TIPURI ȘI INSTRUMENTE DE EVALUARE ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ A VÂRSTNICILOR

1. Evaluarea iniţială

În principiu, informaţiile necesare unei bune evaluri se înscriu în următoarele categorii:

informaţii de indentificare ale clientului, informaţii esenţiale despre problema în discuţie, despre
resursele, capacităţile şi competenţele clientului şi ale familiei sale de a face faţă situaţiei, un scurt
istoric al cazului astfel încât să se poată identifica repere pentru acţiunile viitoare.
Informaţiile de indentificare, se referă la date precum: numele clientului, adresa, numărul
de telefon, membrii familiei, medici şi /sau alţi profesionişti care se ocupă de client. Mai pot
constitui informaţii adiţionale cele referitoare la începerea şi primirea altor sevicii, numele
asistentului social care s-a ocupat de caz, alte elemente de referinţă.
Prezentarea problemei, de către potenţialii clienţi nu se realizează întodeauna în termeni
foarte specifici, dar este la fel de frecventă şi situaţia inversă, în care unii clienţi solicită un ajutor
forte precis. Sarcina asistentului social este de a obţine serii de informaţii referitoare la resursele
individuale şi familiale, la ansamblul contextelor care pot contribui la definirea problemei, cât şi
informaţii care pot oferi o orientare asupra modului în care clientul îşi percepe propria problemă
şi ce schimbări anticipează. Important este ca asistentul social să nu ia în considerare numai
ajutorul specific solicitat explicit de client, deoarece acesta exprimă de cele mai multe ori doar
limitele actuale sau obişnuite în care clientul îşi vede rezolvarea problemei şi poate să nu fie cea
mai bună soluţie.
Istoria cazului trebuie să fie cunoscută asistentului social pentru clarificarea problemei
prezentate şi pentru încadrarea acesteia într-un sistem de asistenţă. Istoria cazului presupune
referiri la termeni temporali, descrierea antecedentelor şi implicaţiilor problemei care l-au
determinat pe client să apeleze la agenţie, precum şi referiri la eforturile anterioare de a face faţă
situaţiei. Pentru obţinerea acestor informaţii pot fi utile întrebări precum: “Când a început aceasta
problema ?”, “Ce credeţi că a cauzat-o?”, “Ce altceva se mai întampla în viaţa dumneavoastră când
a inceput problema?” (pentru antecedente): « Ce efecte are această problemă asupra vieţii
dumneavoastră ? », « Cum credeţi că vă va afecta viitorul ? », (pentru implicaţii); « Ce aţi făcut
pentru a rezolva această problemă », « Ce a mers şi de ce », « Ce nu a mers şi de ce ? », (pentru
eforturile anterioare de a rezolva problema). Ulterior, clientul poate fi întrebat ce de fel de ajutor
crede că i-ar putea oferi agenţia.
Întrebările în genul celor de mai sus au nu numai rolul de a ajuta pe clienţii să-şi clarifice
situaţia, solicitările şi aşteptările, ci contribuie şi la construirea relaţiei de ajutor deorece
demonstrează implicarea asistentului social, contribuie la revizuirea şi reconsiderarea eforturilor
de schimbare şi oferă speranţă şi deci dorinţa de a continua colaborarea, prin aceea că sugerează
noi posibilităţi de rezolvare a problemelor.
Finalizarea evaluării După obţinerea datelor de identificare şi inţelegerea percepţiei
clientului asupra schimbărilor dorite, în cele mai multe dintre cazuri, asistentul sacial întocmeşte
o recomandare, în funcţie de criteriile de eligibilitate ale agenţiei, evaluare ce va fi pusă la
dispoziţia angajaţilor, pentru a-i ajuta să raspundă adecvat problemei specifice.
Evaluarea iniţială este o procedură rapidă, de cele mai multe ori standardizată, şi are
ca scop identificarea variabilelor, a factorilor de risc, precum şi a nivelului la care un anumit
serviciu trebuie să intervină. Evaluarea iniţială este în acelaşi timp o formă de selectare, o
procedură de punere în lagătură a individului cu serviciile disponibile în agenţie, şi de asemenea,
o modalitate de determinare a urgenţei intervenţiei.
Procedurile de evaluare, selecţie şi intervenţie, depind de specificul problemei prezentate
şi de schimbările dorite de client şi familie. În practica asistenţei sociale au fost dezvoltate
numeroase modele de instrumente de evaluare, unele specifice pentru cazul persoanelor vârstnice.
De exemplu, pentru persoanele în vârstă şi cu dizabilităţii, se utilizează fişe de evaluare structurate
pe mai multe nivele, în funcţie de îngrijirile necesare. Asfel, dacă este vorba de clienţi a căror
situaţie este instabilă, şi dacă, din punct de vedere psiho-medical, se semnaleză un pericol pentru
ei sau aparţinători, atunci vor fi orientaţi spre îngrijire într-un spital. Dacă clienţii vârstnici nu
prezintă astfel de riscuri, vor răspunde unei noi serii de întrebări, urmând a se decide care dintre
serviciile de ingrijire este mai adecvat. Deşi există deja multe tipuri de instrumente standardizate
pentru evaluare, în general şi pentru evaluarea factorilor de risc, în special, orice asistent social
trebuie sa aibă în minte o serie de întrebări care să-l ajute în evaluarea cazului şi orientarea
clientului spre un anumit serviciu.
Intervenţia în criză
Stările de urgenţă şi criză survin atunci când sănătatea şi / sau siguranţa clienţilor
individuali sau a familiei se află în situaţii de risc şi se impune o intervenţie imediată. Stările de
urgenţă sunt consecinţa dzastrelor naturale sau a accidentelor, atunci când sănătatea sau viaţa
însăşi sunt puse în pericol. În astfel de situaţii intervenţia constă în asigurarea asistenţei materiale
necesare, fie ea financiară, medicală sau de altă natură.
Stările de urgenţă pot determina uneori instalarea situaţiei de criză, ceea ce înseamnă că o
persoană şi / sau familia, nu mai pot face faţă situaţiei, deoarece conştientizează faptul că resursele,
îndemanarile şi mecanismele obişnuite de rezolvare a problemelor nu mai sunt adecvate, simţindu-
se de aceea depăşiţi, inclusiv emoţional. Asisntentul social trebuie să intervină, în astfel de situaţii,
prin consiliere de scurtă durată pentru a ajuta procesul de stabilizare.
Deşi stările de urgenţă şi criză sunt de multe ori asociate, nu
întotdeauna urgenţele determină crize, după cum nici situaţia inversă nu este obligatorie. Este de
aceea necesară, din partea profesionistului, o promptă şi corectă evaluare a situaţiei pentru a
preveni răspunsurile şi tratamentele inadecvate.
O menţiune necesară este şi aceea că, mai ales în cazul urgenţelor, situaţia trebuie remediată
cât mai repede posibil, dar intervenţia nu trebuie să se încheie de îndată ce ameninţarea la adresa
bunăstării clienţilor a fost redusă, ci va continua pentru rezolvarea problemelor nou apărute, pentru
găsirea soluţiilor de durată.

