Drept Procesual Penal. Partea Speciala I PDF

Bogdan Micu
Radu Slăvoiu
DREPT PROCESUAL PENAL.

PARTEA SPECIALĂ I
- suport de curs -
EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI
2017
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.
Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ
Bogdan Micu, Radu Slăvoiu
Drept procesual penal. Partea specială I

Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”
Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro
ISBN: 978-606-751-433-9
Introducere
Disciplina Drept procesual penal – partea specială I este acea ramură a
dreptului care se ocupă cu cercetarea și explicarea instituțiilor referitoare la etapele
pe care le parcurge procesul penal anterior judecării unei cauze.
În cadrul acestei discipline vor fi furnizate informații în legătură cu conceptele de
”urmărire penală” şi ”cameră preliminară”, acestea fiind de altfel primele două faze
ale procesului penal, precum şi generalităţi în legătură cu judecata .
În cadrul analizei fiecăreia dintre faze vor fi abordate mai multe aspecte, precum:
- obiectul acelei faze;
- participanții la respectiva fază procesuală;
- regulile aplicabile în derularea fazei respective;
- soluțiile cu care se finalizează fiecare fază procesuală.
Obiectivele cursului
Suportul de curs se adresează studenţilor din învăţământul universitar la distanţă –

având ca finalitate explicarea principalelor instituţii ale Dreptului procesual penal –
partea specială I.
Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale ale dreptului
procesual penal, astfel încât studenţii să-şi însuşească noţiunile şi termenii de
specialitate.
Cursul de faţă îşi propune:
1. Să analizeze instituţiile fundamentale ale părții speciale a dreptului procesual
penal şi conexiunile existente între ele;
2. Să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru interpretarea şi aplicarea
corecte a legii procesual penale;
3. Să transmită studenţilor cunoştinţele de Drept procesual penal – partea specială
prin conexiune cu Dreptul procesual penal – partea generală, astfel încât materia să fie
înțeleasă ca un tot unitar și să faciliteze formarea unor buni specialişti în domeniu;
4. Abordarea instituţiilor dreptului procesual penal în strânsă legătură cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii Constituţionale, a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a altor organe judiciare.
5
Însuşirea temeinică a Dreptului procesual penal – partea specială presupune, pe
lângă activităţile didactice programate, un efort consistent din partea studenţilor în
ceea ce priveşte studiul individual pe baza bibliografiei minime obligatorii
recomandate în prezenta lucrare.
Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat prin studierea
bibliografiei obligatorii.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studenții vor fi capabili să:

 explice din punct de vedere ştiinţific conţinutul normelor procesual
penale speciale, precum şi jurisprudenţa referitoare la acestea;
 înţeleagă și să explice instituţiile părţii speciale a dreptului procesual
penal;
 își însuşească un mod de gândire logico-juridic corect;
 realizeze corelaţiile existente între normele părţii speciale şi cele ale
părţii generale a dreptului procesual penal;
 explice şi să interpreteze normele procesual penale speciale;
 explice şi să înţeleagă soluţiile pentru problemele apărute în practică;
 dezvolte abilităţi de gândire juridico-penală;
 realizeze o abordare multidisciplinară a instituţiilor dreptului procesual
penal;
 aplice sistematic normele procesual penale.
Resurse şi mijloace de lucru
Pentru o corectă înțelegere a părții speciale I a Dreptului procesual penal se

recomandă ca studiul prezentului suport de curs să se realizeze prin coroborarea
informațiilor cuprinse în fiecare unitate de învățare cu normele din Partea Generală a
Codului de procedură penală. După studiul fiecărei unități de învățare, informațiile
teoretice acumulate trebuie aplicate de studenți prin rezolvarea exemplelor practice
indicate în prezentul suport. Se recomandă mai întâi încercarea unei rezolvări proprii a
spețelor, după care argumentele și soluția trebuie comparate cu cele expuse de autori
6
la fiecare exemplu în parte.
Structura cursului
Suportul de curs este structurat în mod unitar, în 10 unități de învățare, aşezate în

conformitate cu succesiunea existentă în Codul de procedură penală.
Astfel, suportul de curs cuprinde:
- 6 unități de învățare pentru urmărirea penală;
- 1 unitate de învățare pentru camera preliminară;
- 3 unități de învățare pentru dispozițiile generale privind judecata.
Cerinţe preliminare
Pentru înțelegerea Dreptului procesual penal - partea specială I, studenții se vor

folosi de noțiuni acumulate la disciplinele Drept penal - partea generală, Drept penal -
partea specială și Drept procesual penal - partea generală.
Discipline deservite
Cunoștințele acumulate la disciplina Drept procesual penal - partea specială I sunt

necesare studenților pentru înțelegerea integrată a noțiunilor acumulate în cadrul
disciplinei Drept procesual penal - partea generală şi, de asemenea, pentru
înţelegerea noțiunilor ce vor fi prezentate în cadrul disciplinei Drept procesual penal
- partea specială II.
Durata medie de studiu individual
La începutul fiecărei unități de învățare studenții vor regăsi o estimare privind

timpul necesar pentru studiul respectivei unități.
Evaluarea
Nota finală la disciplina Drept procesual penal - partea specială I se va stabili prin
cumulul:
7
- notei obținută la examen – pondere 70%;
- evaluării participării la tutoriale – pondere 10%;
- evaluării referatului – pondere 20%.
Observații:
1. Examenul este conceput sub forma unei testări cu subiecte tip grilă.
2. Referatul poate avea ca obiect tratarea unei instituţii sau teme din cadrul
disciplinei. Referatul nu poate avea mai puţin de 10 pagini şi nici mai mult de 25 de
pagini şi trebuie să aibă elemente de originalitate. Depunerea referatului se va face cel
mai târziu la ultimul tutorial. Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de
autor, studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie răspundere că
nu au adus atingere normelor juridice care protejează dreptul de autor.
3. Este echivalentă cu întocmirea referatului și întocmirea unui proiect de act
procedural în materie penală, la acele instituții unde suportul de curs propune un
asemenea proiect.
8
UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 1
URMĂRIREA PENALĂ – DISPOZIȚII GENERALE. SESIZAREA ORGANELOR DE
URMĂRIRE PENALĂ
Cuprins:
1.1. Introducere
1.2. Obiective
1.3. Dispoziții generale
1.4. Sesizarea organelor de urmărire penală
1.5. Rezumat
1.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor
1.7. Bibliografie specifică

TITULARII URMĂRIRII PENALE
Cuprins:
2.1. Introducere
2.2. Obiective
2.3. Organele de urmărire penală
2.4. Actele organelor de urmărire penală
2.5. Rezumat

EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE
Cuprins:
3.1. Introducere
3.2. Obiective
3.3. Efectuarea urmăririi penale
9
3.4. Terminarea urmăririi penale
3.5. Rezumat

REZOLVAREA CAUZELOR ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ
Cuprins:
4.1. Introducere
4.2. Obiective
4.3. Soluții la finalizarea urmăririi penale
4.4. Rezumat
4.6. Temă de control

RELUAREA URMĂRIRII PENALE
Cuprins:
5.1. Introducere
5.2. Obiective
5.3. Reluarea urmăririi penale
5.4. Rezumat

PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA MĂSURILOR ȘI A TELOR DE URMĂRIRE PENALĂ
Cuprins:
6.1. Introducere
6.2. Obiective
10
6.3. Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală
6.4. Rezumat

CAMERA PRELIMINARĂ
Cuprins:
7.1. Introducere
7.2. Obiective
7.3. Considerații generale
7.4. Obiectul procedurii
7.5. Etapele procedurii
7.6. Soluții
7.7. Calea de atac
7.8. Rezumat

JUDECATA – NOȚIUNE ȘI PRINCIPII
Cuprins:
8.1. Introducere
8.2. Obiective
8.3. Noțiunea și limitele fazei de judecată
8.4. Principiile judecății
8.5. Sistemul gradelor de jurisdicție
8.6. Rezumat
11

REGLEMENTĂRI GENERALE PRIVIND JUDECATA
Cuprins:
9.1. Introducere
9.2. Obiective
9.3. Rolul instanței de judecată și locul unde se desfășoară judecata
9.4. Citarea părților și a altor persoane la judecată
9.5. Compunerea instanței de judecată
9.6. Participanții la judecată și drepturile acestora
9.7. Atribuțiile președintelui completului de judecată
9.8. Suspendarea judecății
9.9. Rezumat

HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI
Cuprins:
10.1. Introducere
10.2. Obiective
10.3. Noțiunea și felurile hotărârilor judecătorești
10.4. Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârilor
10.5. Rezumat
Bibliografie generală
12
URMĂRIREA PENALĂ – DISPOZIȚII GENERALE. SESIZAREA
ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ
Cuprins:
1.1. Introducere
1.2. Obiective
1.3. Dispoziții generale privind urmărirea penală
1.4. Sesizarea organelor de urmărire penală
1.5. Rezumat
1.1. Introducere
În această unitate vor fi expuse trăsăturile primei faze a procesului penal, precum şi
modalităţile în care organele judiciare pot lua cunoştinţă despre comiterea unei
infracţiuni.
1.2. Obiective
Dupǎ studiul acestei unitǎţi de învǎţare veţi reuşi sǎ:
 definiţi urmărirea penală;
 prezentați trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale;
 identificați modurile în care pot fi sesizate organele de urmărire penală;
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore.
13
Conţinutul unităţii de învăţare
§1.3. Dispoziții generale
Noțiune și obiect
Urmărirea penală este acea fază a procesului penal în care sunt efectuate activităţi
procesuale premergătoare judecăţii. Ca primă fază a procesului penal român, ea
este reglementată de Titlul I din Partea specială a Codului de procedură penală (art.
285-341).
Pentru realizarea justiţiei penale într-un stat de drept, în sensul descoperirii
infracţiunilor, identificării şi prinderii infractorilor, strângerii probelor necesare, în
cadrul mecanismului procesual s-a conturat necesitatea obiectivă ca, înainte de
activitatea de judecare propriu-zisă, să existe o activitate prealabilă şi diversificată1,
reglementată într-o etapă procesuală separată. Astfel, această fază obligatorie a
procesului penal, urmărirea penală, apare ca esenţială prin prisma necesităţii
restabilirii ordinii de drept şi sancţionării celor vinovaţi pe baza unor probe certe,
indubitabile sub aspectul persoanei ce a săvârşit fapta prevăzută de legea penală şi a
vinovăţiei acesteia.
Urmărirea penală este singura fază care se întâlneşte în cadrul tuturor proceselor
penale. Explicaţia constă în caracterul esenţialmente investigativ al activităţii
procesuale în această fază, organele de urmărire penală fiind datoare să analizeze
întotdeauna veridicitatea sesizărilor pe care le primesc. În raport de concluziile ce se
formulează după derularea urmăririi penale, este posibil să se constate că sunt
temeiuri pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane, caz în care procesul va
continua cu faza camerei preliminare şi apoi cu cea a judecăţii. Există însă şi
posibilitatea ca procurorul să constate că subzistă unul dintre impedimentele în
exercitarea actiunii penale, prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală
(ipoteză în care va dispune clasarea) sau să aprecieze că lipseşte interesul public în
urmărirea infracţiunii (ipoteză în care va renunţa la urmărirea penală), situaţii în care
procesul penal ia sfârşit în faza urmăririi penale.
1
N. VOLONCIU, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 7.
14
Obiectul (scopul) urmăririi penale este acela al strângerii probelor cu privire la
existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanei sau persoanelor care au săvârşit-o şi
la stabilirea răspunderii penale a acestor persoane, pentru a se constata dacă este sau
nu cazul sesizării instanţei de judecată.
Prin strângerea probelor privitoare la existenţa infracţiunilor, în cursul urmăririi
penale, se urmăreşte a se clarifica:
- dacă fapta reclamată există sau nu în materialitatea sa, ca act de conduită umană
exteriorizată (nu este exclus ca organele judiciare să primească sesizări nereale,
calomnioase, formulate - spre exemplu - cu scopul de a discredita o persoană sau cu
intenţia de răzbunare);
- dacă fapta întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni şi în ce formă
(tentativă, infracţiune consumată, infracţiune continuă, continuată etc.);
- cine sunt persoanele care au comis fapta, pentru a se stabili cine urmează a fi tras la
răspundere penală şi care sunt contribuţiile concrete pentru care acele persoane vor
răspunde penal (ca autori, coautori, complici, instigatori);
- dacă persoanele respective au acţionat conștient și voluntar sau au acționat sub
imperiul unei cauze justificative sau de neimputabilitate (spre exemplu, legitima
apărare sau constrângerea morală);
- dacă sunt sau nu întrunite condiţiile de tragere la răspundere penală a acestor
persoane (este posibil, spre exemplu, să se concluzioneze că, deşi fapta există şi
constituie infracţiune, sancţionarea autorului nu este posibilă întrucât a intervenit
prescripţia răspunderii penale sau este incident un act de amnistie);
- în ce condiții se va materializa tragerea la răspundere penală (spre exemplu, se
administrează probe referitoare la eventuale circumstanţe sau stări de agravare sau
atenuare, trebuie să se stabilească, în funcţie de vârsta infractorului, dacă se propune
judecătorului aplicarea unei măsuri educative sau a unei pedepse etc.).
Scopul final al strângerii probelor referitoare la toate aspectele mai sus menţionate
este acela ca procurorul să decidă dacă se impune sau nu sesizarea instanţei de
judecată, adică învestirea acesteia cu soluţionarea conflictului de drept penal născut
ca urmare a comiterii infracţiunii.
Precizăm că, indiferent de concluziile la care ajunge procurorul după efectuarea
urmăririi penale, acesta nu aplică niciodată sancțiuni penale. Pedepsirea infractorilor
este exclusiv atributul instanțelor de judecată.
15
Trăsăturile urmăririi penale
Singura trăsătură a urmăririi penale reglementată explicit în Codul de procedură
penală este caracterul nepublic al acestei faze a procesului penal. Aşa cum s-a
precizat şi în doctrină, apreciem totuşi că urmărirea penală se caracterizează şi prin
lipsă de contradictorialitate, formă preponderent scrisă şi prin subordonare
ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală2. Toate acestea constituie
trăsături ale urmăririi penale.
A. Urmărirea penală are caracter nepublic în sensul că terţii care nu sunt implicaţi
în activitatea procesuală nu pot cunoaşte actele şi lucrările realizate în această fază
procesuală (spre deosebire de faza judecăţii, la care accesul publicului în sala de
judecată este în principiu posibil). Explicaţia constă în aceea că organele de
urmărire penală sunt primele care i-au contact cu fapta şi au îndatorirea de a lămuri
cauza prin probele pe care le administrează; or, dacă această activitate ar fi
cunoscută de public, eficienţa sa ar fi mult diminuată. Spre exemplu, dacă altcineva
decât organele judiciare ar fi informate despre data şi locul unde urmează a fi
efectuată o percheziţie domiciliară, este probabil ca cel care a comis fapta să facă
demersuri pentru ca din locul respectiv să dispară probele care i-ar fi defavorabile.
Lipsa de publicitate în efectuare urmăririi penale subzistă şi în raport cu părţile şi
subiecţii procesuali principali. Astfel, potrivit art. 94 alin. (8) din Codul de
procedură penală, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a consulta
dosarul cauzei în faza de urmărire penală, însă, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol,
procurorul poate restricţiona consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea
aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale. Până la punerea în mişcare a
acţiunii penale, restricţia poate fi impusă pe o perioadă nelimitată, iar după acest
moment, dreptul de a consulta dosarul poate fi restricţionat pentru cel mult 10 zile.
Explicaţia regimului mai flexibil de consultare a dosarului după punerea în mişcare
a acţiunii penale rezidă în faptul că, la acest moment procesual, au fost deja strânse
majoritatea probelor din care rezultă că o persoană a săvârşit infracţiunea [art. 7
alin. (1), art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală], ceea ce diminuează
semnificativ riscul compromiterii anchetei. Chiar şi în aceste condiţii însă, unele
aspecte vor rămâne necunoscute părţilor; spre exemplu, supravegherea tehnică a
inculpatului sau identitatea martorilor cu privire la care s-au luat măsuri de protecţie
2
GR. THEODORU, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008 p. 552-557.
16
în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (1) lit. c)-d) din Codul de procedură
penală.
Caracterul nepublic al urmăririi penale nu exclude posibilitatea organelor judiciare
de a informa publicul cu privire la aspecte legate de mersul anchetei în anumite
dosare de interes pentru societate, acesta fiind un reflex al obligaţiei instituite în
sarcina autorităţilor publice prin art. 31 alin. (2) din Constituţie. Spre exemplu,
parchetele pot da comunicate de presă privitoare la constituirea unor dosare în care
se cercetează fapte de corupţie sau de criminalitate organizată. În acest scop, prin
Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 482/2012 s-a aprobat
Ghidul privind relaţia dintre sistemul judiciar din România şi mass-media şi
Manualul pentru purtătorii de cuvânt şi structurile de informare publică şi relaţii cu
mass-media.
Precizăm, de asemenea, că pe parcursul urmăririi penale se întâlnesc situaţii de
excepţie când activitatea organelor judiciare devine publică. Acest lucru este uneori
inerent datorită specificului activităţii procedurale; de pildă, cu ocazia cercetării la
faţa locului în cazul unui omor săvârşit pe o stradă intens circulată, organul de
urmărire penală are dreptul de a restricţiona accesul publicului în zonă, dar nu poate
interzice locatarilor imobilele din jur să privească operaţiunile ce se efectuează.
B. Urmărirea penală se caracterizează şi prin lipsă de contradictorialitate. În
cursul acestei faze procesuale, efectuarea actelor de procedură nu se pune în discuţia
părţilor, ci organul de urmărire penală decide în mod suveran asupra lor (spre
exemplu, procurorul dispune audierea martorilor fără a întreba pe suspect, inculpat,
persoană vătămată etc. dacă sunt sau nu de acord). Această trăsătură deosebeşte
fundamental urmărirea penală de judecată, caracterizată esenţialmente prin
contradictorialitate (la judecată, instanţa pune în discuţia părţilor şi procurorului
toate cererile sau propunerile care se formulează în faţa sa). Precizăm totuşi că
există şi în cursul urmăririi penale elemente de contradictorialitate; spre exemplu,
propunerea de luare a măsurii arestării preventive presupune o dezbatere în
contradictoriu în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, argumentele procurorului
fiind puse în contrapondere cu cele ale inculpatului.
C. Forma preponderent scrisă a urmăririi penale denotă regula că, în această
fază procesuală, produce efect numai ceea ce a rămas consemnat (fie în scris, fie
audio-video - de pildă, dacă declaraţia martorului a fost înregistrată). Sensul acestei
trăsături nu este acela că în faza urmăririi penale nu se vorbeşte (evident că
17
declaraţiile persoanelor presupun relatări verbale), ci acela că tot ceea ce s-a
comunicat oral, dar nu a rămas consemnat, este considerat inexistent din punct de
vedere juridic. Spre deosebire, judecata se caracterizează prin oralitate; aceasta nu
înseamnă că în faţa instanţei nu se scrie (evident, declaraţiile se consemnează în
scris, hotărârile judecătoreşti sunt scrise etc.), ci că în cursul judecăţii produc efecte
şi aspectele pe care judecătorul le-a văzut şi le-a auzit, chiar dacă nu au rămas
consemnate [spre exemplu, împrejurarea că, în ultimul său cuvânt, inculpatul a
manifestat o atitudine sfidătoare faţă de procurorul de şedinţă sau dispreţ faţă de
persoana vătămată nu se reţine în notele de şedinţă, dar va fi avută în vedere la
individualizarea pedepsei - conduita infractorului în cursul procesului penal fiind un
criteriu legal în acest sens, potrivit art. 74 alin. (1) lit. f) din Codul penal].
D. În efectuarea actelor de urmărire penală funcţionează principiul subordonării
ierarhice. Această regulă presupune că, spre deosebire de judecători, care sunt
independenți și se supun numai legii, procurorii și organele de cercetare penală
acționează sub supravegherea, subordonarea și controlul superiorilor ierarhici.
Astfel, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare
penală speciale acționează sub conducerea și supravegherea unui procuror, care le
poate da dispoziții obligatorii și prioritare cu privire la efectuarea oricărui act de
urmărire penală [art. 303 alin. (1)-(2) din Codul de procedură penală]. Organele
ierarhic superioare ale poliţiştilor care fac parte din poliţia judiciară nu pot să dea
îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală, procurorul fiind singurul
competent în acest sens [art. 8 alin. (3) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea
și funcționarea poliției judiciare].
La rândul lor, potrivit art. 64-65 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului
respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului
ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. Dispoziţiile procurorului ierarhic
superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii
din subordine (spre exemplu, procurorul ierarhic superior poate dispune ca
percheziția domiciliară, autorizată de judecător, să se efectueze într-o anumită zi).
De asemenea, procurorul ierarhic superior poate infirma actele și măsurile dispuse
de procurorii din subordinea sa, în urma exercitării plângerii în condițiile art. 339
din Codul de procedură penală. În soluţiile dispuse, procurorul este independent, dar
soluţiile adoptate pot fi infirmate motivat de procurorul ierarhic superior, când sunt
18
apreciate ca fiind nelegale [spre exemplu, dispozițiile art. 328 alin. (1) din Codul de
procedură penală arată că rechizitoriul este verificat sub aspectul legalității și
temeiniciei de către procurorul ierahic superior, acesta putând să îl infirme].
§1.4. Sesizarea organelor de urmărire penală
Aspecte generale
Prin sesizare a organelor de urmărire penală înţelegem modalitatea în care acestea
iau cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni.
Actele de sesizare a organelor de urmărire penală se împart în două categorii:
a) moduri generale de sesizare – plângerea, denunţul, actele de sesizare ale
organelor de constatare şi sesizarea din oficiu;
b) moduri speciale de sesizare – toate acele condiţii de procedibilitate necesare
pentru declanşarea activităţii procesuale, prevăzute fie de Codul de procedură
penală (spre exemplu: plângerea prealabilă, sesizarea comandantului unităţii
militare în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 413-417 din Codul penal), fie de un
alt act normativ [spre exemplu, art. 109 alin. (2) din Constituţia României prevede
obligativitatea încuviinţării Camerei Deputaţilor, Senatului sau Preşedintelui
României pentru a se putea începe urmărirea penală împotriva unei persoane ce are
calitatea de membru al Guvernului].
Reţine atenţia faptul că, spre deosebire de vechea reglementare, în sistemul
Codului de procedură penală se pune un accent deosebit pe forma actului de
sesizare a organului de urmărire penală. Astfel, actele de sesizare sunt enumerate
limitativ, legea indicând condiţii de formă pe care fiecare dintre ele trebuie să le
îndeplinească. În legătură cu aceste condiţii de formă sunt dispoziţiile art. 294 alin.
(2) din Codul de procedură penală, care prevăd că, în situaţia în care plângerea sau
denunţul nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei
este incompletă sau neclară, se restituie pe cale administrativă petiţionarului, cu
indicarea elementelor care lipsesc. De asemenea, una dintre soluţiile de netrimitere
în judecată (clasarea) se poate dispune, conform art. 315 alin. (1) lit. a) din Codul de
procedură penală, şi în situaţia în care nu se poate începe urmărirea penală, întrucât
actul de sesizare nu îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă esenţiale prevăzute
de lege (spre exemplu, în cazul în care organul de urmărire penală a primit o
plângere nesemnată, cauza va fi clasată, întrucât actul de sesizare conţine un viciu
19
esenţial de formă; în ipoteza în care organul de urmărire penală ar trece peste acest
viciu, comportându-se ca şi cum actul este corect îndeplinit, aceasta poate conduce
la sancţiuni în ceea ce priveşte nulitatea următoarele acte de urmărire penală).
Precizăm însă că, în situațiile mai sus arătate, informațiile cuprinse într-o plângere
sau un denunț inform pot fi valorificate de către organele de urmărire penală, în
măsura în care sunt veridice, pe calea sesizării din oficiu3.
Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală

Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală sunt plângerea,
denunţul, actele de sesizare ale organelor de constatare şi sesizarea din oficiu;
Plângerea
Plângerea este încunoştinţarea cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, făcută de
persoana vătămată prin acea infracţiune.
În cuprinsul plângerii se indică:
– numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului
(ori, dacă este vorba despre o persoană juridică, denumirea, sediul, codul unic de
înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul
comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar,
indicarea reprezentantului legal ori convenţional);
– descrierea faptei care formează obiectul plângerii;
– indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.
După cum se poate observa, conținutul plângerii este structurat în trei părți: date
privind identitatea petentului (obligatorie), descrierea faptei materiale care se aduce
la cunoștința organului judiciar (obligatorie), indicarea făptuitorului și a mijloacelor
de probă (eventuală). Dacă din plângere lipsesc elemente obligatorii (spre exemplu,
nu se menționează codul numeric personal) sau descrierea faptei este incompletă ori
neclară (spre exemplu, sunt indicate două zile diferite în care s-ar fi comis
infracțiunea), ea se restituie pe cale administrativă petiţionarului, cu indicarea
elementelor care lipsesc.
Plângerea se introduce personal sau prin mandatar; în acest din urmă caz,
mandatul trebuie să fie special (procură), iar procura rămâne ataşată plângerii.
3
În acelaşi sens: I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 565/2008, www.scj.ro.
20
Plângerea poate fi formulată:
– în scris, caz în care este obligatorie semnarea de către persoana vătămată (sau,
după caz, de mandatar);
– oral, condiţia de formă fiind aceea a consemnării plângerii într-un proces-verbal
de către organul care o primeşte;
– prin intermediul poştei electronice, condiţia fiind ca ea să fie semnată cu o
semnătură electronică, în condiţiile prevăzute de lege (spre exemplu, nu este
valabilă o plângere formulată prin intermediul unui e-mail, care nu conţine
semnătura electronică a celui ce a formulat-o).
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, plângerea se formulează de
reprezentantul legal, iar pentru cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, plângerea se
face personal, dar cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. Dacă
tocmai făptuitorul este cel care reprezintă legal sau încuviinţează actele persoanei
vătămate, organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu (spre exemplu,
sesizarea din oficiu intervine atunci când infracțiunea de exploatare a cerșetoriei
este comisă de părintele minorului).
Plângerea se poate introduce şi prin intermediul substituţilor procesuali, respectiv
de către un soţ pentru celălalt soţ şi de către copilul major pentru părinte; în acest
caz însă, persoana vătămată poată să nu îşi însuşească plângerea astfel făcută.
Explicația pentru care legea permite formularea plângerii prin intermediul
substituților procesuali ține de legăturile de familie cu persoana vătămată (spre
exemplu, dacă părintele, victimă a infracțiunii de furt, are o vârstă înaintată, este
mai facilă sesizarea organelor judiciare de către copilul său major).
Legea prevede şi că, în cazul în care prin plângere se sesizează săvârşirea unei
infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar
este obligat să o primească şi să o transmită organului competent din ţara pe
teritoriul căreia a fost comisă infracţiunea, regulile privind cooperarea judiciară în
materie penală aplicându-se în mod corespunzător.
Plângerea se formulează în limba română. Atunci când persoana vătămată nu
vorbește sau nu înțelege limba română, poate depune plângerea în limba pe care o
înțelege (putând să solicite ca, atunci când este citată, să primească și o traducere a
citației).
În toate cazurile plângerea este facultativă. În ipoteza în care persoana vătămată
alege să nu introducă plângere cu privire la infracțiunea pe care a suferit-o, nu va
21
suporta nicio sancțiune legală. Dacă plângerea a fost formulată, ea trebuie să aibă un
conținut real, deoarece introducerea de plângeri mincinoase constituie infracțiune de
inducere în eroare a organelor judiciare (art. 268 din Codul penal).
Legea nu instituie niciun termen pentru introducerea plângerii, ca mod general de
sesizare a organelor judiciare, astfel că aceasta poate fi formulată oricând după
săvârşirea infracţiunii (evident însă, dacă la data depunerii plângerii s-a împlinit
termenul de prescripţie a răspunderii penale, cauza va fi clasată).
Denunţul
Denunţul este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, alta decât
cea vătămată, despre săvârşirea unei infracţiuni.
Condiţiile de formă din materia plângerii, respectiv cele privitoare la cuprinsul
denunţului, semnarea denunţului în formă scrisă, întocmirea unui proces-verbal în
cazul denunţului oral şi semnătura electronică în cazul denunţului formulat prin
poşta electronică, sunt şi aici obligatorii.
Denunţul nu poate fi introdus prin mandatar, căci mandatarul ar face în realitate
propriul denunţ, el fiind o persoană care încunoştinţează organul judiciar despre o
infracţiune. Din aceleaşi considerente, nu sunt aplicabile în cazul denunţului nici
dispoziţiile referitoare la introducerea sa de către un soţ pentru celălalt soţ sau de
către copilul major pentru părinte.
În schimb, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, denunţul se
formulează de reprezentantul legal, iar pentru cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
se face personal, dar cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.
Denunțul poate fi formulat chiar și de către făptuitor (autodenunțul), o asemenea
situație având uneori valoarea unei cauze de nepedepsire [spre exemplu,
autodenunțul mituitorului – art. 290 alin. (3) din Codul penal; autodenunțul
membrilor unui grup infracțional organizat – art. 367 alin. (4) din Codul penal]. În
alte cazuri, denunțul poate conduce la o atenuare a regimului răspunderii penale.
Spre exemplu, potrivit art. 19 din O.U.G. nr. 43/2002, persoana care a comis una
dintre infracţiunile atribuite în competenta Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în
timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere
penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea
la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
22
În materia denunţului, legiuitorul a înţeles să facă şi anumite precizări particulare.
Astfel, trebuie menţionat că persoanele cu funcţii de conducere în cadrul unei
autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice, instituţii
publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum şi persoanele cu
atribuţii de control sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală
atunci când, în exercitarea atribuţiilor lor, iau cunoştinţă despre infracţiuni pentru
care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu; aceleaşi persoane au, totodată,
îndatorirea să ia măsuri pentru ca urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte
mijloace de probă să nu dispară. Fermitatea acestei dispoziţii este dublată de
prevederile din Titlul IV al Părţii speciale a Codului penal, intitulat „Infracţiuni
contra înfăptuirii justiţiei”, care incriminează nedenunţarea (art. 266 din Codul
penal) şi omisiunea sesizării (art. 267 din Codul penal).
După cum se poate observa, spre deosebire de plângere, denunțul este uneori
obligatoriu, neintroducerea sa putând să atragă răspunderea penală a celui căruia îi
este imputabilă omisiunea de a sesiza organul judiciar. Pe de altă parte, dispoziţiile
legale obligă persoana care introduce o sesizare, inclusiv denunț, să nu formuleze
învinuiri mincinoase, o asemenea faptă fiind sancţionată penal ca infracţiune de
inducere în eroare a organelor judiciare (art. 268 din Codul penal).
Actele de sesizare ale organelor de constatare

Potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, ori de câte ori există o suspiciune
rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească
proces-verbal despre împrejurările constatate, să ia măsuri de conservare a locului
săvârşirii infracţiunii şi de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă:
– organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor
publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru
infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror
respectare o controlează, potrivit legii (spre exemplu, inspectorii din cadrul Agenţiei
Naţionale de Administrare Fiscală, în cazul constatării unei infracţiuni de evaziune
fiscală);
– organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice,
ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept
public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în
23
subordinea ori sub controlul lor (spre exemplu, primarul, în cazul în care constată o
infracţiune de abuz în serviciu comisă de către un funcţionar al primăriei);
– organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate
în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege (spre exemplu, organele
Serviciului Român de Informaţii, în cazul constatării unei infracţiuni de divulgare a
secretului care periclitează securitatea naţională).
Procesul-verbal constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi se
înaintează, împreună cu mijloacele materiale de probă, organelor de urmărire
penală.
De asemenea, potrivit art. 62 din Codul de procedură penală, au aceleaşi obligaţii
şi comandanţii de nave şi aeronave, pentru infracţiunile săvârşite pe navele sau
aeronavele pe care le comandă, în timpul cât acestea se află în afara porturilor sau
aeroporturilor. Procesul-verbal încheiat constituie act de sesizare a organelor de
urmărire penală şi se înaintează acestora, împreună cu mijloacele materiale de
probă, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc.
Sesizarea din oficiu (autosesizarea)

Atunci când află despre săvârşirea infracţiunii pe orice altă cale decât cele anterior
indicate, organul de urmărire penală se sesizează din oficiu. Sursele din care
organele judiciare pot lua cunoștință despre comiterea de infracțiuni, altele decât
plângeri, denunțuri sau sesizări ale organelor de constatare, pot fi diverse: mass-
media, observare personală, denunțuri informe (spre exemplu, o relatare telefonică
din partea unei persoane care refuză să își decline identitatea, o semnalare anonimă
pe pagina de internet a structurilor Ministerului Public) etc.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă pe care trebuie să le îndeplinească
autosesizarea, pentru a produce efecte, reţinem că aceasta se consemnează
întotdeauna într-un proces-verbal de către organul de urmărire penală. Prin urmare,
organul judiciar va întocmi în acest caz două acte: procesul-verbal de sesizare din
oficiu şi ordonanţa de începere a urmăririi penale.
Un caz reprezentativ de sesizare din oficiu a organelor de urmărire penală este cel
al constatării unei infracţiuni flagrante.
Din punct de vedere teoretic, există două tipuri de stare de flagranţă: flagranţa
propriu-zisă şi cvasiflagranţa. Cele două noţiuni diferă numai sub aspectul
24
definiţiei şi sub aspectul abordării teoretice, nu însă şi din perspectiva efectelor pe
care le produc în plan procesual.
Infracţiunea flagrantă este infracţiunea descoperită în timpul săvârşirii ei sau
imediat după săvârşire (spre exemplu, o persoană este surprinsă într-un mijloc de
transport în comun sustrăgând bani din buzunarele călătorilor). Vorbim despre
infracţiunea cvasiflagrantă atunci când, imediat după săvârşire, făptuitorul este
urmărit de organele de ordine publică şi siguranţă naţională, de persoana vătămată,
de martori oculari ori de strigătul public, dar şi atunci când prezintă urme ale
săvârşirii infracţiunii sau când este descoperit în preajma locului săvârşirii
infracţiunii având asupra sa arme, obiecte sau instrumente care justifică suspiciunea
rezonabilă că ar fi autor sau participant la infracţiune (spre exemplu, în timp ce se
îndepărtează în fugă de la locul furtului, autorul este prins de trecătorii alertați de
strigătele victimei; sau, la ora 300, o persoană este surprinsă de organele de poliție
transportând un televizor într-o zonă în care tocmai se reclamase o spargere a unei
locuințe, urmată de sustragerea unor bunuri).
Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, orice persoană are dreptul de a-
l prinde şi a-l reţine pe cel care săvârşeşte o infracţiune flagrantă şi are obligaţia de
a-l preda de îndată, împreună cu corpurile delicte, obiectele şi înscrisurile ridicate,
organului de urmărire penală, care întocmeşte un proces-verbal.
Constatarea infracţiunii flagrante se realizează de către organele de ordine publică
sau cele de siguranţă naţională (spre exemplu, poliţiştii de siguranţă publică din
cadrul Poliţiei Române sau un ofiţer al Serviciului Român de Informaţii). Aceste
organe întocmesc un proces-verbal în care consemnează toate aspectele constatate şi
activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală.
Se trimit organului de urmărire penală şi orice plângere sau cerere formulată cu
prilejul întocmirii procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, precum şi
corpurile delicte, obiectele şi înscrisurile ridicate cu aceeaşi ocazie.
În astfel de situații, organul de urmărire penală se sesizează din oficiu. Întrucât
legea nu face niciun fel de distincţie, în cazul constatării infracţiunii flagrante,
organul judiciar va începe urmărirea penală printr-o ordonanţă (aşadar, urmărirea
penală nu începe prin procesul-verbal de constatare a infracţiunii).
25
Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală. Plângerea
prealabilă
Plângerea prealabilă a persoanei vătămate este atât un mod de sesizare a
organelor judiciare, cât şi o condiţie de pedepsibilitate şi de procedibilitate, lipsa
acesteia fiind o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale în cazul infracţiunilor la care legea o prevede în mod expres [art. 16 alin. (1)
lit. e) din Codul de procedură penală]. Ea reprezintă, prin urmare, nu numai o
modalitate de încunoștințare a organului judiciar despre săvârșirea unei infracțiuni,
dar și o manifestare de voință din partea persoanei vătămate în sensul tragerii la
răspundere penală a infractorului.
Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului.
În majoritatea cazurilor, infracţiunile care pot fi urmărite la plângere prealabilă sunt
de competenţa organului de cercetare penală, dar există şi ipoteze în care plângerea
trebuie adresată procurorului (spre exemplu, dacă infracţiunea de lovire sau alte
violenţe a fost săvârşită de un judecător sau procuror, în acest caz urmărirea penală
fiind efectuată în mod obligatoriu de procuror).
Plângerea prealabilă greşit îndreptată se socoteşte valabilă dacă a fost introdusă,
în termenul legal, la organul judiciar necompetent (acesta fiind obligat să o trimită,
pe cale administrativă, organului judiciar competent).
În ceea ce priveşte forma şi titularii plângerii prealabile, sunt valabile toate
consideraţiile expuse cu ocazia analizării plângerii, ca mod de sesizare, cu o singură
excepţie, şi anume aceea că plângerea prealabilă nu poate fi formulată prin
intermediul substituţilor procesuali. Așadar, plângerea prealabilă introdusă de un
soț pentru celălalt soț nu îndeplinește condițiile legale (cu excepția cazului în care a
fost ratificată de soțul vătămat prin infracțiune, în termenul de 3 luni prevăzut de
lege)4. Ea poate fi însă formulată prin mandatar cu procură specială (spre exemplu,
avocat).
Dreptul persoanei vătămate de a face plângere prealabilă are caracter personal,
este indivizibil [indivizibilitate activă și pasivă – art. 157 alin. (2)-(3) din Codul
penal] și netransmisibil.
Termenul de introducere a plângerii prealabile este de 3 luni de la data când
persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei. Precizăm că termenul curge nu de
4
C.S.J., Secția penală, decizia nr. 1566/2000, www.legalis.ro
26
la data comiterii infracţiunii, ci de la data când persoana vătămată a aflat despre
aceasta, cele două momente putând fi distincte; spre exemplu, dacă violarea
domiciliului persoanei vătămate s-a produs când aceasta se afla în străinătate, iar
persoana vătămată află despre infracţiune în ziua întoarcerii în ţară, termenul de 3
luni curge de la acest din urmă moment.
Legea prevede şi unele ipoteze speciale referitoare la momentul de la care începe
să curgă termenul. Astfel, în cazul în care persoana vătămată este un minor sau un
incapabil, termenul curge de la data la care reprezentantul legal al acesteia a aflat
despre săvârşirea infracţiunii, iar dacă reprezentantul legal este chiar autorul faptei,
termenul curge de la data când a fost desemnat un alt reprezentant legal (spre
exemplu, în cazul infracţiunii de abandon de familie, de cele mai multe ori persoana
care săvârşeşte infracţiunea este chiar reprezentantul legal al minorului, situaţie în
care termenul pentru formularea plângerii prealabile curge de la data la care a fost
numit un alt reprezentant legal al minorului)5.
De asemenea, dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanelor juridice
aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru
introducerea plângerii, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu [art. 157
alin. (5) din Codul penal]. Spre exemplu, se poate întâlni o asemenea situație în
cazul în care victima infracțiunii de viol decedează (din alte cauze decât violul6) mai
înainte de expirarea termenului de 3 luni.
S-a apreciat că punerea în mișcare a acțiunii penale se va dispune din oficiu și
atunci când, pe întreaga durată a termenului de formulare a plângerii prealabile,
persoana vătămată a fost într-o imposibilitate obiectivă de a o formula, decedând ca
urmare a infracțiunii după expirarea termenului (de exemplu, după viol, făptuitorul
încearcă să omoare victima, lăsând-o în stare de comă, care se prelungește pe toată
durata termenului de 3 luni, iar victima decedează după expirarea termenului)7.
În doctrină s-a mai arătat și că, în situația în care persoana vătămată ar fi
împiedicată de o cauză temeinică (forță majoră, caz fortuit) de a introduce plângerea
prealabilă în termen, aceasta va putea fi primită și peste termen8.
5
În aceste ipoteze, acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu [art. 157 alin. (4) din Codul penal].
6
Dacă violul a avut ca urmare moartea victimei, infracțiunea se urmărește din oficiu și nu la plângere prealabilă.
7
M. UDROIU, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, Ed. CH Beck, 2016, p. 23.
8
V. VĂDUVA, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu,
2015, p. 741.
27
Termenul de introducere a plângerii prealabile este unul procedural, astfel că
expiră la sfârşitul zilei, din cea de-a treia lună, corespunzătoare celei în care
persoana vătămată a aflat de faptă (sau, dacă această lună nu are zi corespunzătoare,
în ultima zi a lunii), aplicându-se şi dispoziţiile privitoare la prorogarea termenului,
dacă ziua corespunzătoare este una nelucrătoare.
Cursul termenului de plângere prealabilă este suspendat pe durata desfășurării
procedurii de mediere. Dacă părțile nu încheie o înţelegere, termenul își reia cursul
de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere,
socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare [art. 69 alin. (2) din Legea nr.
192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator].
Odată ce a primit plângerea prealabilă, organul de urmărire penală are obligaţia să
verifice dacă aceasta îndeplineşte condiţiile de formă şi dacă s-a respectat termenul
de depunere, iar în cazul în care se constată că este tardivă, soluţia adoptată va fi cea
de clasare a cauzei penale.
Dintre aspectele speciale privind procedura plângerii prealabile, sunt de
menţionat două chestiuni:
a) în cazul în care, pe parcursul urmăririi penale, se schimbă încadrarea juridică
dintr-o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu într-o
infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate (spre
exemplu, din furt în abuz de încredere), persoana vătămată este chemată de organele
de urmărire penală şi este întrebată dacă înţelege să formuleze plângerea9. Dacă
aceasta nu doreşte să introducă plângerea prealabilă, se va dispune clasarea cauzei.
În cazul în care fapta, sub noua încadrare juridică, atrage competența altui organ de
urmărire penală, se va dispune mai întâi declinarea de competență, persoana
vătămată urmând a fi chemată pentru a-și exprima voința prin plângere prealabilă de
către organul la care a fost trimisă cauza;
b) constatarea infracţiunii flagrante este obligatorie, chiar dacă fapta se urmăreşte
la plângere prealabilă. În această situaţie, după înaintarea procesului-verbal la
organul de urmărire penală, acesta va chema persoana vătămată şi o va întreba dacă
formulează plângere prealabilă, iar în cazul unui răspuns negativ, se va dispune
clasarea cauzei.
9
În acest caz, termenul de 3 luni pentru introducerea plângerii prealabile curge de la momentul la care persoana
vătămată a fost încunoștințată asupra schimbării de încadrare juridică.
28
În lipsa unui mandat special din partea persoanei vătămate, soţul acesteia poate
introduce:
a) denunţ
b) plângere prealabilă
c) plângere
1.5. Rezumat
Urmărirea penală este prima fază a procesului penal român.

