsite de reţea edilitară;
• de 41-70 loc./ha în aşezările cu reţea discontinuă de distribuţie a apei;
• de 71-100 loc/ha în aşezările cu reţea compactă de distribuţie a apei;
• 101-150 loc/ha în aşezările cu echipare aproape completă şi cu dotare administrativă, culturală, comercială, social-economică, în
general corespunzătoare, şi un nucleu sătesc clar conturat;
• de peste 151 loc./ha în aşezările cu echipare completă (alimentare cu apă şi canalizare), dotare social-economică, cu centrul civic
(nucleul aşezării) având dotări administrative, culturale şi comerciale complexe.
După opinia geografului Vasile Cucu (2000), nucleul sătesc s-a conturat ca loc iniţial de vatră, apoi ca realitate edilitară, în funcţie de
factorii naturali sau social-economici, la întretăierea principalelor căi de comunicaţie, la confluenţa văilor, în locuri ce anunţă o posibilă
siluetă quasi-urbanistică şi relaţii cu diferitele părţi ale vetrei, în funcţie şi de morfostructura aşezării. Pe de altă parte, centrul civic al
satului poate fi apreciat, pe de o parte, ca loc al manifestărilor social-culturale ale populaţiei, cu SCrbâXi religioase, jocuri tradiţionale
etc. şi, pe de altă parte, ca spaţiu afectiv al comunităţilor umane şi etnic autohton. Poziţia acestuia poate fi degenerată în urma: unor
procese de roire, colonizare sau infiltrare alogene, a unor infrastructuri şi amplasamente noi, generatoare de nuclee secundare, a unor
mutaţii şi degradări în cadrul vetrelor prin infiltrări alogene, invazii, operaţii militare, politici locale de sistematizare, de amenajare
teritorială şi modernizare rurală sau în urma unor calamităţi naturale: inundaţii, alunecări de teren, seisme, erupţii vulcanice, uragane
etc.

Eficienţa economică a utilizării teritoriului este pusă în evidenţă prin ponderea diferitelor
folosinţe, exprimate în unităţi de măsură pentru suprafaţă şi în procente, rezultând de aici că bilanţul
teritorial al aşezărilor umane este o însumare a componentelor vetrei şi ale moşiei, incluse, de fapt, în
morfostructura localităţii.
Bilanţul teritorial al perimetrului construibil al aşezărilor umane coincide, în general, cu vatra, în
spaţiul căreia se includ locuinţe, dotări, spaţii verzi, străzi, piaţa, apoi construcţiile auxiliare cu specific
agricol, zonele industriale, spaţiile recreative(sport, parc), zonele de protecţie (plantaţii) şi cimitirul.
Dincolo de perimetrul construibil se află proprietăţile posedate de comunitatea stabilă, autohtonă, incluse
in sfera moşiei.
Ca atare, bilanţul unui teritoriu presupune cunoaşterea unei serii de atribute, precum:
o componenta fizică a bazei de susţinere;
o componenta antropică;
o stadiul de dezvoltare economico-socială;
o echiparea tehnică a teritoriului (infrastructurile tehnice ale teritoriului) şi disfuncţiile
specifice.

Poziţia aşezărilor rurale prezintă o importanţă deosebită în promovarea conceptelor dezvoltării


durabile, întrucât permite sesizarea impactului proceselor naturale, a fenomenului de risc asupra
aşezărilor. în acelaşi timp, dezvoltarea durabilă a aşezărilor omeneşti presupune cunoaşterea concretă a
factorilor naturali, sociali, a căror agresivitate variază în funcţie de condiţiile favorizante: intensitatea
presiunii antropice, epuizarea unor resurse tradiţionale, gradul de încărcătură a spaţiului rural, procesele
geodemografice etc. Ca urmare, ecologia aşezărilor rurale presupune reconsiderarea principalelor
componente ale satelor/oraşelor, precum: populaţia, vatra, moşia, posibilitatea adaptării aşezărilor
omeneşti la mediul abiotic construit, procesul de redresare economică a aşezărilor şi poluarea mediului
rural. S e recomandă, în acest sens, elaborarea unor mecanisme proprii de autoreglare, ca suport al
dezvoltării durabile.

7.4.3. Caracteristici teritoriale ale aşezărilor rurale

7.4.3.1. Factorii prioritari de localizare a aşezărilor rurale

Favorabilitatea complexă a mediului geografic se defineşte prin calităţile componentelor naturale


care au influenţat apariţia şi dezvoltarea formelor de aşezare rurală: apele, cu semnificaţia lor pentru
viaţă, sănătate, agricultură, ca surse de energie şi căi de comunicaţie; izvoarele, în funcţie de care au
apărut satele risipite până la cele compacte; solul/terenul arabil, văile, înălţimile (promontorii de tip
popină/grădişte, punctele înalte de pe coline/dealuri, munţi etc.), materialele de construcţii, activităţile
economice, posibilitatea evitării hazardelor naturale, posibilităţile de apărare, pajiştile, faptele istorice,
aspectele etnice etc.
Satul, ca aglomerare umană stabilă şi complexă, reprezintă:
• o realitate teritorială, întrucât vatra este o aglomerare de case;
• o realitate istorică, întrucât este apreciată ca deţinător/păstrător al tezaurului culturii naţionale;
• o realitate etnografică, prin porturile, obiceiurile şi tradiţiile specifice;
• o realitate edilitară, pentru construcţiile specifice, arhitectură şi materialele de construcţii;

Procesul de populare s-a derulat diferenţiat de la o regiune la alta, în funcţie de factorii de


mediu, în primul rând. Aşa se explică, într-o mare măsură, valorile reduse ale gradului de dispersie a
aşezărilor şi de distribuire a gospodăriilor în teritoriu, implicit ale densităţii populaţiei, mai ales în cazul
spaţiului montan.
Caracteristicile reliefului pot avea un rol atractiv sau limitativ în amplasarea aşezărilor. Spaţiile
puternic fragmentate nu sunt preferate pentru amplasarea aşezărilor, aşa cum terenurile cu energie ridicată
a reliefului restricţionează amplasarea sau extinderea construcţiilor. De asemenea, văile oferă spaţii pentru
construcţii, gospodării dispuse liniar, care, în timp, generează aşezările-galerii. în general, relieful înalt
aduce discontinuităţi în peisajul aşezărilor umane, precum ariile montane vaste - Anzi, Himalaya,
Stâncoşi, Alpi, Carpaţi etc. în acest sens, indicele de dispersie a aşezărilor confirmă valorile foarte reduse,
care tind spre zero, din zonele muntoase, aride sau reci, spre deosebire de ariile intens populate, cu
densitate mare a aşezărilor umane. Un exemplu evident: în Carpaţii Orientali există 1.072 de sate, ceea ce
determină o medie de 3 aşezări/100 km2, în timp ce în Câmpia Transilvaniei se înregistrează peste 10
sate/100 km2. Semnificative sunt şi valorile reprezentând numărul satelor/100 km 2 în cadrul judeţelor, care
diferă de media naţională de 5,50.