Cunoaşterea şi utilizarea resurselor

Înstituţiile publice naţionale, şi / sau locale, sunt, de regulă, principalii funizori de servicii
pentru vârstnici, însă aceste servicii, împreună cu cele private şi / sau nonprofit trebuie privite ca
un continuum, ce cuprinde intervenţii instituţionale, (care reduc considerabil controlul
individului asupra propriei persoane ca şi asupra mediului său de viaţă), precum şi intervenţii mai
puţin restrictive, furnizate de servicii comunitare şi la domiciliu. În aceste condiţii, o agenţie, în
funcţie de misiunea sa şi de publicul ţintă, poate asigura atât servicii directe, cât şi indirecte, fie
prin preluarea unor clienţi recomandaţi de alte agenţii, fie prin direcţionarea acestora către alţi
furnizori.
Proliferarea şi diversificarea reţelelor de servicii destinate vîrstnicilor, sau mai general,
persoanelor adulte, impune asistentului social nu numai înţelegerea adecvată a nevoilor clienţilor
ci şi cunoaşterea serviciilor existente în comunitate, servicii care pot avea o relevanţă imediată
pentru intervenţie (de exemplu, cele din domeniul sănătăţii mintale, ingrijirile la domiciliu,
spitalele, planificarea familiala, serviciile de transport, sau cele de adăpostire). Este, de asemenea,
important ca practicienii din domeniul asistării vârstnicilor să cunoască şi să înţeleagă modul de
funcţionare a principalelor instituţii finanţatoare ca şi criterile lor de eligibilitate.
Pe măsură ce populaţia vârstnică va creşte, serviciile pentru vârstnici vor deveni un domeniu din
ce în ce mai specializat, care va impune asistenţilor sociali o pregătire adecvată nu numai pentru
intervenţia directă ci şi pentru cea indirectă, aceasta din urmă presupunând cunoaşterea reţelei de
servicii ca şi menţinerea unor bune relaţii, formale şi informale, în cadrul acesteia. În mod special
asistenţii sociali implicaţi în procesul de admitere / preluare în agenţie a posibilior clienţi, trebuie
să ştie să-şi îndeplinească atribuţiile într-un context organizaţional complex, eficacitatea acestei
activităţi fiind determinată de măsura în care vor fi abiltaţi să lucreze cu alte agenţii şi reprezentaţi
ai acestora.
În astfel de condiţii, dispunând de o bază de date şi realizând o evaluare iniţială,
asistentului social îi revine sarcina de a face legătura dintre client şi resursele din agenţie sau
comunitate. Un proces de admitere poate fi considerat eficace, în măsura în care clientul primeşte
nu numai un ajutor imediat ci şi o îndrumare adecvată spre servicii. Un fapt de observaţie curentă
arată că accesul clienţilor la servicii este mult facilitat dacă asistenţii sociali din agenţie sau din
cadrul reţelei comunitare deţin relaţii informale, reuşind astfel contracareze fragmentarea
procesului de oferire a seviciilor cauzate de obstacole formale. Bineînţeles, relaţiile informale nu
pot suplini acordurile formale dintre agenţii sau criteriile de accesibilitate, acestea având rolul de
face explicite sarcinile asistentului social care se ocupă de procesul de admitere.
*
Misiunea agenţiei, prin faptul că precizează scopurile, obiectivele şi populaţia ţintă, defineşte locul
pe care aceasta îl ocupă în reţeaua serviciilor comunitare, şi de aceea, cunoaşterea şi acţiunea în
lumina acesteia este indespensabilă asistentului social angajat în procesul admiterii. Stabilirea
relaţiei de ajutor, evaluarea iniţială, intervenţia în situaţii de urgenţă şi criză, promovarea
autonomiei clientului, abilitatea de a adecva resursele la nevoi, sunt situaţii care impun şi în acelaşi
timp definesc un profesionist de mare competenţă. Ca parte a metodologiei de acordare a ajutorului
în asistenţa socială, admiterea clienţilor la servicii reprezintă prima etapă a relaţiei dintre client şi
profesionist. Cunoştinţle, grija şi sensibilitatea profesionistului în raport cu problemele clienţilor,
prefigurează interacţiunile viitoare şi de aceea sunt considerate ca fiind de maximă importanţă
pentru reuşita unei intervenţii (Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 57-69).