Obiectul urmăririi penale este acela al strângerii probelor cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea persoanei sau persoanelor care au săvârşit-o şi la
stabilirea răspunderii penale a acestor persoane, pentru a se constata dacă este sau
nu cazul sesizării instanţei de judecată. Scopul final al strângerii probelor referitoare
la toate aspectele mai sus menţionate este acela ca procurorul să decidă dacă se
impune sau nu sesizarea instanţei de judecată, adică învestirea acesteia cu
soluţionarea conflictului de drept penal născut ca urmare a comiterii infracţiunii.
Urmărirea penală se caracterizează şi prin nepublicitate, lipsă de
contradictorialitate, formă preponderent scrisă şi prin subordonare ierarhică în
efectuarea actelor de urmărire penală.
Activitatea organelor de urmărire penală se declanșează ca urmare a unei sesizări.
Prin sesizare a organelor de urmărire penală înţelegem modalitatea în care acestea
iau cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni. Actele de sesizare a organelor de
urmărire penală se împart în două categorii: a) moduri generale de sesizare –
plângerea, denunţul, actele de sesizare ale organelor de constatare şi sesizarea din
oficiu; b) moduri speciale de sesizare – toate acele condiţii de procedibilitate
necesare pentru declanşarea activităţii procesuale (spre exemplu: plângerea
prealabilă, sesizarea comandantului unităţii militare în cazul infracţiunilor prevăzute
de art. 413-417 din Codul penal).
Plângerea este încunoştinţarea cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, făcută de
persoana vătămată prin acea infracţiune.
Denunţul este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, alta decât
cea vătămată, despre săvârşirea unei infracţiuni.
Sesizarea din partea organelor de constatare presupune încunoștințarea despre
29
săvârșirea unei infracțiuni realizată de organele instituțiilor publice.
Atunci când află despre săvârşirea infracţiunii pe orice altă cale decât cele anterior
indicate, organul de urmărire penală se sesizează din oficiu. Un caz reprezentativ
de sesizare din oficiu a organelor de urmărire penală este cel al constatării unei
infracţiuni flagrante.
Plângerea prealabilă a persoanei vătămate este atât un mod de sesizare a
organelor judiciare, cât şi o condiţie de pedepsibilitate şi de procedibilitate, lipsa
acesteia fiind o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale în cazul infracţiunilor la care legea o prevede în mod expres. Ea trebuie
introdusă în termen de 3 luni de la data când persoana vătămată a aflat despre
săvârşirea faptei.
1. Termenul de introducere a plângerii prealabile, în lumina Codului de procedură

penală, care curge de la data la care persoana vătămată sau reprezentantul legal al
acesteia a aflat despre săvârşirea faptei, este de:
a) 2 luni;
b) 60 zile;
c) 3 luni.

1. B. Micu, R. Slăvoiu, A.G. Păun, Procedură penală. Curs pentru admiterea în
magistratură și avocatură. Teste grilă, Ed. Hamangiu, 2017, ediția a 3-a
2. I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed.
Universul Juridic, 2015
3. M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, 2017, ed. a 4-a.
30
TITULARII URMĂRIRII PENALE
Cuprins:
2.1. Introducere
2.2. Obiective
2.5. Rezumat
2.1. Introducere
În această unitate va fi analizat modul în care se comportă organele de urmărire
penală în efectuarea urmăririi penale şi raporturile existente între acestea.
2.2. Obiective
 identificaţi organele de urmărire penală
 arătaţi ce raporturi se instituţie între procurori şi organele de cercetare penală
 delimitaţi actele care se pot întocmi în faza de urmărire penală
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră şi 30 de minute.
Organele de urmărire penală sunt: procurorii și organele de cercetare penală. La

rândul lor, organele de cercetare penală se împart în: organe de cercetare penală ale
31
poliției judiciare și organe de cercetare penală speciale.
În raport de regulile de competenţă materială şi personală, urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror în anumite cauze penale (spre
exemplu, cele privitoare la infracţiuni de omor, infracţiuni de corupţie, infracţiuni
contra securităţii naţionale). Alte cauze sunt instrumentate, în cursul urmăririi penale,
de către organele de cercetare penală, care îşi desfăşoară însă activitatea sub
conducerea şi supravegherea procurorului.
Prin urmare, procurorul acţionează în cursul acestei faze procesuale fie ca organ care
efectuează urmărirea penală, fie ca organ care conduce şi supraveghează urmărirea
penală.
A. Urmărirea penală efectuată de procuror. În cauzele în care urmărirea penală
este în competenţa obligatorie a procurorului, acesta trebuie să efectueze majoritatea
actelor de urmărire penală.
Legea permite ca organelor de cercetare penală să le fie delegată îndeplinirea unora
dintre aceste acte (spre exemplu, procurorul poate dispune ca organul de poliţie să
asculte un martor). Este însă interzisă delegarea către organul de cercetare penală a
punerii în mişcare a acţiunii penale, a luării sau propunerii măsurilor restrictive de
drepturi şi libertăţi, a dispunerii celorlalte acte sau măsuri procesuale (spre exemplu,
procurorul nu poate delega luarea măsurii preventive a reţinerii sau dispoziția de
continuare in personam a urmăririi penale) şi a încuviinţării de probatorii (spre
exemplu, nu se poate delega rezolvarea cererii inculpatului de a se efectua o expertiză
în cauză).
Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua în vederea efectuării
urmăririi penale, prin dispoziţia motivată a conducătorului acestui parchet
(concretizată într-o ordonanță), cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare.
O asemenea măsură se poate dispune, spre exemplu, din considerente legate de
eficientizarea activității, atunci când, de pildă, la parchetul inferior se înregistrează un
număr ridicat de dosare penale față de numărul mic de procurori.
De asemenea, când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală
este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori a subiecţilor
procesuali principali sau când există pericol de tulburare a ordinii publice, procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate dispune, la
cererea părţilor, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, trimiterea cauzei la
un parchet egal în grad celui competent teritorial să efectueze urmărirea penală.
32
B. Conducerea şi supravegherea de către procuror a activităţii organelor de
cercetare penală. Regula generală este aceea că procurorul are obligaţia de a verifica
toate activităţile desfăşurate de organele de cercetare penală, în vederea respectării
principiului legalităţii.
În Codul de procedură penală sunt prevăzute dispoziţii detaliate în ceea ce priveşte
căile de exercitare a supravegherii activităţii organelor de cercetare penală, respectiv:
– organul de cercetare penală are obligaţia ca, după sesizare, să îl informeze pe
procuror cu privire la activităţile efectuate sau care urmează a fi efectuate (de pildă, cu
privire la începerea in rem a urmăririi penale, cu privire la luarea măsurii preventive a
reținerii etc.);
– procurorul ia toate măsurile specifice activităţii de conducere a urmăririi penale, dă
dispoziţii organelor de cercetare penală pentru luarea acestor măsuri şi poate dispune
cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală (spre exemplu, într-o cauză pe
care o supraveghează, procurorul poate dispune ca percheziţia domiciliară autorizată
de judecătorul de drepturi şi libertăţi să fie efectuată de organul de cercetare penală
într-o anumită zi);
– participarea sau asistarea de către procuror la efectuarea oricăror acte ale organelor
de cercetare penală (spre exemplu, procurorul poate decide ca, într-o cauză penală pe
care o supraveghează, să asculte el însuşi un anume martor);
– preluarea de către procuror a oricărei cauze penale pe care o supraveghează,
indiferent de stadiul acesteia, în vederea efectuării de către el însuşi a urmăririi penale;
– verificarea actelor de urmărire penală. Precizăm că această modalitate de
supraveghere nu are în vedere doar verificarea lucrărilor de urmărire penală în cazul în
care organul de cercetare penală a făcut propuneri de trimitere în judecată (ipoteză la
care se referă art. 322 din Codul de procedură penală), ci verificările pe care
procurorul le poate efectua oricând pe parcursul urmăririi penale în cauzele pe care le
supraveghează;
– trimiterea cauzei la organul competent, legea referindu-se la ipoteza constatării
necompetenţei materiale, personale sau teritoriale a organului de cercetare penală (în
acest caz, actele şi măsurile procesuale legal îndeplinite rămân valabile);
– trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, după necesitate (spre
exemplu, în situaţia în care procurorul constată că, datorită numărului foarte mare de
cauze penale înregistrate la un anumit organ de cercetare penală, acesta nu îşi
desfăşoară activitatea în mod corespunzător);
33
– dispoziţiile procurorului sunt obligatorii şi prioritare pentru organul de cercetare
penală. O chestiune importantă, menită să garanteze efectiv regula enunţată, este
prezenţa în Codul de procedură penală a sancţiunilor ce se aplică în cazul nerespectării
de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor date de procuror. Astfel, sunt
prevăzute trei tipuri de sancţiuni: prima se referă la dispoziţii de sancţionare pe care
procurorul le transmite superiorului ierarhic al organului de cercetare penală (sancţiuni
în raporturile de muncă), cea de-a doua este cea a amenzii judiciare, iar ultima şi cea
mai aspră dintre sancţiuni constă în retragerea avizului conform al procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce
echivalează cu pierderea calităţii de organ de cercetare penală;
– superiorii ierarhici ai organelor de cercetare penală nu pot da dispoziţii sau
îndrumări celor care instrumentează cauza cu privire la activitatea de cercetare penală
(spre exemplu, în cadrul serviciului de cercetări penale de la o secţie de poliţie,
comisarul-şef care conduce acest serviciu nu poate da unui subcomisar dispoziţii în
legătură cu modul în care să desfăşoare cercetarea penală într-o cauză);
– infirmarea actelor organelor de cercetare penală, din oficiu sau la plângerea
persoanei interesate, atunci când acestea sunt întocmite cu încălcarea dispoziţiilor
legale sau nu sunt întemeiate (spre exemplu, ordonanța de extindere a urmăririi penale
la noi suspecți, emisă de organul de cercetare penală, poate fi infirmată de procurorul
care exercită supravegherea).

În cursul urmăririi penale, procurorul dispune prin ordonanţă, atunci când legea
nu prevede altfel (spre exemplu, excepţii se întâlnesc în cazul actului de trimitere în
judecată, care este un rechizitoriu, sau când este vorba de un acord de recunoaştere
a vinovăţiei).
Organul de cercetare penală îşi manifestă voinţa de asemenea printr-o
ordonanţă (spre exemplu, ordonanţa de începere a urmăririi penale) şi face
propuneri prin referat (spre exemplu, organul de cercetare penală întocmeşte un
referat prin care propune procurorului să solicite judecătorului de drepturi şi libertăţi
luarea măsurii arestării preventive sau întocmeşte un referat atunci când îşi termină
activitatea şi propune procurorului trimiterea în judecată ori o soluţie de netrimitere în
judecată).
Ordonanţa pe care o întocmeşte organul de urmărire penală trebuie să cuprindă
34
menţiunile prevăzute de art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală, anume:
a) denumirea parchetului şi data emiterii;
b) numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;
c) fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după
caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului;
d) obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi
motivele de fapt şi de drept ale acestora;
e) atunci când este cazul, mențiunea căii de atac disponibile, cu arătarea termenului
în care aceasta poate fi exercitată (spre exemplu, în ordonanța de luare a măsurii
sechestrului asigurător trebuie să se indice că împotriva acesteia se poate exercita
contestație, în termen de 3 zile de la comunicare);
f) date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical
şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale;
g) alte menţiuni prevăzute de lege (spre exemplu, în ordonanța de clasare a cauzei
trebuie să se indice și cuantumul cheltuielilor judiciare și cine trebuie să le suporte);
h) semnătura celui care a întocmit-o.
În faza de urmărire penală, realizarea activităţilor procedurale se consemnează în
procese-verbale; spre exemplu, procesul-verbal de efectuare a percheziţiei
domiciliare, procesul-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică,
procesul-verbal de aducere la cunoştinţă a calităţii de suspect.
Prin urmare, principalul înscris care cuprinde manifestările de voinţă ale organele de
urmărire penală este ordonanţa, iar principalul înscris în care se descrie efectuarea
activităţilor procedurale este procesul-verbal.
Legiuitorul a înţeles să includă în dispoziţiile Codului de procedură penală şi referiri
cu privire la modul în care trebuie să se comporte procurorul sau organul de cercetare
penală în timpul urmăririi penale. Astfel, în ipoteza în care se fac propuneri
judecătorului de drepturi şi libertăţi (spre exemplu, propunerea de luare a măsurii
arestării preventive a inculpatului) sau se adresează cereri judecătorului de cameră
preliminară (spre exemplu, cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale),
procurorul este obligat să trimită judecătorului o copie certificată a dosarului sau a
actelor ce au legătură cu propunerea ori cererea şi să păstreze la sediul organului de
urmărire penală originalul acestora. La fel se procedează şi în relaţiile cu alte autorităţi
ale statului, atunci când se formulează cereri de către organul de urmărire penală.
De asemenea, potrivit art. 287 alin. (1) din Codul de procedură penală, atunci când
35
legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată
sau confirmată, un exemplar al actului rămâne la procuror (spre exemplu, ordonanţa prin
care procurorul, la propunerea organului de cercetare penală, autorizează utilizarea unui
investigator sub acoperire).
Procurorul nu poate delega către organul de cercetare penală următoarele acte:

a) punerea în mişcare a acţiunii penale
b) efectuarea percheziţiei domiciliare
c) luarea controlului judiciar faţă de inculpat.
2.5. Rezumat
Organele de urmărire penală sunt: procurorii și organele de cercetare penală.

La rândul lor, organele de cercetare penală se împart în: organe de cercetare penală
ale poliției judiciare și organe de cercetare penală speciale.
În raport de regulile de competenţă materială şi personală, urmărirea penală se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror în anumite cauze penale. Alte cauze
sunt instrumentate, în cursul urmăririi penale, de către organele de cercetare penală,
care îşi desfăşoară însă activitatea sub conducerea şi supravegherea procurorului.
Regula generală este aceea că, în cazuele pe care le supraveghează, procurorul are
obligaţia de a verifica toate activităţile desfăşurate de organele de cercetare penală,
în vederea respectării principiului legalităţii.
În cursul urmăririi penale, procurorul dispune prin ordonanţă, atunci când
legea nu prevede altfel (spre exemplu, excepţii se întâlnesc în cazul actului de
trimitere în judecată, care este un rechizitoriu, sau când este vorba de un acord de
recunoaştere a vinovăţiei). Organul de cercetare penală îşi manifestă voinţa de
asemenea printr-o ordonanţă şi face propuneri prin referat
1. În cauzele în care procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare

penală, acesta:
a) nu poate să efectueze personal vreun act de cercetare penală;
b) poate să efectueze personal orice act de urmărire penală;
36
c) poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală.

37
EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE
Cuprins:
3.1. Introducere
3.2. Obiective
3.3. Efectuarea urmăririi penale
3.4. Terminarea urmăririi penale
3.5. Rezumat
3.1. Introducere
În această unitate va fi analizată modalitatea în care se derulează urmărirea penală.
3.2. Obiective
 prezentați principalele momente în efectuarea urmăririi penale;
 determinaţi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru atingerea unui anumit moment
procesual în faza de urmărire penală
 identificaţi situaţiile în care urmărirea penală poate fi suspendată.
Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore şi 30 de minute.
§3.3. Efectuarea urmăririi penale
Începerea urmăririi penale

Dispoziţiile art. 305 din Codul de procedură penală fac o diferenţiere netă între cele
două tipuri de începere a urmăririi penale, respectiv in rem, faţă de faptă, şi in
38
personam, cu privire la persoană.
Pentru începerea urmăririi penale in rem, se cer îndeplinite cumulativ două
condiţii:
a) actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege - condiţie ce rezultă din
dispoziţiile art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală;
b) nu există niciunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale,
prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală - condiţie ce rezultă din
dispoziţiile art. 294 alin. (3) din acelaşi cod.
Se poate observa că, pentru începerea urmăririi penale in rem, legea nu impune să
existe probe, indicii sau date la dosar cu privire la faptă. Practic, odată primită
sesizarea, organul de urmărire penală începe urmărirea penală in rem, chiar în lipsa
oricărei informaţii că fapta există, fiind suficient că constate că actul de sesizare este
legal formulat şi nu există vreo împrejurare dintre cele prevăzute de art. 16 din Codul
de procedură penală.
În ipoteza în care vreuna dintre cele două condiţii nu este îndeplinită, urmărirea
penală nu începe, ci se va dispune clasarea cauzei. Spre exemplu, aşa se întâmplă
atunci când din cuprinsul plângerii rezultă în mod evident intervenţia prescripţiei
răspunderii penale (de pildă, se reclamă o infracţiune de furt comisă în anul 1950).
Începerea in rem a urmăririi penale poate avea în vedere două ipoteze:
- ipoteza infracţiunii deja săvârşite - situaţie în care ancheta este reactivă, vizând o
infracţiune care s-a comis în trecut. Sensul sintagmei de "faptă săvârşită" este cel
prevăzut de art. 174 din Codul penal, respectiv infracţiunea consumată, tentativa
pedepsibilă, precum şi coautoratul, instigarea sau complicitatea la acestea;
- ipoteza actelor preparatorii la infracţiune - în acest caz ancheta este pro-activă,
întrucât urmărirea penală vizează o faptă penală care încă nu s-a comis, ci urmează a
se comite (spre exemplu, două persoane se înţeleg să contribuie cu sume de bani
pentru mituirea, în viitor, a unui funcţionar public). Este de remarcat împrejurarea că
legea procesuală permite începerea in rem a urmăririi penale chiar dacă actele
preparatorii nu sunt incriminate de legislaţia penală10, ceea ce înseamnă că, în această
situaţie, nu funcţionează impedimentul de la art. 16 lit. b) teza I din Codul de
10
Atunci când actele preparatorii sunt incriminate prin asimilare cu tentativa [spre exemplu, la traficul de
droguri - art. 12 alin. (2) din Legea nr. 143/2000] sau sunt incriminate ca infracţiuni autonome (spre exemplu,
deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori - art. 314 din Codul penal), ne aflăm în ipoteza
"infracţiunii săvârşite", deci a anchetei reactive, aceasta rezultând din dispoziţiile art. 174 din Codul penal.
39
procedură penală ("fapta nu este prevăzută de legea penală")11.
Dispoziţia de începere a urmăririi penale cu privire la faptă poate aparţine atât
procurorului, cât şi organului de cercetare penală şi se concretizează într-o
ordonanţă. Organul de cercetare penală este obligat să îl informeze pe procuror
despre începerea urmăririi. Nu este necesar ca ordonanţa emisă de organul de cercetare
penală să fie confirmată de procuror, dar, în virtutea dreptului său de supraveghere,
acesta o poate infirma, ca urmare a unei plângeri sau din oficiu.
Prin excepție, urmărirea penală va începe printr-o declarație verbală a
procurorului în cazul infracțiunilor de audiență, în condițiile art. 360 alin. (2) din
Codul de procedură penală (această declarație se consemnează de judecător în
încheierea de ședință).
Odată începută in rem urmărirea penală, se creează cadrul legal pentru efectuarea
actelor și măsurilor procesuale și pentru strângerea probelor. Înainte de începerea
urmăririi penale, legea permite organelor judiciare să procedeze numai la ascultarea
persoanei vătămate, în condiţiile art. 111 alin. (9)-(10) din Codul de procedură penală.
Toate celelalte activităţi care converg spre realizarea obiectului urmăririi penale se
derulează după ce aceasta a fost începută.
În ceea ce priveşte începerea (continuarea) urmăririi penale in personam, la cele
două condiţii prevăzute mai sus se adaugă o a treia condiţie, anume aceea ca din
datele şi probele existente în cauză să rezulte indicii rezonabile că o anumită persoană
a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Este de semnalat că, pentru
efectuarea in personam a urmăririi penale, legea prevede necesitatea, cumulată, a
existenţei de date şi probe, ceea ce presupune că atribuirea calităţii de suspect nu se
poate face decât pe bază de probe cu privire la săvârşirea de către acea persoană a
faptei pentru care s-a început urmărirea penală.
Legea nu instituie un interval minim sau maxim de timp între momentul începerii in
rem a urmăririi penale şi cel al continuării ei in personam, cel de-al doilea moment
procesual fiind dependent de gradul de certitudine care trebuie să se degaje din
probele cauzei, adică de o apreciere de ordin calitativ a procurorului. În orice caz însă,
simpla cunoaştere a identităţii unui potenţial autor al infracţiunii, fără existenţa altor
probe (de pildă, în legătură cu forma de vinovăţie cu care acesta a acţionat), nu poate
11
Prin logica reglementării, dacă este sesizat cu privire la pregătirea unei infracţiuni, procurorul nu poate
dispune clasarea pe considerentul că actele de pregătire nu sunt incriminate de legea penală, ci va începe
urmărirea penală in rem.
40
fi considerată îndestulătoare pentru atribuirea calităţii de suspect12.
Analizând dispoziţiile alin. (1) şi (3) ale art. 305 din Codul de procedură penală în
dinamica reglementării, se constată că, practic, pentru orice cauză în care se descoperă
un făptuitor, sunt necesare două acte de începere a urmăririi penale: atât o ordonanţă
de începere a urmăririi penale in rem (începerea urmăririi penale cu privire la faptă),
cât şi o ordonanţă de începere a urmăririi penale in personam (efectuarea în continuare
a urmăririi penale faţă de o persoană, atunci când există probe că ea a săvârşit fapta
pentru care anterior se începuse urmărirea penală).
Regula de mai sus se aplică şi în cazul în care făptuitorul este o persoană faţă de
care urmărirea penală nu se poate efectua în continuare decât cu autorizare
prealabilă din partea anumitor instituţii (spre exemplu, în cazul miniştrilor – pentru a
căror urmărire penală este necesară încuviinţarea Camerei Deputaţilor, Senatului sau
Preşedintelui României). După cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 305 alin.
(4) cu cele ale art. 2941 din Codul de procedură penală, în asemenea situaţii urmărirea
penală va începe in rem, după care procurorul efectuează verificările prealabile
necesare şi, atunci când rezultă probe că o asemenea persoană a săvârşit infracţiunea,
solicită autorizarea urmăririi penale a acestei persoane şi, în ipoteza obţinerii ei,
dispune continuarea in personam a urmăririi penale. Pentru obţinerea autorizării din
partea instituţiei competente, procurorul va înainta un referat cuprinzând date şi
informaţii cu privire la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală de către persoana
respectivă.
Continuarea urmăririi penale faţă de o anume persoană se dispune, prin ordonanţă,
de către procuror sau de organul de cercetare penală. Dacă dispoziţia de continuare
in personam a urmăririi penale aparţine organului de cercetare penală, acesta are
obligaţia de a supune măsura, spre confirmare, în termen de 3 zile, procurorului care
supraveghează urmărirea penală (scop în care îi va înainta şi dosarul cauzei).
Nerespectarea acestei obligaţii atrage sancţiunea nulităţii relative. În ipoteza în care
continuarea urmăririi penale faţă de o anume persoană s-a dispus de procuror, nu este
necesară confirmarea din partea procurorului ierarhic superior.
După continuarea urmăririi penale faţă de o persoană, aceasta dobândeşte calitatea
de suspect. Din acest moment s-a formulat o ”acuzație în materie penală” la adresa
unui individ, astfel că tot din acest moment se evaluează și respectarea dreptului la un
12
C.Ap. Târgu Mureş, Secţia penală, încheiere judecător cameră preliminară nr. 6/2015, în T. MANEA, A.S.
UZLĂU, C. VOICU, Camera preliminară. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2017, p. 106-111.
41
proces echitabil față de acesta. Precizăm că din dispozițiile art. 305 alin. (3) din Codul
de procedură penală rezultă că dispoziția de continuare in personam a urmăririi penale
constituie o obligație a organelor judiciare, și nu o facultate, câtă vreme din probe
rezultă, în mod rezonabil, bănuiala că acea persoană a comis fapta. Neîndeplinirea
acestei obligații și continuarea in rem a urmăririi penale poate conduce la vătămări ale
dreptului la apărare, spre exemplu prin aceea că persoana nu poate participa, prin
intermediul avocatului, la actele de urmărire penală efectuate în cauză. În practica
judiciară s-a decis că organul de urmărire penală este singurul în drept să evalueze
momentul la care se dispune începerea in personam a urmăririi penale, moment ce se
stabilește în funcție de un aspect calitativ al probelor (când sunt indicii rezonabile că o
anumită persoană a săvârșit fapta cercetată), dar și de unul cantitativ (când probele
sunt și suficiente). Succesiunea actelor procesuale sau procedurale anterioare
continuării in personam a urmăririi penale poate genera, în anumite condiții, un
dezechilibru între apărare și acuzare și, prin aceasta, încălcarea principiului loialității
administrării probelor, întrucât apărarea nu comportă – în etapa urmăririi penale in
rem – aceleași facilități și garanții ca în ipoteza existenței calității de suspect.
Prelungirea arbitrară a momentului începerii urmăririi penale in personam poate
genera o încălcare a dreptului la apărare, sancționată cu nulitatea relativă13.
Distinct de atribuirea calității de suspect, legea prevede pentru organele de urmărire
penală și o obligație de informare față de persoana care a dobândit această calitate.
Potrivit dispoziţiilor art. 307 din Codul de procedură penală, aducerea la cunoştinţă a
calităţii de suspect se face înainte de prima sa audiere. Această reglementare poate să
ducă chiar la o încălcare a dreptului la apărare al suspectului, fiind posibil ca o
activitate de urmărire penală faţă de o persoană să fie începută cu luni de zile sau chiar
ani până la momentul aducerii la cunoştinţă a acestei calităţi. Astfel, o persoană poate
avea calitatea de suspect o lungă perioadă de timp, întrucât în art. 307 din Codul de
procedură penală nu se mai se vorbeşte de aducerea la cunoştinţă a „învinuirii” de
îndată, ci de aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere,
ceea ce înseamnă că, până la acest moment, se poate desfăşura o multitudine de
activităţi procesuale.
Sub acest aspect, considerăm că dispozițiile art. 307 trebuie interpretate prin
coroborare cu cele ale art. 10 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit cărora
13
I.C.C.J., Secția penală, încheiere din 19.02.2016, în A. BARBU, G. TUDOR, A.M. ȘINC, Codul de
procedură penală adnotat cu jurisprudență națională și europeană, Ed. Hamangiu, București, p. 635-636.
42
„suspectul are dreptul de a fi informat de îndată (s.n.) și înainte de a fi ascultat despre
fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia”.
Odată cu aducerea la cunoștință a calității procesuale, suspectul este informat și cu
privire la fapta pentru care este cercetat, încadrarea ei juridică și drepturile sale
procesuale. Informarea trebuie realizată cu suficiente elemente care să permită
înțelegerea în totalitate a acuzațiilor, astfel încât apărarea să poată fi pregătită
corespunzător14. Legea nu prevede însă obligaţia organelor judiciare de a elibera
suspectului copie de pe ordonanţa de continuare in personam a urmăririi penale.
După cum am arătat mai sus, reglementarea procesual penală distinge momentul
începerii in rem de cel al continuării in personam a urmăririi penale. Dispozițiile art.
305 alin. (1) din Codul de procedură penală arată expres că urmărirea penală începe in
rem ”chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut”. Explicația acestei abordări
legislative constă în aceea că nu se pot formula acuzații la adresa unei persoane
exclusiv în considerarea împrejurării că acea persoană este menționată în actul de
sesizare, în lipsa unor probe din care să rezulte că ea este cea care a comis fapta
penală.
Considerăm că, în aplicarea corectă a dispoziţiilor legale, se pot întâlni şi situaţii de
excepţie, când începerea urmăririi penale se poate dispune atât in rem cât şi in
personam. Aşa se întâmplă în cazul infracţiunilor de audienţă. Potrivit art. 360 din
Codul de procedură penală, „(1) Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută
de legea penală, preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl
identifică pe făptuitor. Încheierea de şedinţă se trimite procurorului competent. (2) În
cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea
penală (s.n.), pune în mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect (s.n.) sau pe
inculpat”. Întrucât, în această ipoteză, între declaraţia verbală de începere a urmăririi
penale şi reţinerea suspectului nu intervine niciun alt act procesual, considerăm că
declaraţia procurorului reprezintă, concomitent, act de începere a urmăririi penale cu
privire la faptă şi făptuitor.
O altă ipoteză este cea a infracţiunilor flagrante, când indiciile rezonabile asupra
identităţii suspectului rezultă în special din prinderea sa în flagrant, dar şi din
mijloacele de probă obţinute în urma percheziţiei corporale [efectuată, spre exemplu,
în temeiul art. 61 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Eventuala amânare a
14
C.E.D.O., cauza Mattoccia c. Italiei, Hotărârea din 25 iulie 2000, www.echr.coe.int
43
atribuirii calității de suspect, în acest caz, ar fi nejustificată sub aspect logic, câtă
vreme probele rezultă chiar din starea de flagranță (nu este vorba așadar de acuzații
nesusținute sau calomnioase), și nu ar conduce decât la o aplicare formală a regulilor
de procedură, cu consecințe directe asupra dreptului la apărare al făptuitorului,
reprezentând astfel o încălcare a obligaţiei de formulare oficială a "acuzaţiei în materie
penală" încă din momentul în care din probe rezultă motive plauzibile de a se
considera că o persoană determinată a comis infracţiunea.
Extinderea urmăririi penale şi schimbarea încadrării juridice

Este posibil ca, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală să
constate fapte noi ori date cu privire la participarea altor persoane la infracţiunea ce
formează obiectul cauzei. În această situaţie, se dispune extinderea urmăririi penale
la noile fapte ori la noile persoane, fiind posibile trei ipoteze:
– după începerea in rem a urmăririi penale, se descoperă noi fapte conexe celei
iniţiale;
– după începerea in personam a urmăririi penale, se descoperă noi fapte în sarcina
aceluiaşi suspect;
– după începerea in personam a urmăririi penale, se descoperă noi participanţi la
fapta imputată suspectului.
În toate ipotezele, extinderea urmăririi penale se poate dispune atât de către
procuror, cât şi de către organul de cercetare penală. Din dispoziţiile art. 311 alin.
(1)-(2) din Codul de procedură penală se poate observa că extinderea urmăririi penale
la persoane noi, care echivalează cu atribuirea calităţii de suspect acestora, poate fi
făcută şi de către organul de cercetare penală.. În această ipoteză, organul de cercetare
penală este obligat să supună dispoziţia de extindere confirmării motivate a
procurorului care exercită supravegherea, în termen de cel mult 3 zile de la emiterea
ordonanţei, înaintând şi dosarul cauzei. Există, sub acest aspect, o similitudine de
reglementare cu situaţia continuării in personam a urmăririi penale faţă de un prim
suspect.
Analizând dispoziţiile art. 311 alin. (2) din Codul de procedură penală observăm
însă că obligaţia organelor de cercetare penală de a supune spre confirmare ordonanţa
de extindere subzistă nu numai în situaţia extinderii la persoane noi, ci şi în orice altă
ipoteză în care extinderea s-a dispus după ce în cauză există un prim suspect. Astfel,
"când urmărirea penală se efectuează faţă de o persoană, extinderea dispusă de
44
organul de cercetare penală (s.n.) se supune confirmării [...]" - fără ca textul de lege
să distingă după cum este vorba despre extinderea la noi fapte sau la noi persoane.
Prin urmare, va trebui supusă confirmării procurorului şi ordonanţa de extindere a
urmăririi penale la noi fapte imputate aceluiaşi suspect.
Așadar, sunt posibile următoarele variante:
– după începerea in rem a urmăririi penale, se descoperă noi fapte conexe celei
iniţiale - ordonanţa de extindere a urmăririi penale emisă de organele de cercetare
penală nu se supune confirmării procurorului;
– după continuarea in personam a urmăririi penale, se descoperă noi fapte în sarcina
aceluiaşi suspect - ordonanţa de extindere a urmăririi penale emisă de organele de
cercetare penală se supune confirmării procurorului;
– după continuarea in personam a urmăririi penale, se descoperă noi participanţi la
fapta imputată suspectului - ordonanţa de extindere a urmăririi penale emisă de
organele de cercetare penală se supune confirmării procurorului.
În ipoteza în care procurorul este cel care a dispus extinderea urmăririi penale la noi
fapte sau faţă de noi persoane, nu este necesară, în nicio situaţie, confirmarea din
partea procurorului ierarhic superior.
După extindere, organul de urmărire penală îl informează pe suspect cu privire la
faptele noi reţinute în sarcina sa ori, după caz, le aduce la cunoştinţă noilor suspecţi
calitatea, faptele de care sunt suspectaţi, încadrarea lor juridică şi drepturile
procesuale, încheind despre aceasta proces-verbal. Nu este reglementată obligaţia
organelor judiciare de a elibera suspectului copie de pe ordonanţa de extindere a
urmăririi penale.
Aceeaşi procedură se urmează şi în caz de schimbare a încadrării juridice date
faptei în cursul urmăririi penale. Există totuşi o diferenţă, şi anume că schimbarea de
încadrare juridică dispusă de organul de cercetare penală nu se supune confirmării
procurorului de supraveghere [dispoziţiile art. 311 alin. (2) din Codul de procedură
penală fac referire numai la extindere, nu şi la schimbarea de încadrare juridică].
Suspectul va fi informat despre schimbarea de încadrare.
Dacă în urma schimbării de încadrare juridică se modifică și competența de
efectuare a urmăririi penale, se va dispune declinarea de competență.
Punerea în mişcare a acţiunii penale

Punerea în mişcare a acţiunii penale se face exclusiv de către procuror şi doar
45
atunci când se constată existenţa probelor cu privire la săvârşirea de către o persoană a
unei infracţiuni. Este de asemenea necesar să nu subziste vreunul dintre
impedimentele prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează prin ordonanţă, care nu se supune
confirmării de către procurorul ierarhic superior. Prin excepție, în cazul infracțiunilor
de audiență, punerea în mișcare a acțiunii penale se poate realiza de procuror prin
declarație verbală, care se consemnează în încheierea de ședință.
Punerea în mișcare a acțiunii penale echivalează cu atribuirea calității de inculpat
unei persoane.
După punerea în mişcare a acţiunii penale, organul de urmărire penală îl cheamă pe
inculpat spre a-i comunica noua calitate, fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea
penală și încadrarea ei juridică, drepturile şi obligaţiile sale procesuale, precum şi
pentru a-l audia, cu excepţia situaţiei în care acesta lipseşte nejustificat, se sustrage
urmăririi sau este dispărut. Chiar dacă punerea în mişcare a acţiunii penale este numai
atributul procurorului, comunicarea poate fi realizată şi de organul de cercetare penală.
Nu este obligatoriu ca inculpatului să îi fie indicate mijloacele de probă pe care se
sprijină acuzația, mai ales că acesta are dreptul de a consulta dosarul (drept ce nu îi
poate fi restricționat decât pe o perioadă limitată, de maxim 10 zile).
La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanţei de punere în mişcare a
acţiunii penale (aşadar, legea nu instituie în sarcina organelor judiciare o obligaţie din
oficiu de înmânare a copiei ordonanţei).
Dacă se constată, după punerea în mişcare a acţiunii penale, fapte noi în sarcina
inculpatului sau necesitatea schimbării încadrării juridice, procurorul extinde acţiunea
penală sau dispune schimbarea de încadrare, prin ordonanţă. Chiar dacă legea nu
prevede în mod explicit, considerăm că, după extindere, inculpatul trebuie chemat spre
a fi audiat, comunicându-se fapta pentru care s-a extins acțiunea penală și încadrarea
ei juridică; după caz, dacă este vorba despre o schimbare de încadrare juridică, aceasta
i se comunică inculpatului. De asemenea, la cerere, inculpatului i se eliberează o copie
a ordonanţei de extindere a acţiunii penale.
În ipoteza în care se descoperă noi participanţi la fapta inculpatului, se urmează
procedura de extindere a urmăririi penale şi apoi a acţiunii penale faţă de aceştia.
Suspendarea urmăririi penale