Judeţe cu relief Număr sate/ Judeţe cu relief Număr sate/


dominant înalt 100 km2 dominant ios 100 km2
Harghita 3,55 Dolj 5,12
Caras-Severin 3,36 Prahova 8,58
Maramureş 3,58 Vâlcea 9,74
Braşov 2,77 Argeş 8,45
ROMÂNIA 5,50

Relieful în trepte constituie o condiţie favorabilă pentru amplasarea construcţiilor pe versanţii cu


expunere sudică din zona mediteraneeană. Resursele de apă reprezintă o condiţie a existenţei umane şi,
prin urmare, aşezările umane nu pot evolua în afara acestora. Totodată, terenurile înmlăştinite constituie
un factor limitativ, cu aşezări mici şi rare sau cu absenţa acestora pe mari suprafeţe. Exemplul veridic îl
constituie Delta Dunării, cu numai 13% din suprafaţă reprezentând teren emers. în alte situaţii, resursele
de apă limitate pot constitui, în cazul oazelor din deserturi, motive de amplasare a aşezărilor, a spaţiilor de
locuit. Pe de altă parte, Amazonia este, în general, o zonă de respingere care influenţează dispersia
aşezărilor, în condiţiile excesului de umiditate şi ale vegetaţiei abundente.
In condiţiile îmbinării permanente dintre factorii naturali, istorici şi social-eco-nomici, procesul de
umanizare/populare a finalizat prin aşezări permanente, temporare şi sezoniere: sălaşe, odăi, stâne,
cabane, barăci forestiere, case de vânătoare, cabane turistice, popasuri turistice etc. De altfel, cauzele
social-istorice au condus, printre altele, la roire, colonizări, împroprietăriri, sistematizări, amenajări sau
extinderi spaţiale dirijate. Astfel, satele apărute în timpul colonizării sunt diferite de cele autohtone din
Africa, America Latină şi Asia, unde tendinţa spre modernitate este evidentă.

7.4.3.2. Dispersia aşezărilor rurale

Aşezările rurale sunt răspândite diferit, în funcţie de condiţiile naturale şi/sau social-economice ale
fiecărei ţări. Valorile cantitative şi calitative privind concentrarea satelor se reprezintă prin indici de
apreciere a dispersiei. Indicele de dispersie este un instrument de analiză a particularităţilor aşezărilor
rurale şi oferă indicaţii asupra structurii aşezărilor. Din calcule, rezultă că valoarea ridicată a numărului
populaţiei aflate în afara nucleului localităţii arată un indice mare de dispersie.
Geograful francez Albert Demangeon a calculat dispersia aşezărilor rurale şi a elaborat, în 1933,
lucrarea Une carte de l'habitat. Pentru calculul dispersiei aşezărilor a folosit relaţia:

I = [(N – N’)* n ] / N
în care: I - indicele de dispersie;
N - numărul total al locuitorilor dintr-o comună;
N' - numărul locuitorilor din satul de reşedinţă;
n - numărul satelor nereşedinţă.
Indicele de dispersie se calculează fie în raport cu numărul locuitorilor, fie în raport cu numărul
caselor (clădirilor).
In cazul în care comuna este alcătuită dintr-o singură localitate şi N = N', atunci I = 0 .
Cu cât indicele tinde spre zero, cu atât gradul de concentrare al comunei este mai mare.
Geograful Ion Iordan a elaborat, pentru calculul indicelui de dispersie, formula:
Id = (D / N) * (S / 10)
în care: Id - indicele de dispersie;
D - suma distanţelor faţă de aşezările limitrofe;
N - numărul aşezărilor la care se referă distanţele;
S - suprafaţa de dispersie în km2, dată de unirea semidistanţelor D.
Aplicând această formulă, cercetătorul ştiinţific Ion Iordan a identificat trei categorii de
dispersie pe teritoriul periurban al capitalei:
• aşezări cu dispersie foarte mică, având I = 0 – 10, aflate în luncile râurilor principale, cu aşezări
concentrate;
- aşezări cu dispersie mică.avândi I = 10 – 20, grupate pe văi, terase, muchia câmpurilor (aşezările aflate
la distanţe mari sunt în număr redus);
- aşezările cu dispersie medie, având I > 20, cu aşezări pe câmpuri, rare, la distanţe mari unele de altele.

7.4.3.3. Mărimea demografică a aşezărilor rurale

Din populaţia totală a Terrei, respectiv de 6.540,3 milioane locuitori, în 2006, în proporţie de
51% trăiau în mediul rural. Criteriile de diferenţiere a aşezărilor rurale pun în evidenţă tipuri de sate,
stabilite oficial la nivelul fiecărei ţări. Semnificative sunt categoriile de rural din Statele Unite ale
Americii: rural farm (rural agricol) şi rural nonfarm (rural neagricol), în timp ce numărul de
locuitori reprezintă un criteriu de acceptare a calităţii de aşezare rurală: 10.000 locuitori în Spania şi
Grecia, 1.000 de locuitori în Scoţia, Canada, Malaysia, 3.000 de locuitori în Islanda, 250 de locuitori în
Danemarca, 2.000 de locuitori în Panama, Portugalia, Franţa, Argentina (V. Surd, 2003). După numărul
de locuitori sau după numărul clădirilor, mărimea aşezărilor rurale este foarte variată de la un stat la
altul. Există, în acest sens:
•15 aşezări foarte mici, având sub 100 de locuitori, reprezentate de puţine gospodării sau de
ferme izolate, frecvente în Australia, America de Nord şi Europa de Vest;
•16 aşezări mici, având între 101 şi 500 de locuitori, frecvente în America Latină;
•17 aşezări mijlocii, având între 501 şi 1.500 de locuitori;
•18 aşezări mari, având între 1.501 şi 4.000 de locuitori;
•19 aşezări foarte mari, având între 4.001 şi 7.000 de locuitori;
•20 aşezări gigant, având peste 7.001 de locuitori.
Cele mai numeroase sunt satele cu până la 150 de locuinţe sau 750 de locuitori. Satele gigantice, cu
peste 10.000 de locuitori, se regăsesc în Turcia, Japonia, Asia de Sud-Vest, sudul Italiei şi Spaniei.

In 2002, în România, existau 32 de sate având peste 7.000 de locuitori, cele mai mari fiind: Voluntari (29.995 locuitori),
Pantelimon (16.031), Dăbuleni (13.802). Popeşti-Leordeni (15.114), Sântana (12.921), Pecica (13.021), apoi Poiana Mare (12.782),
Matca (11.772), Lieşti (11.078), Chitila (12.650), Poienile de sub Munte (10.036), Săbăoani (10.342), Borcea (peste 10.000), unora
dintre acestea acordându-li-se rangul de oraş în anii 2003-2005.

7.4.3.4. Forma aşezărilor rurale

Este rezultatul evoluţiei teritoriale, în funcţie de condiţiile naturale şi social-economice. Astfel,


condiţiile de relief au determinat variate forme: ovale, poligonale regulate/neregulate, alungite. De
asemenea, căile de comunicaţie şi construcţiile domneşti, boiereşti, sloboziile şi odăile au impus forme
tentaculare sau poligonale neregulate. Există, astfel:
 aşezări cu formă alungită ce se pot reprezenta prin sate-galerii (de-a lungul unor văi,
drumuri, terase) şi sate ovale (în lunci şi pe muchia teraselor);
 aşezări poligonale regulate ce pot avea o formă triunghiulară, patrulateră, hexagonală etc.;
 aşezări poligonale neregulate, care pot fi sate areolare, tentaculare etc.