Evaluarea funcţională
Obiective: înţelegerea împortanţei evaluării funcţionale pentru natura şi calitatea procesului de
intervenţie; însuşirea noţiunilor fundamentale pentru dobândirea competenţelor în procesul
evaluării.
Cuvinte cheie: evaluare funcţională comprehensivă: mediul, sănătatea fizică şi mentală, situaţia
economică, capacitatea de autoîngrijire, capacitatea de a desfăşura anumite activităţi
Cursanţii vor şti: să realizeze o evaluare funcţională.

În capitolul anterior, problema evaluării a fost tratată ca parte procesului de admitere a clienţilor
în reţeaua serviciilor sociale. A fost vorba despre evaluarea iniţială, în baza căreia clienţii sunt
orientaţi spre serviciile corespunzătoare, în principiu, problemei pentru care solicită ajutorul. În
continuarea evaluării iniţiale, (care, aşa cum s-a putut constata, este, de regulă, standardizată /
formală), după ce clientul a fost direcţionat spre unul dintre serviciile existente în agenţie sau reţea,
este recomandată o evaluare de profunzime şi de detaliu ca parte integrantă a procesului de
intervenţie specializată. În practica asistenţei sociale pot fi întâlnite diferite modalităţi de evaluare
aferente etapei de intervenţie specializată. Modalitatea care se impune din ce în ce mai mult în
prezent este definită prin conceptul de “evaluare funcţională”, concept ce înglobează perspectiva
familiei, a resurselor individuale şi familiale, de o manieră multidimensională şi comprehensivă.
În această perspectivă, evaluarea este centrată pe sprijinirea clientului în procesul de identificare a
capacităţilor funcţionale, a competenţelor şi resurselor, (şi nu doar a disfuncţiilor şi
incapacităţilor), pentru demararea schimbării. Informaţia acumulată prin evaluarea funcţională
este utilizată în luarea deciziilor, de comun acord cu clienţii, privind tipurile şi cantitatea
serviciilor necesare, precum şi cele privind activităţile pe care clienţii le pot realiza pentru a ajunge
la schimbările dorite. Desigur sunt necesare reevaluări periodice pentru a determina dacă planul
iniţial funcţionează şi dacă serviciile şi activităţile în care sunt implicaţi clienţii pot fi continuate,
schimbate sau oprite (Bernstein, 1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
 Deoarece evaluarea funcţională reprezintă un moment decisiv al procesului de intervenţie,
de ea depinzând natura şi calitatea acestuia, este necesară o tratare detaliată a principalelor ei
aspecte.

De la evaluarea iniţială la evaluarea funcţională

Aşa după cum am văzut în capitolul anterior, evaluarea iniţială (ca evaluare formală),
presupune ca asistentul social să înregistreze pentru fiecare client în parte date de identificare,
problema şi un scurt istoric al acesteia, să iniţieze o intervenţie de urgenţă dacă este nevoie şi să
direcţioneze clientul spre serviciile specializate. Aceste informaţii sunt folosite, ulterior ca punct
de plecare în evaluarea funcţională şi sunt utile atât asistentului social cât şi clientului şi familiei
acestuia în luarea celor mai potrivite decizii, privind îngrijirile, tratamentele şi serviciile.
Fără informaţiile adunate prin evaluarea iniţială, nici unul dintre partenerii la actul
decizional (clientul, familia şi asistentul social) nu va fi în măsură să decidă în cunoştinţă de cauză,
iar consecinţele unor decizii inadecvate pot fi considerate repercursiuni neplăcute, atât pentru ei
cât şi pentru sistemul de îngrijire:
• dacă sunt furnizate mai multe servicii decât este nevoie, clientul poate deveni dependent;
• dacă sunt furnizate mai puţine servicii decât este nevoie, îngrijirile sunt inadecvate şi / sau
insuficiente;
• cele mai multe programe fiind bazate pe cerere, în absenţa unei bune evaluări privind
alocarea serviciilor, deciziile inadecvate tind să se perpetueze;
• serviciile şi deciziile de plasament, făcute în mod nepotrivit şi exagerat, conduc la costuri
inutile.
Dimpotrivă, realizată şi implementată corect şi complet, evaluarea iniţială poate aduce
multe beneficii:
• în primul rând, ajută asistentul social să-şi organizeze eforturile şi constituie un instrument
cu ajutorul căruia poate fi supravegheată furnizarea serviciilor;
• în al doilea rând, cu ajutorul evaluării iniţiale asistentul social poate urmări schimbările în
evoluţia clientului;
• în al treilea rând, evaluarea ajută asistenţii sociali şi managerii serviciilor sociale să
dezvolte noi programe şi obiective, din ce în ce mai adecvate nevoilor vârstnicilor, bazându-se pe
o documentaţie vastă de studii de caz şi baze de date construite cu ajutorul informaţiilor din
evaluări.