Suspendarea urmăririi penale nu reprezintă o soluţie dispusă în timpul urmăririi
46
penale, ci constituie doar o întrerupere temporară a cursului acestei faze a
procesului penal. Întreruperea este temporară întrucât, la momentul dispariției cauzei
de suspendare, urmărirea penală se reia (art. 333 din Codul de procedură penală).
În actuala reglementare sunt prevăzute trei cazuri de suspendare:
– atunci când se constată, printr-o expertiză medico-legală, că suspectul sau
inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal.
Pentru incidența acestui caz, este necesar să se fi dispus anterior continuarea urmăririi
penale in personam, iar motivul de suspendare (boala gravă) să fie dovedit prin
expertiză medico-legală, iar nu prin alt mijloc de probă (bilet de internare, foaie de
operație – chiar dacă reflectă realitatea)15. Suspendarea se dispune chiar dacă
inculpatul este cel care și-a cauzat starea maladivă, întrucât legea nu face vreo
distincție în acest sens, esențială fiind doar constatarea că nu poate lua parte la
procesul penal. Nu are relevanță dacă boala este curabilă sau incurabilă, întrucât
aceasta nu reprezintă decât o predicție la un anumit moment în timp, care poate fi însă
invalidată de evoluția științei (spre exemplu, împrejurarea că inculpatul este
diagnosticat cu cancer în fază terminală nu justifică decât suspendarea urmăririi, nu
clasarea cauzei, întrucât este perfect posibilă descoperirea unui tratament eficient al
maladiei). Suspendarea intervine doar dacă imposibilitatea participării la activitatea
procesuală, pe fondul bolii, îl privește pe suspect sau inculpat, nu însă pe celelalte
părți sau subiecți procesuali principali;
– în cazul procedurii de mediere, pe perioada desfăşurării acestei proceduri, potrivit
legii (în materie penală, medierea este posibilă doar în cauzele având ca obiect
infracțiuni pentru care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea înlătură
răspunderea penală). Suspendarea durează până când procedura medierii se închide
prin oricare dintre modurile legale, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost
dispusă. Urmărirea penală se va relua fie la primirea procesului-verbal prin care se
constată că nu s-a încheiat înţelegerea între părţi, dacă acesta este comunicat
procurorului mai înainte de expirarea termenului de 3 luni, fie la expirarea termenului
de 3 luni, dacă procesul-verbal nu se comunică până la acest moment;
– atunci când există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale (spre exemplu: situaţia în care, după începerea urmăririi penale in rem,
15
În situația în care expertiza medico-legală concluzionează că boala suspectului sau inculpatului îl împiedică să
își dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori să și le controleze și că ea exista și la momentul comiterii
infracțiunii, nu se va dispune suspendarea urmăririi penale, ci clasarea pentru incidența cauzei de
neimputabilitate a iresponsabilității.
47
se constată că făptuitorul are calitatea de ministru, iar fapta are legătură cu atribuțiile
sale de serviciu, astfel încât, pentru continuarea in personam a urmăririi penale, este
necesar avizul camerei parlamentare sau al Preşedintelui României; situaţia în care,
după începerea urmăririi penale cu privire la o infracţiune sancţionată din oficiu, se
schimbă încadrarea juridică într-o infracţiune care se pedepseşte doar la plângere
prealabilă, dar această împrejurare nu poate fi adusă imediat la cunoştinţa persoanei
vătămate, care este plecată din ţară şi, prin urmare, nu îşi poate manifesta voinţa
pentru o anumită perioadă de timp). Suspendarea durează cât timp subzistă
impedimentul legal16.
Suspendarea urmăririi penale se dispune exclusiv de către procuror, prin
ordonanţă, care se comunică părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Rațiunea
comunicării ține atât de situația personală a suspectului sau inculpatului, cât și de
necesitatea de a se asigura posibilitatea exercitării efective a unor drepturi procesuale.
Astfel, persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal are posibilitatea
legală, în caz de suspendare a urmăririi penale, să părăsească procesul penal și să
exercite acțiunea civilă la instanța civilă, potrivit art. 27 alin. (3) din Codul de
procedură penală, iar pentru aceasta trebuie să i se comunice decizia de suspendare a
urmăririi; de asemenea, părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să
formuleze plângere împotriva ordonanței de suspendare a urmăririi penale, în
condițiile art. 336 și următoarele din Codul de procedură penală, dar pentru aceasta
trebuie să cunoască dispunerea respectivei măsuri.
În timpul cât urmărirea este suspendată, organele de urmărire penală continuă să
efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia suspectului
sau inculpatului, cu respectarea dreptului la apărare al părţilor sau subiecţilor
procesuali principali. Așadar, întreruperea activității procesuale nu este totală. Spre
exemplu, în timpul suspendării pot fi întocmite procese-verbale de transcriere a
convorbirilor telefonice interceptate autorizat, după cum pot fi audiați și martori (cu
informarea avocatului suspectului sau inculpatului, la cererea acestuia, asupra datei și
locului audierii, și cu asigurarea posibilității de a participa efectiv la ascultare). Nu se
16
Atunci când punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană depinde de o autorizare prealabilă și
aceasta nu este obținută (spre exemplu, camera parlamentară refuză să acorde avizul pentru urmărirea penală a
unui ministru), nu se va dispune suspendarea urmăririi, ci clasarea cauzei pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. e) din
Codul de procedură penală, impedimentul fiind definitiv, iar nu temporar. Dacă ulterior se obține autorizarea
(spre exemplu, respectivul ministru își pierde calitatea de parlamentar, astfel că acordarea avizului cade în
competența Președintelui României, și acesta îl acordă), urmărirea penală poate fi redeschisă în temeiul art. 335
alin. (2) din Codul de procedură penală, întrucât împrejurarea pe care se întemeia clasarea a dispărut.
48
pot întreprinde însă acele activități care implică participarea suspectului sau
inculpatului [spre exemplu: nu se poate dispune o expertiză, întrucât inculpatul trebuie
chemat și are dreptul de a face observații cu privire la obiectivele acesteia și de a cere
modificarea sau completarea lor, ceea ce nu este posibil; nu se poate efectua o
percheziție informatică, întrucât art. 168 alin. (11) din Codul de procedură penală arată
că aceasta se face în prezența suspectului sau inculpatului]. Din considerente de logică
juridică, apreciem că pe timpul suspendării urmărirea penală nu poate fi nici finalizată
prin emiterea rechizitoriului, chiar dacă nu ar mai exista de efectuat nicio activitate
procesuală care să implice participarea suspectului sau inculpatului.
La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute,
dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului (cererea altor participanți de
refacere a actelor, spre exemplu, a persoanei vătămate, va fi însă respinsă ca
inadmisibilă).
Organul de cercetare penală are obligaţia să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3
luni de la data dispunerii suspendării, dacă mai subzistă cauza care a determinat
suspendarea urmăririi penale. Dacă se constată persistența cauzei, măsura suspendării
se menține; în caz contrar, suspendarea încetează și fie se reia urmărirea penală fie
cauza se clasează (spre exemplu, atunci când se înregistrează decesul inculpatului
bolnav). Prin excepție, în ipoteza medierii, dacă la expirarea termenului de 3 luni se
constată că lipsește un rezultat al procedurii, urmărirea penală se reia obligatoriu
(medierea continuând în paralel cu procedura judiciară).
§3.4. Terminarea urmăririi penale
Terminarea urmăririi penale nu este echivalentă cu sfârşitul primei faze a procesului

penal.
Această instituţie constă în realitate în finalizarea activităţii organului de
cercetare penală şi înaintarea dosarului către procuror.
Subliniem că nu se poate vorbi despre incidenţa instituţiei terminării urmăririi penale
în cazul în care urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror.
Prin urmare, terminarea urmăririi penale este specifică exclusiv cauzelor
instrumentate de organele de cercetare penală.
Întrucât terminarea urmăririi penale nu înseamnă finalizarea acestei faze procesuale,
după acest moment în cauză se mai efectuează activități (spre exemplu, procurorul va
49
emite rechizitoriul, dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru trimiterea în
judecată).
Potrivit art. 321 din Codul de procedură penală, de îndată ce urmărirea penală este
terminată, organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului, împreună cu un
referat cu propunerea de adoptare a uneia dintre soluţiile prin care urmărirea penală se
finalizează. Referatul cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (4) din Codul de
procedură penală, date suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă şi
măsurile luate cu privire la ele în cursul cercetării penale, precum şi locul unde acestea
se află17.
Este posibil ca urmărirea penală să fi fost efectuată cu privire la mai multe fapte sau
mai multe persoane, iar organul de cercetare penală să propună soluţii diferite în raport
cu fiecare dintre acestea. În această ipoteză, se va întocmi un singur referat de
terminare a urmăririi penale, în cuprinsul căruia se va indica pentru care fapte sau
inculpaţi se propune trimiterea în judecată şi pentru care se propune clasarea sau
renunţarea la urmărire.
Procurorul are un termen de maxim 15 zile de la primirea dosarului pentru a proceda
la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi a se pronunţa asupra acestora. Termenul
este unul de recomandare.
Legea prevede însă că, dacă în cauză sunt arestaţi, verificarea şi rezolvarea se fac de
urgenţă şi cu precădere.
Procurorul poate adopta mai multe soluţii:
a) restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării
sau refacerii acesteia, atunci când constată că urmărirea penală este incompletă (spre
exemplu, nu au fost administrate toate probele necesare pentru lămurirea
împrejurărilor cauzei) sau, după caz, că nu a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor
legale (spre exemplu, constată că, deşi asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie
potrivit legii, unele acte au fost efectuate fără ca acesta să fi fost asistat de apărător). În
ordonanţa de restituire se vor indica actele ce trebuie efectuate ori refăcute, faptele sau
împrejurările ce urmează a fi constatate şi prin ce mijloace de probă. Dacă în cauză
17
Întrucât terminarea urmăririi penale este o instituție procesuală specifică exclusiv cauzelor instrumentate de
organele de cercetare penală, referatul de terminare a urmăririi penale nu se întocmește în dosarele în care
urmărirea penală a fost efectuată de procuror [fie că acesta era obligat prin lege, cauza fiind de ”urmărire penală
proprie”, fie că procurorul a preluat cauza de la organul de cercetare penală, în temeiul art. 300 alin. (4) teza a
II-a din Codul de procedură penală]. Referatul de terminare a urmăririi penale lipsește chiar dacă, într-un dosar
în care urmărirea a fost realizată de procuror, organul de cercetare penală a efectuat unele acte prin delegare.
50
sunt mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi şi completarea sau refacerea urmăririi
penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau unii inculpaţi, regula este
disjungerea şi restituirea numai a acelei părţi a dosarului cu privire la care se impune
completarea sau refacerea, cealaltă parte urmând a primi o soluție; dacă disjungerea nu
este posibilă (spre exemplu, în cazul infracţiunii continuate sau al celei de obicei),
procurorul dispune restituirea întregii cauze;
b) trimite cauza la alt organ de cercetare penală, în ipoteza prevăzută de art. 302
din Codul de procedură penală;
c) dispune clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, atunci când constată,
cumulativ, că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului,
că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, iar
din lucrările urmăririi penale rezultă existenţa unei cauze dintre cele de la art. 16 din
Codul de procedură penală sau, după caz, că nu există interes public în urmărirea
infracţiunii. Clasarea sau renunțarea la urmărirea penală pot fi adoptate de procuror
chiar dacă, prin referatul de terminare a urmăririi penale, organul de cercetare penală
propusese trimiterea în judecată (spre exemplu, verificând lucrările urmăririi penale,
procurorul constată că aceasta este completă și legal efectuată, dar dă probelor o altă
apreciere decât organul de cercetare penală, considerând că fapta nu este prevăzută de
legea penală);
d) dispune trimiterea în judecată, atunci când constată, cumulativ, că au fost
respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală
este completă şi există probele necesare şi legal administrate, iar din materialul de
urmărire penală rezultă că fapta există, a fost săvârşită de inculpat şi acesta răspunde
penal. Trimiterea în judecată poate fi dispusă chiar dacă, prin referatul de terminare a
urmăririi penale, organul de cercetare penală propusese clasarea sau renunțarea la
urmărirea penală (spre exemplu, organul de cercetare penală propune, prin referat,
clasarea cauzei pe temeiul prescripției. Procurorul constată că urmărirea penală este
completă și legal efectuată, dar că prescripția răspunderii penale nu a operat întrucât
termenul a fost întrerupt, situație în care va dispune trimiterea în judecată).
Instituția terminării urmăririi penale operează atât în cauzele în care urmărirea
penală s-a efectuat in rem (de pildă, organul de cercetare penală efectuează urmărirea
penală într-o cauză fără a reuși să identifice autorul infracțiunii, iar la momentul
împlinirii prescripției, propune procurorului clasarea cauzei), cât și în cele în care s-a
dispus continuarea in personam a urmăririi penale sau punerea în mișcare a acțiunii
51
penale (spre exemplu, atunci când, la terminarea urmăririi penale, organul de cercetare
penală înaintează procurorului referatul cu propunerea de trimitere în judecată).
Persoana faţă de care procurorul dispune efectuarea în continuare a urmăririi

penale are calitatea de:
a) suspect;
b) învinuit;
c) inculpat.
3.5. Rezumat
Pentru începerea urmăririi penale in rem, se cer îndeplinite cumulativ două

condiţii: a) actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege; b) nu există
niciunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale, prevăzute la art.
16 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Dispoziţia de începere a urmăririi penale cu privire la faptă poate aparţine atât
procurorului, cât şi organului de cercetare penală şi se concretizează într-o
ordonanţă. Prin excepție, urmărirea penală va începe printr-o declarație verbală a
procurorului în cazul infracțiunilor de audiență.
Continuarea urmăririi penale in personam presupune, pe lângă cele două
condiţii prevăzute mai sus, și o a treia condiţie, anume aceea ca din datele şi
probele existente în cauză să rezulte indicii rezonabile că o anumită persoană a
săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală. Continuarea urmăririi penale
faţă de o anume persoană se dispune, prin ordonanţă, de către procuror sau de
organul de cercetare penală. Dacă dispoziţia de continuare in personam a
urmăririi penale aparţine organului de cercetare penală, acesta are obligaţia de a
supune măsura, spre confirmare, în termen de 3 zile, procurorului care
supraveghează urmărirea penală. După continuarea urmăririi penale faţă de o
persoană, aceasta dobândeşte calitatea de suspect.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face exclusiv de către procuror şi doar
atunci când se constată existenţa probelor cu privire la săvârşirea de către o
persoană a unei infracţiuni. Este de asemenea necesar să nu subziste vreunul dintre
impedimentele prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală. Punerea în
mişcare a acţiunii penale se realizează prin ordonanţă, care nu se supune
52
confirmării de către procurorul ierarhic superior. Prin excepție, în cazul
infracțiunilor de audiență, punerea în mișcare a acțiunii penale se poate realiza de
procuror prin declarație verbală. Punerea în mișcare a acțiunii penale echivalează
cu atribuirea calității de inculpat unei persoane.
Suspendarea urmăririi penale constituie o întrerupere temporară a cursului
acestei faze a procesului penal. Există trei cazuri de suspendare: atunci când se
constată, printr-o expertiză medico-legală, că suspectul sau inculpatul suferă de o
boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul penal; în cazul procedurii de
mediere, pe perioada desfăşurării acestei proceduri, potrivit legii; atunci când există
un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
Suspendarea urmăririi penale se dispune exclusiv de către procuror, prin
ordonanţă,
După punerea în mişcare a acţiunii penale este obligatorie:

a) comunicarea punerii în mişcare a acţiunii penale;
b) audierea inculpatului, atunci când aceasta este posibilă;
c) eliberarea, din oficiu, de către procuror, a unei copii a ordonanţei de punere în
mişcare a acţiunii penale către inculpat.

53
REZOLVAREA CAUZELOR ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ
Cuprins:
4.1. Introducere
4.2. Obiective
4.3. Soluții la finalizarea urmăririi penale
4.4. Rezumat
4.1. Introducere
În această unitate vor fi analizate soluţiile care se pot dispune la finalul fazei de
urmărire penală.
4.2. Obiective
 identificaţi condiţiile în care se poate dispune clasarea;
 determinaţi situaţiile în care se poate dispune renunţarea la urmărirea penală şi
procedura care se urmează în acest caz;
 identificaţi condiţiile în care se poate dispune trimiterea inculpatului în judecată.
54
§4.3. Soluții la finalizarea urmăririi penale
Aspecte generale
Urmărirea penală, ca fază procesuală, se finalizează fie cu o soluție de trimitere în
judecată, fie cu o soluție de netrimitere în judecată. Așadar, procurorul nu este
obligat să dispună trimiterea în judecată a unei persoane în orice situație.
Soluțiile de netrimitere în judecată sunt două, anume:
- clasarea
- renunțarea la urmărirea penală.
De regulă, clasarea și renunțarea la urmărirea penală se dispun prin ordonanță. Prin
excepție, este posibilă netrimiterea în judecată și prin rechizitoriu sau printr-o
încheiere a judecătorului de cameră preliminară.
Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriu sau prin acord de recunoaștere
a vinovăției.
Soluțiile prin care urmărirea penală se finalizează aparțin exclusiv procurorului.
Ele nu pot fi dispune în nicio situație de organul de cercetare penală.
Soluţiile de netrimitere în judecată şi de neurmărire penală

Există două categorii de soluţii de netrimitere în judecată, respectiv de neurmărire
penală, ce pot fi adoptate de procuror: clasarea şi renunţarea la urmărirea penală.
Clasarea se dispune indiferent de stadiul procesual al cauzei, aceasta presupunând că
o soluţie de clasare poate să fie adoptată înainte de începerea urmăririi penale, după
începerea urmăririi penale, când acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, dar şi după
punerea în mişcare a acţiunii penale.
Renunțarea la urmărirea penală se dispune numai după ce urmărirea penală a fost
începută.
Ca regulă, atât clasarea cât şi renunţarea la urmărirea penală se dispun numai de
către procuror, în principiu prin ordonanţă. Este posibil ca, în acelaşi dosar penal, să
se adopte soluţii diferite de neurmărire sau netrimitere în judecată faţă de fapte sau
persoane diferite (spre exemplu, pentru o infracţiune intervine clasarea ca urmare a
55
amnistiei, iar pentru o altă infracţiune se renunţă la urmărirea penală); în asemenea
situaţii, procurorul întocmeşte o singură ordonanţă referitoare la toate faptele,
respectiv la toţi suspecţii sau inculpaţii din cauză.
Prin excepţie, prevederile art. 328 alin. (3) din Codul de procedură penală permit ca
soluţiile de clasare şi renunţare la urmărirea penală să fie dispuse de procuror şi prin
rechizitoriu (spre exemplu, într-o cauză cu doi inculpaţi, primul este trimis în judecată,
iar faţă de cel de-al doilea cauza este clasată, întrucât s-a constatat iresponsabilitatea).
Legea reglementează şi o ipoteză în care clasarea se dispune de judecătorul de
cameră preliminară, prin încheiere. Este vorba despre situaţia prevăzută de art. 318
alin. (15) lit. b) din Codul de procedură penală, când judecătorul sesizat cu o cerere de
confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală dispusă de procuror, respinge
această cerere, desfiinţează soluţia de renunţare şi, constatând că în cauză există un
impediment dintre cele prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală, adoptă
soluţia clasării.
Renunţarea la urmărirea penală se dispune numai de către procuror, dar ea trebuie
confirmată de judecătorul de cameră preliminară.
Clasarea
Soluţia clasării poate interveni pentru una dintre următoarele două ipoteze
alternative:
a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât sesizarea nu îndeplineşte condiţiile
esenţiale de formă sau de fond;
b) există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură
penală.
În prima ipoteză, clasarea constituie o soluție de neîncepere a urmăririi penale.
Legea nu arată ce trebuie înțeles prin condiții ”esențiale” ale sesizării; apreciem că este
vorba despre acele elemente care, dacă lipsesc, împiedică organul judiciar să
declanșeze mecanismul procesual în materie penală. Din acest punct de vedere, este
esențial ca în actul de sesizare să fie descrisă o faptă verosimilă, posibil a fi fost
comisă în realitatea obiectivă. Se va dispune prin urmare clasarea atunci când prin
denunț sau plângere sunt reclamate fapte absurde în raport de cunoștințele noastre
despre lumea înconjurătoare (de pildă, o persoană sesizează că vecinii săi încearcă să o
ucidă prin iradiere permanentă sau că a fost răpită de extratereștri). Apreciem că lipsa
celorlalte elemente din conținutul actului de sesizare nu atrage clasarea cauzei,
56
informațiile cuprinse într-o plângere sau un denunț inform putând fi valorificate de
organele de urmărire penală pe calea sesizării din oficiu (spre exemplu, dacă lipsește
codul numeric personal ori semnătura celui care a formulat sesizarea, dar fapta
descrisă este veridică, organul judiciar se va autosesiza).
Clasarea, ca soluţie de neîncepere a urmăririi penale, poate fi dispusă numai de
procuror.
În cea de-a doua ipoteză, clasarea se poate adopta atât înainte de începerea urmăririi
penale, cât și după acest moment. Temeiul clasării este unul dintre impedimentele
prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală, iar uneori acesta poate să rezulte
chiar din sesizare (spre exemplu, se reclamă un furt comis în anul 1950, situație în
care se dispune clasarea fără a se începe urmărirea penală, întrucât a operat în mod
evident prescripția răspunderii penale).
Cel mai adesea, constatarea cauzelor de stingere a acțiunii penale se realizează după
ce urmărirea penală a început in rem, a continuat in personam sau chiar după ce s-a
pus în mișcare acțiunea penală.
Dacă soluția clasării se întemeiază pe una dintre cauzele care lipsesc acțiunea penală
de temei [art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală], ea intervine de
regulă după epuizarea tuturor activităților pe care le impune faza de urmărire penală.
Spre exemplu, pentru a se constata că nu există probe că inculpatul este cel care a
săvârșit infracțiunea, în mod firesc urmărirea penală trebuie să fie completă,
procurorul neputând să emită o asemenea concluzie câtă vreme știe că mai pot fi
administrate mijloace de probă care să clarifice cauza. Situația este similară pentru
”fapta nu este prevăzută de legea penală” (o astfel de apreciere necesită în prealabil ca
fapta, în materialitatea ei, să fi fost stabilită în întregime prin probe), cauze
justificative sau cauze de neimputabilitate. Și impedimentul privitor la lipsa formei de
vinovăție reclamă identificarea completă a activității materiale ce face obiectul
cercetării, pentru că altfel nu poate fi corect apreciată atitudinea psihică a făptuitorului.
Dacă soluția clasării se întemeiază pe una dintre cauzele care lipsesc acțiunea penală
de obiect [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală], ea poate interveni
oricând pe parcursul urmăririi. Explicația constă în aceea că impedimentul exclude
răspunderea penală, iar nu infracțiunea, or cauza de excludere a răspunderii penale
poate să se ivească și dacă urmărirea penală nu a fost realizată în întregime. Spre
exemplu, decesul făptuitorului se poate înregistra la 3 zile după începerea urmăririi
penale, la fel și retragerea plângerii prealabile, împăcarea sau intrarea în vigoare a unei
57
legi de amnistie.
Într-unele dintre situațiile prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală,
clasarea poate interveni atât in rem cât și in personam. Spre exemplu, prescripția
răspunderii penale se împlinește chiar dacă autorul faptei rămâne necunoscut
organelor judiciare. Constatarea că ”fapta nu există” presupune de cele mai multe ori
că organul judiciar nu a avut pe cine să identifice ca suspect. Există însă și ipoteze în
care clasarea se dispune numai după ce în cauză s-a continuat urmărirea penale față de
o anumită persoană. De pildă, constatarea că fapta ”nu a fost săvârșită cu vinovăția
(s.n.) prevăzută de lege” implică existența unui suspect, întrucât vinovăția este o
atitudine psihică, neputându-se afirma că ea lipsește câtă vreme autorul nu este
cunoscut. La fel se întâmplă în ipoteza cauzelor de neimputabilitate, care necesită
cunoașterea făptuitorului, sau în cazul împăcării, care se produce între suspect sau
inculpat și persoana vătămată.
Este posibil ca în practică să se constate intervenția concomitentă a două dintre
cauzele prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală. Clasarea se va dispune
pentru impedimentul care lipsește acțiunea de temei, excluzându-se cel care lipsește
acțiunea de obiect (temeiul acțiunii penale este infracțiunea, iar obiectul este
răspunderea penală; or, nu se poate da eficiență cauzei care exclude răspunderea
penală, întrucât de răspundere vorbim numai dacă există infracțiune). De exemplu,
dacă se constată cazul fortuit concomitent cu amnistia, clasarea se adoptă pe temeiul
cazului fortuit, aceasta însemnând că nu există infracțiune; dacă soluţia s-ar dispune pe
temeiul amnistiei, s-ar afirma implicit că există infracțiune, ceea ce este nereal.
Importanța distincției rezidă în efectele asupra laturii civile a cauzei (răspunderea
civilă este înlăturată de cazul fortuit, dar nu și de amnistie). În ipoteza apariției
concomitente a două cauze din aceeași categorie, se dă eficiență celei plasate proritar
în enumerarea de la art. 16 din Codul de procedură penală; spre exemplu,”fapta nu
este prevăzută de legea penală” înlătură existența unei cauze justificative (nu se pune
problema justificării a ceea ce legea penală nu incriminează).
Dacă impedimentele în exercitarea acțiunii penale apar succesiv, se adoptă
întotdeauna primul. Spre exemplu, dacă s-a retras plângerea prealabilă, procurorul
clasează cauza fără a mai verifica dacă fapta există și are caracter penal, întrucât nu
mai există cadrul procesual pentru a derula alte acte de urmărire penală18.
18
Dispozițiile art. 319 din Codul de procedură penală permit însă suspectului sau inculpatului să solicite expres
continuarea urmăririi, situație în care aceasta se va relua.
58
Clasarea, ca soluţie de netrimitere în judecată, se dispune de regulă de procuror. În
cazul prevăzut de art. 318 alin. (15) lit. b) din Codul de procedură penală, ea va fi
adoptată de judecătorul de cameră preliminară (ipoteza în care, fiind sesizat cu o
cerere de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală dispusă de procuror,
judecătorul o respinge, desfiinţează soluţia de renunţare şi constată un impediment în
exercitarea acţiunii penale).
Clasarea se dispune de procuror printr-o ordonanţă, care trebuie să conţină, pe lângă
menţiunile obligatorii prevăzute de lege [cele arătate de art. 286 alin. (2) din Codul de
procedură penală], şi dispoziţii cu privire la alte chestiuni, şi anume:
a) ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, cu precizarea că, după menţinerea
măsurii asigurătorii, dacă persoana vătămată nu exercită acţiunea civilă în faţa
instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanţei de clasare,
măsura asigurătorie încetează de drept (spre exemplu, dacă în timpul urmăririi penale
s-a luat o măsură asigurătorie, în momentul în care se adoptă soluţia clasării cauzei
penale, procurorul poate să menţină sechestrul asigurător; în această situaţie, dacă
persoana vătămată nu introduce acţiune civilă în faţa instanţei civile, în termen de 30
de zile de la comunicarea soluţiei, sechestrul încetează de drept). Decizia de ridicare
sau menținere a măsurii asigurătorii nu este una arbitrară, ci se adoptă în raport de
temeiul clasării și de scopul pentru care fusese luată măsura asigurătorie. Astfel,
măsurile asigurătorii instituite pentru a garanta pedeapsa amenzii se ridică, pentru că
procurorul nu trimite pe nimeni în judecată. Se ridică și măsurile asiguratorii luate
pentru a garanta confiscarea extinsă, pentru că această măsură de siguranță se dispune
numai în caz de condamnare [art. 1121 alin. (1) din Codul penal]. În schimb, măsurile
asigurătorii care garantează confiscarea specială pot fi menținute, această măsură de
siguranță putând fi dispusă și în cazul comiterii unor fapte prevăzute de legea penală,
care nu sunt infracțiuni19. În ipoteza măsurilor asigurătorii luate pentru a garanta
repararea pagubei, acestea vor fi ridicate în unele situații (spre exemplu, dacă s-a
dispus clasarea pe temei că fapta nu există) și vor fi menținute în altele (de pildă, dacă
temeiul clasării este lipsa caracterului penal al faptei, procurorul constatând că este
vorba de un delict care atrage însă răspunderea civilă, sau dacă temeiul clasării este
19
Spre exemplu, potrivit art. 112 alin. (1) lit b) din Codul penal, se confiscă bunurile care au fost folosite, în
orice mod, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului. Astfel, cu ocazia unei
percheziții domiciliare într-o cauză privitoare la fraude informatice, se constată că autorul este un minor de 13
ani; bunurile pe care acesta le-a folosit la comiterea faptei (laptop, stick etc.) se vor confisca, chiar dacă
procurorul va clasa cauza.
59
amnistia, instituție care înlătură răspunderea penală, dar nu și pe cea civilă).
Menținerea măsurilor asiguratorii este în beneficiul persoanei vătămate, al cărei
interes de a fi despăgubită în mod efectiv este astfel protejat (prin menținere se evită
riscul ca, până la sesizarea de către persoana vătămată a instanței civile, făptuitorul să
își înstrăinează bunurile și să devină insolvabil). Acest beneficiu nu este însă unul
perpetuu, ci funcționează numai sub condiția ca victima să se adreseze într-un timp
scurt instanței civile (30 de zile). Dacă persoana vătămată este lipsită de diligență și
sesizează instanța civilă după un timp mai îndelungat, măsura asiguratorie încetează
de drept (victima păstrează dreptul de a introduce acțiunea civilă, dar pierde avantajul
indisponibilizării bunurilor autorului faptei ilicite);
b) restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii (în cazul în care s-au ridicat bunuri în
timpul urmăririi penale sau dacă s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe
cauţiune, se dispune restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii plătite). Cauțiunea se
restituie întotdeauna, chiar dacă inculpatul s-a sustras de la activitatea procesuală [art.
217 alin. (8) din Codul de procedură penală]. În situația în care clasarea s-a datorat
decesului inculpatului, cauțiunea trebuie restituită moștenitorilor acestuia;
c) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de
siguranţă a confiscării speciale şi, respectiv, cu propunerea de desfiinţare totală sau
parţială a unui înscris (aceste măsuri sunt de competenţa judecătorului de cameră
preliminară, chiar dacă, spre exemplu, s-a dat o soluţie de absolvire de răspundere
penală pentru incidenţa prescripţiei sau pentru retragerea plângerii prealabile). Spre
exemplu, sesizarea judecătorului pentru desființarea unui înscris intervine în cauzele
în care se cercetează infracțiuni de fals, dar se dispune clasarea întrucât inculpatul a
decedat ori fapta s-a prescris. Explicația constă în aceea că, dacă înscrisul nu ar fi
desființat, el ar continua să producă efecte în circuitul juridic, deși este nereal.
Procedura de confiscare sau desființare a înscrisurilor în caz de clasare este prevăzută
la art. 5491 din Codul de procedură penală;
d) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după
caz, de confirmare, înlocuire sau încetare a măsurii de siguranţă a obligării la
tratament medical sau a internării medicale. Sesizarea este necesară, spre exemplu, în
acele ipoteze în care s-a dispus clasarea pe temeiul iresponsabilităţii făptuitorului, care
este bolnav mintal, faţă de acesta impunându-se luarea unei măsuri de siguranţă cu
caracter medical. Judecătorul de cameră preliminară va fi sesizat atât în ipotezele în
care cele două măsuri de siguranţă fuseseră luate, cu caracter provizoriu, pe parcursul
60
urmăririi penale (sesizarea având ca scop, în acest caz, confirmarea, înlocuirea sau
încetarea măsurii) cât şi în situaţia în care se propune luarea unei asemenea măsuri
odată cu rezolvarea cauzei prin clasare. Procedura de soluţionare a propunerii
procurorului este prevăzută la art. 246 alin. (13) din Codul de procedură penală, care
se aplică în mod corespunzător;
e) cheltuielile judiciare (procurorul trebuie să verifice cui aparţine culpa procesuală,
pentru a putea stabili în sarcina cui cad cheltuielile judiciare);
f) menţiuni cu privire la măsurile de siguranţă provizorii, dacă s-au luat asemenea
măsuri (spre exemplu, dacă s-a dispus luarea provizorie a internării medicale sau a
obligării la tratament medical, se vor face menţiuni despre aceasta în ordonanţa de
clasare);
g) constatarea încetării de drept a măsurilor preventive şi, dacă măsura preventivă
era privativă de libertate, dispoziţia de punere de îndată în libertate a celui reţinut sau
arestat (dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză). În cazul în care inculpatul este
arestat preventiv, procurorul va înştiinţa prin adresă administraţia locului de deţinere
cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive. Dacă inculpatul este arestat la
domiciliu, procurorul trebuie să comunice încetarea de drept a măsurii organului de
poliţie desemnat cu supravegherea.
Toate mențiunile mai sus arătate se vor regăsi și în rechizitoriu, dacă soluția clasării
s-a dispus prin acest act procesual. De asemenea, dacă soluţia clasării a fost adoptată
de judecătorul de cameră preliminară, aceste menţiuni există (ele sunt indicate în
ordonanţa procurorului de renunţare la urmărirea penală şi produc efecte).
Clasarea de dispune de procuror fie din oficiu, fie la propunerea organului de
cercetare penală. Legea cere ca ordonanța să fie motivată în fapt și în drept în trei
ipoteze:
- când clasarea se dispune din oficiu de procuror (indiferent că este anterioară
începerii urmăririi penale ori după începerea urmăririi in rem sau după continuarea
acesteia in personam);
- când clasarea se dispune la propunerea organului de cercetare penală, după ce s-a
continuat in personam urmărirea penală (existând deci suspect în cauză). Motivarea
este obligatorie chiar dacă procurorul nu ar aduce niciun argument suplimentar față de
cele indicate în referatul cu propunerea de clasare, întocmit de organul de cercetare
penală;
- când clasarea se dispune in rem, la propunerea organului de cercetare penală, dar
61
procurorul nu își însușește argumentele acestuia (de pildă, polițistul propune clasarea
pe un anumit temei, dar procurorul decide că temeiul corect este altul). Per a
contrario, dacă procurorul este de acord cu argumentele organului de cercetare penală,
nu este necesar să indice motivele soluției și în ordonanță, acestea regăsindu-se oricum
în referatul cu propunerea de clasare.
Ordonanţa de clasare se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea,
suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate. În situația în care
ordonanța nu cuprinde motivarea în fapt și în drept, acestor persoane li se comunică și
o copie a referatului prin care organul de cercetare penală a propus clasarea.
Renunţarea la urmărirea penală