7.4.3.5. Fizionomia rurală

Se reprezintă prin textură şi prin profilul satului. Morfologia rurală vizează modul de dispunere
a locuinţelor în intravilan şi aspectul acestora. Fizionomia rurală este determinată de condiţiile naturale,
de specificul organizării sociale şi al activităţilor agricole, de formele de proprietate.
Textura aşezărilor reflectă dispoziţia străzilor, planul stradal, în funcţie de forma şi de evoluţia
aşezării. în general, aşezările vechi, cu o dezvoltare haotică, au o textură neregulată, cu străzi
întortocheate, scurte şi, uneori, înfundate, pe un relief fragmentat. Textura neregulată este specifică
aşezărilor poligonale neordonate. Satele mai recente pot avea texturi regulate, cu străzi drepte ce se
întretaie ca o reţea, dezvoltate după planuri impuse de condiţiile naturale. în acest sens, există sate cu
formă poligonală regulată sau alungită.
Profilul este o caracteristică a satelor în plan vertical şi se defineşte prin linia dată de părţile cele
mai înalte ale clădirilor. în cea mai mare parte a satelor, profilul este scund.

7.4.3.6. Structura aşezărilor


Reprezintă gradul de concentrare şi de dispunere a clădirilor în vatră. Astfel, există sate care au
structură adunată, clădiri strânse în vatră, curţi relativ mari, parcele neconstruite şi cu utilizare agricolă.
în multe aşezări rurale se înregistrează o tendinţă de compactizare a structurii, prin îndesirea clădirilor
şi prin eliminarea terenurilor neacoperite. în general, satele au o structură mai strânsă în partea centrală
şi mai largă spre periferie, cu aspect de risipire, pe alocuri.
Indicatorul concentrarii cladirilor in vatra (Ic), exprimat prin raportul dintre numarul cladirilor
si suprafata intravilanului, se reprezinta prin relatia:
Ic = Nc / Si

in care: Nc – numarul cladirilor;


Si – suprafata vetrei (in hectare)
In functie de valoarea Ic se deosebesc tipuri de asezari distincte:
- asezari cu concentrare redusa a cladirilor in vatra: curti mari, spatii agricole intinse intre cladiri si
terenuri cu destinatii neagricole si fara cladiri, avand, in medie, sub 10 cladiri / ha;
- asezari cu concentrare medie a cladirilor, intre 10 si 15 cladiri/ha;
- asezari cu concentraremare a cladirilor, cu peste 15 cladiri/ha, repartizate mai ales in lunci, zone
periurbane si depresiuni.

7.4.3.7. Aşezările rurale după gradul de distribuire a gospodăriilor în teritoriu

In anul 1927, Vintilă Mihăilescu a reluat chestiunea tipurilor de sate, pornind de la ideea că
elementele care condiţionează forma satelor sunt activitatea oamenilor (ocupaţiile) şi relieful. Astfel,
după desimea gospodăriilor şi după rânduirea lor aglomerată, Vintilă Mihăilescu a deosebit:
•21 satul sau aglomerările de gospodării ale crescătorilor de vite de la munte, numit satul risipit
sau de munte;
•22 satul funcţiunilor mixte din regiunile cu posibilităţi de agricultură, din podgorii, livezi, fâneţe,
din regiunile de coline, deci tipul răsfirat sau de păduri;
•23 satul din regiunile unde predomină agricultura extensivă sau intensivă şi creşterea raţională a
vitelor, satul adunat sau de stepă.
Desigur că această clasificare a îmbinat criteriile de ordin morfologic (structură), fizico-
geografic şi economic.
Intr-o altă manieră de tipizare, în funcţie de condiţiile naturale şi social-eco-nomice, aşezările
rurale se reprezintă, după modul de distribuire a gospodăriilor în intravilan, prin trei tipuri majore:
• satele risipite se caracterizează prin dispersia mare a construcţiilor şi, de aici, prin izolarea
locuitorilor. Se consideră că dispersia este rezultatul fertilităţii reduse a solului (din Munţii Alpi,
Carpaţii Occidentali, Pădurea Neagră, vestul Franţei, Scandinavia, Scoţia), al procesului de roire
demografică şi ai divizării marilor proprietăţi funciare, în condiţiile împroprietăririi. Există, astfel, o
dispersie primară a aşezărilor rurale în raport cu modul în care este repartizat fondul funciar arabil în
spaţiul moşiei, precum formele de locuire iniţiate de colonişti în America de Nord, Australia, America
de Sud, ca puncte de servicii localizate la intersecţia de drumuri. Pe de altă parte, dispersia secundară
vizează revărsarea aşezărilor umane mari în aşezări mici, ca urmare a unor modificări teritoriale ale
vetrei sau ale moşiei (V. Surd, 2003). De regulă, satele risipite sunt prezente în regiunile montane,
precum Alpi, Pirinei, Carpaţi, Balcani etc., cu ocupaţii dominant păstoreşti, culturi de plante pe
suprafeţe restrânse şi dispersate (fig. 108). Aşezările sunt repartizate pe suprafeţe mari, defrişate şi
acoperite cu păşuni sau fâneţe. Pe de altă parte, în preriile americane sau în stepele australiene,
colonizate în secolele XVIII-XIX, habitatul rural este dispersat, ca urmare a marii proprietăţi. Un
exemplu relevant este satul Mărişel din Munţii Apuseni, cu gospodăriile împrăştiate pe o arie de 12/6
km. Această risipire a satelor este pusă pe seama condiţiilor de relief, dar şi a unor condiţii sociale şi
istorice. De asemenea, sălaşele sunt locuinţe răzleţe pentru adăpostirea maghiarilor din Câmpia Alfold,
apărute după retragerea turcilor din pusta maghiară; apoi, cele din polderele olandeze sau din aşezările
unor triburi africane. Acest tip de sat nu are formă; crângurile formează grupări de locuinţe, derivate
din aşezările risipite, apărute în preajma izvoarelor de apă şi a drumurilor de acces (fig. 109). Multe din
aşezări sunt formate din clădiri individuale (multe dintre ele în spaţii accidentate) având resurse
naturale insuficiente pentru toţi locuitorii. în acest sens, în pădurea amazoniană triburile trăiesc într-o
locuinţă comună numită maloca. De asemenea, cazuri izolate sunt şi în preria canadiană, unde
terenurile agricole au fost împărţite în suprafeţe pătrate, fiecare cu gospodăria sa. în alte situaţii, în
Oceania, America de Sud şi Insulinda, locuirea membrilor comunităţii este asigurată într-o casă mare.
Treptat, acest tip de distribuire a gospodăriilor se poate transforma în cătune sau crânguri.