Argumente pentru o evaluare funcţională

Elementele esenţiale ale evaluării funcţionale comprehensive, se structurează pe

urmatoarele dimensiuni: mediul înconjurător, mediul social, mediul economic, dimensiunea fizică,
mentală, activităţi de zi cu zi - AZZ şi activităţi instrumentale de zi cu zi – AIZZ , (Gallo, 1988;
Kane, Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
Evaluarea comprehensivă a statutului funcţional al clienţilor şi a contextului familial este
indispensabilă în procesul luării deciziilor privind natura serviciilor şi a intervenţiilor specializate,
deoarece examinează interacţiunea dintre abilităţile, motivaţiile şi contextele clienţilor. Factorii
esenţiali ai evaluării funcţionale sunt:
• abilităţile clientului aflate în stare de funcţionare;
• percepţia clientului vis à vis de situaţia sa problematică, precum şi motivaţia sa pentru
schimbare;
• contextul clientului: cadrul fizic, reţeaua socială a familiei, prietenilor şi comunităţii, ca
factor important pentru înţelegerea şi schimbarea propriilor probleme.
Diagnosticele medicale sau psihiatrice pot influenţa statutul funcţional al vârstnicului dar nu au şi
valoare predictivă asupra acestuia. De exemplu, clienţii cu diabet sau boli de inimă pot şi de cele
mai multe ori reuşesc, să rămână în comunitate, să îndeplinească funcţii sociale, datorită unor
abilităţi specifice pe care le posedă şi care nu sunt afectate de maladiile de care suferă. Chiar şi
vârstnicii cu tulburări mentale severe pot avea conservate abilităţi care să le permită rămânerea în
familie şi comunitate.
Deşi clienţii care solicită diverse servicii au probleme de sănătate cronice, fizice sau mentale, nu
acestea constituie cauza care îi aduce la serviciile sociale, ci dificultăţile de funcţionare. Uneori,
sprijinul de care au nevoie se referă la mai multă sau mai bună asistenţă medicală sau psihiatrică,
iar asistentul social poate fi în măsură să-i ajute să-l obţină. Dorim să spunem prin aceasta că
expertiza asistentului social înseamnă a-i ajuta pe clienţi să-şi elimine sau să-şi reducă problemele
în funcţionarea zilnică, şi nu eliminarea asistenţei medicale.
Ameliorarea problemelor funcţionale se întemeiază pe valorificarea potenţialului individual şi
familial ca şi pe intervenţiile sociale adecvate. Evaluarea funcţională vizează creşterea bunăstării
clientului, indiferent dacă situaţia lui rezultă din problemele de sănătate fizică sau mentală, fie din
factorii sociali, economici sau de mediu. În perspectiva evaluării funcţionale, deciziile asupra
intervenţiilor şi monitorizarea serviciilor furnizate trebuie să se axeze pe schimbare şi
îmbunătăţirea statutului funcţional al clientului şi nu pe ignorarea diagnosticelor medicale sau
psihiatrice.
Evaluarea funcţională este în măsură să reunească, într-un tablou sintetic abilităţile clientului,
motivaţiile sale, contextul familial şi al mediului social, precum şi constelaţia influenţelor acestora,
pentru luarea celor mai potrivite decizii de intervenţie educaţională, socială, medicală, economică
şi de mediu.
Evaluarea este în acelaşi timp şi o detaliată analiză a statutului funcţional al clientului, care
conduce la concluzii despre afecţiunile ce trebuie remediate şi la strategii posibile de intervenţie
(Bernstein, 1992; Campbell, Thompson, 1990; Ivry, 1992; Kane & Kane, 1981, cf. Gary M.
Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).

Evaluarea funcţională comprehensivă

Evaluarea funcţională comprehensivă este prin definiţie multidimensională. Dimensiunile

sau domeniile care trebuie evaluate sunt: mediul înconjurător, mediul social, situaţia economică,
sănătatea mentală, sănătatea fizică şi capacitatea de auto-îngrijire evaluată prin abilitatea de a face
activităţi de zi cu zi - AZZ şi activităţi instrumentale de zi cu zi - AIZZ (Gallo et. al., 1988; Kane
& Kane, 1981, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Deşi aceste dimensiuni sunt evaluate
separat, ele sunt interconexate. Capacitatea sau incapacitatea în unul din aceste domenii este
posibil să afecteze funcţionarea în celelalte. De exemplu, o persoană cu boala Alzheimer poate
avea asociată şi o problemă care este în principal una de sănătate fizică, dar individul va manifesta
în mod treptat afecţiuni în funcţionarea socială şi mentală, în AZZ şi în AIZZ.