A. Condiții. Pentru a se adopta soluţia renunţării la urmărirea penală, trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) urmărirea penală să fi fost începută în cauză. Aşa cum am apreciat anterior,
renunţarea la urmărirea penală nu poate reprezenta o soluţie de neîncepere a urmăririi
penale;
b) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea ce formează obiectul cauzei să fie
amenda sau închisoarea de cel mult 7 ani. Conform art. 187 din Codul penal, prin
„pedeapsă prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care
incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor
de reducere sau de majorare a pedepsei. Prin urmare, dacă obiectul cauzei este
reprezentat de o tentativă, iar pentru infracţiunea consumată maximul special al
pedepsei prevăzute de lege este de 10 ani, renunţarea la urmărirea penală nu este
posibilă, chiar dacă regimul de sancţionare al tentativei presupune o reducere la
jumătate a limitelor speciale de pedeapsă (spre exemplu, această soluţie nu poate fi
adoptată în cazul tentativei de lipsire de libertate a unui minor). În schimb, dacă
maximul special pentru infracţiunea consumată este de cel mult 7 ani, renunţarea la
urmărirea penală poate fi dispusă chiar dacă autorul este un recidivist (nu constituie
însă şi o soluţie obligatorie, conduita avută de inculpat anterior comiterii faptei
reprezentând ea însăşi un criteriu de evaluare a interesului public);
c) infracţiunea ce formează obiectul cauzei să nu fi avut ca urmare moartea
victimei. Această condiţie este una distinctă de cea privitoare la limitele de pedeapsă,
astfel că renunţarea la urmărirea penală nu poate fi adoptată în cazul niciunei
infracţiuni care s-a soldat cu decesul persoanei vătămate, chiar dacă aceasta ar fi
62
sancţionată de lege cu o pedeapsă sub 7 ani închisoare; spre exemplu, nu se poate
renunţa la urmărirea penală în cazul uciderii din culpă în varianta tip [art. 192 alin. (1)
din Codul penal - maxim special de 5 ani]. Interdicţia operează indiferent că moartea
victimei a fost un rezultat intenţionat, praeterintenţionat sau din culpă;
d) să se constate că nu există un interes public în urmărirea respectivei fapte.
Inexistenţa interesului public se verifică în raport cu anumite criterii, şi anume:
conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, împrejurările
concrete de săvârşire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea
infracţiunii eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea
procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data
comiterii ei, atitudinea procesuală a persoanei vătămate, disproporţia vădită între
cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor
produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii. După cum se poate
observa, toate aceste elemente se referă la faptă (de altfel, şi expresia folosită de
legiuitor, atunci când vorbeşte despre adoptarea acestei soluţii, este în sensul că nu
există un interes public pentru urmărirea faptei respective). Acestor criterii de
stabilire a interesului public li se mai adaugă şi cele legate de persoana făptuitorului,
dacă este cunoscut; astfel, în această situaţie, la stabilirea interesului public se vor
avea în vedere şi persoana suspectului sau inculpatului, conduita avută de acesta
anterior şi după săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor infracţiunii.
Din cele de mai sus rezultă că renunţarea la urmărirea penală se poate dispune atât în
cauzele cu autor necunoscut, cât şi în cele în care s-a început urmărirea penală in
personam ori în care s-a pus deja în mişcare acţiunea penală. De asemenea, dacă în
cauză există suspect sau inculpat, nu are relevanță dacă acesta este o persoană fizică
sau juridică, soluția putând fi adoptată în ambele ipoteze.
Renunţarea la urmărirea penală este posibilă numai în cazurile în care fapta
constituie infracţiune şi nu se constată niciun impediment în tragerea la răspundere
penală dintre cele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală.
Temeiul acestei soluţii constă în lipsa interesului public în urmărirea infracţiunii. Prin
urmare, renunţarea la urmărirea penală are caracter subsidiar faţă de clasare.
Ordonanţa de renunţare la urmărirea penală cuprinde menţiunile generale prevăzute
de art. 286 alin. (2) şi pe cele arătate la art. 315 alin. (2)-(4) din Codul de procedură
penală, dispoziţii cu privire la obligaţiile impuse suspectului sau inculpatului (dacă
63
există în cauză), termenul până la care acestea trebuie îndeplinite şi sancţiunea ce
intervine în caz de neîndeplinire. Ordonanța trebuie întotdeauna motivată de procuror,
dispozițiile art. 315 alin. (5) din Codul de procedură penală nefiind aplicabile.
Dacă soluţia este dispusă prin rechizitoriu, acesta va fi cuprinde aceleaşi menţiuni.
Singurul titular al acestei soluţii este procurorul.
B. Obligații asociate soluției. Dacă în cauză există suspect sau inculpat, procurorul
poate dispune, dacă apreciază necesar, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe
dintre următoarele obligaţii:
– să înlăture consecinţele faptei penale, să repare paguba produsă sau să stabilească
împreună cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia. De cele mai multe ori,
înlăturarea consecinţelor faptei înseamnă repararea prejudiciului, motiv pentru care
legiuitorul a reglementat această obligaţie în mod alternativ (fie se înlătură direct
consecinţele faptei, fie se poate încheia chiar o tranzacţie între partea civilă şi cel care
are calitatea de suspect/inculpat);
– să ceară public scuze persoanei vătămate (spre exemplu, această obligaţie se poate
fixa în cazul infracţiunilor comise în public, ea reprezentând o compensaţie morală
pentru victimă – inculpatul poate fi obligat să ceară scuze persoanei vătămate în
acelaşi loc în care a comis infracţiunea şi în prezenţa unui număr comparabil de
persoane cu cele care au fost de faţă la săvârșirea faptei);
– să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru o perioadă
cuprinsă între 30-60 de zile (această obligaţie nu se poate dispune însă dacă, din cauza
stării de sănătate, suspectul sau inculpatul nu poate presta munca);
– să urmeze un program de consiliere (spre exemplu, această îndatorire se poate fixa
în cazul celor care săvârşesc fapte de tulburare a ordinii publice).
Instituirea acestor îndatoriri nu este obligatorie, ci reprezintă o facultate pentru
procuror. Spre exemplu, pot fi întâlnite situaţii în care fapta nu s-a comis în public,
paguba a fost deja acoperită în mod voluntar de inculpat, acesta nu poate presta muncă
din cauza unor afecţiuni ale stării de sănătate, iar procurorul apreciează că nu se
impune, în raport de natura infracţiunii, ca inculpatul să urmeze un program de
consiliere.
Decizia privind stabilirea obligaţiilor se ia după consultarea suspectului sau
inculpatului. Procedura consultării trebuie consemnată într-un proces verbal.
Omisiunea procurorului de a-l consulta pe suspect sau inculpat cu privire la obligații
atrage sancţiunea nulităţii relative a dispoziţiei de instituire a acestora.
64
Pentru îndeplinirea obligaţiilor, procurorul stabileşte un termen, care poate fi de
maxim 6 luni pentru fiecare dintre obligaţiile prevăzute de lege, cu excepţia obligaţiei
asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă, pentru care termenul este de
maxim 9 luni. Termenul curge de la momentul când ordonanţa de renunţare la
urmărirea penală sau dispoziția de renunțare din rechizitoriu a fost comunicată
suspectului sau inculpatului.
Legiuitorul a prevăzut şi o sancţiune în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă, în
termenele stabilite, a obligaţiilor dispuse, aceasta fiind revocarea de către procuror a
ordonanţei de renunţare la urmărirea penală. Revocarea intervine doar în ipoteza
neexecutării culpabile a obligaţiilor, nu şi atunci când inculpatul face dovada că s-a
aflat în imposibilitate obiectivă să le îndeplinească (spre exemplu, i s-a impus
îndatorirea de a presta muncă în folosul comunităţii, dar aceasta nu s-a efectuat pe
fondul unui accident ulterior, soldat cu pierderea totală a capacităţii de muncă; i s-a
fixat obligația de a acoperi prejudiciul, pe care nu a executat-o în integralitate din
cauza lipsei disponibilităților bănești, dar a achitat o parte corespunzător posibilităților
sale).
Revocarea pentru neîndeplinirea cu rea-credință a obligațiilor este în principiu
obligatorie. Prin excepție, există o ipoteză de revocare facultativă; astfel, art. 88 alin.
(4) din Legea nr. 253/2013 arată că, atunci când s-a fixat îndatorirea de a cere public
scuze persoanei vătămate, dacă procurorul constată că mesajul transmis acesteia de
inculpat nu reprezintă o cerere de scuze sau nu a fost respectată condiția publicității,
”va dispune transmiterea unui alt mesaj sau (s.n.) va revoca ordonanța prin care s-a
renunțat la urmărire” (așadar, în această situație, procurorul poate alege să nu revoce
ordonanța).
În situația în care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală față de mai mulți
inculpați, revocarea va opera doar față de cei care nu și-au îndeplinit cu rea-credință
îndatoririle impuse de procuror.
Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau, după caz, prezentarea
motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului sau inculpatului.
C. Procedura. Soluţia renunţării la urmărirea penală, dispusă de procuror, se supune
unei proceduri de verificare a legalității și temeiniciei.
O primă verificare se realizează de procurorul ierarhic superior celui care a dispus
soluţia. În urma verificării se poate infirma soluţia, caz în care urmărirea penală se va
relua.
65
Dacă procurorul ierarhic superior constată legalitatea și temeinicia soluției de
renunţare la urmărirea penală, ordonanţa:
- se comunică, în copie, persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului,
celorlalte părţi şi persoanei vătămate sau, după caz, altor persoane interesate (aşadar,
comunicarea copiei către aceste persoane se realizează numai după ce soluţia a fost
verificată și confirmată de procurorul ierarhic superior, iar nu înainte. Dacă soluția a
fost infirmată, ea nu se comunică întrucât nu mai există);
- se transmite, spre confirmare, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă (dacă procurorul
ierarhic superior a infirmat ordonanța, aceasta nu se transmite spre confirmare
judecătorului întrucât soluția de renunțare la urmărirea penală nu mai există).
Dispoziţiile art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală arată că transmiterea
spre confirmare la judecător se face în termen de 10 zile de la data la care ordonanţa
de renunţare la urmărirea penală a fost "emisă", ceea ce presupune că în interiorul
acestui termen trebuie realizată şi verificarea de către procurorul ierarhic superior.
Soluţia este discutabilă, fiind probabil rezultatul unei greşeli de redactare a textului de
lege; considerăm că termenul ar trebui să curgă de la momentul verificării legalităţii şi
temeiniciei ordonanţei de către procurorul superior.
Competența de verificare a temeiniciei și legalității renunțării la urmărirea penală
aparține judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termen de soluţionare a cererii de
confirmare. Şedinţa se desfăşoară în cameră de consiliu, cu citarea persoanei care a
făcut sesizarea, suspectului, inculpatului, celorlalte părţi, a persoanei vătămate şi, după
caz, a altor persoane interesate (neprezentarea acestora nu împiedică soluţionarea
cererii). Participarea procurorului este obligatorie.
Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de
renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de
urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate. Aşadar, este posibilă suplimentarea
probatoriului, dar numai prin înscrisuri.
Cererea de confirmare se soluţionează prin încheiere. Soluţiile pot fi de admitere
sau de respingere, în acest din urmă caz existând două posibilităţi:
a) judecătorul respingere cererea de confirmare, desfiinţează soluţia de renunţare la
urmărirea penală şi dispune clasarea. În această ipoteză, judecătorul constată existenţa
66
unuia dintre cazurile de la art. 16 din Codul de procedură penală şi dispune el însuşi
clasarea, fără a mai trimite cauza la procuror;
b) judecătorul respingere cererea de confirmare, desfiinţează soluţia de renunţare la
urmărirea penală şi trimite cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală ori,
după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală. În
această situaţie urmărirea penală se reia, dacă între timp nu a intervenit vreun
impediment în exercitarea acţiunii penale (caz în care procurorul va dispune clasarea).
Încheierea prin care s-a pronunţat oricare dintre soluţiile mai sus indicate este
definitivă.
Potrivit art. 318 alin. (16) teza finală din Codul de procedură penală, dacă
judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală,
o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat. Considerăm
că această dispoziție legală trebuie interpretată în spiritul reglementării, o nouă soluție
de renunțare la urmărirea penală neputând fi adoptată de procuror cu privire la aceeași
persoană. Spre exemplu, este posibil ca, ulterior respingerii de către judecător a cererii
de confirmare a soluției, să se descopere un nou participant la comiterea aceleiași
infracțiuni (necunoscut până atunci), care este însă minor de 14 ani și o lună; apreciem
că, ținând cont de vârsta acestuia și de lipsa antecendentelor penale, se poate dispune
față de el renunțarea la urmărirea penală.
Trimiterea în judecată
Trimiterea în judecată se realizează, numai de procuror, prin rechizitoriu sau prin
acord de recunoaștere a vinovăției.
Este posibil ca în aceeaşi cauză penală să se adopte soluţii diferite în raport de fapte
ori inculpaţi diferiţi (spre exemplu, un inculpat este trimis în judecată, faţă de celălalt
se dispune clasarea); în acest caz, soluţiile de clasare şi renunţare la urmărirea penală
vor fi cuprinse în rechizitoriu.
Conţinutul rechizitoriului este similar cu cel din vechea reglementare. Există totuşi
o diferenţă importantă, anume aceea că nu se poate dispune prin rechizitoriu punerea
în mişcare a acţiunii penale. Prin urmare, în cauzele penale în care se preconizează
trimiterea în judecată, anterior emiterii rechizitoriului este obligatoriu să se pună în
mişcare acţiunea penală prin ordonanţă.
Trimiterea în judecată prin rechizitoriu se dispune de procuror dacă sunt îndeplinite
cumulativ două seturi de condiții, unul privitor la procedura derulată în faza de
67
urmărire penală, celălalt referitor la fondul cauzei. Astfel:
A. din analiza dosarului de urmărire penală trebuie să rezulte îndeplinirea
următoarelor condiții procedurale:
- să fi fost respectate, în cursul urmăririi penale, dispozițiile legale care garantează
aflarea adevărului (spre exemplu, cele privitoare la asistența juridică obligatorie a
părților și subiecților procesuali principali, cele privitoare la confirmarea actelor
procesuale pentru care legea impune o asemenea condiție etc.). Neîndeplinirea acestei
cerințe atrage necesitatea refacerii actelor nelegale, nefiind altfel posibilă trimiterea în
judecată;
- urmărirea penală să fie completă (procurorul verifică dacă au fost efectuate toate
actele de urmărire penală necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, iar
dacă constată că se mai impune întreprinderea altor activități procesuale, nu va
dispune trimiterea în judecată mai înainte de realizarea acestora);
- să existe probele necesare și legal administrate (procurorul evaluează caracterul
complet al probatoriului și respectarea principiilor legalității și loialității în
administrarea probelor. Dacă apreciază că probatoriul este incomplet, va dispune
administrarea de noi mijloace de probă necesare pentru aflarea adevărului și lămurirea
cauzei sub toate aspectele. Dacă procurorul constată caracterul nelegal sau neloial al
unor probe, le va exclude el însuși, trimiterea în judecată neputând fi dispusă pe bază
de probe ilegale).
B. din evaluarea materialului probator legal administrat trebuie să rezulte
îndeplinirea următoarelor condiții referitoare la fondul cauzei:
- fapta există și constituie infracțiune [dacă constată că fapta nu există în
materialitatea sa ori că, deși există, nu întrunește condițiile pentru a fi infracțiune,
procurorul dispune clasarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a), b) sau d) din Codul de
procedură penală];
- fapta a fost săvârșită de inculpat [dacă constată că probele legal administrate sunt
insuficiente pentru a concluziona că inculpatul este persoana care a comis infracțiunea,
iar alte mijloace de probă nu mai pot fi administrate, procurorul dispune clasarea în
temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală];
- inculpatul răspunde penal [dacă constată că subzistă vreunul dintre impedimentele
în tragerea la răspundere penală, procurorul dispune clasarea în temeiul art. 16 alin. (1)
lit. e)-j) din Codul de procedură penală];
- există interes public în tragerea la răspundere penală a inculpatului [în caz contrar,
68
procurorul dispune renunțarea la urmărirea penală].
Rechizitoriul este actul de trimitere în judecată şi de sesizare a instanţei. El se
limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde:
– menţiunile generale prevăzute la art. 286 alin. (2) din Codul de procedură penală
(denumirea parchetului, data emiterii, numele, prenumele și calitatea procurorului care
l-a întocmit etc.);
– datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea ei juridică.
Rechizitoriul trebuie să cuprindă o descriere în detaliu, precisă și clară, a faptelor
pentru care inculpatul este trimis în judecată, astfel încât atât acesta cât și instanța să
înțeleagă care este activitatea materială ce formează obiectul acuzației și pe care
trebuie să o judece. Descrierea faptei se face prin raportare la mijloacele de probă
administrate în cauză, astfel că procurorul trebuie să le evalueze și să indice din care
probe rezultă diferitele aspecte ale activității materiale pe care o impută inculpatului.
Se impune să se analizeze și apărările formulate de inculpat, procurorul arătând de ce,
eventual, nu le ia în considerare. Starea de fapt trebuie raportată la normele de
incriminare, analizându-se elementele constitutive ale infracțiunii (latura obiectivă,
latura subiectivă) și realizându-se astfel încadrarea juridică a faptei. Se impune
indicarea nu numai a textului de lege care incriminează fapta, dar și mențiuni asupra
altor instituții de drept penal incidente în cauză (de pildă, forma continuată a
infracțiunii, cu indicarea numărului de acte materiale și individualizarea lor în timp și
spațiu, reținerea concursului de infracțiuni, tentativa, circumstanțele atenuante sau
agravante etc.). Claritatea rechizitoriul sub aspectul descrierii faptei și a încadrării ei
juridice sunt esențiale pentru buna desfășurare a judecății în cauză, întrucât instanța
trebuie să înțeleagă exact care sunt acuzațiile pe care procurorul le aduce inculpatului;
– indicarea probelor şi a mijloacelor de probă. Procurorul trebuie să menționeze
distinct mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, chiar dacă s-a
referit la ele și în descrierea stării de fapt;
- date privind persoana inculpatului. Procurorul va indica elemente privitoare
profilul psiho-comportamental al inculpatului (spre exemplu, starea civilă, mediul
familial, nivelul de educație, atitudinea adoptată în cursul urmăririi penale,
antecedentele penale rezultate din fișa de cazier judiciar, împrejurarea că este implicat
concomitent și în alte cauze penale etc.). Aceste informații sunt necesare instanței
pentru a cunoaște persoana pe care urmează să o judece, dar și pentru a putea da
eficiență anumitor instituții de drept penal (de pildă, recidiva);
69
- date privind urmărirea penală. Se menționează modalitatea de sesizare a organelor
judiciare (plângere, denunț, plângere prealabilă, sesizare din oficiu etc.), numărul și
data actului de începere a urmăririi penale, a ordonanței de continuare in personam a
urmăririi penale, a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale, a ordonanței de
suspendare a urmăririi penale, mențiuni privitoare la asistența juridică a inculpatului
pe parcursul urmăririi penale etc.;
– stabilirea cheltuielilor judiciare. În rechizitoriu se precizează atât cuantumul
acestora cât și persoana care trebuie să le suporte, iar dacă sunt mai mulți inculpați
procurorul va indica partea din cheltuieli ce cade în sarcina fiecăruia dintre ei;
- mențiuni privind măsurile preventive și măsurile asiguratorii luate în cauză. Se
indică, de pildă, data și numărul ordonanței de reținere, perioada în care suspectul sau
inculpatul a fost reținut, instanța care a dispus arestarea preventivă și arestul la
domiciliu, actul prin care s-au luat și prelungit aceste măsuri, perioada de arest,
încheierea de înlocuire a acestor măsuri preventive cu măsura controlului judiciar
propriu-zis sau pe cauțiune, actul prin care s-a instituit sechestrul asupra unor bunuri
sau poprirea etc. Asemenea mențiuni sunt necesare pentru că, spre exemplu, în ipoteza
condamnării, instanța trebuie să deducă durata măsurilor preventive privative de
libertate din pedeapsa aplicată;
– dacă este cazul, propuneri privind de luarea, menţinerea, revocarea sau înlocuirea
unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii;
– dacă este cazul, propunerea de luare a unei măsuri de siguranţă cu caracter
medical;
- date privind latura civilă a cauzei. Se indică dacă în cauză s-a exercitat sau nu
acțiune civilă, care este cuantumul solicitat al despăgubirilor, dacă s-au acoperit ori nu
până la acest moment procesual etc. Aceste informații sunt necesare pentru că instanța
va fi investită și cu judecarea acțiunii civile în procesul penal, dacă ea a fost exercitată
în cursul urmăririi penale;
– dispoziţia de trimitere în judecată. Prin aceasta procurorul își manifestă voința
trimiterii în judecată a inculpatului, motiv pentru care va trebuie să arate, din nou,
încadrarea juridică completă a faptei pentru care sesizează instanța și să indice explicit
instanța căreia îi trimite dosarul, considerând-o competentă să judece acea cauză. Dacă
inculpatul se află în stare de arest, se va face mențiune în acest sens;
– numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu indicarea
calităţii lor în proces (inculpat, parte civilă, martor etc.), şi locul unde urmează a fi
70
citate.
Rechizitoriul sesizează în mod legal instanţa numai dacă, în prealabil, este verificat
sub aspectul legalităţii şi temeiniciei şi confirmat de procurorul ierarhic superior
celui care l-a întocmit. Verificarea și confirmarea de către procurorul ierarhic superior
sunt obligatorii indiferent că rechizitoriul a fost întocmit într-o cauză în care urmărirea
penală a fost efectuată de procuror sau de organul de cercetare penală. Lipsa din
cuprinsul rechizitoriului a mențiunii ”verificat sub aspectul legalității și temeiniciei”
atrage neregularitatea actului de sesizare a instanței.
Odată confirmat, rechizitoriul se trimite instanţei competente să judece cauza în
fond, însoţit de dosarul cauzei şi de un număr necesar de copii certificate, pentru a fi
comunicate inculpaţilor (indiferent că aceștia sunt în libertate sau în stare de arest).
Dacă inculpatul nu cunoaşte limba română, se iau măsuri pentru traducerea autorizată
a rechizitoriului; de asemenea, dacă inculpatul este un cetăţean român aparţinând unei
minorităţi naţionale, i se va comunica o traducere a rechizitoriului în limba maternă,
dacă cere aceasta. După cum se poate observa, procurorul care întocmește rechizitoriul
nu îl comunică inculpatului, această sarcină revenind judecătorului de cameră
preliminară de la instanța care a fost sesizată în vederea judecării cauzei [art. 344 alin.
(2) din Codul de procedură penală].
Trimiterea în judecată se poate realiza și prin acord de recunoaștere a vinovăției20.
Din momentul sesizării instanței prin rechizitoriu sau prin acord de recunoaștere a
vinovăției, organul de urmărire penală se dezînvestește și, prin urmare, nu mai poate
efectua acte de urmărire penală în cauză (pentru aceasta este necesară o nouă învestire,
care se poate produce doar prin reluarea urmăririi penale).
Exemple
La data de 12.03.2016, procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria
Satu Mare a început urmărirea penală in rem cu privire la comiterea infracţiunii de
act sexual cu un minor, prevăzută de art. 220 alin. (1) din Codul penal. Ulterior, s-a
dispus continuarea urmăririi penale faţă de suspectul T.G.H., reţinându-se că acesta,
în vârstă de 18 ani, a întreţinut un raport sexual consimţit cu numita I.V., pe atunci
în vârstă de 14 ani şi 5 luni.
La data de 18.01.2017 procurorul a dispus renunţarea la urmărirea penală, soluţie
20
Procedura acordului de recunoaștere a vinovăției va fi analizată în cuprinsul Unității de învățare nr. 7.
71
confirmată de judecătorul de cameră preliminară.
Pentru a se dispune această soluţie s-au avut în vedere mai multe împrejurări de
fapt care au condus la aprecierea organelor judiciare că lipseşte interesul public în
urmărirea respectivei infracţiuni, şi anume:
- suspectul şi persoana vătămată convieţuiau de circa 5 luni la domiciliul
primului, cu consimţământul părinţilor lor;
- atât suspectul cât şi persoana vătămată făceau parte din comunitatea rromă,
pentru care este specifică înfiinţarea familiilor mult mai deverem decât în mod
obişnuit;
- în urma raportului sexual a rezultat un copil, iar eventuala sancţionare penală a
tatălui nu ar fi fost în interesul acestuia, care ar fi fost lipsit de sprijinul material şi
moral al unuia dintre părinţi la o vârstă fragedă;
- persoana vătămată a înştiinţat organul de urmărire penală că nu doreşte să
participe la procesul penal.
Prin rechizitoriu procurorul poate dispune:

a) punerea în mişcare a acţiunii penale;
b) clasarea cauzei penale;
c) numai trimiterea în judecată a inculpatului.
4.4. Rezumat
Urmărirea penală se finalizează fie cu o soluție de trimitere în judecată, fie cu o

soluție de netrimitere în judecată. Soluțiile prin care urmărirea penală se
finalizează aparțin exclusiv procurorului.
Soluțiile de netrimitere în judecată sunt: clasarea și renunțarea la urmărirea
penală.
Soluţia clasării poate interveni pentru una dintre următoarele două ipoteze
alternative: a) nu se poate începe urmărirea penală, întrucât sesizarea nu
îndeplineşte condiţiile esenţiale de formă sau de fond; b) există vreunul dintre
cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Renunţarea la urmărirea penală se dispune dacă sunt îndeplinite următoarele
condiții: a) urmărirea penală să fi fost începută în cauză; b) pedeapsa prevăzută de
72
lege pentru infracţiunea ce formează obiectul cauzei să fie amenda sau închisoarea
de cel mult 7 ani; c) infracţiunea ce formează obiectul cauzei să nu fi avut ca urmare
moartea victimei; d) să se constate că nu există un interes public în urmărirea
respectivei fapte. Soluţia renunţării la urmărirea penală, dispusă de procuror, se
supune unei proceduri de verificare a legalității și temeiniciei. O primă verificare se
realizează de procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia. Dacă
procurorul ierarhic superior constată legalitatea și temeinicia soluției de renunţare la
urmărirea penală, ordonanţa se transmite, spre confirmare, judecătorului de cameră
preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă.
Trimiterea în judecată se realizează, numai de procuror, prin rechizitoriu sau
prin acord de recunoaștere a vinovăției.
Rechizitoriul este actul de trimitere în judecată şi de sesizare a instanţei.
Soluţia calsării poate fi dispusă de:

a) procuror
b) organul de cercetare penală
c) judecătorul de cameră preliminară
La data de 12.05.2017, numitul Ionescu Ion a depus la Parchetul de pe lângă

Judecătoria sectorului 4 București o plângere prealabilă cu privire la săvârșirea
împotriva sa, la data de 07.01.2017, de către numitul Mihai Georgescu, a
infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (1) Cod penal.
În fapt, s-a reținut că la data de 07.01.2017, numitul Ionescu Ion își sărbătorea
ziua onomastică la barul ”La șosea” situat pe raza sectorului 4 al mun. București.
Numitul Mihai Georgescu fusese invitat la acest eveniment, alături de alte persoane.
Pe fondul stării accentuate de beție în care participanții ajunseseră, numitul Mihai
Georgescu s-a luat la ceartă cu numitul Ionescu Ion, imputându-i neplata unei
datorii mai vechi, context în care Mihai Georgescu l-a lovit pe numitul Ionescu Ion
73
cu pumnul în zona feței, cauzându-i o echimoză, după care a fugit de la locul faptei.
În urma altercației, numitul Ionescu Ion s-a deplasat la serviciul de medicină
legală, fiindu-i eliberat certificatul medico-legal nr. 12/07.01.2017, prin care s-a
stabilit necesitatea a 11 zile de îngrijiri medicale.
În cauză, s-a început urmărirea penală in rem.
Fiind audiat, numitul Mihai Georgescu a recunoscut fapta. Au fost audiați și
martorii Radu Enache, Alexandra Popescu și George Mihalcea, toți prezenți la
eveniment, care au confirmat actul de lovire a victimei Ionescu Ion de către Mihai
Georgescu.
În cauză nu s-au luat măsuri preventive și nici măsuri asiguratorii.
Sunteți procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București și
aveți în instrumentare dosarul penal constituit ca urmare a plângerii prealabile
depuse de numitul Ionescu Ion.
Întocmiți ordonanța cu propunerea de clasare a cauzei.

74
RELUAREA URMĂRIRII PENALE
Cuprins:
5.1. Introducere
5.2. Obiective
5.3. Reluarea urmăririi penale
5.4. Rezumat
5.1. Introducere
În această unitate se vor expune ipotezele în care urmărirea penală se poate reluaa,
după ce anterior cauza primise o soluţie specifică urmăririi penale.
5.2. Obiective
 determinaţi situaţiile de reluare a urmăririi penale
 stabiliţi procedura ce trebuie urmată în fiecare ipoteză de reluare a urmăririi
penale
 identificaţi deosebirile între diferitele situaţii de reluare a urmăririi penale.
§5.3. Reluarea urmăririi penale
Codul de procedură penală instituie trei situaţii de reluare a urmăririi penale, toate
fiind condiţionate de împrejurarea de a nu fi intervenit între timp vreo cauză care
75
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal 21. La
acestea apreciem că se adaugă și o alte două situații, implicite.
Astfel, urmărirea penală se reia în caz de:
A. Încetare a cauzei de suspendare. Este vorba despre situaţia în care încetează
cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale, în oricare dintre cele trei ipoteze
de suspendare analizate mai sus.
Dacă urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta va dispune, din oficiu,
reluarea urmăririi penale, iar în cazul în care urmărirea penală este supravegheată de
procuror şi efectuată de organul de cercetare penală, la propunerea acestuia, procurorul
va dispune reluarea urmăririi penale. În ambele ipoteze, reluarea se dispune prin
ordonanţă.
Dacă suspendarea a fost determinată de procedura medierii, reluarea se dispune
atunci când procurorul fie primește procesul-verbal din care rezultă eșecul procedurii,
fie constată expirarea termenului de 3 luni fără ca medierea să fi ajuns la un rezultat.
Reluarea urmăririi penale după încetarea cauzei de suspendare nu se supune
confirmării de către judecător.
B. Restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară. Legea are în
vedere două ipoteze în care judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea
cauzei la parchet, respectiv atunci când:
1. a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale [art. 346 alin. (3) lit.
b) din Codul de procedură penală]. În această ipoteză, reluarea se dispune prin
ordonanța procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Reluarea
este necesară întrucât, fiind excluse toate probele, acuzația formulată de procuror prin
rechizitoriu nu mai are niciun fundament, impunându-se prin urmare readministrarea,
în condiții de legalitate, a mijloacelor de probă. Nu este obligatoriu ca, după efectuarea
urmăririi penale ulterior reluării, să se adopte din nou soluția de trimitere în judecată
[este posibil ca unele mijloace de probă să nu mai poată fi administrate – spre
exemplu, martorii care au decedat nu mai pot fi reaudiați – sau, chiar dacă sunt
readministrate, să nu conducă la același rezultat probator – spre exemplu,
supravegherea tehnică –, situație în care procurorul poate dispune clasarea, de pildă în
temeiul art. 16 lit. c) din Codul de procedură penală];
21
Dacă, între momentul la care urmărirea penală a fost întreruptă sau finalizată și cel la care se ivește cauza de
reluare, intervine vreunul dintre impedimentele de la art. 16 din Codul de procedură penală – spre exemplu,
aministia, decesul inculpatului, prescripția – urmărirea nu se reia.
76
2. rechizitoriul este neregulamentar întocmit, neregularitatea acestuia nu a fost
îndreptată de procuror în interiorul termenului prevăzut de lege (5 zile de la
comunicarea către parchet a încheierii prin care s-a constatat neregularitatea) şi această
neregularitate determină imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii. În
această ipoteză, reluarea se dispune de către conducătorul parchetului ori procurorul
ierarhic superior, numai atunci când acesta constată că pentru remedierea
neregularităţii este necesară efectuarea unor acte de urmărire penală. Prin urmare, în
acest caz, reluarea urmăririi penale nu este obligatorie. Spre exemplu, se poate
întâmpla ca imposibilitatea de a stabili obiectul sau limitele judecății să se datoreze
doar unor erori în redactarea rechizitoriului (de pildă, indicarea comiterii aceleiași
infracțiuni la două date diferite), deși din dosarul de urmărire penală starea de fapt
rezultă fără echivoc, situație în care pentru remedierea neclarităților actului de sesizare
nu este necesară efectuarea de noi acte de urmărire penală; prin urmare, într-o
asemenea situație nu se dispune reluarea, nefiind de efectuat alte acte de urmărire. În
schimb, dacă neregularitatea rechizitoriului, pe fondul căreia nu se poate stabili cu
precizie obiectului judecății, este chiar rezultatul unor omisiuni sau incoerențe în
efectuarea urmăririi penale (spre exemplu, indicarea săvârșirii aceleiași infracțiuni la
două date diferite este chiar rezultatul unor acte de urmărire penală care au condus la
această contradicție, pe care procurorul nu a lămurit-o), devine necesară efectuare de
noi acte de urmărire penală, astfel că această fază procesuală trebuie reluată.
Pe lângă situațiile de mai sus, urmărirea penală se reia, pentru identitate de rațiune,
și în alte două cazuri de restituire (neprevăzute expres de art. 334 din Codul de
procedură penală), anume:
3. când procurorul solicită restituirea cauzei la parchet, în condițiile art. 345 alin. (3)
din Codul de procedură penală. În acest caz, reluarea se dispune prin ordonanța
procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Reluarea urmăririi
penale operează numai dacă este necesară efectuarea de noi acte de urmărire penală, în
raport de constatările judecătorului de cameră preliminară. Spre exemplu, judecătorul
constată neregularități ale rechizitoriului, iar procurorul solicită restituirea cauzei
întrucât apreciază că în termenul legal de 5 zile nu le poate remedia, chiar dacă pentru
remediere nu este necesară efectuarea de noi acte de urmărire penală. În această
ipoteză, urmărirea penală nu se reia. Dacă însă judecătorul a exclus o parte dintre
probe sau a anulat unele dintre actele de urmărire penală, iar procurorul apreciază că în
lipsa acestora trimiterea în judecată nu se mai susține, urmărirea penală va fi reluată
77
pentru a se readministra respectivele probe (sau unele noi) ori pentru a se reface actele
de urmărire penală anulate;
4. când procurorul nu comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menține
sau nu dispoziția de trimitere în judecată, în termenul de 5 zile prevăzut de art. 345
alin. (3) din Codul de procedură penală. Și în această ipoteză, reluarea se dispune prin
ordonanța procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Nici în
acest caz reluarea urmăririi penale nu este obligatorie, distincțiile făcute mai sus (pct.
3) păstrându-și valabilitatea.
Având în vedere că, în toate situațiile analizate, restituirea cauzei la parchet se
dispune de judecătorul de cameră preliminară, reluarea urmăririi nu se mai supune
confirmării acestuia.
C. Redeschidere a urmăririi penale. Există mai multe ipoteze de redeschidere a
urmăririi penale, trei fiind prevăzute expres la art. 335 din Codul de procedură penală,
iar altele deducându-se din ansamblul reglementării. Astfel, redeschiderea urmăririi
penale are loc în următoarele situații:
1. invalidarea soluţiei de clasare [ipoteză prevăzută de art. 335 alin. (1)-(2) din
Codul de procedură penală], care are în conţinutul său alte două subipoteze, respectiv:
– fie se constată că nu a existat împrejurarea care a determinat clasarea [spre
exemplu, în cazul unei infracțiuni de act sexual cu un minor, procurorul dispune
clasarea pentru intervenția prescripției răspunderii penale, calculând în mod eronat
termenul de prescripție de la data săvârșirii infracțiunii, deși, potrivit art. 154 alin. (4)
din Codul penal, acesta curge de la data când victima a devenit majoră sau, după caz,
de la data decesului victimei înainte de majorat22];
– fie se constată că au apărut fapte sau împrejurări noi care invalidează împrejurarea
avută în vedere pentru soluţia de clasare [spre exemplu, se dispune clasarea întrucât
din actele efectuate în cauză nu rezultă suficiente probe că inculpatul a săvărșit
infracțiunea, iar alte acte de urmărire penală nu se mai întrevăd. Ulterior, într-un alt
dosar penal aflat pe rolul altui parchet, un martor – de a cărui existență nu se știuse în
prima cauză – aduce informații suplimentare cu privire la participarea inculpatului la
săvârșirea infracțiunii cercetate în primul dosar].
Ambele subipoteze se circumscriu redeschiderii urmăririi penale, dar sunt operaţiuni
juridice diferite cu privire la invalidarea soluţiei iniţiale, întrucât, atunci când se
22
Este vorba despre decesul victimei din alte cauze decât infracțiunea, întrucât infracțiunile intenționate care au
cauzat moartea victimei sunt imprescriptibile [art. 153 alin. (2) lit. b) din Codul penal].
78
constată că nu a existat împrejurarea care a determinat soluţia de netrimitere,
procurorul infirmă ordonanţa de clasare, pe când, în cazul în care au apărut împrejurări
noi, procurorul revocă ordonanţa de netrimitere în judecată. O altă deosebire constă în
aceea că, dacă se constată că nu a existat împrejurarea care a determinat soluţia de
netrimitere, redeschiderea se dispune de procurorul ierarhic superior celui care a
clasat cauza, pe când în cazul în care au apărut împrejurări noi revocarea soluției și
redeschiderea se fac chiar de procurorul care a adoptat clasarea. Diferența se explică
prin aceea că, în prima situație, infirmarea de către procurorul care a dispus clasarea ar
fi o soluție mai degrabă iluzorie (acesta ar trebui să își recunoască propria greșeală,
admițând că a dispus clasarea pe un temei inexistent în realitate – ceea ce este mai
greu de întâlnit în practică), pe când în cea de-a doua situație o asemenea problemă nu
se pune (revocarea intervine pentru că au apărut fapte sau împrejurări noi, pe care
procurorul nu le cunoscuse la momentul clasării – ceea ce nu îi este imputabil);
2. suspectul sau inculpatul nu a respectat obligaţiile impuse de procuror prin
ordonanţa de renunţare la urmărirea penală, cu menţiunea că aici trebuie să se constate
încălcarea acestor îndatoriri cu rea-credinţă [ipoteză prevăzută de art. 335 alin. (3) din
Codul de procedură penală]. În această situație, procurorul care a dispus soluția de
renunțare la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară,
constată ulterior că suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit în mod culpabil
obligațiile impuse, astfel că revocă soluția și redeschide urmărirea penală. Revocarea
și redeschiderea se dispun chiar de procurorul care a adoptat renunțarea la urmărirea
penală, iar nu de procurorul ierarhic superior acestuia;
3. soluția de renunțare la urmărirea penală a fost infirmată de procurorul ierarhic
superior [ipoteză neprevăzută de art. 335 din Codul de procedură penală, dar care se
deduce din dispozițiile art. 318 alin. (10) din același cod]. Astfel, renunțarea la
urmărirea penală se supune verificării de către procurorul ierarhic superior celui care a
dispus-o. În urma verificării, acesta poate constata netemeinicia sau nelegalitatea
soluției, caz în care o va infirma și va dispune redeschiderea urmăririi penale (spre
exemplu, constată că există interes public în urmărirea faptei sau că infracțiunea nu
face parte din categoria celor pentru care această soluție este permisă de lege). În
această ipoteză, redeschiderea urmăririi nu se dispune de procurorul care a adoptat
soluția de renunțare, ci de procurorul ierarhic superior lui;
4. soluția de renunțare la urmărirea penală, confirmată de procurorul ierarhic
superior, este infirmată de judecătorul de cameră preliminară, care o desființează și
79
trimite cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale [ipoteză neprevăzută de
art. 335 din Codul de procedură penală, dar care se deduce din dispozițiile art. 318
alin. (15) lit. a) din același cod]. În acest caz, redeschiderea se dispune de procurorul
care a adoptat soluția de renunțare la urmărirea penală. Menționăm că nu se reia
urmărirea penală în situația în care judecătorul de cameră preliminară a respins cererea
de confirmare, a desființat soluția de renunțare și a dispus clasarea (în acest caz, se
menține netrimiterea în judecată);
5. judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluţiei de clasare
şi a dispus trimiterea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale
[ipoteză prevăzută de art. 335 alin. (5) din Codul de procedură penală]. În acest caz,
dispoziţiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de
urmărire penală. Menționăm că nu se reia urmărirea penală în situația în care
judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluţiei de clasare și a
schimbat temeiul de drept al acesteia (în acest caz, soluția în sine se menține).
D. Cerere de continuare a urmăririi penale. În situațiile în care suspectul sau
inculpatul solicită continuarea urmăririi penale, în cazurile și sub condițiile prevăzute
de art. 319 din Codul de procedură penală, pentru a efectua noi acte în cauză,
procurorul este practic obligat să dispună reluarea urmăririi penale, întrucât prin
soluția anterioară de clasare se dezînvestise.
E. Respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției. În ipoteza prevăzută de
art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, instanța respinge acordul de
recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în vederea continuării
urmăririi penale. Întrucât însă, prin sesizarea instanței, organul de urmărire penală se
dezînvestise, rezultă că urmărirea penală trebuie să fie în prealabil reluată, prin
ordonanța procurorului.
În ipoteza în care, ulterior clasării cauzei, se constată că împrejurarea pe

care s-a întemeiat soluţia clasării nu a existat în realitate, redeschiderea
urmăririi penale se dispune de către:
a) procurorul care a dispus clasarea
b) procurorul ierarhic superior celui care a dispus clasarea
c) judecătorul de cameră preliminară
80
5.4. Rezumat
Urmărirea penală poate fi reluată în următoarele situații: încetare a cauzei de

suspendare; restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară;
redeschidere a urmăririi penale; cerere de continuare a urmăririi penale;
respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției.
Ordonanţa de clasare este infirmată, dispunându-se redeschiderea urmăririi

penale, în cazul în care se constată că:
a) suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile impuse
de procuror prin ordonanţa de renunţare la urmărirea penală;
b) au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea
pe care se întemeia clasarea;
c) nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea.