Fig. 108- Sat risipit de vale, versant şi interfluviu, fără textură, cu gospodării grupate în crânguri
• satele răsfirate sunt un rezultat al ocupaţiei oamenilor şi mai puţin al reliefului. Ele sunt
frecvente în spaţiile submontane: coline, dealuri, podiş, unde ocupaţia de bază a locuitorilor este cultura
pomilor fructiferi, a viţei-de-vie şi creşterea animalelor, apoi cultura cerealelor pe suprafeţe mai mici
(fig. 110).
Gospodăriile sunt distanţate, existând între ele spaţiul intravilan cu livezi, vii sau terenuri
cultivate. Fizionomia acestor sate se modifică prin îndesirea construcţiilor în interior şi spre periferie şi
este condiţionată de reţeaua de comunicaţie stabilă. Spaţiile ocupate de construcţii reprezintă 10-20%
din suprafaţa vetrei. Treptat, aceste aşezări trec în forme tranzitorii (fig. I l l ) şi formează sate
aglomerat-răsfirate, frecvente între dealuri şi câmpii, sate liniare, sate areolare (pluricelulare) sau sate
mixte (complexe). Vatra acestor aşezări este relativ conturată, fiind poziţionată pe un relief fragmentat,
în Podişul Moldovei, Depresiunea Transilvaniei şi Subcarpaţi.
Dintre subtipurile aşezărilor răsfirate, sunt de
menţionat: satul nebulos, cu o reţea complicată de
uliţe şi de spaţii virane, cu o densitate mai mare a
locuinţelor în aria intersecţiilor, anticipând un specific
po-linuclear, rezultat din aglutinarea mai multor
grupări de locuinţe; satul liniar, situat în lungul unor
văi, drumuri sau pe grinduri fluviale în Delta Gangelui
(fig. 112). Gospodăriile şi casele individuale sunt
împrăştiate şi fără nuclee. Alte aşezări dispersate sunt
formate din două sau trei clădiri ce alcătuiesc un
cătun, situate la distanţa de 2-3 km. Un exemplu aparte
îl reprezintă micile ferme situate de-a lungul
drumurilor sau pe platourile înalte din Scoţia şi din

Fig. 109 - Topografia unui


sector din a doua suprafaţă de
modelare a Munţilor Poiana Fig. 110 - Sat răsfirat pe un
Ruscăi; poziţia satului risipit relief colinar din Guatemala
Poiana Răchitele cu tendinţă
spre răsfirat insulele apropiate.
• satele adunate (concentrate) au peste 50% din suprafaţa vetrei ocupată cu construcţii, un contur
clar delimitat al vetrei faţă de ţarină (moşie), uneori fără spaţii interioare cu vegetaţie (fig. 113), având o
textură de străzi dispuse rectangular sau haotic, locuinţe situate la distanţe foarte mici, fără alte folosinţe şi
terenuri agricole în extravilan. Explicaţia organizării acestor sate rezidă în valorificarea şi economisirea
terenurilor fertile şi în modul de exploatare comunitară a agriculturii în Europa, America şi Asia. în situaţiile
în care concentrarea gospodăriilor este generată de modul de utilizare a terenurilor sau de necesitatea de a
folosi în comun unele surse de apă, se formează o textură complexă, determinată de o structură
polinucleară (fig. 114).
Alteori, trama stradală este relativ ordonată şi satele adunate pătrund chiar şi în aria subcarpatică şi
carpatică, pe văi şi în depresiuni, unde se îmbină cu forme răsfirate şi risipite, ce alternează cu forme
compacte sau aglomerate (fig. 115). Clădirile s-au grupat apropiat, una lângă alta, pentru motive de ordin
economic, social şi de apărare sau ca urmare a preferinţelor populaţiei de a trăi în comunităţi grupate. Când
clădirile sunt repartizate pe suprafeţe mai întinse, este vorba de aşezări degajate.
Fig. 115 - Sate cu structură adunată, generată de intersecţia
drumurilor şi de fizionomia reliefului
Unele sate s-au amplasat în funcţie de relief şi de căile de comunicaţie, generân-du-se forme
subsidiare. Astfel, văile râurilor formează suportul pentru satele cu aspect liniar, în Germania, Polonia,
Ungaria, România, la contactul luncilor cu terasele sau cu versanţii, de-a lungul unor căi de
comunicaţie, în front continuu, numite sate-stradă (strassendorf). Unele sate s-au format la intersecţia
drumurilor, în India, altele s-au format pe dealuri, în jurul Mării Mediterane, în timp ce, în Malaysia,
satele nucleate au apărut în scopuri defensive. La acestea se adaugă satele hotentoţilor, cu aspect
circular, cu ţarc pentru animale în partea centrală (kraal), situate în regiunile de savană africană în
bazinul fluviului Paraguay şi în insulele din apropierea Noii Guinee; satele aflate la contactul dintre
Câmpia Română şi Podişul Getic sau Subcarpaţi, la contactul dintre Câmpia de Vest şi Dealurile de
Vest, reprezentate de aşezări compacte, cu un grad sporit de concentrare a gospodăriilor. Satele inel şi
verzi au casele amplasate în jurul unui spaţiu lăsat pentru întrunirile tribului şi pentru viaţa comunală.
Astfel, locuitorii din tribul Maasai (Kenya) şi-au construit casele în jurul unui spaţiu în care înnoptau
vitele, pentru a fi protejate. în Anglia, unele sate au fost construite în jurul unei zone verzi. De
asemenea, satele inel se găsesc şi în sudul Saharei şi în pădurea tropicală amazoniană. Totodată, pe
interfluvii apar sate risipite-răsnrate, cu grad mai restrâns de favorabilitate, din cauza condiţiilor mai
puţin propice pentru amplasarea gospodăriilor, a căilor de comunicaţie sau a culturilor agricole. Multe
aşezări rurale sunt compuse sau polifocale, ca urmare a dezvoltării în etape, prin aglutinări repetate.
După durata permanenţei şi a stabilităţii există o largă varietate de aşezări rurale, care se
diferenţiază clar prin vechimea şi prin funcţiile îndeplinite. Aşezările efemere au locuinţe formate din
crengi, frunze, sunt amplasate în grote, scorburi, bărci, cu populaţie în permanentă deplasare în zonele
tropicale umede, alcătuite din culegători, vânători şi pescari, precum pigmeii din Africa Centrală,
malayezii din Insulinda, vedda din Sri Laka, papuaşii din Noua Guinee, aeta din Filipine, boşimanii şi
hotentoţii din Kalahari, aborigenii din Australia şi amerindienii din Amazonia şi Ţara de Foc.
Comunităţile de păstori nomazi şi seminomazi din mediile semideşertice şi stepice din Africa şi Asia
trăiesc în aşezări temporare, precum tuaregii, beduinii, mongolii, kazahii, turkmenistanii şi ţiganii
nesedentarizaţi. Totodată, aşezările temporare sunt folosite până la una-două luni, în sezonul rece, de
către păstorii nomazi, vânătorii şi pescarii din nordul Eurasiei. Aşezările sezoniere sunt folosite mai
multe luni, în funcţie de condiţiile climatice, de populaţia care se deplasează pentru păstoritul ovinelor
sau în regim de transhumantă. Alte populaţii trăiesc în aşezări sezoniere, cu stabilitate pe timp de vară
sau iarnă, ca urmare a pendulărilor pastorale spre ariile montane din Asia Mică şi Iran, în Carpaţi, Alpi,
Atlas, în spaţiile prepolare arctice din America. La acestea se adaugă cabanele, refugiile, satele de
vacanţă cu destinaţie turistică, barăcile folosite de muncitorii forestieri, apicoli, pescari sau cercetători.
Aşezările semipermanente, de tip kraal, sunt populate de locuitori care trăiesc în colibe cu formă de stup
şi practică o agricultură itinerantă, în zona intertropicală umedă, după scăderea puternică a fertilităţii
solului. Acestea se regăsesc în Africa tropicală, Africa de Sud şi Asia Musonică. Aşezările permanente
sunt prezente în ariile cu agricultură stabilă, cu soluri fertile şi cu irigaţii, frecvente în regiunile
dezvoltate. Acestea sunt, de regulă, aşezări nucleate, ai căror locuitori au preferat să trăiască în grupuri.
Grupările de populaţie s-au format în jurul izvoarelor, al fântânilor sau al oazelor, fie pe dealuri, fie pe
terasele râurilor. în alte situaţii, nucleele satelor adunate s-au creat din necesitatea de a se grupa, în
scopul apărării şi al protecţiei, pe dealuri, în sudul Italiei şi în Grecia.
Raţionamentul acestui model de aşezare are la bază faptul următor: cu cât este mai intensivă
agricultura, cu atât aşezarea tinde să se formeze în jurul unui nou nucleu, iar locuitorii preferă să aibă
serviciile cât mai la îndemână. în raport cu poziţia vetrei în teritoriu, satele se diferenţiază cu atât mai
mult, cu. cât discrepanţele se ordonează pe o scală largă de modele, de la periferia aşezărilor spre centrul
acestora. într-un cadru mai extins, poziţia geografică a vetrei poate constitui un criteriu de diferenţiere a
satelor, de la aşezările situate în spaţiile litorale la cele repartizate pe câmpuri, pe văi, pe versanti, pe
interfluvii, insule, spaţii deşertice, muntoase, tundră etc.
8. FUNCŢIILE ŞI STRUCTURA FUNCŢIONALĂ ALE
AŞEZĂRILOR UMANE