Evaluarea socială
O evaluare a funcţionării sociale se referă la calitatea şi cantitatea legăturilor interpersonale
ale clientului şi la implicarea sa în comunitate, ca şi la posibilele probleme în sistemul său de suport
informal. Donald (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87) a identificat patru arii primare
în care interacţiunile sociale şi participarea au loc: (1) familia, (2) prietenii, (3) comunitatea, (4)
locul de muncă.
În cazul vârstnicilor, scopul primordial al evaluării sociale vizează calitatea şi cantitatea
legăturilor cu reţeaua de suport informal. Subliniem faptul că pentru alte categorii de adulţi relaţiile
formale, de la locul de muncă, joacă un rol mai important pentru viaţa lor socială şi pentru sistemul
de suport. Însă reţeaua de suport informal, pe care o reprezintă, familia şi prietenii este esenţială
pentru bunăstarea tinerilor şi vârstnicilor deopotrivă. Pentru măsurarea funcţionării sociale a
familiei Smilkstein, Ashworth şi Montano (1982, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87), au
elaborat un instrument de evaluare cunoscut sub denumirea sa prescurtată APGAR (Adaptation,
Partenership, Growth, Affection, Resolve) şi care are în vedere următoarele dimensiuni: adaptarea
familială, relaţiile parteneriale, creşterea copiilor, dezvoltarea afectivă şi capacitatea de rezolvare
a problemelor familiale.
Deşi este important numărul persoanelor cu care clientul are relaţii, ca şi frecvenţa acestora,
s-a constatat că, în numeroase situaţii, calitatea reţelei de suport social şi prezenţa unui confident,
este semnificativ mai relevantă pentru bunăstarea şi sănătatea fizică a clientului. Înţelegerea reţelei
familiale a clientului ca şi cea a sistemului mai larg de suport social, poate fi realizată prin
combinarea întrebărilor standardizate, prin construirea genogramei şi a eco-hărţii (genograma
reprezintă reţeaua familială iar eco-harta conturează reţeaua socială mai largă, incluzând relaţiile
familiale şi comunitare).
Genograma este instrumentul prin care se reprezintă grafic compoziţia familială şi istoria
acesteia. De altfel, genograma poate cuprinde schimbările majore din cadrul familiei, schimbări
din sfera ocupaţională, a sănătăţii, precum şi din cae a evenimentelor familiale (naştere, moarte,
căsătorie, mutare). Utilizând diferite tehnici de trasare ca: linii continue, punctate, tăiate, etc., pot
fi reprezentate punctele forte, şi diferite tipuri de relaţii (stabile, tensionate etc.). Inserarea unei
genograme în cadrul raportului de evaluare poate fi utilă pentru identificarea sistemului de suport
familial şi pentru înţelegerea istoriei sociale a familiei, ca şi a relaţiilor şi problemelor curente.
Evaluarea funcţionării familiale poate constui punctul de plecare pentru stabilirea sarcinilor
asistentului social şi a celorlalţi profesionişti care acordă îngrijiri vârstnicului.
Eco-harta este un instrument care permite vizualizarea gradului de interacţiune a clientului
cu comunitatea, cu reţeaua de suport social, ca şi cu familia. Se poate folosi pentru reprezentarea
grafică un sistem de cercuri, sau se poate trasa o diagramă ce reprezintă lumea socială a clientului,
identificând potenţialele prietenii, implicările în activităţile recreaţionale şi culturale, munca,
biserica, agenţiile furnizoare de servicii. Tipurile diferite de linii şi apropierea elementelor grafice
pot reprezenta natura relaţiilor dintre client şi mediul său social.
Configurarea eco-hărţii necesită culegerea unei remarcabile cantităţi de informaţii într-un timp
relativ scurt. Informatizarea şi computerizarea serviciilor de asistenţă socială pot constitui
facilităţi, inclusiv pentru producerea de grafice în practica clinică. Există deja programe software
comerciale care pot produce arbori genealogici şi genograme, diferite grafice pentru examinarea
cazurilor pe multiple nivele sistemice.
Pentru a evalua profunzimea unei reţele de suport social, este nevoie de întrebări nuanţate:
de exemplu, se poate întreba cui poate cere ajutor clientul, pentru cât timp şi în ce condiţii. Mai
concret, în cazul unui client care are nevoie de sprijin pentru a locui singur acasă, poate fi luat în
calcul sprijinul unui vecin care i-a mai fost de ajutor şi în trecut. În planificarea serviciilor, este
util să se ştie dacă acest vecin este dispus să-l sune zilnic pe client, să-l viziteze, să servească uneori
masa împreună, sau să-şi petreacă câteva ore zilnic sau săptămânal ajutând la întreţinerea
locuinţei.

Evaluarea economică
Evaluarea economică are ca scop aprecierea nivelului resurselor financiar-economice în vederea
eligibilităţii clientului pentru asistenţă suplimentară, pornindu-se de la examinarea veniturilor şi a
celorlalte resurse economice.
Suficienţa resurselor financiar-economice presupune acoperirea, din venituri proprii a cheltuielilor
destinate procurării alimentelor şi îmbrăcăminţii, întreţinerii locuinţei, asigurării îngrijirilor
medicale şi a altor necesităţi (Gallo, 1988, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87).
Eligibilitatea pentru resurse suplimentare presupune, pe de o parte conştientizarea clientului
privind drepturle sale, iar pe de altă parte, presupune cunoaşterea programelor comunitare de
sănătate, sociale sau economice, a serviciilor de întrajutorare, de ajutor financiar sau a programelor
de angajare speciale.
Evaluarea economică se realizează prin chestionarea clienţilor despre veniturile şi bunurile de
care dispun, despre cheltuielile necesare ca şi despre modul în care îşi administrează banii şi
celelalte resurse. Trebuie avute în vedere, în mod special, situaţiile în care anumite cheltuieli sunt
disproporţionate în cuantumul veniturilor periclitând de aceea satisfacerea adecvată a altor nevoi,
de exemplu, situaţia frecventă în care un vârstnic îşi cheltuie toate veniturile pentru chirie şi hrană,
nerămânându-i bani şi pentru medicamente.
Evaluarea economică înseamnă analiza resurselor şi prin ceea ce se află dincolo de înscrisurile
oficiale (cuponul de pensie, extrasul de cont, chitanţe, facturi, etc.): uneori clienţii beneficiază de
resurse indirecte cum ar fi ajutorul financiar regulat din partea unuia dintre copii, servirea regulată
a mesei la un membru al familiei, etc.
Evaluarea economică nu se rezumă la o simplă conabilizare deoarece banii, administrarea lor,
diferitele bunuri sau posesiuni constituie valori personale ale clienţilor, faţă de care prezintă un
ataşament special şi de aceea nu pot face obiectul unor tranzacţii sau aranjamente rentabile.
Stabilirea eligibilităţii clientului pentru un anumit tip de beneficii (sociale, economico-financiare,
medicale) necesită cunoaşterea de către profesionist a cadrelor legislative, a sistemului de asistenţă
medicală şi de sănătatea mentală, a reţelei de servicii sociale pentru vârstnici.