81
PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA MĂSURILOR ȘI ACTELOR DE URMĂRIRE
PENALĂ
Cuprins:
6.1. Introducere
6.2. Obiective
6.3. Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală
6.4. Rezumat
6.1. Introducere
În această unitate va fi analizată calea de atac ce se poate exercita împotriva
actelor şi măsurilor de urmărire penală.
6.2. Obiective
 analizați condiţiile în care se poate introduce plângere împotriva actelor și măsurilor
de urmărire penală
 identificaţi ipotezele în care plângerea împotriva unui act de urmărire penală va fi
soluţionată de procuror
 identificaţi ipotezele în care plângerea împotriva unui act de urmărire penală va fi
soluţionată de judecător şi procedura care se zurmează în acest caz
82
§6.3. Plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală
Aspecte generale
Plângerea reprezintă calea de atac prin intermediul căreia persoana interesată critică
actele și măsurile de urmărire penală, provocând un control de temeinicie și legalitate
asupra acestora.
În principiu, plângerea poate fi exercitată împotriva oricăror acte și măsuri ale
organelor de urmărire penală. Legea reglementează însă și unele excepții; spre
exemplu, ordonanța prin care procurorul ierarhic superior soluționează declarația de
abținere sau cererea de recuzare a procurorului care efectuează urmărirea penală nu
este supusă niciunei căi de atac [art. 70 alin. (4) din Codul de procedură penală], prin
urmare, împotriva ei nu se poate exercita nici plângere. De asemenea, nu se poate
exercita plângere împotriva rechizitoriului, regularitatea acestuia urmând a fi verificată
în cursul camerei preliminare, iar temeinicia acuzației în faza de judecată.
Procedura generală a plângerii este prevăzută în dispozițiile art. 336-341 din Codul
de procedură penală. Facem însă precizarea că, în cazul anumitor acte sau măsuri de
urmărire penală, legea instituie dispoziții speciale cu caracter derogatoriu, care se
aplică cu prioritate (spre exemplu, împotriva ordonanței prin care procurorul a dispus
măsura asigurătorie, calea de atac este contestația, și nu plângerea – art. 250 din Codul
de procedură penală; împotriva ordonanței prin care procurorul a dispus măsura
preventivă a controlului judiciar, plângerea se adresează judecătorului de drepturi și
libertăți, iar nu procurorului ierarhic superior, iar legea prevede un termen special de
exercitare de 48 de ore – art. 213 din Codul de procedură penală).
Plângerea împotriva actelor organelor de cercetare penală

Titularii plângerii împotriva actelor organului de cercetare penală sunt persoanele
care au suferit, prin actul acestui organ judiciar, o vătămare a intereselor lor legitime.
Aceasta înseamnă că pot exercita calea de atac nu numai cei care au avut calitatea de
părţi sau subiecţi procesuali principali, ci şi orice persoană al cărei interes legitim a
fost nesocotit prin măsura ori actul de urmărire penală (spre exemplu, expertul poate
83
face plângere dacă este nemulțumit de onorariul ce i s-a fixat).
Pot fi atacate cu plângere orice acte procesuale sau procedurale ale organelor de
cercetare penală (spre exemplu, ordonanța de începere a urmăririi penale in rem,
ordonanța de schimbare a încadrării juridice, procesul-verbal de percheziție
domiciliară sau corporală etc.).
Plângerea poate fi depusă direct la cel care o soluţionează, respectiv procurorul care
supraveghează urmărirea penală, sau poate fi introdusă la organul de cercetare penală
al cărui act este atacat. În acest din urmă caz, organul de cercetare penală este obligat
să înainteze plângerea procurorului, în termen de 48 de ore de la primirea acesteia,
împreună cu explicaţiile sale, dacă sunt necesare.
Plângerea nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau actului atacat.
Procurorul care supraveghează urmărirea penală este cel care rezolvă plângerea,
termenul de soluţionare fiind de cel mult 20 de zile de la primirea acesteia. După
soluţionare, procurorul comunică petentului un exemplar al ordonanţei prin care a
soluţionat plângerea.
Plângerea împotriva actelor procurorului

Vorbind despre plângerea contra actelor procurorului, legea are în vedere două
categorii de acte, analizate separat, şi anume: acte ordinare ale procurorului în
cursul urmăririi penale şi acte prin care se adoptă soluţia de clasare.
Plângerea împotriva actelor ordinare ale procurorului

Pentru a determina care sunt actele ordinare ale procurorului, se foloseşte
argumentul per a contrario, astfel că sunt ordinare toate actele, exceptându-le pe cele
prin care se adoptă soluţia de clasare.
Actele ordinare ale procurorului sunt supuse plângerii în condiţiile şi cu respectarea
regulilor de la plângerea împotriva actelor organelor de cercetare penală (referitoare la
titulari, cu privire la faptul că plângerea nu suspendă îndeplinirea actului, cu privire la
înaintarea plângerii şi la termenul de soluţionare – dispoziţiile Codului de procedură
penală cuprinzând norme de trimitere în acest sens). Precizăm şi că sunt considerate
acte ordinare ale procurorului atât cele realizate chiar de acesta (spre exemplu, punerea
în mişcare a acţiunii penale), cât şi cele efectuate de organul de cercetare penală în
baza dispoziţiilor date de procurorul care îi supraveghează activitatea (spre exemplu,
ordonanţa de schimbare a încadrării juridice emisă de organul de poliţie în temeiul
84
dispoziţiei obligatorii ce i-a fost dată de procuror). Chiar dacă legea nu prevede,
apreciem că trebuie asimilate actelor procurorului și cele care, deși sunt emise de
organul de cercetare penală, se supun confirmării obligatorii a procurorului care
exercită supravegherea, sub sancțiunea nulității (spre exemplu, ordonanța de
continuare in personam a urmăririi penale); dacă asemenea acte ar fi apreciate ca
aparținând organului de cercetare penală, plângerea împotriva lor ar trebui soluționată
chiar de procurorul care le-a confirmat, ceea ce ar lipsi de eficiență calea de atac.
Soluţionarea acestor plângeri se face de către prim-procurorul parchetului (în cazul
actelor emise de procurorii din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie sau
tribunal), de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel (în cazul
actelor emise de procurorii din cadrul acestui parchet), de procurorul şef de secţie (în
cazul actelor emise de procurorii din cadrul secţiilor şi direcţiilor din Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), iar atunci când urmărirea penală este
efectuată de conducătorul unităţii de parchet sau de şeful secţiei, plângerea se
soluţionează de către procurorul ierarhic superior acestuia.
Procurorul competent poate să respingă plângerea ca inadmisibilă sau ca nefondată,
caz în care actul sau măsura atacată se menține. Dacă plângerea se admite, actul sau
măsura atacată se infirmă, ca nelegală sau ca netemeinică.
Ordonanța prin care se soluționează plângerea se comunică petentului și celorlalte
persoane interesate.
Ordonanţa prin care se soluţionează plângerea împotriva actelor ordinare (ca şi cea
prin care se rezolvă plângerea împotriva actelor sau măsurilor organului de cercetare
penală) nu mai poate fi atacată cu plângere la procurorul ierarhic superior celui care a
emis-o şi nici la judecător, o asemenea cale de atac fiind inadmisibilă.
Precizăm că soluția de renunțare la urmărirea penală care, în urma verificării
legalității și temeiniciei, a fost menținută de procurorul ierarhic superior, nu poate fi
atacată cu plângere (nici soluția în sine, nici menținerea), întrucât oricum se supune în
mod obligatoriu confirmării de către judecătorul de cameră preliminară. În schimb,
poate fi atacată cu plângere ordonanța prin care a fost infirmată renunțarea la
urmărirea penală, calea de atac urmând a fi rezolvată de procurorul ierarhic superior
celui care a verificat legalitatea și temeinicia soluției (posibilitatea exercitării plângerii
rezultă din împrejurarea că infirmarea s-a dispus din oficiu, nu ca urmare a altei
plângeri). Ordonanța prin care această plângere a fost rezolvată nu mai poate fi
atacată.
85
Plângerea împotriva actelor prin care se adoptă soluţia de clasare
Actele prin care se adoptă soluţia de clasare sunt ordonanţa, rechizitoriul și
încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară respinge cererea de confirmare
a renunțării la urmărirea penală, dispunând înlocuirea acestei soluții cu cea a clasării.
Dintre acestea, plângerea poate fi exercitată numai în primele două situații (prin
urmare, se poate formula plângere nu numai împotriva clasării cuprinse în ordonanță,
ci şi împotriva soluţiei de clasare cuprinsă în rechizitoriu). În ipoteza în care clasarea
s-a dispus de judecător, prin încheiere, împotriva ei nu se poate exercita plângere
întrucât, pe de o parte, dispozițiile art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală
vorbesc despre situația ”soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu
(deci, nu și prin încheiere – s.n.)”, iar pe de altă parte, în acest caz, nici soluția și nici
înscrisul procedural care o conține nu aparțin procurorului; de asemenea, legea
prevede că încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară respinge cererea de
confirmare a renunțării la urmărirea penală, desființează această soluție și dispune
clasarea, este definitivă.
Plângerea împotriva acestor acte se face în termen de 20 de zile de la comunicarea
către persoana interesată a soluţiei de clasare şi se rezolvă de către procurorul ierarhic
superior celui care a adoptat soluţia. Precizăm că doar pentru aceste acte ale
procurorului legiuitorul a prevăzut un termen de formulare a plângerii, care este un
termen de decădere. Per a contrario, pentru toate celelalte acte de urmărire penală (fie
acte ordinare ale procurorului, fie acte ale organelor de cercetare penală), legea nu
prevede termen de exercitare a căii de atac, astfel că persoana interesată îşi poate alege
momentul la care să formuleze plângerea; având însă în vedere că este vorba de acte
de urmărire penală, această plângere nu va putea fi formulată după epuizarea fazei de
urmărire penală (ulterior acestui moment se vor putea formula critici la adresa actelor
și măsurilor de urmărire penală, în procedura de cameră preliminară, dar pe calea
cererii sau a excepției).
Procurorul ierarhic superior trebuie să rezolve plângerea împotriva soluţiei de
clasare în termen de 20 de zile de la primirea acesteia, comunicând petentului copie a
ordonanţei de soluţionare.
Soluţia poate fi una de admitere (caz în care urmărirea penală se va redeschide ori,
dacă plângerea a vizat doar temeiul soluţiei de neurmărire, acesta va fi schimbat) sau
una de respingere a plângerii.
După cum se poate observa, în momentul iniţial, plângerile împotriva actelor de
86
neurmărire penală sau de netrimitere în judecată (soluția clasării) au acelaşi regim
procesual ca şi plângerile împotriva actelor ordinare, fiind chiar reglementate în
acelaşi text de lege; singura diferență este termenul, în cazul plângerii împotriva
clasării legea impunând ca ea să fie introdusă în maxim 20 de zile de la momentul
comunicării copiei actului prin care s-a dispus soluția.
Astfel, plângerea împotriva soluției clasării, cuprinsă în ordonanță sau rechizitoriu,
se face, în prima fază, la procurorul ierarhic superior.
Plângerea la judecător împotriva actelor de neurmărire penală sau de

netrimitere în judecată
Specific pentru clasare, ca soluție de neurmărire penală sau de netrimitere în
judecată, spre deosebire de actele ordinare ale procurorului, este împrejurarea că, în
ipoteza respingerii de către procurorul ierarhic superior a plângerii iniţiale, persoana
interesată poate ataca soluţia la judecător.
În această a doua fază, plângerea se va formula la judecătorul de cameră
preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă, astfel încât putem vorbi, în acest caz, de o competenţă exclusivă. Atunci când
soluția atacată este cuprinsă în rechizitoriu, competența se determină în funcție de
fapta și persoana care nu a fost trimisă în judecată, iar nu în raport de cele ce fac
obiectul trimiterii în judecată (spre exemplu, prin rechizitoriu se dispun trimiterea în
judecată a unui deputat pentru o ucidere din culpă și clasarea față de favorizator, care
îi este membru de familie; plângerea împotriva clasării este de competența
judecătoriei, și nu a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Plângerea la judecătorul de cameră preliminară se poate exercita doar în cazul în
care procurorul ierarhic superior a respins plângerea inițială.
Plângerea poate fi introdusă de orice persoană ale cărei interese legitime au fost
vătămate prin soluția de clasare a cauzei. Cel mai frecvent, aceasta este una dintre
părți sau subiecți procesuali principali; spre exemplu, poate formula plângere persoana
vătămată, nemulțumită de împrejurarea că inculpatul nu a fost trimis în judecată, dar și
suspectul sau inculpatul, care critică nu soluția în sine, care îi este favorabilă, ci
temeiul ei de drept (spre exemplu, atunci când soluția s-a adoptat pe temei că fapta nu
este prevăzută de legea penală, deși inculpatul consideră că fapta nu există). Dreptul
de a exercita calea de atac aparține însă și altor persoane care pot dovedi că soluția de
clasare le afectează un interes personal, chiar dacă nu sunt părți sau subiecți procesuali
87
principali; spre exemplu, în cazul bancrutei frauduloase, poate formula plângere
împotriva clasării un creditor al creditorului fraudat prin înstrăinarea fără drept a
activelor debitorului.
Termenul de formulare a plângerii la judecătorul de cameră preliminară este de 20
de zile de la comunicarea soluţiei de respingere date de procurorul ierarhic superior
(termen procedural). În cazul în care procurorul ierarhic superior nu a soluţionat
plângerea iniţială în termenul legal de 20 de zile de la primirea acesteia, persoana
interesată poate formula plângere la judecător oricând după împlinirea acestui termen,
dar nu mai târziu de 20 de zile de la comunicarea soluţiei (spre exemplu, de la data
primirii plângerii iniţiale, procurorul are la dispoziţie 20 de zile să o soluţioneze, dar,
dacă s-a împlinit acest termen şi procurorul nu a soluţionat plângerea, persoana
interesată poate să introducă plângere la judecătorul de cameră preliminară. În acest
caz, câtă vreme plângerea iniţială rămâne nesoluţionată, petentul este în drept să se
adreseze oricând judecătorului. În situaţia în care, ulterior, după ce persoana interesată
a formulat plângere la judecător, procurorul rezolvă plângerea iniţială şi comunică
soluţia, va începe să curgă un nou termen pentru formularea plângerii, dar acesta poate
să nu fie valorificat de către persoana interesată, care deja s-a adresat judecătorului.
Petentul poate însă aştepta şi rezolvarea de către procurorul ierarhic superior, chiar cu
întârziere, a plângerii, caz în care se poate apoi adresa judecătorului cu plângere, dar
nu mai târziu de 20 de zile de la comunicarea, întârziată, a soluţiei de respingere date
de procurorul ierarhic superior).
În consecință, plângerea la judecătorul de cameră preliminară poate fi introdusă:
- în termen de 20 de zile de la comunicare – dacă procurorul ierarhic superior a
respins, în termenul legal, plângerea inițială;
- oricând – dacă termenul legal de soluționare, de către procurorul ierarhic superior,
a expirat și plângerea inițială continuă să nu fie rezolvată;
- în termen de 20 de zile de la comunicare – dacă procurorul ierarhic superior a
respins, după expirarea termenului legal, plângerea inițială.
Având în vedere că, pentru ipoteza în care procurorul ierarhic superior nu rezolvă
plângerea inițială în termenul legal de 20 de zile de la primire, legea permite
petentului să se adreseze oricând judecătorului de cameră preliminară, se poate afirma
că, atât timp cât plângerea rămâne nesoluționată de procuror, legea prezumă relativ că
aceasta a fost respinsă. Dacă petentul s-a adresat judecătorului, acesta nu va aștepta
rezolvarea plângerii de către procuror, ci va derula procedura de soluționare a
88
plângerii care s-a formulat în fața sa. Este posibil ca, pe parcursul acestei proceduri,
procurorul ierarhic superior să rezolve plângerea inițială (cu întârziere), situație în
care:
- dacă procurorul a admis plângerea inițială și a infirmat soluția de clasare atacată,
plângerea la judecător va fi respinsă ca rămasă fără obiect (întrucât soluția de clasare
s-a desființat deja);
- dacă procurorul a respins plângerea inițială, se va continua soluționarea plângerii
de către judecător.
În ipoteza în care plângerea a fost deja soluționată de judecător, mai înainte ca
procurorul să fi rezolvat plângerea inițială ce i-a fost adresată, această din urmă
rezolvare (dacă intervine) rămâne fără efecte juridice.
Plângerea adresată judecătorului de cameră preliminară trebuie să cuprindă: numele,
prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru
persoana juridică, denumirea, sediul, indicarea reprezentantului legal ori convenţional,
data ordonanţei sau a rechizitoriului atacat, numărul de dosar şi denumirea
parchetului, indicarea motivelor plângerii. Dacă în plângere nu se menționează data
ordonanţei sau a rechizitoriului atacate, numărul de dosar şi denumirea parchetului, ea
se restituie pe cale administrativă pentru completare; plângerea trebuie completată în
cel mult 20 de zile de la data restituirii, în caz contrar urmând a fi respinsă ca tardivă.
În ceea ce privește forma, legea permite ca plângerea să fie introdusă la judecătorul
de cameră preliminară în formă scrisă sau în formă electronică (sub condiția
certificării prin semnătură electronică). Nu poate fi formulată plângere orală în această
procedură. Plângerea poate fi exercitată personal, de cel care se consideră vătămat prin
soluția de clasare, ori prin mandatar cu procură specială, aceasta rămând atașată
plângerii. Plângerea se semnează de cel care o introduce.
După înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite, în aceeaşi zi,
judecătorului de cameră preliminară.
Judecătorul de cameră preliminară, primind plângerea, stabileşte termenul de
soluţionare a acesteia.
Procurorul va fi încunoștiințat cu privire la termen, iar petentul și intimații vor fi
citați. Legea nu prevede obligativitatea comunicării plângerii către procuror.
Procurorul, petentul și intimații au dreptul de a depune note scrise cu privire la
admisibilitatea ori temeinicia plângerii.
Petentul și intimații au și dreptul de a formula cereri și excepții (spre exemplu,
89
intimatul pot invoca excepția necompetenței materiale sau teritoriale ori excepția
incompatibilității judecătorului de cameră preliminară).
Dacă în cauză, anterior clasării, fusese pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi
intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării
probelor ori a efectuării urmăririi penale. Prin urmare, în cauzele în care clasarea s-a
dispus in rem ori față de suspect, legea nu permite ridicarea de cereri şi excepţii
referitoare la legalitatea urmăririi penale. Explicația acestei diferențe de regim juridic
are legătură cu soluțiile ce se pot pronunța în procedura plângerii. Astfel, în cauzele în
care fusese pusă în mișcare acțiunea penală anterior clasării, judecătorul are obligația
de a verifica legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale și poate
dispune inclusiv admiterea plângerii, deființarea soluției de clasare și începerea
judecății. Într-o asemenea situație, procedura nu cunoaște faza camerei perliminare, ci
se trece direct la judecată, ceea ce explică dreptul inculpatului, celorlalte părți și
persoanei vătămate de a pune în discuție probleme referitoare la legalitatea urmăririi
penale și a probelor administrare în această fază procesuală (altfel, părțile nu ar mai
avea posibilitatea de a antama asemenea aspecte). În schimb, în cauzele în care,
anterior clasării, nu fusese pusă în mișcare acțiunea penală, judecătorul nu are
posibilitatea de a dispune începerea judecății, ceea ce face inutilă analizarea, la acest
moment procesual, a problemelor privitoare la legalitatea urmăririi penale (judecătorul
poate, cel mult, să trimită cauza la procuror pentru completarea urmăririi penale, astfel
că legalitatea actelor de urmărire penală și a probelor se va discuta în camera
preliminară, dacă procurorul dispune ulterior trimiterea în judecată).
Legea nu prevede explicit dreptul procurorului de a formula cereri și de a ridica
excepții, dar un asemenea drept trebuie recunoscut; spre exemplu, procurorul poate
ridica excepția necompetenței sau incompatibilității judecătorului, excepția tardivității
plângerii etc. Evident însă, procurorul nu poate formula cereri şi excepţii referitoare la
legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, neavând interes în
acest sens.
În termen de cel mult 3 zile de la momentul la care i s-a comunicat termenul fixat
pentru soluționarea plângerii, procurorul are obligaţia să înainteze judecătorului de
cameră preliminară dosarul cauzei.
Ședința în care plângerea se soluționează nu este publică, desfășurându-se în camera
de consiliu. Procedura implică participarea obligatorie a procurorului și citarea
petentului și a intimatului. Neprezentarea celor legal citați nu împiedică soluționarea
90
plângerii.
Soluționarea plângerii se face de către judecător în baza actelor și lucrărilor din
dosarul cauzei, precum și a oricăror înscrisuri noi prezentate. Suplimentarea
probatoriului este deci posibilă, dar numai prin înscrisuri.
Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, întotdeauna, prin încheiere motivată.
În sistemul Codului de procedură penală, soluţiile pe care le poate adopta
judecătorul de cameră preliminară sunt împărţite în două categorii, după cum în
cauza penală respectivă fusese sau nu pusă în mişcare acţiunea penală.
A. Când acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare [art. 341 alin. (6) din Codul de
procedură penală], judecătorul:
1. își declină competența, atunci când constată că nu este competent material,
teritorial sau personal să soluționeze plângerea;
2. respinge plângerea, ca rămasă fără obiect, dacă aceasta fusese exercitată în lipsa
rezolvării de către procurorul ierarhic superior, în termenul legal, a plângerii inițiale,
dar, ulterior sesizării judecătorului de cameră preliminară, procurorul admite
plângerea inițială și infirmă soluția de clasare;
3. respinge plângerea, ca tardivă, inadmisibilă (atunci când este făcută de o
persoană care nu dovedeşte interesul sau atunci când actul atacat nu este o soluţie de
netrimitere în judecată sau neurmărire penală) sau nefondată;
4. admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza
procurorului, pentru începerea urmăririi penale (în cazul în care se dispusese o
soluţie de clasare, înainte ca urmărirea penală să fi fost începută), completarea
urmăririi penale (în cazul în care se dispusese o soluţie de clasare după ce urmărirea
penală fusese începută) sau pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi
completarea urmăririi penale (atunci când constată că sunt probe pentru punerea în
mişcare a acţiunii penale, ca urmare a unei analize detaliate a dosarului). În această
ipoteză, judecătorul constată că, în realitate, nu există niciun impediment dintre cele
prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală, care să motiveze soluția de clasare
adoptată de procuror. Dispoziția judecătorului este obligatorie pentru procuror, astfel
că acesta va trebui să înceapă urmărirea penală, să dispună continuarea acesteia
împotriva suspectului sau, după caz, să pună în mișcare acțiunea penală (totuși, face
excepție ipoteza în care, după pronunțarea soluției judecătorului, intervine un nou
impediment în exercitarea acțiunii penale – spre exemplu, suspectul decedează). După
efectuarea sau completarea urmăririi penale, procurorul poate să adopte oricare dintre
91
soluțiile prevăzute de lege. Nu este interzis să se dispună din nou clasarea cauzei, chiar
pe același temei de drept ca cel inițial, întrucât temeiul de fapt este diferit (spre
exemplu, procurorul a dispus inițial clasarea pe motiv că fapta nu este prevăzută de
legea penală, iar judecătorul admite plângerea și desființează soluția întrucât observă
că unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii nu a fost suficient clarificat, în
cauză impunându-se efectuarea de noi acte de urmărire penală în acest sens. După
realizarea acestora, procurorul poate să ajungă la aceeași concluzie privitoare la lipsa
caracterului penal al faptei, dar de această dată în baza unui probatoriu complet);
5. admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate [spre
exemplu, atunci când judecătorul de cameră preliminară constată că procurorul, în
mod greşit, a dispus clasarea cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. d) din Codul de
procedură penală – existenţa unei cauze de neimputabilitate –, iar, în mod corect,
temeiul de drept al clasării era cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de
procedură penală – nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea]. În această
ipoteză, prin schimbarea temeiului de drept al clasării nu se poate crea o situaţie mai
grea pentru persoana care a făcut plângerea [spre exemplu, în plângerea suspectului
nu se poate schimba temeiul din cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. d) din Codul de
procedură penală în cel prevăzut de lit. f) a aceluiaşi articol, respectiv amnistia sau
prescripţia răspunderii penale].
B. Când acţiunea penală a fost pusă în mişcare [art. 341 alin. (7) din Codul de
procedură penală], judecătorul:
1. își declină competența, atunci când constată că nu este competent material,
teritorial sau personal să soluționeze plângerea;
2. respinge plângerea, ca rămasă fără obiect, dacă aceasta fusese exercitată în lipsa
rezolvării de către procurorul ierarhic superior, în termenul legal, a plângerii inițiale,
dar, ulterior sesizării judecătorului de cameră preliminară, procurorul admite
plângerea inițială și infirmă soluția de clasare;
3. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;
4. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale,
exclude probele nelegal administrate ori sancţionează, potrivit dispoziţiilor art. 280-
282 din Codul de procedură penală (cauzele de nulitate), actele de urmărire penală
efectuate cu încălcarea legii, şi:
a) respinge plângerea ca nefondată (spre exemplu, dacă s-a dispus o soluţie de
clasare pe temeiul prescripţiei, cel care a făcut plângerea este interesat de anularea
92
unor probe, pentru ca acestea să nu poată fi folosite, ulterior, într-o altă procedură
judiciară);
b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la
procuror în vederea completării urmăririi penale;
c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu
privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în
mişcare acţiunea penală, atunci când constată că probele legal administrate sunt
suficiente23. În această ipoteză, judecătorul nu numai că stabilește lipsa
impedimentelor prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală (desființând astfel
soluția de clasare), dar, analizând dosarul de urmărire penală, constată că fapta există,
constituie infracțiune și a fost comisă de inculpatul față de care procurorul dispusese
clasarea, motiv pentru care decide să se înceapă judecata în cauză. Actul de sesizare a
instanței de judecată va fi chiar încheierea prin care se judecătorul adoptă soluția mai
sus indicată. Din dispoziţiile art. 3 alin. (3) și art. 64 alin. (5) din Codul de procedură
penală rezultă că judecătorul de cameră preliminară devine incompatibil să soluţioneze
cauza pe fond. Întrucât această soluție implică dispoziția de începere a judecății,
dosarul va ajunge direct în faza de judecată, faza camerei preliminare lipsind (de
altfel, ea ar fi și inutilă, întrucât această soluție se dispune după verificarea legalității
administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale și, dacă este cazul, după
excluderea probelor nelegal administrate și sancționarea actelor de urmărire penală
efectuate cu încălcarea legii – cu alte cuvinte, se procedează la verificări similare celor
din procedura camerei preliminare);
d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate. Cu
caracter de noutate, actuala reglementare prevede că se schimbă temeiul de drept al
clasării doar atunci când nu se creează o situaţie mai grea petentului, atât pe latură
penală, cât şi pe latură civilă [spre exemplu, pe latură penală, dacă cel care a atacat
ordonanţa de clasare a primit o soluţie de netrimitere în judecată în temeiul art. 16
alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală – fapta nu este prevăzută de legea penală
–, în urma plângerii formulate, pentru a nu i se agrava situaţia, se poate schimba
temeiul numai în cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală
– fapta nu există]. Precizăm că nu este posibil ca, în urma admiterii plângerii
23
Se poate observa că aceasta este o soluţie specifică exclusiv plângerii în cauzele în care anterior fusese pusă în
mişcare acţiunea penală, ea neregăsindu-se printre soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate
adopta asupra plângerilor formulate în cauze fără inculpat.
93
împotriva soluției de clasare, judecătorul să o înlocuiască cu o soluție de renunțare la
urmărirea penală.
Controlul legalității urmăririi penale se realizează de către judecător din oficiu, mai
înainte de a pronunța una dintre soluțiile de mai sus; prin urmare, soluțiile urmează a
se adopta numai raportat la probele și actele care, în urma acestui control, au fost
apreciate drept legale și deci menținute.
Toate soluţiile mai sus arătate se pronunţă de judecătorul de cameră preliminară prin
încheiere motivată.
O singură încheiere este supusă căii de atac a contestaţiei, respectiv cea prin care se
dispune începerea judecăţii [art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură
penală], în restul situaţiilor încheierile fiind definitive.
Titularii contestaţiei sunt procurorul, petentul și intimații.
Potrivit art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, contestaţia poate fi privi
numai modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a
efectuării urmăririi penale, iar motivarea ei este obligatorie (contestaţia nemotivată se
respinge ca inadmisibilă). Prin urmare, dacă se critică aprecierea judecătorului că
probele sunt suficiente pentru începerea judecății, fără a se critica și modul de
rezolvare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării
urmăririi penale, contestația va fi respinsă ca inadmisibilă. De asemenea, este
inadmisibilă o contestație în cazul în care, în fața judecătorului de cameră preliminară
care a dispus începerea judecății, nu s-au formulat niciun fel de cereri sau excepții
privitoare la legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale (nici de
către petent și intimați, nici din oficiu de către judecător). Este însă admisibilă
contestația prin care se critică modul de rezolvare a excepțiilor referitoare la
legalitatea urmăririi penale, chiar dacă nu contestatorul este cel care a ridicat aceste
excepții în fața judecătorului care a rezolvat plângerea (spre exemplu, procurorul
critică împrejurarea că, în plângerea persoanei vătămate, judecătorul a admis o
excepție ridicată de aceasta cu privire la nelegalitatea unei probe, și a exclus acea
probă).
Termenul de formulare a contestaţiei este de 3 zile de la comunicarea încheierii.
Contestaţia se soluţionează de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa
ierarhic superioară, respectiv de completul corespunzător al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie (complet format din doi judecători), cu participarea obligatorie a procurorului
și cu citarea petentului și a intimaților. Neprezentarea persoanelor legal citate nu
94
împiedică soluționarea contestației.
Contestația se soluționează în cameră de consiliu, prin încheiere motivată, care se
pronunţă în cameră de consiliu..
Soluţiile care pot fi date în urma contestaţiei sunt:
a) declinarea competenţei, atunci când judecătorul constată că nu este competent să
rezolve contestaţia (spre exemplu, contestaţia împotriva încheierii prin care
judecătorul de cameră preliminară de la o judecătorie a dispus începerea judecăţii se
introduce la judecătorul de cameră preliminară de la curtea de apel, şi nu de la
tribunal);
b) respingerea contestaţiei ca tardivă, inadmisibilă (spre exemplu, când este
formulată împotriva unei încheieri prin care s-a respins plângerea ori atunci când este
exercitată într-o cauză în care, anterior, nu fusese pusă în mișcare acțiunea penală) sau
nefondată, menţinându-se dispoziţia de începere a judecăţii;
c) admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii atacate şi rejudecarea plângerii,
procedându-se în conformitate cu art. 341 alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură
penală, respectiv pronunţându-se una dintre cele patru soluţii, dacă excepţiile cu
privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost
greşit soluţionate. Precizăm că, în urma admiterii contestației și rejudecării plângerii,
soluția poate fi tot una de începere a judecății, cu diferența că excepțiile privind
legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale sunt rezolvate diferit
față de judecătorul inițial (spre exemplu, inculpatul critică faptul că judecătorul inițial
a respins toate excepțiile și cererile, iar judecătorul care soluționează contestația
admite o parte din aceste cereri și exclude unele probe, dar dispune începerea judecății
în baza probelor care nu au fost invalidate). Dispoziţiile date de judecătorul de cameră
preliminară în această procedură sunt obligatorii pentru procurori, iar probele excluse
nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei;
d) admiterea contestației, desființarea încheierii atacate și dispunerea rejudecării
plângerii de către judecătorul care a pronunțat închei§erea desființată, atunci când se
constată că în fața acestui judecător nu au fost respectate dispozițiile privind citarea
(spre exemplu, petentul a fost citat la o altă adresă decât cea care rezulta din plângerea
formulată). Această soluție nu este expres prevăzută la art. 341 alin. (10) din Codul de
procedură penală, dar decurge din dispozițiile art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b) din același
cod.
95
Exemple
La data de 22.08.2016, în dosarul penal nr. 235/P/2016 aflat în instrumentare pe

rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire
penală și criminalistică, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem pentru săvârșirea
infracțiunii de delapidare.
La data de 10.02.2017 s-a dispus continuarea urmăririi penale față de suspectul I.D.
sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare.
La data de 09.03.2017, suspectul I.D. a invocat că suferă de o boală gravă care îl
împiedică să se prezinte în fața organelor judiciare, situație față de care procurorul a
dispus efectuarea unei expertize medico-legale. Expertiza a confirmat boala
suspectului, arătând că aceasta necesită tratament permanent sub supraveghere
medicală, prin internare într-o clinică de specialitate din străinătate.
În urma expertizei, prin ordonanța nr. 235/P/2016 din 15.05.2017, procurorul a
dispus suspendarea urmăririi penale față de suspectul I.D.
Împotriva acestei ordonanțe, persoana vătămată S.C. A.B. S.R.L. a formulat
plângere, în termen legal, la procurorul-șef al Secției de urmărire penală și
criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Plângerea a fost respinsă ca nefondată. Ordonanța de respingere a plângerii a fost
comunicată persoanei vătămate la data de 05.06.2017.
La data de 08.06.2017, persoana vătămată S.C. A.B. S.R.L. a formulat plângere la
judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție
împotriva soluției procurorului șef secție de respingere a plângerii împotriva
ordonanței de suspendare a urmăririi penale
Arătați cum trebuie soluționată plângerea de către judecătorul de cameră
preliminară.
Soluție:
Plângerea trebuie respinsă ca inadmisibilă de judecătorul de cameră preliminară din
cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) CPP.
Ordonanța de suspendare a urmăririi penale este un act ordinar de urmărire penală.
Ea poate fi atacată cu plângere la procurorul șef secție, în temeiul art. 336 alin. (1)
raportat la art. 339 alin. (1) CPP, însă soluția pe care procurorul șef secție o dă
96
plângerii nu mai poate fi atacată. În acest sens sunt dispozițiile art. 339 alin. (5) CPP.
Posibilitatea atacării la judecător a soluțiilor de respingere a plângerilor este
reglementată de lege exclusiv pentru situația în care plângerea vizează soluția de
clasare, așa cum prevăd dispozițiile art. 340 alin. (1) CPP. Ea nu poate fi extinsă la
alte acte de urmărire penală, deci nici la suspendarea urmăririi penale.
Împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, altele decât soluţiile de

netrimitere în judecată, pot formula plângere:
a) numai persoana vătămată;
b) numai suspectul sau, după caz, inculpatul;
c) orice persoană care justifică un interes.
6.4. Rezumat
Împotriva actelor de urmărire penală se poate face plângere. Plângerea reprezintă

calea de atac prin intermediul căreia persoana interesată critică actele și măsurile de
urmărire penală, provocând un control de temeinicie și legalitate asupra acestora.
Titularii plângerii sunt persoanele care au suferit, prin actul acestui organ judiciar, o
vătămare a intereselor lor legitime.
Plângerea se soluționează de procurorul care supraveghează urmărirea penală
(dacă este îndreptată împotriva actelor organelor de cercetare penală) sau de
procurorul ierarhic superior (dacă este îndreptată împotriva actelor procurorului). În
cazul în care plângerea este îndreptată împotriva unei soluții de clasare, există
particularitatea că, în ipoteza respingerii de către procurorul ierarhic superior a
plângerii iniţiale, persoana interesată poate ataca soluţia la judecătorul de cameră
preliminară.
Împotriva soluţiilor de clasare sau de renunţare la urmărirea penală se poate

formula plângere:
a) în termen de 15 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus
soluţia
b) la procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia
c) la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă să judece fondul
cauzei
97
98
CAMERA PRELIMINARĂ
Cuprins:
7.1. Introducere
7.2. Obiective
7.3. Considerații generale
7.4. Obiectul procedurii
7.5. Etapele procedurii
7.6. Soluții
7.7. Calea de atac
7.8. Rezumat
7.1. Introducere
În această unitate vor fi prezentate obiectul procedurii în camera preliminară,
modul de derulare a acestei faze procesuale și soluțiile pe care le poate pronunța
judecătorul de cameră preliminară.
7.2. Obiective
 prezentați obiectul și scopul fazei de cameră preliminară;
 expuneți etapele acestei faze a procesului penal;
 decelați ipoteze de lucru care se pot întâlni pe parcursul camerei preliminare;
 expuneți soluțiile pe care le poate dispune judecătorul de cameră preliminară;
 analizați calea de atac împotriva soluțiilor prin care se finalizează această fază
procesuală.
99
§7.3. Considerații generale
Instituția camerei preliminare a fost introdusă în legislația noastră procesual