8.1. Definirea funcţiilor aşezărilor

Odată cu creşterea dimensiunilor socio-economice, demografice şi teritoriale, aşezările umane


tind să-şi dezvolte funcţiile specifice.
Analiza geografică a aşezărilor vizează interpretarea aspectelor după mărimea demografică,
formă şi funcţionalitatea specifică, în raport cu poziţia şi starea economică, istorică, socială şi cu
localizarea fizico-geografică. Pe de altă parte, se acceptă faptul că există o bună corelaţie între talia
oraşelor şi complexitatea funcţiilor. Totodată, funcţia unui oraş este corelată cu dezvoltarea sa
economică şi socială şi se referă la principalele sale activităţi.
Diferitele forme de activitate în raport cu condiţiile locale sau zonale generează un complex
funcţional ce asigură existenţa locuitorilor şi răspunde comenzilor sau cerinţelor din exterior. Aceste
forme de activitate constituie funcţia unui sat sau a unui oraş. Deci, funcţia presupune o profesiune de
bază, un gen de activitate bine determinat. Ca atare, unele sau altele dintre aşezări pot apărea drept
centre coordonatoare ale unor funcţii ce animă o anumită regiune geografică, de unde şi primeşte
sursele de existenţă. Astfel, determinarea funcţiei sau funcţiilor aşezărilor umane presupune stabilirea
volumului şi genurilor activităţilor în care sunt adunaţi locuitorii acestora, în raport şi cu mărimea
demografică.
Dacă avem în vedere că o aşezare umană este produsul regiunii în care se află şi cu care intră
într-un proces de interdependenţă, de schimburi reciproce, atunci funcţia reflectă un anumit gen de
activităţi, îndreptate spre satisfacerea interesului locuitorilor, cât şi spre un hinterland adiacent aşezării.
Se creează, în mod obligatoriu, o dublă serie de funcţii, în sensul că o parte a activităţii răspunde unei
cerinţe externe de bază, cum ar fi valorificarea unor resurse, şi această ocupaţie devine funcţia sau
activitatea de bază. însă, populaţia ocupată în aceste activităţi are nevoie de variate servicii locale, care
pot genera o a două funcţie urbană, ce trebuie să răspundă satisfacerii cerinţelor acestora. Altfel spus,
funcţia unei aşezări omeneşti este dată de profesiunea exercitată de populaţia acesteia. Prin urmare,
funcţia reflectă acele activităţi în care populaţia activă este ocupată.
în aprecierea funcţiei sau a funcţiilor unui centru rural sau urban se pleacă de la cunoaşterea şi de la
compararea genurilor de activităţi, de la stabilirea structurii social-economice a populaţiei, fiind vorba
de subgrupele de populaţie din grupa A (industrie, transporturi, diferite domenii din afara localităţii),
grupa B (activităţi de interes local) şi grupa C (populaţia dependentă: copii, pensionari, invalizi etc.).
Ca atare,
structura funcţională a

aşezărilor omeneşti este dată

de structura socio-

profesională a populaţiei

active, corelată cu valoarea

producţiei. Diagrama

(nomograma) triunghiulară,

ca metodă de analiză

geografică, este sugestivă,

întrucât face posibilă

explicarea dinamicii

funcţiilor oraşelor, indicând

tendinţa de ansamblu şi
Fig. 116 - Un model de reprezentare grafică a
evoluţiei funcţiilor oraşelor României (1930- ponderea populaţiei ocupate
1956) (după I. Şandru, V. Cucu, P. Poghirc, 1961)
în cele trei sectoare: primar,

secundar, terţiar, evidenţiind

un anumit fenomen dintr-un

segment al populaţiei (fig.

116).

8.2. Funcţiile aşezărilor rurale

Funcţia specifică, dominantă, a satului este cea agricolă. Clasificarea funcţională a satelor legate
de ocupaţia agricolă se diferenţiază prin ponderea valorică a culturilor agricole sau a practicilor
zootehnice. Preocupări de clasificare funcţională a aşezărilor rurale s-au conturat în perioada interbelică.
In anii 1931-1932, Iulian Rick a clasificat localităţile din Câmpia Moldovei în următoarele
tipuri:
•24 aşezări rurale agricole;
•25 aşezări rurale agricole-comerciale (târguşoare, centre de concentrare a produselor agricole);
•26 aşezări rurale agricole-industriale (sate cu fabrici).
In anul 1932, Simion Mehedinţi a realizat o clasificare a satelor, după felul muncii, în:
 sate de plugari pentru cultura cerealelor;
 sate de podgoreni;
 sate de băiaşi (mineri);
 sate de lemnari;
 sate de păstori.
După gradul de ocupare a populaţiei active în ramurile agricole, H. Linde a deosebit, în 1952:
comune agricole, comune meşteşugăreşti, comune industriale.
Pe baza criteriului populaţiei active dominante, pe teritoriul Danemarcei s-a realizat următoarea
diferenţiere:
• comune agricole (cu peste 75% populaţie activă ocupată în agricultură),
• comune agricole (cu 50-75% populaţie activă ocupată în agricultură);
• comune agricole mixte (sub 30% populaţie activă ocupată în agricultură);
• comune agricole mixte (sub 50% populaţie activă ocupată în industrie);
• comune industriale (peste 50% populaţie activă ocupată în industrie);
• comune prestatoare de servicii (populaţie activă ocupată dominant în comerţ, transport şi
administraţie).