Sănătatea mentală
Evaluarea stării de sănătate mentală de către asistentul social înseamnă orientarea observaţiilor şi
înspre sfera problemelor psiho-cognitive şi comportamental-emoţionale.
Evaluările din aria psiho-cognitivă se centrează, în principal, asupra simptomelor
de incapacitate cognitivă, asupra tulburărilor psihiatrice, ca şi asupra diferiţilor factori de risc.
Practicienii utilizează în acest scop insrumente de evaluare (scale, teste, chestionare) cu diferite
grade de complexitate.
Funcţionarea emoţională se referă la prezenţa/absenţa sau diminuarea/amplificarea
tulburărilor afective. Asistentul social ar trebui să fie familiarizat cu simptomele şi manifestările
tulburărilor afective majore, pentru a putea recunoaşte anxietatea, depresia, singurătatea şi factorii
de risc asociaţi suicidului şi abuzului de alcool sau droguri (vezi şi D. Gal, Dezvoltarea umană şi
îmbătrânirea, 2001).
În majoritatea cazurilor, acolo unde asistentul social identifică factori de risc şi / sau manifestări
care pot fi indicii pentru deteriorarea stării de sănătate mentală se impune consultarea experţilor
calificaţi în acest domeniu.
 Sănătatea fizică
Există trei instrumente cu ajutorul cărora asistentul social poate evalua starea sănătăţii fizice:
1 autoevaluarea stării de sănătate de către client
2 inventarierea simptomelor şi bolilor
3 analiza medicamentaţiei
Prin evaluarea riscurilor de sănătate fizică, asistentul social poate descoperi afecţiuni netratate,
care necesită fie iniţierea, fie încetarea unui tratament medical, decizie ce va fi luată de către
medic, dar asistentul social va recomanda consultaţia medicală, şi la nevoie, va acompania
vârstnicul la cabinetul medical. De exemplu, dacă asistentul social analizează medicamentaţia
unui client cu o boală mentală cronică şi constată că tratamentul prescris a fost întrerupt, trebuie
să discute despre consecinţele încetării tratamentului şi să încurajeze clientul să consulte un
asistent de sănătate mentală sau un psihiatru.
1. Autoevaluarea sănătăţii
Autoevaluarea sănătăţii poate fi un bun semnal al stării de sănătate, chiar dacă unii autori
şi practicieni au rezerve în această privinţă. Scopurile autoevaluării sunt, din punctul de vedere al
profesioniştilor, de a identifica posibile noi probleme de sănătate sau declinul statutului sănătăţii.
Întrebări referitoare la autoevaluarea stării de sănătate pot fi incluse în conţinutul instrumentarului
de evaluare multidimensională, care se utilizează în diverse centre medicale sau socio-medicale.
De exemplu, o întrebare pentru autoevaluarea stării de sănătate poate fi:
„Cum vă apreciaţi starea de sănătate în prezent ?”
Excelentă (3) Bună (2) Moderată (1) Slabă (0)

2. Inventarierea simptomelor şi bolilor

Chestionarele utilizate pentru simptome au ca scop identificarea factorilor de risc ai

sănătăţii. Sunt luate în considerare, (în instrumentarul acceptat de Organizaţia Mondială a
Sănătăţii), patru categorii de simptome pentru identificarea factorilor de risc: (1) caracteristicile
salivei, (2) senzaţiile de durere sau apăsare, (3) dureri de articulaţii şi (4) caracteristicile respiraţiei.
În evaluările comprehensive, acestor cdategorii de simptome li se adaugă şi altele precum:
malnutriţia, problemele de vedere de auz, problemele dentare şi artritele.
 Inconvenientele acestui tip de evaluare ţin de faptul că nu toţi clienţii frecventează cu
regularitate serviciile mediacale sau medico-sociale, şi în majoritatea cazurilor nu sunt
familiarizaţi cu terminologia de specialitate utilizată. În astfel de situaţii se recomandă ca
evaluările periodice, de rutină, să fie realizate de către specialişti

3. Analiza medicamentaţiei
O altă modalitate de evaluare a stării de sănătate constă în analiza medicamentaţiei: listarea
medicamentelor prescrise şi precizări privind modul de administrare (dozarea, când şi cum se
administrează). Este important să fie puse şi întrebări referitoare la utilizarea medicamentelor care
au şi contraindicaţii, precum şi la utilizarea remediilor naturiste şi a suplimentelor nutritive.
Problemele care pot apărea în jurul utilizării medicamentelor se leagă îndeosebi de numărul mare
de medicamente prescrise, de nerespectarea dozajului, de tulburările de memorie care afectează
ritmicitatea administrării sau chiar de lipsa unei minime educaţii pentru sănătate.
Alţi factori care, de asemenea, ţin de administrarea medicamentaţiei şi pot genera
complicaţii sunt: imposibilitatea achiziţionării medicamentelor datorită costului ridicat, absenţa
instrucţiunilor de administrare clar scrise, tulburările emoţionale, ca de exemplu depresia, care se
pot traduce prin refuzul de a accepta boală şi de a o trata. În plus, unii vârstnici refuză
medicamentaţia datorită convingerilor lor religioase, sau pentru că îi descurajează efectele
colaterale, adverse ale medicamentelor. De asemenea, schimbările bruşte ale stărilor fiziologice
şi/sau afective, precum voma, diareea, iritabilitatea, stările confuzive, pot fi puse în legătură cu
modul inadecvat de administrare a medicamentelor.
În aceste condiţii se recomandă ca asistentul social care întâlneşte un vârstnic ce are prescrise trei
sau mai multe medicamente, să se informeze şi asupra regimului îngrijirilor de sănătate pe care le
primeşte.

Evaluarea activităţilor de zi cu zi (AZZ) şi a activităţilor instrumentale de zi cu zi (AIZZ)