penală la data de 1 februarie 2014, ea nefiind reglementată în sistemul Codului de
procedură penală anterior.
Prin procedura în camera preliminară se urmărește ca rezolvarea chestiunilor ce
ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor de
către organele de urmărire penală să se realizeze înainte de judecată, asigurându-se
premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond. Faza camerei
preliminare este plasată după cea a urmăririi penale și înainte de cea a judecății,
rostul ei fiind ca un judecător să verifice legalitatea modului în care s-a derulat
activitatea în prima fază a procesului penal, pentru a se putea trece în cea de-a treia
fază a acestuia.
În cursul urmăririi penale organele judiciare investighează presupusa faptă penală
comisă, iar atunci când se apreciază că infracțiunea există, a fost comisă de inculpat
și acesta răspunde penal, procurorul – după ce verifică dacă urmărirea penală este
completă, dacă au fost respectate dispozițiile legale ce garantează aflarea adevărului
și dacă probele necesare există și sunt legal administrate – decide trimiterea în
judecată. Judecarea cauzei se realizează în cea de-a treia fază a procesului penal, de
către o instanță de judecată în complet legal constituit, care este chemată se verifice
temeinicia acuzației pe care procurorul a formulat-o la adresa inculpatului.
Însă, temeinicia acuzației, adică fondul cauzei penale, poate fi analizată numai
dacă instanța de judecată a fost legal sesizată și numai în baza unui dosar de
urmărire penală care a fost legal întocmit. Problema legalității sesizării și a
legalității activității în cursul urmăririi penale nu cade în sarcina instanței, în cea de-
a treia fază a procesului penal, ci în cea a judecătorului de cameră preliminară, în
faza camerei preliminare. Rolul acestui judecător este să verifice legalitatea
urmăririi penale, astfel încât, atunci când se trece la analiza temeiniciei acuzației,
instanța de judecată să aibă certitudinea că dosarul de urmărire penală este unul
legal întocmit. Din acest considerent, judecătorul de cameră preliminară are datoria
să constate neregularitățile actului de sesizare a instanței și să solicite procurorului
100
remedierea lor, să sancționeze cu nulitatea acele acte de urmărire penală efectuate
cu încălcarea legii și să excludă acele probe pe care organele de urmărire penală le-
au administrat cu nerespectarea principiilor legalității și loialității. Exercitarea
acestor atribuții poate avea drept consecință restituirea cauzei la parchet, așadar
întoarcerea dosarului în prima fază a procesului penal (spre exemplu, când
judecătorul de cameră preliminară exclude ca nelegale toate probele administrate în
cursul urmăririi penale), sau dispoziția de începere a judecății, trecându-se așadar în
cea de-a treia fază procesuală.
Faza camerei preliminare contribuie la celeritatea soluţionării unei cauze penale.
Unul dintre efectele procedurii în camera preliminară este acela că se elimină
posibilitatea restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului la parchet, datorită
faptului că legalitatea probatoriului şi a trimiterii în judecată sunt definitiv tranșate
în această a doua fază a procesului penal, iar dacă s-a dispus începerea judecății,
analiza problemelor privitoare la legalitatea urmăririi penale este definitiv închisă.
Se cuvine a fi făcută încă de la început precizarea că judecătorul de cameră
preliminară este învestit numai cu analiza aspectelor de legalitate a urmăririi
penale, nefiindu-i permis să evalueze temeinicia acuzației, aceasta din urmă fiind
sarcina exclusivă a instanței de judecată. Așadar, judecătorul de cameră preliminară,
evaluând, spre exemplu, probatoriul administrat de organele de urmărire penală,
stabilește numai dacă modul în care s-au obținut probele este unul legal, fără a
cerceta aptitudinea probei de a susține soluția de trimitere în judecată. În această
fază a procesului penal nu se verifică ”ce spun probele” (vinovăția sau nevinovăția
inculpatului), ci doar dacă ele sunt legale sau nu. Drept consecință, judecătorul de
cameră preliminară nu pronunță nici achitarea, nici condamnarea inculpatului, ci
stabilește doar dacă judecata se poate desfășura sau nu.
În doctrină s-au exprimat opinii diferite asupra caracterului camerei preliminare de
fază autonomă a procesului penal, fiind expuse argumente atât în favoarea
răspunsului pozitiv cât și a celui negativ. Fără a diminua importanța teoretică a
discuției, ne vom limita doar să arătăm că, în viziunea Curții Constituționale,
”această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății,
fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal”24.
24
Curtea Constituțională, decizia nr. 641/2014 (M.Of., partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014).
101
Cauza penală cunoaște faza camerei preliminare numai atunci când sesizarea
instanţei s-a făcut printr-un rechizitoriu.
În ipoteza în care sesizarea instanţei s-a realizat printr-un acord de recunoaştere a
vinovăţiei, precum și în cazul în care judecătorul de cameră preliminară a admis
plângerea împotriva soluției de clasare și a dispus începerea judecății [art. 341 alin.
(7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală], procedura de cameră preliminară nu
va fi parcursă, ci se trece direct în faza de judecată. Explicația reglementării ține de
celeritatea procedurii simplificate a acordului de recunoaștere a vinovăției, fără însă
ca prin aceasta să se abandoneze verificarea legalității urmăririi penale; această
verificare se va realiza însă chiar de instanța de judecată, care poate să respingă
acordul de recunoaștere a vinovăției atunci când constată, spre exemplu, nelegalități
în administrarea probelor, iar ca efect al excluderii acestor probe, restul datelor
existente în dosar cu privire la faptă și la inculpat nu mai sunt suficiente pentru a
susține vinovăția acestuia. În ceea ce privește situația în care judecătorul admite
plângerea împotriva soluției de clasare și dispune începerea judecății, explicația
pentru lipsa camerei preliminare rezidă în aceea că, pentru a pronunța această
soluție, judecătorul efectuează în prealabil aceleași verificări care s-ar fi realizat în
cursul fazei de cameră preliminară. Astfel, soluția reglementată de art. 341 alin. (7)
pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală poate fi pronunțată numai după ce
judecătorul ”verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi
penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancționează potrivit art.
280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii”; prin urmare, în
acest caz, trecerea dosarului prin faza camerei preliminare devine inutilă.
În final, considerăm necesar să precizăm și că faza camerei preliminare nu se
suprapune peste toate atribuțiile pe care le are de îndeplinit, în cadrul procedurilor
judiciare, un judecător de cameră preliminară. În pofida similitudinii semantice,
judecătorul de cameră preliminară are în competență și aspecte ce nu țin de
procedura în camera preliminară; spre exemplu, rezolvă plângerea împotriva soluției
de clasare, verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală,
se pronunță asupra sesizării procurorului în vederea luării măsurii de siguranță a
confiscării speciale sau a desființării unui înscris, dacă în cauză s-a dispus clasarea
sau renunțarea la urmărirea penală. În niciuna dintre aceste situații dosarul nu se află
în procedura camerei preliminare, întrucât urmărirea penală nu s-a finalizat cu
trimiterea în judecată.
102
§7.4. Obiectul procedurii
Procedura de cameră preliminară îşi are sediul materiei în dispoziţiile art. 342-348
din Codul de procedură penală.
Obiectul acestei faze a procesului penal constă, potrivit art. 342 din Codul de
procedură penală, în verificarea, după trimiterea în judecată a cauzei, a următoarelor
aspecte:
A. competenţa instanţei. Se vor verifica competența materială, teritorială și
personală a instanței din care face parte judecătorul de cameră preliminară.
Competența se examinează în raport de încadrarea juridică dată faptei prin
rechizitoriu, judecătorului de cameră preliminară nefiindu-i permisă schimbarea de
încadrare juridică. Excepția necompetenței instanței, în oricare dintre formele ei,
poate fi ridicată de procuror, de persoana vătămată sau de părți, dar poate fi invocată
și de judecător din oficiu [art. 47 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Dacă o
asemenea excepție este admisă, judecătorul de cameră preliminară își declină
competența, printr-o încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac;
B. legalitatea sesizării instanţei. Actul de sesizare a instanței este rechizitoriul.
Judecătorul de cameră preliminară verifică regularitatea rechizitoriului sub aspectul
condițiilor de fond (spre exemplu, dacă rechizitoriul cuprinde descrierea faptei și
localizarea ei în spațiu și în timp, dacă se detaliază contribuția participanților
complici și instigatori, dacă procurorul a realizat evaluarea probelor administrate,
dacă există dispoziția de trimitere în judecată) și de formă (spre exemplu, dacă
rechizitoriul cuprinde indicarea mijloacelor de probă, dacă este verificat și confirmat
de procurorul ierarhic superior). În această fază procesuală, judecătorul nu apreciază
dacă evaluarea probatoriului, realizată de procuror prin rechizitoriu, este corectă din
perspectiva vinovăției (aceasta ținând de temeinicia acuzației), ci dacă evaluarea
există [aceasta fiind o condiție pentru legala sesizare a instanței, potrivit art. 328
alin. (1) din Codul de procedură penală]. Spre exemplu, nu se analizează dacă data
comiterii infracțiunii, așa cum a fost determinată de procuror, este chiar cea care
rezultă din probatoriul administrat în cauză, ci dacă această dată a fost indicată
suficient de precis în rechizitoriu.
Dacă constată neregularități ale actului de sesizare, judecătorul de cameră
preliminară va solicita procurorului remedierea lor. Identificarea în această fază
procesuală a neregularităților rechizitoriului, dacă există, prezintă deosebită
103
importanță, întrucât unele dintre ele pot împieta asupra obiectului și limitelor
judecății. Spre exemplu, dacă în rechizitoriu este descrisă o stare de fapt echivocă,
neputându-se determina data săvârșirea infracțiunii, instanța nu va putea verifica, în
cursul judecății, incidența unor eventuale cauze de împiedicare a acțiunii penale,
cum este prescripția. De asemenea, dacă inculpatul este trimis în judecată pentru
comiterea unei infracțiuni continuate într-o perioadă lungă de timp, dar fără a se
indica numărul actelor materiale de care este acuzat și fără ca acestea să fie
individualizate, instanța nu va putea evalua dacă fiecare dintre ele îndeplinește
condiția legală de a prezenta conținutul aceleiași infracțiuni [art. 35 alin. (1) din
Codul penal].
Menționăm că identificarea neregularităților rechizitoriului este importantă nu
numai pentru ca, în faza judecății, instanța să cunoască cu precizie ce anume trebuie
să judece, dar și pentru ca inculpatul să știe în raport de ce aspecte concrete trebuie
să formuleze apărări;
C. legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală. Se va
verifica respectarea principiilor legalității și loialității în activitatea de administrare
a probelor pe parcursul urmăririi penale. Se analizează legalitatea actului prin care
proba şi mijlocul de probă au fost dispuse, autorizate ori confirmate, legalitatea
mijlocului de probă în sine și legalitatea procedeului probator prin care mijlocul de
probă a fost obţinut. Judecătorul de cameră preliminară cercetează dacă organele de
urmărire penală au respectat dispozițiile legale privitoare la administrarea
mijloacelor de probă (spre exemplu, dacă inculpatului i s-a pus în vedere, cu ocazia
ascultării, că are dreptul la tăcere, sau dacă a existat provocare la comiterea
infracțiunii), inclusiv dacă, cu acest prilej, au fost respectate regulile privind
asistența juridică obligatorie. În cazul procedeelor probatorii ce necesită autorizare
din partea judecătorului de drepturi și libertăți (spre exemplu, supravegherea
tehnică, perchezițiile domiciliare sau informatice), se va verifica existența și
legalitatea încheierilor de încuviințare, autorizare sau confirmare.
În urma verificărilor de legalitate asupra probatoriului administrat în cursul
urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară va exclude probele obținute în
mod nelegal, iar acestea nu vor fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.
Precizăm că nu se supune verificării, în camera preliminară, aptitudinea probelor
de a susține soluția de trimitere în judecată sau de a conduce la pronunțarea unei
hotărâri de condamnare, nici lipsa lor de claritate și nici pertinența, concludența sau
104
utilitatea probelor, acestea fiind probleme de temeinicie a acuzației, rezervate
instanței în faza judecății. În consecință, din probatoriu nu pot fi excluse declarații
de martori pe motiv că între ele se înregistrează contradicții sau pentru că nu ar fi
relevante în cauză ori pentru că martorul se află în relaţie de duşmănie cu inculpatul,
și nici un raport de expertiză, pe motiv că ajunge la concluzii neîntemeiate sau
diferite față de un raport de constatare (asemenea aspecte nu țin de legalitatea
administrării respectivelor mijloace de probă, ci de veridicitatea informațiilor pe
care le relevă);
D. legalitatea efectuării actelor de urmărire penală. Evaluarea legalității
activității din cursul urmăririi penale implică probleme legate de respectarea
competenței organelor de urmărire penală și de parcurgerea etapelor obligatorii în
această fază procesuală (spre exemplu, dacă există ordonanța de continuare in
personam a urmăririi penale și cea de punere în mișcare a acțiunii penale).
Menționăm că legalitatea actelor de urmărire penală se va examina în procedura
camerei preliminare chiar dacă, în cursul urmăririi penale, acestea fuseseră atacate
cu plângere la procurorul ierarhic superior.
În urma verificărilor efectuate, judecătorul de cameră preliminară sancționează cu
nulitatea, relativă sau absolută, acele acte de urmărire penală care sunt nelegale,
ținând totodată cont și de efectul iradiant al nulității (spre exemplu, dacă se constată
nulitatea ordonanței de continuare in personam a urmăririi penale, emisă de
organele de cercetare penală, întrucât aceasta nu a fost supusă confirmării
procurorului, se va constata subsecvent nulitatea ordonanței de punere în mișcare a
acțiunii penale și nulitatea rechizitoriului).
Se poate observa că în camera preliminară se analizează legalitatea activităţii din
cursul urmăririi penale, şi nu fondul cauzei (judecătorul de cameră preliminară nu se
pronunță cu privire la existența infracțiunii, persoana făptuitorului și vinovăția
acestuia); spre exemplu, judecătorul de cameră preliminară nu evaluează probele din
perspectiva temeiniciei şi aptitudinii lor de a susţine trimiterea în judecată sau
concluzia vinovăţiei ori nevinovăţiei inculpatului (nu prejudecă fondul25), ci numai
sub aspectul legalităţii modului lor de obţinere. În procedura de cameră preliminară
25
Aspectul că situația de fapt reținută de procuror nu este conformă cu realitatea nu face obiectul camerei
preliminare, ci al judecății, urmând a fi constatat în urma administrării probelor în cursul cercetării judecătorești,
iar în urma deliberării instanța de judecată va reține situația de fapt reală (C.Ap. București, Secția a II-a penală,
încheiere judecător cameră preliminară nr. 839/2014, în T. MANEA, A.S. UZLĂU, C. VOICU, op. cit., p. 59-
62).
105
nu se analizează nici caracterul complet al urmăririi penale26 și nici incidența
cazurilor prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală27.
Această fază procesuală reprezintă un filtru pe care un organ jurisdicţional îl
aplică asupra întregii faze de urmărire penală, dar şi o verificare a legalităţii sesizării
şi competenţei instanţei de judecată.
Legiuitorul a urmărit să reducă intervalul de timp destinat acestor verificări
procedurale, ceea ce conduce, implicit, şi la celeritatea desfăşurării procesului penal
în ansamblul său. De aceea, procedura în camera preliminară nu poate avea o
durată mai mare de 60 de zile de la înregistrarea cauzei la instanţă (art. 343 din
Codul de procedură penală).
Pe de altă parte, tot în vederea respectării celerităţii, în Codul de procedură penală
s-a prevăzut inițial că soluţionarea problemelor care sunt de competenţa
judecătorului de cameră preliminară se face în camera de consiliu (şedinţa fiind,
aşadar, nepublică), fără participarea părţilor şi a procurorului, derularea procedurii
îmbrăcând o formă preponderent scrisă.
Aceste trăsături ale camerei preliminare au născut deja controverse. Principala
problema ridicată în practică a fost dacă, procedura fiind una scrisă, se poate vorbi
de o reală şi efectivă contradictorialitate, în condiţiile în care nici inculpatul şi nici
procurorul nu au posibilitatea să îşi exprime punctele de vedere direct în faţa
judecătorului.
În aceste condiții, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin Decizia nr. 641 din 11
noiembrie 2014 constatând neconstituționalitatea în integralitate a prevederilor art. 344 alin.
(4) din Codul de procedură penală și în parte a dispozițiilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin.
(1) și art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală. Ulterior, legiuitorul a intervenit
pentru punerea în acord a dispozițiilor citate cu normele constituționale, fiind adoptată
26
Susținerea inculpatului, conform căreia în cauză s-ar fi impus administrarea și a altor probe în cursul urmăririi
penale, nu face obiectul camerei preliminare, urmând a fi, eventual, invocată în procedura de judecată la prima
instanță (C.Ap. Galați, Secția penală și pentru cauze cu minori, încheiere judecător cameră preliminară din
27.05.2016, în T. MANEA, A.S. UZLĂU, C. VOICU, op. cit., p. 33-40).
27
Spre exemplu, efectul autorității de lucru judecat se analizează nu în camera preliminară, ci în cursul unei
judecăți de natură să confirme existența în realitate a împrejurării că faptele precis determinate, pentru care
inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, au fost examinate anterior cu consecința pronunțării unei
hotărâri judecătorești definitive; în consecință, în pofida invocării de către inculpat, în faza camerei preliminare,
a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală, s-a dispus începerea judecății în cauză
(C.Ap. București, Secția I penală, încheiere judecător cameră preliminară nr. 729/2014, în T. MANEA, A.S.
UZLĂU, C. VOICU, op. cit., p. 96-101). De altfel, soluțiile de achitare sau de încetare a procesului penal,
specifice în cazul existenței impedimentelor prevăzute la art. 16 din Codul de procedură penală, nu se regăsesc
printre cele pe care, conform art. 346 din Codul de procedură penală, le poate pronunța judecătorul de cameră
preliminară.
106
O.U.G. nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală28; această ordonanță de urgență a fost la rândul ei aprobată cu modificări
prin Legea nr. 75/201629.
§7.5. Etapele procedurii
Camera preliminară cunoaşte trei etape, astfel:

1. Prima etapă este cea a măsurilor premergătoare şi cuprinde, succesiv:
– repartizarea aleatorie a dosarului către judecătorul de cameră preliminară;
– comunicarea către inculpat a copiei certificate de pe rechizitoriu sau, după caz, a
unei traduceri autorizate a acestuia (în ipoteza în care este vorba despre un inculpat
care aparţine unei minorităţi naţionale sau care nu cunoaşte limba română).
Comunicarea se face la locul de deţinere, dacă inculpatul este privat de libertate, iar
în celelalte cazuri la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat
comunicarea actelor de procedură. După cum se poate observa, comunicarea copiei
rechizitoriului se face din dispoziția judecătorului, în faza camerei preliminare, iar
nu de către procuror în cursul urmăririi penale (prin urmare, această situație nu
echivalează cu o nelegalitate în efectuarea urmăririi). Persoanei vătămate, părții
civile și părții responsabile civilmente nu li se comunică o copie de pe rechizitoriu,
ele putând să ia cunoștință de conținutul acestui act prin consultarea dosarului la
sediul instanței;
– aducerea la cunoştinţa inculpatului, celorlalte părți și persoanei vătămate a
obiectului procedurii de cameră preliminară, a dreptului de a-şi angaja un apărător,
precum şi a termenului în care pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la
legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor
de către organele de urmărire penală. Acest termen nu poate fi mai scurt de 20 de
zile, el fiind fixat de judecător în funcţie de particularităţile şi complexitatea cauzei,
dar ţinând seama şi de necesitatea ca întreaga procedură să nu depăşească 60 de zile.
Termenul curge de la data comunicării. Din analiza dispozițiilor art. 344 alin. (2)
din Codul de procedură penală rezultă că termenul de minim 20 de zile este destinat
exclusiv formulării de critici privind legalitatea sesizării instanței și a urmăririi
penale. Alte incidente procedurale, precum necompetența sau incompatibilitatea
28
M.Of., partea I, nr. 911 din 15 decembrie 2014
29
M.Of., partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016
107
judecătorului de cameră preliminară, pot fi invocate și după expirarea acestui
termen, spre exemplu direct în fața judecătorului;
– luarea, de către judecătorul de cameră preliminară, a măsurilor necesare pentru
desemnarea unui apărător din oficiu, în cazurile în care asistenţa juridică este
obligatorie (art. 90 din Codul de procedură penală). Avocatului i se acordă de
asemenea termen, nu mai scurt de 20 de zile, în care poate formula în scris cereri şi
excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor
şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Deși legea are în vedere
numai cazurile de asistență juridică obligatorie pentru inculpat, apreciem – pentru
identitate de rațiune – că desemnarea unui apărător din oficiu se impune și în
ipotezele în care asistența juridică este obligatorie pentru celelalte părți și persoana
vătămată [art. 93 alin. (4)-(5) din Codul de procedură penală]. Apărătorului din
oficiu, chiar dacă este al inculpatului, nu i se comunică nici copie a rechizitoriului și
nici obiectul procedurii în camera preliminară.
2. În cea de-a doua etapă, judecătorul de cameră preliminară soluţionează
cererile şi excepţiile formulate de inculpat sau ridicate din oficiu, prin încheiere
motivată, în camera de consiliu.
În scopul soluţionării cererilor şi excepţiilor formulate, judecătorul va stabili
termen la care inculpatul, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă
civilmente vor fi citate, iar participarea procurorului este obligatorie. Neprezentarea
părților legal citate nu împiedică soluționarea cererilor și excepțiilor. Dacă
inculpatul se află în stare de deținere, aducerea sa este obligatorie (cu excepția
situației în care a solicitat, în scris, să fie judecat în lipsă, ipoteză în care va fi
reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu).
Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 344 alin. (4) din Codul de
procedură penală rezultă că, atunci când la expirarea termenului de minim 20 de zile
acordat, părțile și persoana vătămată nu au formulat cereri și nu au ridicat excepții,
și nici judecătorul nu intenționează să ridice excepții din oficiu, nu se va mai fixa
termen pentru dezbateri. Soluția este confirmată și de art. 346 alin. (1) teza a II-a din
Codul de procedură penală, care arată că, în această ipoteză, judecătorul dispune
începerea judecății ”în cameră de consiliu, fără citarea părților și a persoanei
vătămate și fără participarea procurorului (s.n.)”.
Logica acestor dispoziții pare să fi fost aceea că, din moment ce niciunul dintre
participanții la procedura de cameră preliminară nu înțelege să critice în vreun fel
108
legalitatea urmăririi penale, judecătorul nu are motiv să stabilească termen pentru
dezbateri, întrucât nu există niciun aspect de discutat în contraditoriu, astfel că va
decide direct începerea judecății.
Această optică a legiuitorului este însă una deficitară. Apreciem că termenul
trebuie stabilit chiar dacă în prealabil inculpatul nu a formulat în scris cereri sau
excepții cu privire la urmărirea penală, întrucât nulitatea actelor de urmărire penală
poate fi invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară [art. 281 alin.
(4) lit. a) și art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală]; spre exemplu,
inculpatul ar putea arăta oral, în fața judecătorului de cameră preliminară, faptul că
în cursul urmăririi penale a fost ascultat fără a fi asistat de apărător, deși era minor.
Mai mult, după cum am arătat mai sus, dispozițiilor art. 344 alin. (2) din Codul de
procedură penală circumstanțiază termenul de minim 20 de zile, acesta fiind destinat
formulării de ”cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței,
legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de
urmărire penală (s.n.)”. Însă, părțile pot fi interesate să ridice și alte probleme
procedurale, de pildă necompetența sau incompatibilitatea judecătorului de cameră
preliminară (de cele mai multe ori, această din urmă problemă nici nu poate fi
ridicată înainte de prezentarea în fața judecătorului, întrucât partea nu cunoaște cine
este acesta), motiv pentru care trebuie să existe și cadrul procesual adecvat în acest
sens.
Prin urmare, apreciem că judecătorul trebuie să stabilească termen pentru
dezbateri indiferent dacă, în termenul de minim 20 de zile prevăzut de art. 344 alin.
(3)-(4) din Codul de procedură penală, au fost ridicate sau nu cereri și excepții
privitoare la legalitatea sesizării instanței și a urmăririi penale. Considerăm că
dispozițiile art. 346 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură penală nu ar trebui
să își găsească aplicarea în practică.
La termenul fixat, judecătorul pune în discuția procurorului și părților prezente
cererile și excepțiile ridicate în scris sau oral, dându-le cuvântul pentru concluzii.
Potrivit art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, cererile și excepțiile
ridicate se soluționează în baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire
penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate.
După cum s-au formulat ori nu cereri și excepții și în funcție de modul de
soluționare a acestora sunt posibile mai multe ipoteze, anume:
A. Dacă inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată nu au formulat cereri sau
109
excepții, nici în scris, nici oral, și nici nu s-au ridicat excepții din oficiu, la termenul
fixat judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a
administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală și dispune, încă de
la acest moment, începerea judecății, prin încheiere [art. 346 alin. (1) din Codul de
procedură penală].
În această situație, procedura de cameră preliminară în fața judecătorului sesizat
prin rechizitoriu ia sfârșit.
B. În situația în care s-au ridicat cereri sau excepții, fie în scris, fie oral (de părți
sau din oficiu), judecătorul le soluționează prin încheiere, fiind posibil să le
respingă în integralitate. În această situație, prin aceeași încheiere, judecătorul de
cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor
şi a efectuării actelor de urmărire penală și dispune, încă de la acest moment,
începerea judecății [art. 346 alin. (2) din Codul de procedură penală].
Această soluție se explică prin aceea că întreg dosarul de urmărire penală a fost
verificat și s-a constatat legalitatea sa, nefiind necesară vreo remediere a actului de
sesizare, nefiind exclusă nicio probă și nefiind anulat niciun act de urmărire penală.
Prin urmare, judecata se poate desfășura.
Și în această situație, procedura de cameră preliminară în fața judecătorului sesizat
prin rechizitoriu ia sfârșit.
C. Este posibil ca excepțiile ridicate, fie în scris, fie oral, să vizeze legalitatea
tuturor mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală, iar judecătorul
să le admită în integralitate, prin încheiere. Într-o asemenea ipoteză, prin aceeași
încheiere, judecătorul de cameră preliminară exclude toate probele și dispune
restituirea cauzei la parchet [art. 346 alin. (3) lit. b) și alin. (42) din Codul de
procedură penală]30.
Logica acestei soluții rezidă în aceea că, fiind excluse toate mijloacele de probă
administrate în cursul urmăririi penale, acuzația formulată de procuror în cuprinsul
rechizitoriului devine total nefondată, neavând niciun suport probator. În aceste
condiții, judecata nu se poate derula. Dacă, spre exemplu, în cazul unei infracţiuni
de luare de mită, rechizitoriul are la bază, ca mijloace de probă, un autodenunţ,
declaraţiile denunţătorului şi înregistrările convorbirilor telefonice ale inculpatului,
iar judecătorul de cameră preliminară constată că interceptarea a fost făcută în baza
30
Situația este echivalentă și cu cea în care judecătorul de cameră preliminară a anulat toate actele de urmărire
penală, întrucât în acest caz a exclus implicit și toate probele.
110
unei autorizaţii lovite de nulitate absolută, dar şi că declaraţiile și autodenunțul au
fost obţinute de la denunţător prin ameninţare, va exclude toate probele şi, ca
urmare, va dispune restituirea cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale.
Ca și în ipotezele precedente, procedura de cameră preliminară în fața
judecătorului sesizat prin rechizitoriu se finalizează, însă printr-o soluție diferită, și
anume restituirea cauzei la parchet.
D. Dacă s-au formulat cereri și excepții, fie în scris, fie oral (de părți sau din
oficiu), iar în urma rezolvării lor se constată neregularităţi ale actului de sesizare ori
dacă judecătorul de cameră preliminară sancţionează potrivit art. 280-282 din Codul
de procedură penală actele din timpul urmăririi penale, efectuate cu încălcarea legii,
precum şi dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se
comunică parchetului care a emis rechizitoriul, de îndată. Constatările făcute în
conformitate cu dispoziţiile art. 280-282 din Codul de procedură penală înseamnă
sancțiunea nulității pentru actele de urmărire penală, inclusiv constatarea
nelegalităţii sau neloialităţii administrării probelor în faza de urmărire penală.
În această ipoteză, spre deosebire de cele anterioare, procedura de cameră
preliminară în fața judecătorului sesizat cu rechizitoriul nu ia sfârșit la acest
moment. Explicația constă în aceea că, în cauză, probatoriul s-a diminuat, unele
probe fiind excluse, iar altele constatate drept legale. Într-o asemenea situație,
judecătorul de cameră preliminară este nevoit să se adreseze parchetului care a emis
rechizitoriul, întrucât el nu are competența de a se pronunța cu privire la începerea
judecății sau restituirea cauzei, neputând să analizeze probele în substanța lor; în
schimb, procurorul poate decide dacă, în lipsa probelor excluse, acuzația formulată
inițial împotriva inculpatului se mai susține sau nu. Dacă judecătorul ar dispune,
prin aprecierea probelor rămase valide, oricare dintre cele două soluții, ar însemna
să se pronunțe asupra temeiniciei probatoriului, ceea ce nu îi este permis în această
fază procesuală [dacă procedează astfel, indiferent că dispune începerea judecății
sau restituirea cauzei, judecătorul devine incompatibil, în temeiul art. 64 alin. (1) lit.
f) din Codul de procedură penală, întrucât se antepronunță cu privire la aptitudinea
sau inaptitudinea probelor de a susține acuzația]..
Procurorul are la dispoziţie maxim 5 zile de la comunicarea încheierii pentru a
remedia neregularităţile constatate şi are obligaţia ca, în acelaşi termen, să comunice
judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată
sau solicită restituirea cauzei.
111
Menţionăm că, deşi încheierea poate privi oricare dintre ipotezele mai sus
descrise, procurorul poate remedia doar neregularităţile actului de sesizare, iar nu
şi actele nule sau probele excluse, întrucât dosarul se află deja în cameră
preliminară, procedură în care procurorul nu are competenţa funcţională de a
administra probe; în situaţia excluderii de către judecător a uneia sau a mai multor
probe (dar, în orice caz, nu a tuturor probelor), procurorul are doar alternativa între a
menţine dispoziţia de trimitere în judecată sau a cere restituirea cauzei.
Neregularitatea rechizitoriului se remediază de procurorul care l-a întocmit (spre
exemplu, prin completarea descrierii faptei, dacă judecătorul a stabilit că aceasta
este incompletă) sau de procurorul ierarhic superior (spre exemplu, dacă
neregularitatea constă în omisiunea confirmării rechizitoriului).
Decizia de a menține dispoziția de trimitere în judecată sau de a cere restituirea
cauzei aparține procurorului care a emis rechizitoriul.
3. Cea de-a treia etapă începe la momentul la care a expirat termenul acordat
parchetului pentru remedierea neregularităților și este destinată soluțiilor ce pot fi
pronunțate în faza camerei preliminare. Precizăm că această etapă există numai în
ipoteza în care, prin încheierea de rezolvare a cererilor și excepțiilor, judecătorul de
cameră preliminară a constată neregularităţi ale actului de sesizare ori a anulat
actele din timpul urmăririi penale, efectuate cu încălcarea legii, ori a exclus una sau
mai multe dintre probe administrate (dar nu toate), încheierea fiind comunicată
parchetului. În celelalte situații (fie nu s-au ridicat cereri sau excepții, fie cererile
sau excepțiile ridicate au fost respinse în integralitate, fie probele din cursul
urmăririi penale au fost excluse în totalitate – ipotezele A, B, C de mai sus), această
etapă lipsește, întrucât faza camerei preliminare a primit deja o soluție (începerea
judecății sau, după caz, restituirea cauzei la parchet).
În această a treia etapă, judecătorul așteaptă răspunsul parchetului și, în funcție de
acesta, pronunță una dintre soluțiile prin care se finalizează procedura în camera
preliminară.
Judecătorul pronunță aceste soluții prin încheiere motivată, în camera de consiliu.
Precizăm că este vorba despre o altă încheiere decât cea prin care s-au soluționat
cererile și excepțiile în etapa anterioară; această a doua încheiere conține soluțiile
fazei procesuale a camerei preliminare, în ipoteza pe care o analizăm.
Legea prevede că, pentru a se putea pronunța această a doua încheiere, se fixează
termen la care părțile și persoana vătămată vor fi citate, iar participarea procurorului
112
este obligatorie. Neprezentarea părților legal citate nu împiedică soluționarea. Dacă
inculpatul se află în stare de deținere, aducerea sa este obligatorie. Menționăm că
termenul este stabilit numai pentru dezbaterea răspunsului parchetului și adoptarea
soluției (spre exemplu, inculpatul poate susține că rechizitoriul nu a fost remediat în
mod corespunzător, descrierea faptei fiind în continuare imprecisă, motiv pentru
care solicită restituirea cauzei la parchet). Nu este permisă, la acest moment
procesual, formularea altor cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării
instanței sau a efectuării urmăririi penale. Este însă posibilă invocarea la acest
termen a unui caz de nulitate absolută vizând procedura în camera preliminară, spre
exemplu necompetența judecătorului care face parte dintr-o instanță inferioară celei
care ar trebui să judece cauza în primă instanță.
După luarea concluziilor celor prezenți, judecătorul de cameră preliminară
dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 346 alin. (3)-(4) din Codul de
procedură penală. Aceste soluții pot fi:
a) restituirea cauzei la parchet, în oricare dintre următoarele ipoteze:
- rechizitoriul este neregulamentar întocmit, neregularitatea nu a fost remediată
de procuror şi, datorită acestei neregularităţi, nu se pot stabili obiectul sau limitele
judecăţii. Condițiile sunt cumulative. În această situaţie, este vorba despre o
neregularitate a rechizitoriului (referitoare la condiţiile de fond sau de formă) care
conduce la imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a stabili obiectul
şi limitele judecăţii, prima instanţă neputând fi învestită cu respectiva cauză,
întrucât nu se poate determina dacă o anumită chestiune face sau nu parte din
sesizare. Spre exemplu, se poate reţine o asemenea situaţie atunci când dispozitivul
rechizitoriului face referire la o infracţiune continuată compusă din 10 acte
materiale, dar dintre acestea în cuprinsul rechizitoriului sunt analizate doar 8, astfel
că nu se poate determina dacă judecata urmează a se efectua cu privire la toate
actele materiale sau doar la o parte din ele;
- procurorul solicită restituirea cauzei. Este vorba despre ipoteza în care, după ce
s-a comunicat parchetului încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a
constatat neregularităţi ale rechizitoriului, a anulat unele acte de urmărire penală sau
a exclus una sau mai multe probe, procurorul nu menţine dispoziţia de trimitere în
judecată, fie explicit (solicitând restituirea cauzei), fie implicit, prin aceea că nu
comunică judecătorului decizia sa în termenul de 5 zile prevăzut de art. 345 alin. (3)
din Codul de procedură penală. Decizia procurorului de a solicita restituirea cauzei
113
la parchet nu poate fi cenzurată de judecător, întrucât numai procurorul are
competența de a aprecia dacă, în noul cadru al dosarului (probatoriu diminuat, acte
de urmărire penală anulate), acuzația formulată inițial se mai susține. Judecătorul nu
poate lua o asemenea decizie, întrucât el nu are competența de a analiza fondul
cauzei. Restituirea cauzei se poate solicita și în situația în care, după ce judecătorul
a constatat neregularități ale rechizitoriului cu influență asupra obiectului și
limitelor judecății și a comunicat încheierea la parchet, procurorul apreciază că nu
poate remedia neregularitatea în termenul de 5 zile (spre exemplu, în rechizitoriu
sunt indicate două zile diferite în care s-ar fi comis o infracțiune simplă, iar
procurorul constată că neregularitatea derivă din chiar probele administrate în cauză,
între acestea existând contradicții care nu au fost lămurite, fiind prin urmare
necesară administrarea de noi mijloace de probă);
b) dispunerea începerii judecăţii, în următoarea ipoteză: deşi s-au constatat
neregularităţi ale actului de sesizare, s-au anulat acte de urmărire penală ori s-au
exclus probe, totuşi cauza nu a fost restituită la parchet. Spre exemplu, se poate
dispune începerea judecăţii atunci când judecătorul de cameră preliminară a
sancţionat doar o parte dintre actele de urmărire penală sau dintre probele
administrate în această fază, iar procurorul a menţinut dispoziţia de trimitere în
judecată (această decizie a procurorului nefiind supusă cenzurii judecătorului de
cameră preliminară, indiferent de numărul probelor excluse, întrucât judecătorul nu
analizează fondul probelor, ci numai legalitatea lor31). De asemenea, soluţia este
posibilă atunci când rechizitoriul este neregulamentar, dar aceasta nu împiedică
stabilirea obiectului judecăţii (spre exemplu, lipsesc menţiunile necesare asupra
măsurilor asigurătorii luate sau cele privind cheltuielile judiciare).
Trebuie precizat însă că probele excluse de judecătorul de cameră preliminară nu
vor fi avute în vedere la judecarea cauzei.
§7.6. Soluții
Sintetizând cele arătate în secțiunile precedente, soluţiile pe care le poate adopta