Varianta exprimată de Gabrielle Schwartz face referire la şase tipuri funcţionale de aşezări rurale:
 aşezări de pescari primitivi, frecvente în insulele Pacificului şi ale Asiei de Sud-Est;
 aşezări de vânători avansaţi, în tundră, cu locuinţe situate în apropierea spaţiilor pentru vânat;
 aşezări de păstori nomazi, cu caracter sezonier, în timpul păşunatului, precum cele din munţi,
locuite de kurzi;
 aşezări seminomade ale pescarilor din nordul Scandinaviei, Canadei, Alaskăi şi Siberiei;
 aşezări pentru culturi cu sapa, grefate pe agricultura itinerantă, cu caracter semipermanent, în
zonele ecuatorială şi tropicală;
 aşezări pentru culturi cu plugul, permanente, se identifică după tipul de economie în: aşezări
horticole; aşezări cu culturi irigate; aşezări cu culturi intensive; aşezări specializate în
plantaţii; aşezări în care se practică, la scară redusă, creşterea animalelor sau aşezări în care
predomină creşterea animalelor şi în care culturile sunt reduse (V. Surd, 2003).
In structura ierarhică a aşezărilor rurale, localităţile componente cu funcţie de loc central
reprezintă un liant între urban şi rural. Aceste aşezări se disting prin funcţiile îndeplinite, prin poziţia
geografică favorabilă şi printr-o polarizare extinsă pe teritoriul a mai multe comune. Analizele calitative
şi informaţiile corespunzătoare pot conduce la individualizarea aşezărilor rurale capabile să
îndeplinească funcţii de loc central, pornind de la indicatorii demografici (rata de creştere a populaţiei,
ponderea populaţiei de peste 65 de ani), demoeconomici (ponderea salariaţilor în industrie, sectorul
terţiar din totalul de salariaţi), socioculturali (rata de creştere a numărului de locuinţe, a numărului de
unităţi de învăţământ şi de biblioteci, numărul de persoane/ un medic, suprafaţa locuibilă/locuitor,
numărul de abonaţi telefonici la 1.000 de locuitori), structura socio-profesională a populaţiei active,
valoarea producţiei, poziţia geografică a aşezărilor rurale, volumul fluxurilor de navetişti.
In limitele acestor indicatori de structură socio-profesională a populaţiei active, corelată cu
valoarea producţiei, cu poziţia geografică şi cu volumul fluxurilor de navetişti, geograful Vasile Cucu
(1995, 2000) a stabilit pat ru tipuri funcţionale de aşezări rurale, prezentate în continuare.
 Aşezări rurale cu funcţii predominant agricole (peste 65% din populaţia activă ocupată în
agricultură şi o valoare a producţiei agricole mai mare de 70% din totalul producţiei globale
a aşezării respective), cu subtipuri distincte:
o agricol, cuprinzând profilele: cerealier, cerealier şi de creştere a animalelor,

legumicol, viticol (peste 15 % din suprafaţa agricolă este ocupată cu viţa-de-vie;

exemple reprezentative: Jidvei, Jariştea, Ostrov, Niculiţel, Cotnari etc.), de creştere

a animalelor (sate montane);


o aşezări rurale cu activităţi meşteşugăreşti sau cu industrie mică şi artizanală, ce
valorifică unele resurse locale de materii prime pentru aprovizionarea populaţiei cu
articole de uz casnic şi gospodăresc, ţesături, confecţii, produse lactate,
semipreparate etc.: Şieu, Vereşti, Corund, Căpuşu Mare etc.;
o aşezări rurale agricole cu rol de cazare a forţei de muncă, aflate în apropierea unor
centre polariza-toare, pe marile artere de circulaţie, cu pendularea forţei de muncă
şi în care agricultura participă cu peste 70% la realizarea producţiei globale, dar
în jur de 50% din populaţia activă este integrată în fluxul activităţii industriale sau
terţiare din sate sau din oraşe.
 Aşezări rurale cu funcţii predominant industriale, a căror populaţie
activă, în proporţie de peste 65% lucrează în industrie, iar valoarea producţiei industriale
depăşeşte 70% din producţia globală. Subtipuri reprezentative, în acest caz, sunt:
o aşezările rurale cu industrie extractivă (cărbune, petrol, gaze

naturale, minereuri, roci de construcţie),cum ar fi: Greci,

Turcoaia, Lespezi, Ghelari, Ruşchiţa, Finta, Măneşti etc.;


o aşezările rurale cu industrie prelucrătoare a materiilor prime
agricole sau minerale, cum ar fi: Tomeşti, : Băiculeşti, Valea
Roşie, Topleţ, Măneciu etc.;
o aşezările rurale cu industrie extractivă şi prelucrătoare, cum ar
fi: Suplacu de Barcău, Chiştag, Hoghiz, Pădurea Neagră,
Doaga, Chişcădaga, Dobreşti etc.
• Aşezări rurale cu funcţii mixte, în care activităţile agricole şi neagricole deţin ponderi aproxi-
mativ egale (între 35 şi 65%), având ca subtipuri:
o agroindustriale, cum ar fi: Floreşti, Baloteşti, Fântânele, Leşu Ursului, Margina, Brăneşti,
Bragadiru etc.;
o agroforestiere asociate frecvent cu prelucrarea lemnului: Gălăuţaş, Molid, Vama, Gugeşti

etc.;

o agropiscicole, prezente în Delta Dunării, Câmpia Transilvaniei, Câmpia Moldovei, Câmpia

Crişurilor: Maliuc, Sfântu Gheorghe etc.;