Dintre toate dimensiunile funcţionării personale, capacitatea de a duce la bun sfârşit

activităţile de zi cu zi este probabil, cea mai importantă. Buna desfăşurare a activităţilor de îngrijire
personală şi a habitatului, este necesară pentru menţinerea funcţionării independente şi autonome,
dar depinde de starea fizică, mentală şi socială.
 Evaluările generale ale stării de sănătate nu pot avea valoare indicativă asupra nivelului
de autonomie a vârstnicului. De aceea se recurge la evaluarea funcţionării în activităţile de zi cu
zi, şi stabilirea, pe această bază, a capacităţii de autoîntreţinere.
În privinţa criteriilor cu ajutorul cărora se pot face evaluările activităţilor de zi cu zi, opiniile
specialiştilor converg înspre includerea în scalele de evaluare a capacităţilor de: a face baie, de a
se aranja, de a se îmbrăca, de a se deplasa şi de a se hrăni (Gallo şi al. 1988; Kane & Kane, 1981,
cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87). Cea mai cunoscută scală este Index-ul AZZ al lui
Katz (1963), cu ajutorul căreia (scala) este evaluată capacitatea clientului de a realiza cele cinci
activităţi . Deşi această formă de evaluare se centrează pe capacitatea sau incapacitatea clientul de
a îndeplini respectivele activităţi, modalitatea de formulare poate include şi nuanţări referitoare la
nevoia de asistare sau la independenţă:0 - nu necesită ajutor; 1 - foloseşte un aparat; 2 - necesită
asistenţă;
3 - complet dependent.
Evaluarea instrumentală a activităţilor de zi cu zi se referă la o varietate de activităţi, mai complexe
decât acelea de autoîngrijire şi autoîntreţinere. Itemii incluşi în mod obişnuit în scalele de evaluare
se referă la activităţi şi sarcini specifice mediului ambiental şi social şi de aceea capacitatea de a
le realiza este inclusă în sfera competenţelor sociale.
Spre exemplificare redăm în continuare o scală de evaluare care acoperă şase arii: (1) utilizarea
telefonului, (2) utilizarea mijloacelor de transport, (3) cumpărarea hranei şi a îmbrăcăminţii, (4)
prepararea hranei, (5) îngrijirea locuinţei, (6) administrarea resurselor financiare. Fiecare item
poate fi analizat prin utilizarea unei scale cu trei nivele, în care scorul “1” indică faptul că individul
poate îndeplini activităţi fără asistenţă; “2”- nevoia de asistenţă şi “3”- totală incapacitate de a
realiza activităţi.

Evaluarea mediului

Evaluarea mediului, concept central în asistenţa socială, reprezintă reflectarea aplicativă a

principiului congruenţei în relaţia persoană - mediu. Prin evaluarea mediului se stabileşte dacă
acesta este adecvat, sau nu, bunăstării şi funcţionării independente a individului.
Într-o accepţiune restrânsă, prin mediu se înţelege (în contextul asistenţei sociale) instituţia
rezidenţială sau locuinţa în care trăieşte clientul. Într-o accepţiune mai largă, “mediul” poate
desemna însăşi comunitatea din care face parte. Desigur, evaluarea comunităţii poate avea
elemente comune cu evaluarea mediului. Evaluarea mediului presupune examinarea abilităţilor
funcţionale ale individului şi a solicitărilor mediului, (în accepţiune largă şi restrânsă), urmată de
examinarea gradului de congruenţă a acestora.
În principiu, specialiştii sunt de acord asupra importanţei mediului pentru funcţionarea optimă a
clientului, mai puţin concordante sunt însă criteriile de evaluare care, desigur, diferă în funcţie de
“obiectivele” de evaluat (“cum” se evaluează în funcţie de “ce” se evaluează). Pot constitui
“obiective” de evaluat instituţiile de tip rezidenţial sau cele de tipul centrelor de zi, locuinţele
individuale dar şi comunităţile.
Una dintre categoriile care pot constitui obiectul evaluării de mediu este cea referitoare la
adecvarea şi siguranţa mediului arhitectural (rezidenţial şi civic). De exemplu, există grile de
evaluare care cuprind: paza contra incendiilor, accesibilitatea la bucătărie şi/sau la servirea mesei,
sau în alte zone frecventate de vârstnici, absenţa/prezenţa obstacolelor în zonele de trecere şi acces
(cabluri, preşuri, gradul de iluminare, etc.). În comunitate, se evaluează siguranţă zonei (străzi,
parcuri, zone comerciale sau de agrement), accesibilitatea mijloacelor de transport, facilităţi şi
amenajări speciale pentru vârstnici.
O altă categorie ce poate face obiectul evaluării de mediu se referă la aspectele "mediului afectiv-
emoţional" şi a "oportunităţilor interpersonale". Evaluarea mediului afectiv-emoţional în cadrul
instituţional se referă la politeţea personalului, la atenţia acordată nevoilor sociale şi medicale ale
rezidenţilor, la respectarea nevoii de intimitate, la libertatea şi posibilitatea de alegere în raport cu
modalitatea de satisfacerea a diferitelor nevoi din această categorie. În familie, în sfera nevoilor
afectiv-emoţionale pot fi evaluate : interacţiunile dintre membrii familiei, sprijinul acordat
vârstnicului pentru buna sa funcţionare, comunicarea, suportul afectiv. Evaluarea “oportunităţilor
interpersonale” se referă la posibilităţile de contact cu prieteni şi membri ai familiei, la
posibilitatea de a juca un rol activ în grupurile civice şi voluntare.
O a treia categorie de evaluat are în vedere activităţile instrumentale. De exemplu, se constată dacă
locuinţa vârstnicului dispune de facilităţi adecvate pentru gătit şi păstrarea hranei; dacă vârstnicul
dispune de telefon sau alte mijloace pentru cazurile de urgenţă; dacă prin mărimea şi structura sa
locuinţa vârstnicului creează dificultăţi de întreţinere sau pentru deplasarea persoanei. În privinţa
comunităţii, scopul evaluării este de a afla dacă clientul are acces la cumpărături, servicii sociale
şi de sănătate, la recreere şi la activităţi voluntare sau civice, fie mergând pe jos, fie prin folosirea
mijloacelor de transport.
Pentru a evalua congruenţa dintre persoană şi mediu, sunt necesare adaptări ale criteriilor în funcţie
de specificul zonei, comunităţii, sau cadrului de viaţă al vârstnicului, astfel încât să fie identificate
posibilităţile de ajustare şi modificare a mediului. Pentru elaborarea instrumentelor de evaluare a
locuinţei şi comunităţii, ca şi a congruenţei individ-mediu, pot fi utilizate inventarele de trebuinţe
general umane (Maslow), cele specifice vârstnicilor sau diferitelor categorii de persoane cu
handicap, precum şi grilele de evaluare comunitară.
McKnight şi Kretzman (1992, cf. Gary M. Nelson, et al., 1995, pp. 70-87) au elaborat criterii de
evaluare a comunităţii pornind de la identificarea resurselor şi stipulând că schimbarea este
posibilă atunci când sunt cunoscute şi valorificate capacităţile, abilităţile şi bunurile membrilor
comunităţii ca şi ale familiilor lor, şi ale comunităţii însăşi. Ideea acestui demers este că resursele
umane ale comunităţii pot şi trebuie să fie valorificate şi responsabilizate în calitate de agenţi ai
schimbării şi de beneficiarii, direcţi sau indirecţi, ai ei.
Aspecte specifice ale evaluării funcţionale

