de-atâta ploaie te-ai făcut mireasă întinsă pe-o cocoaşă mătăsoasă păzită de trei câini şi doi molizi din pulpa ta mănânc pe săturate bacşişul morţii, lacrimi beau, tărie, cu mâinile sub cap, întins pe spate ca bunul Lazăr condamnat să-nvie la ora când pendulul subteran îşi schimbă mădularele şi ţipă când timpul se cocleşte sub cadran şi îngerul îşi tunde o aripă, livadă milostivă, dacă vrei îngroapă-mă sub tine doar o vară să dorm buştean păscut de câţiva miei şi-un măr frumos din tâmplă să-mi răsară.