o agricol-transport: Apahida, Ciceu, Războieni, Vinţu de Jos, Dragalina etc.;
o agroindustrial şi de servicii, cu sub 15% din populaţia activă ocupată în sectorul terţiar:
Praid, Vidra, Cacica, Marginea etc.
• Aşezări rurale cu funcţii speciale:
o aşezări rurale cu funcţii turistice (peste 25% din populaţia activă este ocupată în servicii,
alături de funcţiile agricolă, forestieră, industrială: Bodoc, Bilbor, Homorod, Sărata
Monteoru, Moneasa, Bazna, Agapia, Săpânţa etc.);
o aşezări rurale cu funcţii piscicole şi turistice, frecvente în Delta Dunării.
Intr-o altă variantă, geograful Ion Velcea (1996) prezintă şapte tipuri de aşezări rurale după
criteriul funcţional, după cum urmează.
• Aşezări rurale cu funcţii predominant agricole, specializate în cultura cerealelor şi a plantelor
tehnice (cu o frecvenţă mai mare în Meseta spaniolă, Câmpia Română, Câmpia Ucrainei, Câmpia
Mississippi), în cultura orezului (Asia Musonică), cultura viţei-de-vie (Câmpia Languedoc, Subcarpaţii
de Curbură), creşterea animalelor (Olanda, Danemarca, Noua Zeelandă, Mongolii Afganistan) sau
aşezările sezoniere ale muncitorilor agricoli de pe plantaţiile tropicale din Brazii: =.
• Aşezări agroindustriale, care se remarcă prin practicarea unei agriculturi complexe şi prin
unităţi industriale ce prelucrează lemnul şi produsele agricole.
• Aşezări agrocomerciale, cu o frecvenţă mai mare în ţările în dezvoltare, unde populaţia îşi
valorifică produsele prin intermediul unor negustori.
• Aşezări agroturistice, repartizate în arii cu peisaje deosebite, ape minerale cu efecte
terapeutice, resurse agroalimentare şi căi de comunicaţie de acces. Mai apropiate de aceste
caracteristici sunt aşezările rurale din lungul magistralelor transalpine (Elveţia, Italia, Austria,
Franţa), transpireniene, transcarpatice (Culoarul Bran-Rucăr, Maramureş). Semnificativ este faptul că
în mediul rural s-au creat condiţii optime pentru practicarea turismului în gospodării locuite de ţărani
hotelieri sau în asociaţii familiale cu specific hotelier. Acestea sunt întreprinderi hoteliere, în care
localnicii se ocupă de primirea turiştilor. Concomitent, extinderea activităţilor turistice s-a făcut pe
seama diminuării suprafeţelor cu pajişti şi a creşterii animalelor, numărul de păstori şi forţa de muncă
în zootehnie reducându-se treptat.
• Aşezări pastorai-silvice, constituite pe seama pajiştilor naturale, a fondului forestier şi a
exploatării acestuia. Aceste ocupaţii se regăsesc şi în specificul construcţiilor, şi în dispersia
gospodăriilor permanente şi sezoniere, cu sălaşe, odăi, colibe, stâne şi terenuri arabile restrânse.
• Aşezări specializate în piscicultura, cu populaţia ocupată în domeniul pescuitului şi al prelu-
crării peştelui sau în activităţi portuare: Sf. Gheorghe, Murighiol, Crişan, Mahmudia, Chilia Veche etc.
• Aşezări cu funcţii complexe, având o tradiţie în practica agricolă şi, pe acest fond, apărând
alte ocupaţii, de la exploatarea şi prelucrarea lemnului până la creşterea animalelor, valorificarea
pieilor şi blănurilor.

8.3. Funcţiile aşezărilor urbane

8.3.1. Aspecte generale

Oraşele mici se caracterizează, de regulă, printr-un singur tip de activităţi economice, acestea
fiind considerate oraşe specializate. Funcţionalitatea oraşelor se diversifică în raport cu mărimea
demografică şi teritorială, pe de o parte, şi cu structura pe grupe de vârstă şi socio-profesională a
populaţiei, pe de altă parte.
In viziunea şcolii geografice americane, formele de activitate ale fiecărui oraş se stabilesc pe
baza datelor privind structura socio-profesională a populaţiei, în raport cu structura pe ramuri de
activitate a populaţiei ocupate. Pe de altă parte, în unele lucrări de geografie, funcţiile se confundă cu
ocupaţiile, cu profesiunile exercitate de populaţia unui oraş. Trebuie precizat faptul că nu orice
profesiune exprimă şi funcţia unui oraş, iar funcţia exprimă acea profesiune ce generează apariţia şi
dezvoltarea centrului urban.
Profesiunile pot fi multe, însă determinante pot fi numai una sau câteva. în lucrarea Studiul
regional al New York-ului şi al împrejurimilor lui (1927), au fost folosite noţiunile de funcţii primare şi
auxiliare, propuse de Olmstedt, şi s-a formulat mai clar dubla funcţie economică a oraşelor. în acest
sens, funcţiile urbane semnifică activităţi umane specifice care se desfăşoară într-un oraş, într-o anumită
perioadă, şi care determină mărimea şi dezvoltarea urbanistică a acestuia.
Din cele două funcţii ale oraşului, numai funcţia extraurbană serveşte ca bază economică şi de ea
depinde întreaga viaţă urbană. în acelaşi timp, funcţia locală, dată de un complex de activităţi destinate
satisfacerii cerinţelor populaţiei, depinde de amploarea funcţiei extraurbane. Ca atare, delimitarea celor
două funcţii determină stabilirea tipurilor de oraşe. Deci, formele de activitate ale unui oraş sunt incluse
în două categorii:
 activităţi de bază, cu ocupaţii primare şi de prelucrare, ce asigură funcţionarea normală a
centrului industrial;
 activităţi secundare (auxiliare), aflate în legătură directă sau indirectă cu cerinţele de servire a
persoanelor ocupate în activităţile de bază.
In general, funcţiile urbane sunt condiţionate de aşezarea oraşului în teritoriu, de condiţiile de
mediu, de resursele naturale, de factorii sociali şi economici, de caracteristicile propriei evoluţii şi de
implicaţiile acestora asupra modului de viaţă al populaţiei.
Pentru determinarea funcţiilor oraşelor României, în primii ani ai deceniului al IX-lea din secolul
trecut, a fost înscrisă, într-o nomogramă triunghiulară, structura socio-profesională a populaţiei pentru
un an (fig. 117). în tipologia structural-funcţională a unor oraşe au fost utilizate, drept criterii, gradul de
dezvoltare a industriei, iar în cazul altora, sfera activităţii industriale, a construcţiilor şi a transporturilor.
Aceste trei ramuri de activitate concentrau între 50 şi 60% din populaţia activă a oraşelor din România.
Ca urmare, prin structura sa complexă funcţională, municipiul Bucureşti avea cel
mai ridicat indice al populaţiei active (peste 50%), 100
dar ponderea funcţiei industriale (peste 40%) era sub
media urbană a ţării (peste 45%). De aici şi calitatea
%
de centru urban polifuncţional a oraşului Bucureşti
(V. Cucu, P. Deica, Al. Ungureanu, 1984).
Oraşele cu peste 100.000 de locuitori au fost
incluse în categoria centrelor de convergenţă 100
economică ridicată sau a centrelor poli de
creştere, asigurând peste 30cv din producţia globală
industrială, cu ponderi ale industriei superioare
mediei ~ e ţară, cel mai mult realizând Braşov şi
Sibiu, cu peste 55% şi cel mai puţin, Constanţa