Pe lângă evaluarea funcţionării individului în cele şase dimensiuni deja identificate asistentul
social ar trebui să-şi îndrepte atenţia şi asupra posibilităţilor reale (atuuri, forţe/puteri) ale clienţilor
vârstnici, asupra serviciilor pe care deja le primesc, asupra valorilor şi preferinţelor legate de
servicii pe care şi le-ar dori.

Posibilităţile clienţilor
În serviciile sociale publice, mai ales, se practică centrarea, aproape exclusiv, pe problemele de
sănătate ale clienţilor, pe patologia şi riscurile pe care acestea le presupun. Într-o oarecare măsură
această atitudine este justificată, deoarece pentru acele probleme vin solicitările vârstnicilor. Dar
utilizând tehnici de redresare şi optimizare personală a clienţilor vârstnici, asistentul social ar
putea regcurge şi la valorificare resurselor de îngrijire de care dispun, ei şi familiile lor, pentru că
acestea se pot dovedi mai accesibile şi superioare calitativ. Formularea explicită, în procesul
evaluării, de întrebări referitoare la posibilităţile proprii de îngrijire pot contribui la constituirea
unor demersuri inteligente, echilibrate, de integrare a acestora în procesul general al asistării
specializate.
 Preferinţele clientului
Evaluarea preferinţelor clientului are o importanţă centrală în evaluare şi în special în procesul de
planificare a serviciilor. Voinţa de schimbare, rezistenţa la schimbare precum şi capacitatea de a
trăi cu deficienţele şi bolile diferă de la individ la individ. Diferenţele originându-se, printre altele,
şi în opţiunile valorice. Pentru vârstnici poate fi mult mai important (valoros) să continuie să
trăiască acasă decât să dobândească plusul de siguranţă şi creşterea calităţii îngrijirilor prin mutarea
într-un cămin de bătrâni. Apropierea familiei poate prevala chiar şi în raport cu suportarea unei
situaţii abuzive. În toate aceste cazuri, asistentul social trebuie să realizeze, intervenţii care se
bazează pe cunoaşterea şi respectarea sistemului de valori al clientului, chiar dacă acesta diferă de
valorile personale. Identificarea valorilor şi a preferinţelor clienţilor, aşa cum le relatează şi le
percep ei înşişi, este un demers delicat pe parcursul întregii evaluări. Dacă intervenţia intră în
conflict cu valorile şi preferinţele clienţilor, eforturile asistentului social vor fi zadarnice.
Serviciile primite
Pentru a satisface adecvat nevoile clienţilor vârstnici, evaluatorul trebuie să identifice serviciile pe
care ei deja le primesc şi să distingă între acelea furnizate formal de unităţi publice sau private şi
acelea furnizate informal de familie şi prieteni. În ambele cazuri, dar în mod particular în cazul
celor informale, asistentul social trebuie să examineze cât de stabilă este asistenţa acordată.
Cunoaşterea suportului primit de client şi a nevoilor neindentificate până atunci, ajută asistentul
social să asiste mai bine clientul prin construirea unui plan bine definit şi integrat. Cunoaşterea
tuturor serviciilor implicate ajută la evitarea dublării seviciilor şi permite utilizarea optimă a
resurselor..

Echipa multidisciplinară
Evaluarea vârstnicilor impune ca asistenţii sociali să fie familiarizaţi cu diferitele domenii ale
evoluţiei şi funcţionării individuale, fără a avea însă pretenţia că pot fi experţi în fiecare dintre ele.
Evaluările multidimensionale impun participarea unei echipe multidisciplinare. În funcţie de
problemele clientului membrii echipei pot fi: specialişti în sănătate mentală, medici de familie,
asistente medicale, psihologi. Unele agenţii au echipe stabile pentru analiza cazurilor complexe,
dar există şi situaţii în care asistenţii sociali trebuie să consulte şi să invite pentru evaluare alţi
profesionişti.
*
În concluzie, evaluarea funcţională comprehensivă reprezintă baza de date de la care
clienţii, familiile şi asistenţii sociali încep demersurile de colaborare. Baza evaluării o constituie
funcţionarea (şi nu diagnoza), deoarece este un indicator mai nuanţat al resurselor individuale şi
al disponibilitpţii pentru schimbare. Evaluarea comprehensivă are în vedere funcţionarea
individului în domeniile: social, economic, de mediu, al sănătăţii mentale, fizice, al activităţilor de
zi cu zi. Funcţionarea scăzută în oricare domeniu afectează şi funcţionarea celorlalte, şi invers,
performanţele în unele domenii pot fi direcţionate pentru a compensa deficitul altora. O evaluare
atent efectuată constituie o bună bază pentru identifcarea problemelor şi a ariilor de schimbare,
precum şi pentru stabilirea scopurilor şi dezvoltarea planurilor de servicii.