(sub media pe ţară) şi cu o pondere mai mică a

funcţiei terţiare, Arad, Braşov, Galaţi, Sibiu,

hipertrofiate industrial. Industrie


Oraşele mijlocii, reprezentate prin două categorii de Fig. 117 - Un model de
mărime demografică (20.000-50.000 de locuitori şi monogramă a funcţiilor
50.000-100.000 de locuitori) erau incluse în categoria
centrelor de echilibru judeţean, a căror dezvoltare era pusă pe seama
urbane industrializării, a
poziţiei geografice şi funcţiei administrative judeţene. De fapt, rolul centrelor de echilibru era acela de a
impiedica dezvoltarea hipertrofică a principalului oraş judeţean.
Oraşele mici, având circa 20.000 de locuitori, formau centre de atracţie zonală, cu structura
funcţională diversificată, având industrii ale bunurilor de larg consum, ale lemnului şi materialelor de
construcţii sau fiind, pur şi simplu, centre monoindustriale, precum: Vişeu de Sus (industria lemnului),
Ţicleni (extracţia petrolului), Rovinari (extracţia cărbunelui) sau centre balneare recreative, cu o
pondere a industriei mai mică de 20% (Slănic Moldova, Băile Herculane, Borsec, Băile Govora,
Predeal, Sovata, Călimăneşti, Sinaia, Vatra Dornei, cu peste 60% din totalul locurilor de cazare ale
centrelor de atracţie zonală).
Centrele de influenţă sau de polarizare locală, având sub 20.000 de locuitori, erau apreciate ca având un
rol vital în cadrul teritoriilor cu o mai slabă densitate a reţelei urbane: ponderea populaţiei active
ocupate în industrie varia de la 10% (Solea) la 80% (Bălan); multe erau centre monoindustriale, precum
Vlăhiţa (metalurgie), Deta şi Brezoi (prelucrarea lemnului), Sânnicolau Mare (textilă). Din aceasta
categorie făceau parte şi centrele cu o pondere ridicată a populaţiei ocupate în agricultură (Segarcea,
Săveni, Mihăileşti, Pogoanele, însurăţei, Bereşti, Pâncota etc.), altele fiind specializate în activitatea de
transporturi (Făurei, Mărăşeşti, Videle) sau balneoclimaterică (Eforie, Techirghiol, Borsec, Tuşnad Băi,
Geoagiu Băi).
Analiza comparativă a structurilor socio-profesionale ale oraşelor arată că acestea pot influenţa,
direct, mărimea, importanţa şi rolul aşezărilor urbane în teritoriu şi în ansamblul reţelei de localităţi.

8.3.2. Categorii defuncţii urbane

Cele mai frecvente si mai importante funcţii urbane sunt cele economice, de cazare a
populaţiei, social-culturale, administrative, de cercetare şi de circulaţie, de comunicare urbană şi
interurbană. Funcţiile economice, fiind dominante ca pondere, se reprezintă prin gradul ridicat de
ocupare a populaţiei active în domeniile industriei, comerţului, serviciilor şi agriculturii.
■ Funcţia industrială s-a conturat odată cu activităţile de prelucrare a materiilor prime, începând cu
secolele XVII-XVIII. Primele oraşe cu funcţii industriale au apărut în regiunile bogate în resurse de
subsol sau agricole.
In numeroase oraşe, o mare parte din populaţia activă este ocupată în industrie. Desigur că
oraşele miniere se definesc printr-o pondere crescută a populaţiei active ocupată în industria extractivă
şi, de aici, rezultând funcţia industrială dominantă. De asemenea, oraşele miniere au apărut în toate
zonele de climă, începând din spaţiile ecuatoriale, din R.D. Congo şi Zambia, recunoscute pentru
extracţia cuprului, plumbului, zincului, cobaltului, uraniului în Platforma Shaba, apoi Gabon, pentru
extracţia petrolului, uraniului şi manganului, Uganda, pentru extracţia cuprului, Kalimantan, pentru
extracţia petrolului, cărbunelui şi aurului, Irianul de Vest, pentru extracţia petrolului şi cărbunelui,
America de Sud, pentru extracţia manganului, diamantelor şi petrolului, până în zona de tundră, în
nordul Scandinaviei, Peninsula Kola, nordul Munţilor Ural, nordul Siberiei, nordul Canadei, nordul
Alaskăi, unde se exploatează petrol, minereuri neferoase şi cărbuni. Câteva exemple relevante confirmă
acest fapt: Petroşani, Bochum, Katowice, Fushun, Fairbanks (pentru extracţia cărbunelui), Duluth,
Schefferville, Kiruna, Nikel (pentru extracţia minereului de fier), Johannesburg (pentru extracţia
diamantelor), Kimberley (pentru extracţia aurului), Norilsk, Maidanpek şi Jamshedpur (pentru extracţia
cuprului), Dallas, Prudhoe Bay, Hassi Messaoud (pentru extracţia petrolului), Uranium City (pentru
extracţia uraniului) etc. Funcţia industrială se diversifică în cazul oraşelor care produc bunuri prin
prelucrarea materiilor prime. De multe ori, ponderea populaţiei active ocupată în industrie se limitează
la valori reduse în oraşele polifuncţionale sau înregistrează valori ridicate când este vorba de unităţi
gigantice, precum: Seattle (producţia de aeronave), Le Locle şi Schaffhausen (producţia de
ceasornicărie), Ludwigshafen (industria chimică), Essen, Nowa Huţa, Galaţi (industria siderurgică),
Nagoya, Kawasaki, Torino, Coventry, Stuttgart, Goteborg, Detroit (autovehicule), Leeds, Bradford,
Lille, Roubaix, Bergamo, Como, Gent (industria textilă), Sydney, Vancouver, Marsilia, Shanghai,
Hamburg (construcţii navale).
Două aspecte sunt relevante:
 adaptarea oraşului la funcţie se derulează prin hipertrofia industrială a unui centru mare, care
determină centre mai mici, numite oraşe-satelit, asemenea exemple fiind cele din mediul
adiacent al metropolelor Paris, Londra, din preajma Marilor Lacuri, Silezia, Padania, Ruhr
etc.;
 tendinţa ca utilajele şi echipamentele industriale să se producă în oraşe specializate precum:
Lodz, Lyon, Zurich, Baia Mare etc., industriile respective favorizând sau determinând apariţia
altor industrii, de regulă, din domeniul industriei uşoare şi alimentare (fig. 118). Este ceea ce
semnifică afirmaţia: „industria atrage industria", prin apariţia altor industrii pe fondul unor
industrii generatoare de forţă de muncă şi al unui necesar de bunuri finite.

■ Funcţia comercială
Este specifică, în proporţii diferite, tuturor oraşelor, fapt care arată că activitatea comercială intră
obligatoriu în definiţia oraşului. Mai mult decât atât, oraşele s-au născut din necesităţi comerciale,
precum târgurile pentru schimbul produselor, iar porturile pe seama mărfurilor aduse din afară. Chiar şi
în oraşele industriale, comerţul îşi face loc, se impune, domină, pentru comoditatea populaţiei şi pentru
creşterea nivelului de trai (N. Ilinca, 1999).
Centrele comerciale sunt o rezultantă a evoluţiei circulaţiei pe distanţe şi pe rute comerciale
diferite, precum Culoarul Rinului (Basel, Mulhouse, Mannheim, Mainz, Strasbourg, Koln), Valea
Dunării (Miinchen, Viena, Bratislava, Budapesta), Valea Nilului (Khartoum, Asswan), Marile Lacuri
(Chicago, Duluth, Toronto, Cleveland) sau ţărmurile mărilor şi oceanelor: Shanghai, Singapore, Beiruth,
Marsilia, Constanţa, Sankt Petersburg, Rotterdam, New York, Sydney etc.
Se poate spune că portul a fixat oraşul, iar oraşul menţine portul, întrucât interferenţele funcţiei
comerciale cu celelalte funcţii urbane au fost facilitate de circulaţie şi de pieţele de consum.
După specializarea lor, după funcţiile economice şi traficul de mărfuri impuse de hinterlandul
propriu, sunt porturi c