judecătorul de cameră preliminară în raport de diferite ipoteze sunt, potrivit
dispoziţiilor art. 346 din Codul de procedură penală, următoarele:
31
Chiar dacă, în urma excluderii, în cauză a mai rămas o singură probă validă, fie și indirectă, singurul îndrituit
să decidă dacă menține sau nu trimiterea în judecată este procurorul, iar nu judecătorul (de altfel, judecătorul
nici nu poate califica respectiva probă ca fiind indirectă, întrucât aceasta ar însemna să îi analizeze aptitudinea
de a susține acuzația, ceea ce constituie o problemă de temeinicie și nu una de legalitate).
114
1. Dispune începerea judecății, atunci când:
a) nu s-au formulat cereri sau excepții, nici în scris, nici oral, și nici nu s-au ridicat
excepții din oficiu. Soluția se adoptă printr-o singură încheiere, după o procedură
contradictorie (fixându-se termen în acest sens, cu citarea părților și persoanei
vătămate și cu participarea procurorului);
b) s-au formulat cereri sau excepții, dar toate au fost respinse. Soluția se adoptă
chiar prin încheierea de respingere a cererilor și excepțiilor, după o procedură
contradictorie (fixându-se termen în acest sens, cu citarea părților și persoanei
vătămate și cu participarea procurorului);
c) s-au formulat cereri sau excepții, acestea au fost admise și s-au constatat
neregularitățile ale rechizitoriului, încheierea de admitere a fost comunicată
parchetului, iar în termenul de 5 zile neregularitățile au fost remediate și procurorul
a comunicat judecătorului decizia sa de a menține trimiterea în judecată. Soluția se
adoptă printr-o altă încheiere decât cea de admitere a cererilor și excepțiilor, după o
procedură contradictorie (fixându-se termen în acest sens, cu citarea părților și
persoanei vătămate și cu participarea procurorului);
d) s-au formulat cereri sau excepții, acestea au fost admise și s-au constatat
neregularitățile ale rechizitoriului, încheierea de admitere a fost comunicată
parchetului, neregularitățile nu au fost remediate în termenul de 5 zile, însă aceste
neregularități nu împiedică stabilirea obiectului și limitelor judecății. Soluția se
adoptă printr-o altă încheiere decât cea de admitere a cererilor și excepțiilor, după o
e) s-au formulat cereri sau excepții, acestea au fost admise și s-au anulat acte de
urmărire penală, încheierea de admitere a fost comunicată parchetului, iar în
termenul de 5 zile procurorul a comunicat judecătorului decizia sa de a menține
trimiterea în judecată. Soluția se adoptă printr-o altă încheiere decât cea de admitere
a cererilor și excepțiilor, după o procedură contradictorie (fixându-se termen în
acest sens, cu citarea părților și persoanei vătămate și cu participarea procurorului);
f) s-au formulat cereri sau excepții, acestea au fost admise și s-au exclus una sau
mai multe probe (dar nu toate), încheierea de admitere a fost comunicată
parchetului, iar în termenul de 5 zile procurorul a comunicat judecătorului decizia sa
de a menține trimiterea în judecată. Soluția se adoptă printr-o altă încheiere decât
cea de admitere a cererilor și excepțiilor, după o procedură contradictorie (fixându-
115
se termen în acest sens, cu citarea părților și persoanei vătămate și cu participarea
procurorului);
2. Dispune restituirea cauzei la parchet, atunci când:
a) s-au formulat cereri sau excepții, acestea au fost admise și s-au exclus toate
probele administrate în faza de urmărire penală. Soluția se adoptă chiar prin
încheierea de admitere a cererilor și excepțiilor, după o procedură contradictorie
(fixându-se termen în acest sens, cu citarea părților și persoanei vătămate și cu
participarea procurorului);
b) s-au formulat cereri sau excepții, acestea au fost admise și s-au constatat
neregularități ale rechizitoriului, încheierea de admitere a fost comunicată
parchetului, neregularitățile nu au fost remediate în termenul de 5 zile și aceste
neregularități împiedică stabilirea obiectului și limitelor judecății. Soluția se adoptă
printr-o altă încheiere decât cea de admitere a cererilor și excepțiilor, după o
c) s-au formulat cereri sau excepții, acestea au fost admise și s-au constatat
parchetului, iar în termenul de 5 zile procurorul a solicitat judecătorului restituirea
cauzei la parchet. Soluția se adoptă printr-o altă încheiere decât cea de admitere a
cererilor și excepțiilor, după o procedură contradictorie (fixându-se termen în acest
sens, cu citarea părților și persoanei vătămate și cu participarea procurorului);
d) s-au formulat cereri sau excepții, acestea au fost admise și s-au constatat
parchetului, iar procurorul nu a comunicat judecătorului nicio decizie în termenul de
5 zile. Soluția se adoptă printr-o altă încheiere decât cea de admitere a cererilor și
excepțiilor, după o procedură contradictorie (fixându-se termen în acest sens, cu
citarea părților și persoanei vătămate și cu participarea procurorului);
e) s-au formulat cereri sau excepții, acestea au fost admise și s-au anulat acte de
urmărire penală, încheierea de admitere a fost comunicată parchetului, iar în
termenul de 5 zile procurorul a solicitat judecătorului restituirea cauzei la parchet.
Soluția se adoptă printr-o altă încheiere decât cea de admitere a cererilor și
116
f) s-au formulat cereri sau excepții, acestea au fost admise și s-au anulat acte de
urmărire penală, încheierea de admitere a fost comunicată parchetului, iar
procurorul nu a comunicat judecătorului nicio decizie în termenul de 5 zile. Soluția
se adoptă printr-o altă încheiere decât cea de admitere a cererilor și excepțiilor, după
o procedură contradictorie (fixându-se termen în acest sens, cu citarea părților și
g) s-au formulat cereri sau excepții, acestea au fost admise și s-au exclus una sau
parchetului, iar în termenul de 5 zile procurorul a solicitat judecătorului restituirea
cauzei la parchet. Soluția se adoptă printr-o altă încheiere decât cea de admitere a
cererilor și excepțiilor, după o procedură contradictorie (fixându-se termen în acest
sens, cu citarea părților și persoanei vătămate și cu participarea procurorului);
h) s-au formulat cereri sau excepții, acestea au fost admise și s-au exclus una sau
parchetului, iar procurorul nu a comunicat judecătorului nicio decizie în termenul de
5 zile. Soluția se adoptă printr-o altă încheiere decât cea de admitere a cererilor și
3. Îşi declină competenţa, atunci când constată că instanţa sesizată nu este
competentă (nu are importanță dacă, potrivit legii, competența revine unei instanțe
inferioare, superioare sau egale în grad). Declinarea de competență poate fi dispusă
oricând pe parcursul procedurii de cameră preliminară.
Este posibil ca pe parcursul camerei preliminare să intervină impedimente în
exercitarea acțiunii penale (spre exemplu, dezincriminarea faptei, o lege de
amnistie, decesul inculpatului). Apreciem că judecătorul de cameră preliminară nu
le va da eficiență, aceste chestiuni fiind circumscrise fondului cauzei și nefăcând
obiectul verificării în această fază procesuală; prin urmare, dacă nu s-au constatat
neregularități ale sesizării, nu s-au sancționat acte și nu s-au exclus probe,
judecătorul de cameră preliminară va dispune începerea judecății, soluția de încetare
a procesului penal urmând a fi pronunțată de instanța de judecată (corelativ,
procurorul nu poate solicita restituirea cauzei pe aceste motive).
Judecătorul de cameră preliminară care a dispus o soluţie de începere a judecăţii
devine şi judecătorul care va soluţiona fondul cauzei, iar în cazul Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, devine preşedinte al completului care soluţionează cauza în fond.
117
§7.7. Calea de atac
Aşa cum am arătat anterior, oricare dintre soluţii se pronunţă de către judecătorul
de cameră preliminară prin încheiere.
Această încheiere este, ca regulă, supusă contestaţiei, care se poate exercita în
termen de 3 zile de la comunicare şi se soluţionează de către judecătorul de cameră
preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv de completul competent în
cazul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Titularii contestației sunt procurorul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă
și partea responsabilă civilmente. Prin urmare, calea de atac poate fi folosită și de
alți subiecți procesuali decât inculpatul; spre exemplu, partea civilă poate critica
decizia judecătorului de cameră preliminară de a exclude, ca nelegală, o probă din
care rezultă că inculpatul este autorul faptei, întrucât excluderea acestei probe poate
afecta modul de rezolvare a acțiunii civile.
Singura excepţie de la regula conform căreia oricare dintre soluții poate fi atacată
este reprezentată de încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară prin
care acesta îşi declină competenţa. Această încheiere este o hotărâre definitivă,
nefiind supusă niciunei căi de atac.
Contestația poate privi soluția dispusă de judecătorul de cameră preliminară,
precum și modul de rezolvare a cererilor și a excepțiilor ridicate în fața sa. Este
posibil ca obiectul contestației să fie reprezentat de ambele aspecte sau numai de
unul dintre ele. Prin urmare, contestatorul poate ataca fie și numai soluția adoptată
de judecătorul de cameră preliminară, chiar dacă nu critică modul în care acesta a
rezolvat cererile și excepțiile; spre exemplu, se poate exercita contestație împotriva
soluției de începere a judecății pe motiv că, după ce a exclus unele probe
administrate în faza de urmărire penală (aspect care nu este criticat), judecătorul a
dispus direct începerea judecății, fără a comunica procurorului încheierea de
excludere și fără a-i cere să își precizeze poziția, în sensul dacă menține trimiterea în
judecată sau solicită restituirea cauzei la parchet.
Contestația poate fi introdusă indiferent de soluția pronunțată de judecătorul
sesizat prin rechizitoriu și de contextul procesual în care aceasta a fost adoptată.
Spre exemplu, procurorul poate folosi calea de atac, criticând excluderea unor
probe, chiar dacă, după ce încheierea de excludere a fost comunicată parchetului,
judecătorul a dispus restituirea cauzei tocmai la solicitarea expresă a procurorului.
118
Potrivit art. 347 alin. (4) din Codul de procedură penală, în soluționarea
contestației nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepții decât
cele invocate sau ridicate din oficiu în fața judecătorului de cameră preliminară în
procedura desfășurată în fața instanței sesizate prin rechizitoriu, cu excepția
cazurilor de nulitate absolută.
Așadar, excepțiile ce vizează încălcarea unor dispoziții legale sancționate cu
nulitate relativă pot fi discutate în contestație numai dacă în prealabil au fost
formulate și în fața judecătorului a cărui încheiere a fost atacată. Ridicarea unei
asemenea excepții direct în contestație atrage respingerea ca inadmisibilă (spre
exemplu, inculpatul solicită abia în fața judecătorului învestit cu soluționarea
contestației să fie exclusă declarația unui martor, pe motiv că, la momentul
ascultării, acestuia nu i s-a adus la cunoștință că are dreptul de a refuza să dea
declarație, fără să fi cerut în prealabil excluderea probei și în fața judecătorului
sesizat cu rechizitoriul). Dacă excepția a fost formulată în fața judecătorului care a
pronunțat încheierea atacată, contestația este admisibilă dacă aceeași excepție este
ridicată în calea de atac, dar de un alt subiect procesual, întrucât legea nu distinge în
acest sens (spre exemplu, partea responsabilă civilmente solicită excluderea unei
probe în procedura inițială, cererea sa fiind respinsă; în contestație, nelegalitatea
aceleiași probe poate fi invocată de inculpat). De asemenea, pot fi invocate în
soluționarea contestației excepțiile care au fost ridicate din oficiu de judecătorul
sesizat cu rechizitoriul. Posibilitatea reiterării excepțiilor nu este limitată la cele care
vizează legalitatea sesizării instanței sau legalitatea activității în faza de urmărire
penală; spre exemplu, dacă în fața judecătorului inițial s-a ridicat excepția
necompetenței teritoriale și acesta a respins-o, aceeași problemă poate fi ridicată din
nou în contestație.
Apreciem totuși că există o situația derogatorie de la regula conform căreia, în
ceea ce privește cazurile de nulitate relativă, în contestație este posibilă numai
ridicarea cererilor și excepțiilor care au fost invocate și în fața judecătorului sesizat
cu rechizitoriul. Avem în vedere ipoteza în care, în procedura desfășurată în fața
acestui judecător, au fost încălcate dispozițiile privitoare la citarea părților sau a
persoanei vătămate, motiv pentru care acestea nu au fost prezente. Chiar dacă
citarea greșită se sancționează cu nulitatea relativă, considerăm că o contestație
întemeiată pe acest motiv este admisibilă; în caz contrar, deși nu are nicio culpă,
partea ar fi lipsită de posibilitatea de a-și exercita drepturile în faza camerei
119
preliminare, atât în fața judecătorului sesizat cu rechizitoriul (unde a lipsit datorită
greșitei citări) cât și în fața celui învestit cu soluționarea contestației (care ar fi
respinsă ca inadmisibilă).
Este posibil ca, în procedura derulată în fața judecătorului inițial, cererile și
excepțiile privitoare la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării
probelor și legalitatea actelor de urmărire penală să fie rezolvate printr-o încheiere
diferită de cea care conține soluția procedurii de cameră preliminară. Spre exemplu,
judecătorul admite, prin încheiere, excepția neregularității rechizitoriului și pe cea
privind nelegalitatea administrării unor mijloace de probă în faza de urmărire penală
și, potrivit art. 345 alin. (3) din Codul de procedură penală, comunică încheierea
procurorului. Ulterior primirii răspunsului parchetului, judecătorul dispune, printr-o
altă încheiere, una dintre soluțiile prevăzute de lege: începerea judecății sau
restituirea cauzei. Într-o atare ipoteză, dacă există critici asupra modului de
rezolvare a cererilor și excepțiilor, spre exemplu din partea procurorului (care este
nemulțumit de excluderea unor probe), el are dreptul de a formula contestație în
această privință, însă termenul de 3 zile curge de la data comunicării încheierii prin
care s-a dispus începerea judecății sau, după caz, restituirea dosarului la parchet,
iar nu de la momentul comunicării încheierii de admitere a excepțiilor32. Această
afirmație este susținută de dispozițiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură
penală, care arată că introducerea contestației se poate face ”în termen de 3 zile de
la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1)-(42) – s.n.”, acestea fiind
cele prin care se adoptă una dintre soluțiile camerei preliminare.
Cazurile de nulitate absolută pot fi invocate direct în fața judecătorului învestit cu
soluționarea contestației, chiar dacă nu au fost ridicate în procedura derulată în fața
judecătorului de cameră preliminară de la instanța sesizată cu rechizitoriul. Nu are
relevanță dacă nulitatea absolută vizează derularea activității în cursul urmăririi
penale sau desfășurarea procedurii de cameră preliminară în fața judecătorului a
cărui încheiere a fost contestată. De pildă, în contestație poate fi invocată pentru
prima dată atât nelegalitatea supravegherii tehnice în cursul urmăririi penale,
datorită neparticipării procurorului la ședința la care judecătorul de drepturi și
libertăți a autorizat măsura (aceasta fiind o problemă privitoare la urmărirea penală),
32
Această încheiere nu poate fi atacată separat cu contestație, ci numai după pronunțarea soluției în procedura
camerei preliminare (I.C.C.J., Secția penală, încheierea din 20.10.2014, în dosar nr. 2820/1/2014, în L.V.
LEFTERACHE, Probe și prezumții în procesul penal. Comentarii din jurisprudență, Ed. Universul Juridic,
2015, p. 35).
120
cât și excepția necompetenței personale a judecătorului de cameră preliminară care a
pronunțat încheierea atacată, pe motiv că acesta face parte dintr-o instanță inferioară
celei legal competente să judece cauza (această nulitate absolută vizând procedura
de cameră preliminară). Excepțiile de nulitate absolută pot fi invocate nu numai de
contestator, ci și de intimat, precum și de judecător din oficiu.
În cazul contestaţiei se aplică majoritatea regulilor privitoare la rezolvarea cauzei
în camera preliminară (spre exemplu: şedinţa este nepublică, participarea
procurorului și citarea părților și a persoanei vătămate sunt obligatorii), inclusiv cele
în materia soluţiilor. Practic, în cazul contestaţiei are loc o evaluare într-un al doilea
grad de jurisdicţie a legalităţii urmăririi penale lato sensu, astfel încât ceea ce a făcut
judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în fond va face şi judecătorul de cameră preliminară învestit cu
soluţionarea contestaţiei. De asemenea, procedura prevăzută la art. 345 din Codul de
procedură penală se aplică în mod corespunzător și în cazul contestației. Spre
exemplu, dacă în fața judecătorului sesizat prin rechizitoriu inculpatul a formulat
cerere privid excluderea uneia dintre probele administrate în faza de urmărire
penală, iar acest judecător a respins-o, dacă aceeași cerere este formulată și în
contestație, iar judecătorul învestit cu soluționarea căii de atac o admite și exclude
proba, va trebuie să comunice încheierea de excludere procurorului, iar în termen de
5 zile procurorul va comunica dacă menține trimiterea în judecată sau dacă solicită
restituirea cauzei.
Contestația are efect suspensiv, devolutiv și neagravant33.
În situaţia în care contestaţia este respinsă ca tardivă, nefondată sau inadmisibilă,
se menţine încheierea dată de primul judecător de cameră preliminară.
În cazul în care se admite contestaţia, judecătorul are următoarele posibilități:
- reține cauza spre rejudecare și va putea dispune oricare dintre soluţiile ce puteau
fi adoptate prin încheierea pronunţată, în primă instanţă, de judecătorul de cameră
preliminară. Spre exemplu, în cazul în care inculpatul contestă încheierea prin care
s-a dispus începerea judecății întrucât s-a constatat legalitatea sesizării instanţei,
probelor, actelor, iar ca urmare a admiterii contestaţiei este desfiinţată încheierea
atacată, în rejudecare se poate dispune restituirea cauzei la procuror, cu motivarea
că nu se poate stabili obiectul judecăţii. Este, de asemenea, posibil ca, deși
33
M. UDROIU, Procedură penală. Partea specială. Noul Cod de procedură penală, op. cit., p. 134.
121
contestația este admisă, soluția de începere a judecății să fie menținută; spre
exemplu, în rejudecare se constată că primul judecător a respins fără temei excepția
ridicată de inculpat cu privire la legalitatea unei probe, caz în care se va exclude
acea probă, dar procurorul menține dispoziția de trimitere în judecată având în
vedere restul probelor existente în cauză – situație în care judecătorul de cameră
preliminară de la instanța superioară va dispune începerea judecății. Încheierea
pronunțată în contestație este definitivă;
- dispune rejudecarea cauzei de către judecătorul care a fost sesizat prin
rechizitoriu, atunci când se constată că nu au fost respectate dispozițiile legale
privind citarea [această soluție derivă din dispozițiile art. 4251 alin. (7) pct. 2 lit. b)
din Codul de procedură penală]. Neregularitatea privind citarea nu trebuie
interpretată stricto sensu, ci trebuie avută în vedere și nerespectarea dispozițiilor
privitoare la comunicarea copiei rechizitoriului și a termenului în care pot fi
formulate cereri și excepții privind legalitatea urmăririi penale, întrucât altfel
caracterul echitabil al procesului penal ar fi încălcat, cu consecințe grave asupra
asigurării efective a dreptului la apărare34. În urma reluării procedurii la judecătorul
inițial se va pronunța o nouă încheiere, care la rândul ei poate fi atacată cu
contestație;
- dispune rejudecarea cauzei de către judecătorul de cameră preliminară
competent, atunci când judecătorul care soluționează contestația constată
necompetența judecătorului de cameră preliminară a cărui încheiere a fost atacată
(această soluție, specifică apelului, nu este prevăzută în mod expres în cazul
contestației, însă apreciem că trebuie aplicată mutatis mutandis și în această materie
– în caz contrar s-ar valida efectuarea judecății la o instanță necompetentă).
Problemele procedurale care au fost verificate de către judecătorul de cameră
preliminară şi asupra cărora s-a dispus prin hotărâre definitivă nu mai pot fi reluate
în cursul judecăţii asupra fondului cauzei. Spre exemplu, instanţa care judecă
respectiva cauză în primă instanţă nu poate să constate nulitatea unui act de
urmărire penală, după cum nu poate exclude vreuna dintre probele administrate în
cursul urmăririi penale, dacă respectivul act sau respectiva probă a fost menţinută de
judecătorul de cameră preliminară. În acest sens converg atât raţiunile pentru care
instituţia camerei preliminare a fost introdusă în legislaţia noastră, cât şi dispoziţiile
34
I.C.C.J., Secția penală, încheiere judecător cameră preliminară nr. 60/2015, în T. MANEA, A.S. UZLĂU, C.
VOICU, op. cit, p. 279-285.
122
art. 281 alin. (4) lit. a) şi art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală
(conform cărora încălcarea dispoziţiilor legale intervenită în cursul urmăririi penale
poate fi invocată doar până la închiderea procedurii în camera preliminară, ulterior
acestui moment nulitatea fiind acoperită). De altfel, ipoteza ar fi şi greu de întâlnit
în practică, din moment ce judecătorul de cameră preliminară care a dispus
începerea judecăţii este cel care, de cele mai multe ori singur, judecă în primă
instanţă cauza.
De la această regulă există însă o excepţie: chiar dacă judecătorul de cameră
preliminară constată competenţa instanţei sesizate, instanţa de apel poate desfiinţa
sentinţa primei instanţe pentru necompetenţă materială sau personală, urmând a
trimite cauza spre rejudecare la instanţa competentă [art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul
de procedură penală].
Exemple
Prin rechizitoriul din data de 14.08.2015, inculpatul A.T. a fost trimis în

judecată sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de droguri în formă
continuată, constând în aceea că, în perioada martie - mai 2014 a vândut mai
multor persoane de pe raza mun. București și jud. Ilfov cantități de canabis pentru
consum.
În cursul procedurii de cameră preliminară, inculpatul a ridicat excepția
autorității de lucru judecat, susținând că a mai fost trimis în judecată și
condamnat, ca urmare a recunoașterii învinuirii, într-un alt dosar penal, pentru
aceleași fapte.
Judecătorul de cameră preliminară a respins excepția ridicată de inculpatul A.T.
Arătați dacă soluția este legală.
Soluție:
Respingerea excepției de către judecătorul de cameră preliminară este o soluție
legală.
Conform art. 342 CPP, obiectul camerei preliminare constă în verificarea
competenței și a legalității sesizării instanței, a legalității administrării probelor și
a legalității efectuării actelor de urmărire penală.
123
Așadar, faza camerei preliminare este destinată verificării legalității acuzației
aduse inculpatului, și nu vizează verificarea temeiniciei acestei acuzații.
Efectul autorității de lucru judecat, chiar dacă există, se analizează nu în
camera preliminară, ci în cursul unei judecăți de natură să confirme existența în
realitate a împrejurării că faptele precis determinate, pentru care inculpatul a fost
trimis în judecată prin rechizitoriu, au fost examinate anterior cu consecința
pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive. Prin urmare, în pofida invocării
de către inculpat, în faza camerei preliminare, a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. i)
CPP, trebuie să se dispună începerea judecății în cauză.
De altfel, soluția de încetare a procesului penal, specifică în cazul de existență a
impedimentului prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. i) CPP, nici măcar nu se regăsește
printre cele pe care, conform art. 346 CPP, le poate pronunța judecătorul de
cameră preliminară, acestea fiind limitate exclusiv la începerea judecății,
restituirea cauzei la procuror sau declinarea competenței.
1. În procedura de cameră preliminară, parchetul:

a) poate răspunde, în termen de 10 zile de la comunicare, cererilor şi excepţiilor
formulate de inculpat ori excepţiilor ridicate din oficiu;
b) este obligat să răspundă în termen de 10 zile numai cererilor şi excepţiilor
formulate de inculpat;
c) este obligat să răspundă excepţiilor ridicate din oficiu.
2. Dacă s-au formulat cereri şi excepţii de către inculpat, judecătorul de cameră

preliminară se pronunţă asupra acestora:
a) în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a inculpatului;
b) în camera de consiliu, fără citarea inculpatului, dar cu participarea procurorului;
c) în şedinţă publică, cu citarea atât a procurorului, cât şi a inculpatului.
3. Încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară poate fi atacată cu

contestaţie:
a) cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor;
b) de către procuror şi inculpat, în termen de 48 de ore de la comunicare;
c) de către procuror şi inculpat, în termen de 3 zile de la pronunţare.
124
7.8. Rezumat
Camera preliminară este cea de-a doua fază a procesului penal.

Obiectul acestei faze a procesului penal constă în verificarea de către un
judecător, după trimiterea în judecată a cauzei, a următoarelor aspecte: competenţa
instanţei; legalitatea sesizării instanţei; legalitatea administrării probelor în
faza de urmărire penală; legalitatea efectuării actelor de urmărire penală.
În cursul camerei preliminare se verifică legalitatea urmăririi penale, iar nu
temeinicia acuzației adusă inculpatului.
Camera preliminară cunoaşte trei etape, astfel: măsurile premergătoare;
formularea de cereri şi excepţii cu privire la legalitatea urmăririi penale și
soluționarea acestora; soluționarea camerei preliminare.
Soluțiile pot fi: a) restituirea cauzei la parchet; b) dispunerea începerii judecăţii;
c) declinarea competenţei.
Dacă s-a dispus una dintre primele două soluții, procurorul, inculpatul, persoana
vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente pot introduce contestație.
1. După sesizarea instanţei şi repartizarea aleatorie a cauzei, se comunică copia

certificată a rechizitoriului:
a) numai inculpatului aflat în stare de deţinere;
b) numai inculpatului, la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde
locuieşte sau la care a solicitat comunicarea actelor de procedură;
c) persoanei vătămate şi părţilor.
2. Judecătorul de cameră preliminară poate pronunţa una dintre următoarele

soluţii:
a) constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării
actelor de urmărire penală şi dispune restituirea cauzei la parchet;
b) constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a
efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii;
c) exclude una sau mai multe probe administrate şi dispune restituirea cauzei la
parchet.
125
Întocmiți un referat în care să explicați în ce situații poate judecătorul de cameră
preliminară să restituie cauza la parchet.

2. M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, 2017, ediția a 4-a
126
JUDECATA – NOȚIUNE ȘI PRINCIPII
Cuprins:
8.1. Introducere
8.2. Obiective
8.3. Noțiunea și limitele fazei de judecată
8.4. Principiile judecății
8.5. Sistemul gradelor de jurisdicție
8.6. Rezumat
8.1. Introducere
În această unitate vor fi expuse noțiunile generale privitoare la judecată,
principiile acestei faze a procesului penal şi considerații asupra gradelor de
jurisidicție în legislația penală din România.
8.2. Obiective
 prezentați obiectul judecații;
 analizați principiile generale după care se desfășoară judecata;
 înțelegeți sistemul gradelor de jurisidicție în România.
127
§8.3. Noțiunea și limitele fazei de judecată
Noţiune
Judecata, ca etapă distinctă a procesului penal, este considerată în literatura de
specialitate35 ca fiind faza centrală şi cea mai importantă, având drept obiect
soluţionarea definitivă a cauzei penale.
Judecata este cea de-a treia fază a procesului penal în care, pe baza unui material
probator preconstituit şi verificat în procedura de cameră preliminară şi, în
subsidiar, completat de către instanţa de judecată prin activitatea sa nemijlocită,
persoana trimisă în judecată este trasă sau nu la răspundere penală. Dacă în faza
camerei preliminare se verifică legalitatea acuzației pe care procurorul o aduce
inculpatului (prin verificarea legalității actelor de urmărire penală și a administrării
probelor în această fază procesuală), în cursul judecății instanța analizează
temeinicia acuzației, tranșând conflictul de drept penal născut la urmare a comiterii
infracțiunii. Instanța de judecată stabilește în mod definitiv dacă fapta există sau nu,
dacă constituie ori nu infracțiune și ce infracțiune, dacă a fost comisă de inculpat,
dacă subzistă impedimente în tragerea acestuia la răspundere penală, pentru ca în
final să dispună condamnarea inculpatului, renunțarea la aplicarea pedepsei sau
amânarea aplicării pedepsei ori, după caz, încetarea procesului penal sau achitarea
inculpatului.
În cursul judecății nu se mai procedează la verificări de legalitate asupra urmăririi
penale, întrucât acestea au fost deja efectuate de judecătorul de cameră preliminară,
care a decis în mod definitiv și cu putere de lucru judecat care acte de urmărire
penală și probe administrate de organele de urmărire penală sunt legale și care nu,
acestea din urmă fiind anulate sau, după caz, excluse. Instanța de judecată va
analiza cauza în fond având ca premisă cadrul procesual fixat în camera
preliminară, astfel că, spre exemplu, nu va avea în vedere probele invalidate în
cursul celei de-a doua faze a procesului penal, neputând să revină asupra deciziei de
35
I. NEAGU, Tratat de procedură penală. Partea specială, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012, p. 176.
128
excludere a lor; corelativ, instanța nici nu poate ignora probele menținute de
judecătorul de cameră preliminară, considerându-le nelegale.
În sens restrâns, prin judecată se înţelege operaţia logică prin care completul de
judecată soluţionează cauza penală, ca urmare a sesizării sale în condiţiile legii. În
sens larg, prin judecată se înţelege cea de-a treia fază a procesului, alcătuită dintr-
un ansamblu de activităţi desfăşurate, în principal, de instanţa de judecată, cu
participarea activă a procurorului şi a părţilor asistate de către apărători, având drept
finalitate aflarea adevărului cu privire la fapta şi inculpatul cu care instanţa a fost
sesizată. Legea are în vedere, cu precădere, această din urmă accepțiune a
termenului.
Limitele fazei de judecată

Ca regulă, limita iniţială a fazei de judecată este determinată de încheierea de
începere a judecăţii [spre exemplu, dacă judecătorul de cameră preliminară constată
legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de
urmărire penală sau exclude una ori mai multe probe administrate, se pronunţă o
încheiere, prin care se dispune începerea judecăţii; atunci când judecătorul de
cameră preliminară dispune restituirea cauzei la parchet pentru oricare dintre
motivele prevăzute de art. 346 alin. (3) din Codul de procedură penală, iar în urma
contestaţiei judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară
admite contestaţia, desfiinţează încheierea atacată şi dispune, prin încheiere,
începerea judecăţii].
Instanţa, în cazul acesta, este sesizată, ca act principal de sesizare, prin
rechizitoriul întocmit de procuror, încheierea de începere a judecăţii reprezentând
actul subsidiar de sesizare, dar în acelaşi timp o condiţie sine qua non pentru
trecerea în a treia fază a procesului penal.
Prin urmare, pentru începerea judecăţii sunt necesare două acte de dispoziţie:
rechizitoriul, prin care procurorul dispune trimiterea în judecată, şi încheierea
pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, de începere a judecăţii, care, pe de
o parte, validează rechizitoriul, iar, pe de altă parte, poate să excludă anumite acte
sau probe ale urmăririi penale şi poate să limiteze, într-o anumită măsură, obiectul
judecăţii. Prin urmare, cadrul judecății este fixat de ambele acte procesuale
amintite; instanța de judecată cunoaște fapta cu care este sesizată și pe inculpat din
cuprinsul rechizitoriului, iar pe baza încheierii definitive de începere a judecății
129
determină care sunt probele și actele de urmărire penală valide în dosar și care sunt
cele de care nu va ține cont (probele excluse și actele anulate).
Instanţa poate fi sesizată, în prezent, fie prin aceste două acte (rechizitoriu şi
încheiere de începere a judecăţii), fie prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei, caz
în care lipseşte procedura de cameră preliminară şi vorbim despre o sesizare directă
a instanţei de judecată cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei. De asemenea, cauza
poate ajunge în faza judecății și ca urmare a admiterii, de către judecătorul de
cameră preliminară, a unei plângeri împotriva soluției de clasare și dispunerii, de
către același judecător, a începerii judecății, în condițiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit.
c) din Codul de procedură penală (cu precizarea că, și în acest caz, faza camerei
preliminare lipsește).
Așadar, prin excepție, limita inițială a fazei de judecată poate fi determinată și de:
- acordul de recunoaştere a vinovăţiei;
- încheierea prin care, în cauzele în care s-a pus în mișcare acțiunea penală,
judecătorul admite plângerea împotriva soluției de clasare, desființează această
soluție și dispune începerea judecății.
Limita finală a fazei de judecată este reprezentată de hotărârea definitivă, prin
care se rezolvă fondul cauzei. Aceasta poate fi o sentință sau o decizie. Precizăm că
există şi hotărâri definitive care nu rezolvă fondul cauzei, cum ar fi hotărârea de
dezînvestire în cazul declinării de competenţă.
Cu titlu de excepţie, această limită finală poate fi depăşită în cazul exercitării
căilor extraordinare de atac (recurs în casaţie, contestaţie în anulare, revizuire și
redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate).
§8.4. Principiile judecății
Faza judecății este dominată de patru principii, şi anume:

- publicitatea;
- nemijlocirea;
- contradictorialitatea;
- oralitatea.
130
Publicitatea
Publicitatea consacră dreptul oricărei persoane de a participa la şedinţa de
judecată. Prin reglementarea acestui principiu se asigură încrederea societății în
actul de justiție, întrucât tot ceea ce se petrece în faza de judecată poate fi perceput
și luat la cunoștință de terți care nu au nicio implicare în cauza respectivă, ceea ce
reprezintă o puternică garanție că judecătorii vor respecta în totalitate legea. Pe de
altă parte, publicitatea constituie și un drept fundamental al inculpatului, parte
componentă a caracterului echitabil al procesului penal; astfel, art. 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului arată că ”orice persoană are dreptul la judecarea
cauzei sale în mod echitabil, în mod public (s.n.)”.
Publicitatea ședinței de judecată implică posibilitatea oricărei persoane, inclusiv a
jurnaliștilor, de a avea acces în sala de judecată (sau, dacă judecata se desfășoară în
alt loc, de a intra în acel spațiu), chiar dacă nu au interes procesual în cauza
respectivă. Publicitatea trebuie asigurată la toate termenele de judecată, atât în
cursul cercetării judecătorești (etapă destinată administrării de probe) cât și la
dezbateri (etapă în care se pun concluzii).
Principiul pe care îl analizăm nu presupune însă, obligatoriu, ca la ședința de
judecată să și asiste în mod efectiv vreo persoană, respectarea sa fiind asigurată
dacă accesul în sală este permis; prin urmare, o ședință de judecată este considerată
publică atunci când intrarea terților nu a fost restricționată, chiar dacă, în concret, în
sală nu se găsește nimeni altcineva decât participanții la procedură.
În actuala reglementare, de la acest drept au fost enunţate expres două excepţii
[art. 352 alin. (2) din Codul de procedură penală], şi anume:
- este interzisă participarea la judecată a persoanelor care nu au împlinit 18 ani.
Excepția nu îi vizează însă pe minorii care au calitatea de părţi sau martori (evident,
minorul inculpat participă la judecata la care îl vizează, după cum martorul minor
va fi audiat de instanță în ședința de judecată);
- este interzisă participarea la judecată a persoanelor înarmate. Totuși, excepția
nu are în vedere persoanele înarmate care asigură paza persoanelor aflate în stare de
deţinere sau cele care asigură securitatea şedinţei de judecată (spre exemplu, ofițerii
Administrației Naționale a Penitenciarelor au îndatorirea de a păzi pe inculpatul
arestat inclusiv în sala de judecată, scop în care vor pătrunde înarmați).
Încălcarea dispoziţiilor relative la publicitatea şedinţelor de judecată se
sancţionează cu nulitatea absolută, care poate fi invocată din oficiu sau la cerere, în
131
orice stare a procesului penal [art. 281 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură
penală].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, pentru a se realiza
publicitatea unei proceduri, este necesar ca publicul să fie informat despre data şi
locul şedinţei de judecată şi să aibă un acces facil la aceasta. Tocmai de aceea, spre
exemplu, legea fixează îndatorirea președintelui completului de judecată de a lua
măsurile necesare pentru ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie afișată la
instanță cu 24 de ore înaintea termenului de judecată [art. 361 alin. (7) din Codul de
procedură penală]..
Publicitatea nu este încălcată dacă instanţa limitează accesul publicului în sala în
care se desfăşoară şedinţa de judecată, în funcţie de mărimea sălii de judecată.
Totodată, în actuala reglementare este prevăzut expres dreptul instanţei de judecată
de a interzice publicarea de texte, imagini, desene sau fotografii de natură a
dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente, precum şi a martorilor, în condiţiile în care s-ar aduce atingere vieţii
intime a acestora, astfel încât singura situaţie în care instanţa nu poate limita
folosirea mijloacelor sus-menţionate este cea cu privire la inculpat [art. 352 alin. (9)
raportat la art. 352 alin. (3) sau (4) din Codul de procedură penală].
Principiul publicității ședinței de judecată nu este însă unul absolut36. Astfel,
excepţii de la publicitatea şedinţei de judecată întâlnim în două ipoteze:
1. Şedinţa poate fi declarată nepublică de către instanţă, la cererea părţilor, a
procurorului ori din oficiu, în cazul în care judecata în şedinţă publică ar aduce
atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii, vieţii intime a persoanei sau
intereselor minorilor ori ale justiţiei [art. 352 alin. (3) din Codul de procedură
penală]. Spre exemplu, se pot întâlni asemenea situații în ipoteza în care obiectul
cauzei este reprezentat de o infracțiune de spionaj, care presupune chestiuni legate
de informații secrete de stat, or publicitatea ar conduce la divulgarea lor către
publicul din sală. De asemenea, ședința poate fi declarată nepublică în cazul unei
infracțiuni de violarea vieții private sau atunci când este audiată victima unui viol,
pentru că prezența unor terți în sală ar genera premisele devoalării către public a
36
Dreptul la un proces public implică dreptul la o şedinţă publică numai dacă circumstanţe excepţionale nu
justifică desfăşurarea judecăţii cu uşile închise (C.E.D.O., cauza Goc c. Turciei, Hotărârea din 11 iulie 2002,
www.echr.coe.int).
132
unor aspecte ținând de intimitatea persoanei vătămate, ceea ce ar amplifica
suferințele pe care aceasta le încearcă în urma comiterii infracțiunii.
Totodată, instanţa, la cererea părţilor, a procurorului sau a persoanei vătămate,
poate să declare şedinţa nepublică, în cazul în care audierea unui martor în public ar
pune în pericol confidenţialitatea unor informaţii [art. 352 alin. (4) teza a II-a din
Codul de procedură penală].
De asemenea, instanța poate declara ședința nepublică pe durata ascultării
martorului amenințat, în scopul protecției acestuia [art. 127 lit.c) din Codul de
În toate situațiile de mai sus, declararea nepublică a ședinței de judecată este
facultativă, și nu obligatorie. Întrucât este vorba despre ipoteze de excepție de la
regula publicității, instanța are obligația de a motiva de ce a declarat ședința
nepublică.
2. Situaţiile reglementate expres de lege în care judecata se desfăşoară
obligatoriu în şedinţă nepublică:
a) şedinţele de judecată desfăşurate în camera de consiliu, de această dată
legiuitorul precizând că şedinţa din camera de consiliu este nepublică [art. 352 alin.
(1) teza a II-a din Codul de procedură penală]. Legea reglementează mai multe
ipoteze în care soluționarea unor probleme procesuale se face în camera de consiliu;
spre exemplu, luarea măsurilor preventive de către judecătorul de drepturi și
libertăți, procedura în camera preliminară, rezolvarea declarațiilor de abținere și a
cererilor de recuzare sau soluționarea contestației împotriva măsurilor asiguratorii
dispuse de procuror;
b) şedinţele în cauzele cu inculpaţi minori. Potrivit art. 509 alin. (2) din Codul de
procedură penală, şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor nu este
publică, această derogare fiind instituită de legiuitor tocmai pentru a sublinia
regimul deosebit de strict de reglementare a instituţiei minorităţii din punct de
vedere procesual penal. În cazul în care în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi,
dintre care unii sunt minori şi alţii majori, şi nu se poate dispune disjungerea, se va
aplica procedura obişnuită, deci ședința trebuie să fie publică [art. 510 alin. (1) din
Codul de procedură penală];
c) şedinţele în cauzele care au ca obiect infracţiunile de trafic de minori şi de
pornografie infantilă (art. 24 din Legea nr. 678/2001).
133
Procedura declarării şi judecării în şedinţă nepublică presupune următoarele
reguli:
- şedinţa este declarată nepublică, potrivit precizărilor sus-menţionate, la cererea
procurorului, a părţilor, a persoanei vătămate, a martorului ori din oficiu;
- şedinţa se poate desfăşura în mod nepublic pentru tot cursul sau pentru o
anumită parte a judecării cauzei;
- declararea şedinţei nepublice se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor
prezente, a persoanei vătămate şi a procurorului, dispoziţia instanţei fiind executorie
[art. 352 alin. (5) din Codul de procedură penală];
- chiar dacă ședința este nepublică, se permite accesul în sală al procurorului,
părţilor, persoanei vătămate, reprezentanţilor acestora, avocaţilor şi altor persoane a
căror prezenţă este autorizată de instanţă, spre exemplu a expertului [art. 352 alin.
(6) din Codul de procedură penală];
- preşedintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoştinţa persoanelor ce
participă la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra
confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului [art. 352 alin. (8)
din Codul de procedură penală].
Sancțiunea nerespectării dispozițiilor privitoare la nepublicitatea ședinței de
judecată este nulitatea relativă, iar nu cea absolută, întrucât nepublicitatea nu este
prevăzută ca atare la art. 281 din Codul de procedură penală (textul se referă numai
la încălcarea dispozițiilor privind publicitatea, nu și a celor privind nepublicitatea).
Prin urmare, dacă partea critică hotărârea instanței pe motiv că ședința s-a
desfășurat cu public, deși potrivit legii trebuia să fie nepublică, ea trebuie să
dovedească vătămarea procesuală pe care a suferit-o datorită derulării procedurii în
ședință publică.
Nemijlocirea
Nemijlocirea a fost definită drept obligaţia instanţei de judecată de a îndeplini
în mod direct toate actele procesuale şi procedurale care dau conţinut şedinţei de
judecată37. Acest principiu exprimă regula că tot ceea ce se petrece în faza de
judecată (administrarea probelor, dezbaterile, ultimul cuvânt al inculpatului) trebuie
37
I. NEAGU, op. cit., p. 183.
134
perceput în mod direct de instanță, întrucât judecătorul trebuie să își întemeiază
hotărârea pe ceea ce a văzut și a auzit personal, iar nu mijlocit.
În faza de judecată se administrează probe cu privire la latura penală a cauzei, la
cererea procurorului, a inculpatului sau a persoanei vătămate. În această situaţie se
administrează probe numai în subsidiar, din oficiu, de către instanţă. Aceasta nu
înseamnă o încălcare a principiului nemijlocirii, pentru că acele probe care sunt
solicitate de către participanţii la judecată şi admise de către instanţa de judecată se
administrează cu respectarea principiului nemijlocirii. Spre exemplu, dacă în cursul
urmăririi penale au fost audiaţi cinci martori, iar procurorul, în cursul judecăţii,
solicită audierea acestora, instanţa nu se poate limita doar la a-i întreba şi a constata
că ei îşi menţin declaraţiile date în cursul urmăririi penale, ci proba trebuie să fie
administrată, cu respectarea principiului nemijlocirii. Prin urmare, martorilor li se
va solicita să declare în fața judecătorului tot ceea ce știu cu privire la aspectele
asupra cărora sunt întrebați, chiar dacă aceștia repetă relatarea făcută în fața
procurorului în cursul urmăririi penale.
Toate actele procesuale şi procedurale trebuie să se efectueze în faţa completului
de judecată, în mod direct. Judecătorii care fac parte din completul de judecată
trebuie să ia contact direct cu probele administrate.
Nemijlocirea este asigurată prin unicitatea şi continuitatea completului de
judecată pe tot parcursul judecării cauzei. Această regulă presupune că, odată
desemnat în dosar, completul de judecată trebuie să rămână același în tot cursul
judecării cauzei. Este evident însă că nu întotdeauna acest lucru este posibil,
întrucât pot interveni cauze obiective care să determine ieșirea unui judecător din
complet (spre exemplu, decesul, pensionarea, promovarea la o instanță superioară).
Legea prevede că, până la începerea dezbaterilor, este posibilă schimbarea
completului de judecată fără vreo consecinţă asupra continuării judecăţii. După
începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului
presupune reluarea de la început a acestora, conform dispoziţiilor art. 354 alin. (3)
şi a dispoziţiilor art. 392 alin. (1) din Codul de procedură penală, în care se arată că
la deliberare iau parte numai membrii completului de judecată în faţa căruia a avut
loc dezbaterea, întrucât judecătorii care participă la deliberare trebuie ca, în mod
nemijlocit, să fi asistat la dezbateri pentru a ţine seama, în soluţia pe care o dau, atât
de ceea ce s-a consemnat pe parcursul şedinţei de judecată, cât şi de ceea ce s-a
discutat în etapa dezbaterilor judecătoreşti. Reluarea de la început a dezbaterilor se
135
produce și atunci când schimbările în compunerea completului intervin în cursul
deliberării, inclusiv în situația completului de divergență, întrucât judecătorul care a
intrat în compunerea completului în cursul deliberării poate adopta o soluție în
cauză numai dacă a asistat la dezbateri în mod direct și în integralitate.
Prin urmare, dacă în compunerea completului de judecată au intervenit
modificări:
- judecata va continua – dacă modificarea s-a produs în orice moment procesual
anterior dezbaterilor;
- dezbaterile vor fi reluate de la început – dacă modificarea s-a produs în orice
moment procesual ulterior începerii dezbaterilor.
De la regula nemijlocirii există și unele excepții. Astfel, potrivit art. 349 alin. (2)
din Codul de procedură penală, instanța poate soluționa cauza numai pe baza
probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și
recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că
probele sunt suficiente pentru aflarea adevarului și justa soluționare a cauzei, cu
excepția cazului în care acțiunea penală vizează o infracțiune care se pedepsește cu
detențiunea pe viață. Dispoziția este detaliată prin art. 374 alin. (4), art. 375 și art.
377 din Codul de procedură penală, fiind vorba despre procedura în cazul
recunoașterii învinuirii. Pe de altă parte, legea prevede că probele administrate în
cursul urmăririi penale și necontestate de părți nu se readministrează în cursul
cercetării judecătorești, dar vor fi puse în dezbaterea contradictorie a părților și vor
fi avute în vedere de instanță la deliberare [art. 374 alin. (7) din Codul de procedură
penală]. Aceste excepții își găsesc fundamentul în împrejurarea că nici măcar cei în
defavoarea cărora probele acționează nu găsesc de cuviință să le critice, fiind
practic de acord cu informațiile pe care probele le relevă. Reține însă atenția că,
chiar și în aceste condiții, instanța nu este obligată să dea eficiență solicitării
părților, putând să procedeze la administrarea nemijlocită a probei atunci când
consideră că aceasta este în interesul justei soluționări a cauzei.
Oralitatea
Prin natura sa specifică, rezultată din coroborarea dispoziţiilor legale, oralitatea
reprezintă o garanţie a judecăţii, deoarece dă posibilitatea tuturor participanţilor în
cauza penală să formuleze cereri oral, să invoce excepţii prin care, pe de o parte, îşi
136
valorifică drepturile procesuale, dar, pe de altă parte, îşi justifică şi poziţia lor
procesuală.
Oralitatea nu este numai modalitatea prin care se realizează activitatea de judecată
şi nici mijlocul – viul grai – prin care participanţii la judecată comunică între ei, ci
reprezintă un întreg concept, un veritabil principiu al procesului penal, întrucât
incidenţa sa nu survine doar în etapa judecăţii, ci viul grai este mijloc de
comunicare şi în faza de urmărire penală, dar şi în cea de punere în executare a
hotărârilor penale, ca etape ale procesului penal.
Oralitatea nu trebuie înţeleasă în mod restrictiv, doar ca modalitate de desfăşurare
a activităţii de judecată, ci trebuie raportată la consecinţele juridice pe care le
presupune, aceasta permiţând instanţei să dea valenţe juridice şi aspectelor care nu
au fost consemnate în scris, dar care au fost constatate direct de către aceasta (chiar
dacă nu se face menţiune în caietul grefierului şi nici măcar nu sunt înregistrate prin
mijloacele tehnice folosite), cum ar fi atitudinea inculpatului manifestată în timpul
şedinţei prin gesturi neconforme, exprimări ireverenţioase, care poate fi cuantificată
juridic şi exprimată în individualizarea pedepsei, alegerea modalităţii de executare
etc.
Astfel, întreaga activitate procesuală desfăşurată în faza de judecată se realizează
prin viu grai. În scop probator şi ca o garanţie a echităţii procesuale, activităţile de
judecată desfăşurate oral se consemnează în scris [notele luate de grefier cu privire
la desfăşurarea procesului, potrivit art. 369 alin. (2) din Codul de procedură penală],
iar desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio [art.
369 alin. (1) din Codul de procedură penală].
Declaraţiile părţilor sunt orale, dar ele se consemnează în scris; susţinerile
martorilor, experţilor sunt orale, dar, de asemenea, ele sunt consemnate în scris.
Dintre reglementările în acest sens, amintim: strigarea cauzei (art. 358 din Codul de
procedură penală), ascultarea părţilor şi a martorilor (art. 378-381 din Codul de
procedură penală), ultimul cuvânt al inculpatului (art. 389 din Codul de procedură
penală), pronunţarea hotărârii (art. 405 din Codul de procedură penală) etc.
Prin urmare, principiul oralității în faza de judecată presupune nu modul în care
comunică participanții la procedura judiciară, ci împrejurarea că, în această fază
procesuală, produc efecte inclusiv susținerile verbale și atitudinile părților, chiar
dacă ele nu rămân consemnate în niciun înscris procedural.
137
Contradictorialitatea
Principiul contradictorialității semnifică regula că toate mijloacele de probă,
cererile și excepțiile formulate de procuror, părți, persoana vătămată sau ridicate din
oficiu de instanța de judecată sunt puse în discuția participanților la procedură,
aceștia având posibilitatea de a-și exprima punctele de vedere asupra lor.
Contradictorialitatea implică îndatorirea ca toate argumentele de fapt și de drept să
fie aduse la cunoștința părții cu interese contrare, aceasta putând astfel să le
analizeze și să le combată în fața judecătorului. Această trăsătură a judecăţii
reprezintă una dintre garanţiile implicite ale desfăşurării unui proces echitabil, în
jurisprudenţa C.E.D.O. statuându-se că dreptul la o procedură contradictorie
implică, în esenţă, posibilitatea pentru părţile unui proces penal de a lua cunoştinţă
şi de a discuta toate piesele (în sens larg) şi observaţiile prezentate instanţei.
Potrivit dispoziţiilor art. 351 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa este
obligată să pună în discuţie cererile procurorului, ale părţilor sau ale celorlalţi
subiecţi procesuali şi excepţiile ridicate de aceştia sau din oficiu.
Probele administrate în faza de judecată sunt supuse discuţiei participanţilor la
şedinţă (părţi, persoană vătămată, procuror, instanţă), evidenţiindu-se poziţiile
procesuale diferite ale celor angajaţi în proces. De asemenea, în dezbatere
contradictorie se pun și celelalte probleme ivite pe parcursul judecății; de pildă,
schimbarea încadrării juridice (indiferent că încadrarea preconizată este mai aspră
sau mai ușoară pentru inculpat), declararea ședinței nepublice, renunțarea la probe,
legea penală mai favorabilă etc.
Respectarea principiului pe care îl analizăm nu presupune neapărat ca procurorul
și părțile să emite opinii divergente asupra aspectului care s-a pus în discuție.
Contradictorialitatea este asigurată dacă instanța a dat participanților la judecată
posibilitatea de a-și expune punctele de vedere asupra problemei. Prin urmare, chiar
dacă toți participanții au fost de acord cu o anumită chestiune (spre exemplu, cu
declararea ca nepublică a ședinței la un anumit termen), contradictorialitatea a fost
asigurată.
Contradictorialitatea se manifestă în etapa cercetării judecătoreşti (spre exemplu,
la audierea unui martor pot pune întrebări procurorul, toate părţile, persoana
vătămată, iar nu numai cel care l-a propus), precum şi în etapa dezbaterilor
(principiul contradictorialităţii se aplică pe deplin, întrucât în această etapă, prin
punerea în discuţie a probelor, părţile cu interese contrare se combat reciproc,
138
realizându-se distincţia între cele două funcţii procesuale opuse – acuzarea şi
apărarea).
Astfel, contradictorialitatea reprezintă nu numai condiţia, ci şi premisa unei alte
garanţii implicite a dreptului la un proces echitabil – egalitatea de arme –, care,
potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., presupune tratamentul egal al subiecţilor care
exercită cele două funcţii antagonice, fără ca una dintre ele să fie avantajată în
raport cu cealaltă38.
Nerespectarea principiului contradictorialităţii reprezintă o încălcare a dreptului
la apărare.
Ca urmare a acestui principiu, toate aspectele deduse judecăţii pot fi discutate în
contradictoriu, fiecare parte expunându-şi opinia de pe poziţia procesuală pe care o
ocupă în cadrul procesului penal, în conformitate cu interesele ei. Martorilor, spre
exemplu, le pot pune întrebări toate părţile, şi nu numai acelea care i-au propus, iar
probele invocate în acuzare pot fi combătute cu probe în apărare, ce pot fi
administrate de părţi personal sau prin reprezentanţii lor.
§8.5. Sistemul gradelor de jurisdicție
Chiar dacă faza de judecată nu cunoaşte ca trăsătură fundamentală noţiunea de

subordonare pe linie ierarhică, sistemul piramidal alcătuit de instanţele judecătoreşti
determină în mod implicit o etapizare a activităţii de judecată. Mai mult, exigenţe ce
ţin de asigurarea dreptului la un proces echitabil, de controlul legalităţii actelor şi
măsurilor dispuse în timpul judecăţii au făcut ca, în ansamblul său, judecata să
treacă prin mai multe trepte, ca şi verificări succesive, până la rămânerea
definitivă a hotărârii. Treptele prin care trece activitatea de judecată, până la
rămânerea definitivă a hotărârii, se numesc grade de jurisdicţie.
În prezent, Codul de procedură penală a consacrat universalitatea dublului grad
de jurisdicţie, care stabileşte că orice cauză penală poate trece prin doar două trepte
sau grade de jurisdicţie, respectiv judecata în primă instanţă şi judecata în apel
(apelul fiind o cale ordinară de atac împotriva hotărârii pronunțate de prima
38
A. ZARAFIU, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Ed. CH Beck, p. 316. Într-o cauză s-a
reținut încălcarea prevederilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât
reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observațiile făcute de avocatul-general în fața Curții de Casație și
nu i s-a înmânat o copie a observațiilor acestuia (C.E.D.O., cauza Borgers c. Belgiei, hotărârea din 30 octombrie
1991, www.echr.coe.int)
139
instanță). Acest sistem al dublului grad de jurisdicţie trebuie înţeles ca un beneficiu
pe care îl are în principal inculpatul, dar pe care îl au şi celelalte părţi şi persoana
vătămată, un beneficiu în urma căruia se obţine o dublă evaluare a fondului cauzei.
Beneficiul gradelor de jurisdicţie nu presupune şi obligaţia instanţei de judecată
de a trece o cauză penală, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, prin
aceste două faze, întrucât o hotărâre judecătorească poate rămâne definitivă şi prin
neapelarea ei. Cu alte cuvinte, este posibil ca o hotărâre judecătorească pronunțată
de prima instanță să nu fie criticată nici de procuror, nici de persoana vătămată sau
părți și nici de o altă persoană care ar putea justifica un interes, situație în care ea va
deveni definitivă fără a se mai parcurge cel de-al doilea grad de jurisdicție. Sub
acest aspect, singura treaptă de jurisdicţie care are caracter obligatoriu în rezolvarea
unei cauze penale este judecata în primă instanţă, judecata în apel având, pe de o
parte, caracter special în ceea ce priveşte normele care o compun, iar, pe de altă
parte, caracter material în ceea priveşte materializarea şi desfăşurarea ei.
Mai mult decât atât, în prezent, între cele două grade de jurisdicţie, chiar dacă
există diferenţe de proceduri sau de limite, respectiv uneori judecata în apel poate să
nu cunoască aceeaşi cercetare judecătorească pe care o are judecata în primă
instanţă sau acelaşi efect, din punct de vedere al consecinţelor, ambele sunt
jurisdicţii de fond, întrucât au capacitatea de a antama elemente esenţiale ale
raportului de conflict (faptă, persoană şi vinovăţia acesteia).
După judecata în apel, dacă aceasta există, hotărârea judecătorească rămâne
definitivă și poate fi pusă în executare.
Legislația noastră penală reglementează și posibilitatea ca o hotărâre
judecătorească definitivă să fie atacată. O asemenea posibilitate se materializează
prin intermediul căilor extraordinare de atac, însă ea are un caracter restrictiv,
întrucât, spre deosebire de calea ordinară de atac a apelului, care poate fi exercitată
pentru orice motive de nelegalitate sau netemeinicie a hotărârii pronunțate de prima
instanță, căile extraordinare de atac nu pot fi utilizate decât pentru anumite motive,
expres și limitativ prevăzute de lege.
Exemple
Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova l-a trimis în judecată pe inculpatul
A.C. pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt simplu. În cursul urmăririi penale,
140
inculpatul a fost de acord să dea o declaraţie, recunoscând comiterea faptei de care
era acuzat.
În cursul judecăţii, instanţa l-a întrebat pe inculpat dacă doreşte să dea o
declaraţie. Inculpatul a fost de acord, context în care instanţa l-a întrebat dacă îşi
menţine declaraţia dată în cursul urmăririi penale. Inculpatul a răspuns afirmativ,
situaţie faţă de care instanţa nu i-a mai solicitat să relateze ceea ce acesta considera
necesar cu privire la infracţiunea ce formează obiectul cauzei.
Să se arate dacă soluţia de condamnare pronunţată în cauză de Judecătoria
Craiova este legală.
Soluţie:
Hotărârea de condamnare a fost dispusă cu încălcarea principiului nemijlocirii,
prevăzut de art. 351 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Împrejurarea că, în cursul urmăririi penale, inculpatul A.C. dăduse o declaraţie
prin care îşi recunoştea faptele, declaraţie pe care a menţinut-o şi în faza de
judecată, nu deroba instanţa de obligaţia de a percepe faptele în mod nemijlocit,
ceea ce impunea indubitabil o audiere completă a inculpatului, acesta urmând să
relateze ceea ce considera necesar cu privire la infracţiunea de furt de care era
acuzat. Cu această ocazie, spre exemplu, judecătorul putea sesiza dacă există
eventuale inadvertenţe faţă de declaraţia dată în cursul urmăririi penale.
Limitându-se la a-l întreba pe inculpat dacă îşi menţine declaraţia anterioară,
instanţa nu a manifestat interes pentru lămurirea cauzei în mod direct, ci s-a rezumat
la a percepe mediat faptele, prin intermediul unui mijloc de probă (declaraţia din
cursul urmăririi penale) care nu a fost administrat în faţa sa.
În etapa deliberării unul dintre judecătorii din complet suferă un accident de

circulaţie soldat cu vătămarea gravă a integrităţii corporale şi este înlocuit de un alt
judecător. În acest caz:
a) deliberarea continuă în noua formă a completului
b) este obligatorie reluarea dezbaterilor
c) este obligatorie reluarea judecăţii în integralitatea sa
141
8.6. Rezumat
Judecata este cea de-a treia fază a procesului penal, în care persoana trimisă în
judecată este trasă sau nu la răspundere penală.
În cursul judecății instanța analizează temeinicia acuzației adusă inculpatului,
pentru ca în final să dispună condamnarea inculpatului, renunțarea la aplicarea
pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori, după caz, încetarea procesului penal
sau achitarea inculpatului.
Ca regulă, limita iniţială a fazei de judecată este determinată de încheierea de
începere a judecăţii. Instanţa, în cazul acesta, este sesizată, ca act principal de
sesizare, prin rechizitoriul întocmit de procuror, încheierea de începere a judecăţii
reprezentând actul subsidiar de sesizare, dar în acelaşi timp o condiţie sine qua non
pentru trecerea în a treia fază a procesului penal. Prin urmare, pentru începerea
judecăţii sunt necesare două acte de dispoziţie: rechizitoriul, prin care procurorul
dispune trimiterea în judecată, şi încheierea pronunţată de judecătorul de cameră
preliminară, de începere a judecăţii, care, pe de o parte, validează rechizitoriul, iar,
pe de altă parte, poate să excludă anumite acte sau probe ale urmăririi penale şi
poate să limiteze, într-o anumită măsură, obiectul judecăţii..
Instanţa poate fi sesizată, în prezent, fie prin aceste două acte (rechizitoriu şi
încheiere de începere a judecăţii), fie prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei. De
asemenea, cauza poate ajunge în faza judecății și ca urmare a admiterii, de către
judecătorul de cameră preliminară, a unei plângeri împotriva soluției de clasare și
dispunerii, de către același judecător, a începerii judecății.
Limita finală a fazei de judecată este reprezentată de hotărârea definitivă, prin
care se rezolvă fondul cauzei. Aceasta poate fi o sentință sau o decizie.
Faza judecății este dominată de patru principii, şi anume: publicitatea;
nemijlocirea; contradictorialitatea; oralitatea.
Judecata trece prin mai multe trepte, care se numesc grade de jurisdicţie. În
prezent, Codul de procedură penală a consacrat universalitatea dublului grad de
jurisdicţie, care stabileşte că orice cauză penală poate trece prin doar două trepte
sau grade de jurisdicţie, respectiv judecata în primă instanţă şi judecata în apel
(apelul fiind o cale ordinară de atac împotriva hotărârii pronunțate de prima
instanță). După judecata în apel, dacă aceasta există, hotărârea judecătorească
142
rămâne definitivă și poate fi pusă în executare. Legislația noastră penală
reglementează și posibilitatea ca o hotărâre judecătorească definitivă să fie atacată.
O asemenea posibilitate se materializează prin intermediul căilor extraordinare de
atac.
Reprezintă principii specifice fazei de judecată:

a) necontradictorialitatea;
b) aflarea adevărului;
c) oralitatea.

Întocmiți un referat prin care să comparați trăsăturile caracteristice ale judecății cu
trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale.

3. M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, 2017, ediția a 4-a.
143
REGLEMENTĂRI GENERALE PRIVIND JUDECATA
Cuprins:
9.1. Introducere
9.2. Obiective
9.3. Rolul instanței de judecată și locul unde se desfășoară judecata
9.4. Citarea părților și a altor persoane la judecată
9.5. Compunerea instanței de judecată
9.6. Participanții la judecată și drepturile acestora
9.7. Atribuțiile președintelui completului de judecată
9.8. Suspendarea judecății
9.9. Rezumat
9.1. Introducere
În această unitate vor fi expuse aspecte de ansamblu aplicabile oricărui tip de
judecată în materie penală.
9.2. Obiective
 prezentați participanții la judecată și să decelați drepturile acestora;
 înțelegeți rolul instanței de judecată;
 expuneți modalităţile de chemare a persoanelor la judecată
 identificaţi situaţiile în care judecata poate fi întreruptă
144
§9.3. Rolul instanței de judecată și locul unde se desfășoară judecata
Rolul instanţei de judecată

Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării
drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru
lămurirea completă a împrejurărilor cauzei, în scopul aflării adevărului, cu
respectarea deplină a legii [art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală].
Instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza
urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele
reţinute în sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru
aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea
penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă [art. 349 alin.
(2) din Codul de procedură penală].
Rolul instanței este acela de a analiza temeinicia acuzației pe care procurorul o
aduce inculpatului, în condiții de publicitate, nemijlocire, contradictorialitate și
oralitate, cu respectarea drepturilor participanților la procedura judiciară, pentru ca
la finalul judecății să pronunțe o hotărâre de condamnare, renunțare la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, încetarea procesului penal sau achitare.
Locul unde se desfăşoară judecata

Ca regulă, judecata se desfăşoară la sediul instanţei [art. 350 alin. (1) din Codul
de procedură penală]. Cu titlu de excepţie, potrivit dispoziţiilor art. 350 alin. (2) din
Codul de procedură penală, pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca
judecata să se desfăşoare în alt loc (spre exemplu, la locul săvârşirii faptei).
Dispoziţiile art. 350 alin. (1) din Codul de procedură penală consacră regula
conform căreia judecata se desfăşoară la sediul instanţei de judecată. Reglementarea
îşi găseşte justificarea în necesitatea de a avea o legătură permanentă între
activitatea pe care o desfăşoară instanţa de judecată şi interesul manifestat de opinia
publică în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cauzelor penale (spațiile unde se
află sediile instanțelor fiind, de regulă, cunoscute de un cerc larg de persoane), dar
şi de faptul că sediul instanţei de judecată, ca loc de desfăşurare a judecăţii, este un
145
spaţiu propice, ce asigură respectarea normelor de drept referitoare la solemnitatea
şedinţei de judecată.
În ceea ce priveşte excepţia statuată de dispoziţiile art. 350 alin. (2) din Codul de
procedură penală, în sensul că instanţa poate să dispună ca judecata să se desfăşoare
şi în alt loc decât la sediul ei, apreciem că judecata se poate desfăşura şi la locul
unde săvârşirea faptei penale a avut un deosebit impact social şi unde se apreciază
că soluţionarea cauzei penale prin judecată trebuie să producă cel puţin o rezonanţă
egală. Spre exemplu, în cazul unei infracțiuni de dezertare, instanța ar putea aprecia
că funcția preventivă a procesului penal ar fi mai bine asigurată dacă judecata se
desfășoară în incinta unei unități militare, cu respectarea principiului publicității,
impactul asupra colegilor dezertorului fiind mai puternic, ceea ce contribuie la
diminuarea riscului ca asemenea abateri grave de la regimul disciplinei militare să
se repete în viitor. Uneori, decizia ca judecata să se desfășoare într-un alt loc se
întemeiază pe considerente legate de insuficiența spațiului de la sediul instanței
(spre exemplu, dosarele aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiției se judecă
uneori la sediul Curții Militare de Apel).
§9.4. Citarea părților și a altor persoane la judecată
Judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate
şi procedura este îndeplinită.
Inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și, după caz,
reprezentanții legali ai acestora se citează din oficiu de către instanță. Instanța poate
dispune citarea altor subiecți procesuali (spre exemplu, martorii) atunci când
prezența acestora este necesară pentru soluționarea cauzei.
Înfăţişarea persoanei vătămate sau a părţii în instanţă, în persoană sau prin
reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat
legătura cu partea reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de
citare [art. 353 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Spre exemplu, dacă unul
dintre inculpați a fost citat, în mod nelegal, la o altă adresă decât cea care rezultă
din actele dosarului, dar a aflat despre termen de la un alt inculpat și s-a prezentat la
judecată, nelegalitatea citării nu mai poate fi invocată, logica fiind aceea că s-a atins
oricum scopul procedurii (citarea este menită să asigure participarea părții la
judecată, ceea ce în cazul de față se realizează, chiar dacă dintr-o cauză
independentă de citarea greșită).
146
Teoretic, părțile ar trebui citate la fiecare termen de judecată. Aceasta ar îngreuna
însă în mod excesiv activitatea judiciară, datorită birocratizării. Tocmai de aceea,
întrucât judecata nu se realizează la un singur termen, principiul operativităţii a
determinat adaptarea regulii citării părţilor pentru fiecare termen la nevoia de a
asigura simplificarea activităţii judiciare. Aceasta s-a realizat prin instituţia
termenului în cunoştinţă, care, odată primit, înlătură obligarea citării pentru
următoarele termene, chiar dacă partea ar lipsi la vreunul dintre acestea.
Prezumția termenului în cunoștință se explică prin aceea că, odată ce partea a aflat
chiar de la instanță despre data următorului termen de judecată, nu are rost să mai
fie citată, putând oricum să se prezinte.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 353 alin. (2) din Codul de procedură penală,
termenul în cunoştinţă este primit de:
– partea sau alt subiect procesual principal prezent la un termen personal, prin
reprezentant sau prin apărător ales. Prezumția termenului în cunoștință funcționează
pentru cei prezenți la un termen (personal ori prin reprezentant sau apărător ales) în
raport de toate termenele ulterioare, astfel că ei nu vor mai fi citați pentru niciunul
dintre aceste termene, chiar dacă la unul ar lipsi (spre exemplu, persoana vătămată
este prezentă în instanță la primul termen de judecată, luând în cunoștință termenul
următor, pentru care nu este citată. Dacă la acest al doilea termen persoana vătămată
lipsește, ea nu va mai fi citată nici pentru al treilea termen, pe care este considerată
că îl are în cunoștință). Atunci când partea lipsește, dar este reprezentată de avocatul
din oficiu, ea nu are termen în cunoștință, deci va trebui citată pentru termenul
următor. De asemenea, termenul în cunoștință operează numai pentru părți și
subiecții procesuali principali, nu și pentru alte persoane (de pildă, dacă instanța
constată că este necesară audierea expertului pentru a da lămuriri, și aceasta nu se
poate realiza la un singur termen, expertul trebuie citat pentru termenul următor,
chiar dacă îl află de la instanță);
– partea sau alt subiect procesual principal căruia i s-a înmânat în mod legal
citaţia, personal, prin reprezentant sau apărător ales ori prin funcţionarul sau
persoana însărcinată cu primirea corespondenţei.
În cazul în care, după ce inculpatul a luat termenul în cunoştinţă, instanţa îşi
declină competenţa, prevederile art. 353 alin. (2) din Codul de procedură penală
(potrivit cărora partea prezentă la un termen nu mai este citată pentru termenele
următoare, chiar dacă ar lipsi la unul dintre aceste termene) nu se mai aplică. Prin
147
urmare, instanţa învestită după declinarea de competenţă are obligaţia de a-l cita pe
inculpat, iar în cazul în care persoana condamnată definitiv nu a fost citată şi a fost
judecată în lipsă, poate cere redeschiderea procesului penal, în temeiul art. 466-470
din Codul de procedură penală.
Pentru primul termen de judecată, persoana vătămată se citează cu menţiunea că
se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti [art. 353
alin. (3) din Codul de procedură penală].
Neprezentarea persoanei vătămate sau a părţilor citate nu împiedică judecarea
cauzei. Totuşi, când instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia dintre părţile
lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea ei, amânând în acest scop judecata.
Prin excepție de la prezumția termenului în cunoștință, citarea este obligatorie
pentru următoarele persoane:
- militarii şi deţinuţii sunt citaţi la fiecare termen [art. 353 alin. (2) teza finală din
Codul de procedură penală]. Deţinuţii sunt citaţi din oficiu la fiecare termen de
judecată, astfel că în cazul lor nu funcţionează prezumţia termenului în cunoştinţă,
şi aceasta chiar dacă au solicitat, potrivit art. 364 alin. (4) din Codul de procedură
penală, să fie judecaţi în lipsă. Explicaţia constă în aceea că, dacă deținutul ar dori
să îşi exercite dreptul de a participa la un anumit termen de judecată, administraţia
locului de deţinere nu ar putea să îi asigure acest drept dacă ar lipsi citația emisă de
instanţă pentru acel termen. Şi militarii sunt citaţi din oficiu la fiecare termen de
judecată, rațiunea ținând de regimul strict de disciplină în unitățile militare, care nu
permite plecarea nemotivată. Dispoziția este aplicabilă indiferent de calitatea pe
care deținutul sau militarul o are în cauză, iar nu numai în cazul inculpatului (spre
exemplu, este obligatorie citarea la fiecare termen a persoanei vătămate, dacă este
în stare de deținere în altă cauză);
- persoana vătămată sau părţile sunt citate obligatoriu când, în urma deliberării,
instanţa a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea reluării cercetării judecătoreşti
sau a dezbaterilor, în condiţiile art. 395 din Codul de procedură penală. Necesitatea
citării este dată de împrejurarea că, în urma dezbaterilor, nu s-a mai fixat niciun
termen, instanța trecând la deliberare. În ipoteza în care cauza se repune pe rol,
părțile trebuie așadar citate;
- când, la termenul la care partea lipseşte, i se agravează situaţia în proces;
- când instanţa preschimbă primul termen sau termenul în cunoştinţă din cauza
intervenirii unor motive obiective care împiedică desfăşurarea activităţii de judecată
148
la termenul fixat ori în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei [art. 353 alin. (10)
din Codul de procedură penală]. Preschimbarea termenului de judecată se dispune
pe cale graţioasă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, la cererea acestora sau
din oficiu, fiind o măsură cu caracter administrativ, dispusă în scop procesual; ea se
materializează într-o rezoluţie administrativă, iar nu o hotărâre, ce nu trebuie
motivată şi nici nu poate face obiectul controlului de legalitate prin exercitarea
vreunei căi de atac. Preschimbarea are temeiuri obiective; spre exemplu, la ședința
din luna noiembrie 2016, instanța fixează următorul termen pe data de 28 decembrie
2016, termen pe care părțile îl au în cunoștință, dar, ulterior, ziua de 28 decembrie
2016 este declarată nelucrătoare, situație în care instanța trebuie să preschimbe
termenul. Întrucât preschimbarea se dispune fără citarea părților, ele nu au cum să
cunoască noul termen fixat, astfel că trebuie citate pentru acesta;
- când a fost schimbat cursul firesc al procesului, în sensul că judecata se
desfăşoară într-un alt loc decât cel cunoscut de persoana vătămată sau de parte
[potrivit dispoziţiilor art. 350 alin. (2) din Codul de procedură penală] ori cauza a
fost trecută la o altă instanţă, ca urmare a soluţionării unui conflict de competenţă
sau a unei cereri de strămutare. Instituția termenului în cunoștință presupune că
părțile cunosc data judecății, nu însă și locul acesteia, dacă a fost schimbat.
Pe tot parcursul judecăţii, persoana vătămată şi părţile pot solicita, oral sau în
scris, ca judecata să se desfăşoare în lipsă, în acest caz nemaifiind citate pentru
termenele următoare [art. 353 alin. (6) din Codul de procedură penală].
Potrivit dispoziţiilor art. 353 alin. (7) din Codul de procedură penală, dacă
judecata se amână, părţile şi celelalte persoane prezente iau cunoştinţă de noul
termen de judecată şi nu mai sunt citate, însă au dreptul să solicite instanţei să le
înmâneze citaţii care să le servească drept justificare la locul de muncă, în vederea
prezentării la noul termen [art. 353 alin. (8) din Codul de procedură penală].
Nerespectarea dispozițiilor privitoare la citare se sancționează cu nulitatea
relativă.
§9.5. Compunerea instanței de judecată
Soluţionarea cauzei penale se realizează de instanţa de judecată în complet legal

constituit.
Celelalte activităţi care trebuie efectuate în această fază, dar care nu se
circumscriu judecăţii propriu-zise, nu se îndeplinesc de instanţă (în complet), ci de
149
preşedintele completului, şi se desfăşoară în afara şedinţei de judecată (spre
exemplu, președintele completului are îndatorirea să ia din timp toate măsurile
necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere
amânare, scop în care, dacă este cazul, va emite adresă către barou pentru
desemnarea unui avocat din oficiu pentru inculpat – activitate care se desfășoară în
afara ședinței de judecată).
Prin complet de judecată se înţelege numărul de judecători care participă la
judecarea unor categorii de cauze penale aflate într-un anumit stadiu procesual.
Uneori, la aceasta se adaugă și anumite calități speciale pe care trebuie să le
îndeplinească judecătorii anumitor cauze [spre exemplu, potrivit art. 507 alin. (1)
din Codul de procedură penală, ”cauzele în care inculpatul este minor se judecă
potrivit regulilor de competență obișnuite de către judecători anume desemnați
(s.n.) potrivit legii”; de asemenea, în cauzele în care inculpatul este militar activ,
președintele completului de judecată trebuie să facă parte cel puţin din aceeaşi
categorie de grade cu acesta.].
Numărul de judecători din care se compune completul de judecată este
reglementat, în principal, de dispoziţiile Legii nr. 304/2004. În continuare, vom
analiza compunerea completelor de judecată prin prisma numărului de judecători
care, conform legii, intră în alcătuirea diferitelor complete.
Pentru judecata în primă instanţă desfășurată la judecătorii, tribunale și curți
de apel, reglementarea este că aceasta se realizează de un singur judecător.
Pentru judecata în apel la curţile de apel, completul de judecată este format din
2 judecători.
Contestaţiile (cale ordinară de atac ce nu vizează fondul cauzei) împotriva
hotărârilor pronunţate în materie penală de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi
judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii şi tribunale se soluţionează în
complet format dintr-un judecător. Astfel, contestaţia împotriva încheierilor
judecătorului de drepturi şi libertăţi de la judecătorie se judecă de judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la tribunal, iar contestaţia împotriva încheierilor pronunţate
de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la tribunal se judecă de judecătorul de
drepturi şi libertăţi de la curtea de apel. Situaţia este similară în cazul contestaţiilor
împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la
instanţele menţionate.
150
Contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în cursul judecăţii în materie
penală, în primă instanţă, de judecătorii şi tribunale se soluţionează în complet
format dintr-un judecător.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, compunerea completelor este diferită față
de celelalte instanțe. Astfel, există complete formate din:
a) 1 judecător pentru:
– propunerile şi cererile de competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (spre exemplu, propunerea de luare a măsurii
arestării preventive a unui deputat, în cursul urmăririi penale);
– propunerile şi cererile de competenţa judecătorului de cameră preliminară de la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (spre exemplu, verificarea legalităţii sesizării
instanţei cu rechizitoriu pentru o infracţiune săvârşită de un membru al Guvernului);
– contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul de drepturi şi
libertăţi şi de judecătorul de cameră preliminară de la curţile de apel sau Curtea
Militară de Apel (spre exemplu, contestaţia împotriva încheierii judecătorului de
drepturi şi libertăţi de la curtea de apel prin care s-a dispus luarea măsurii arestării
preventive a unui avocat, în cursul urmăririi penale);
– verificarea admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie [art. 440 alin. (1)
din Codul de procedură penală]. Recursul în casaţie este o cale extraordinară de
atac, iar pentru ca instanţa să fie învestită cu soluţionarea sa, trebuie să se constate
admisibilitatea în principiu, verificându-se dacă recursul a fost formulat în termen şi
dacă s-a invocat unul dintre motivele prevăzute de lege; această verificare se
realizează de către un singur judecător;
b) 2 judecători, pentru contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie (spre exemplu, contestaţia formulată împotriva unei
încheieri prin care s-a soluţionat propunerea de arestare preventivă a unui senator,
pronunţată de către un judecător de drepturi şi libertăţi de la Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, sau contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a verificat
legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriu pentru o infracţiune săvârşită de un
deputat, pronunţată de către judecătorul de cameră preliminară de la Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie);
c) 3 judecători pentru:
– judecata în primă instanţă;
151
– judecata în apel, pentru apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în
primă instanţă de curţile de apel sau de Curtea Militară de Apel;
– contestaţiile formulate împotriva încheierilor pronunţate în cursul judecăţii, în
primă instanţă, de curţile de apel sau de Curtea Militară de Apel;
- contestaţiile formulate împotriva încheierilor prin care, în cursul judecăţii în
apel, curţile de apel şi Curtea Militară de Apel dispun luarea măsurilor asigurătorii;
– soluţionarea cererilor de strămutare şi a conflictelor de competenţă;
– judecarea recursurilor în casaţie;
– alte situaţii date prin lege în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (spre
exemplu, în cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt);
d) 5 judecători pentru:
– judecata apelurilor împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie;
– contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate, în cursul judecăţii, în primă
instanţă, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (spre exemplu, contestaţia
împotriva încheierii de menţinere a măsurii arestării preventive a unui membru al
Guvernului);
- contestația împotriva încheierii prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a luat,
în cursul judecății în apel, o măsură asigurătorie;
e) 9, 13, 19 sau 25 de judecători pentru pronunţarea hotărârilor prealabile în
vederea dezlegării unor chestiuni de drept (art. 475-4771 din Codul de procedură
penală) şi în cazul soluţionării recursurilor în interesul legii. Astfel:
– atunci când chestiunea de drept supusă dezlegării prezintă interes doar pentru
Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul va fi format din
preşedintele secţiei39 şi 8 judecători din cadrul secţiei desemnaţi aleatoriu de acesta,
adică 9 judecători;
– atunci când chestiunea de drept supusă dezlegării prezintă interes pentru mai
multe secţii, completul va fi compus din preşedintele sau unul dintre vicepreşedinţii
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii secţiilor interesate şi câte 5 judecători
din fiecare secţie interesată. Astfel, dacă sunt două secţii interesate, completul va fi
compus din 13 judecători, dacă sunt trei secţii interesate, completul va fi format
39
Sau de un judecător desemnat de acesta.
152
din 19 judecători, iar dacă sunt interesate toate cele patru secţii ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, completul va fi compus din 25 de judecători;
– recursurile în interesul legii se soluţionează în complet compus din preşedintele
sau unul dintre vicepreşedinţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii celor
patru secţii, 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră chestiunea de drept
soluţionată diferit de instanţe şi câte doi judecători din celelalte secţii, adică 25 de
judecători.
Compunerea completelor de judecată (în sensul de desemnare a judecătorilor care
fac parte dintr-un anumit complet) se stabilește de colegiile de conducere ale
instanţelor, la începutul anului, urmărindu-se asigurarea continuităţii acestora.
Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem
informatizat. Potrivit art. 52 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, republicată, completul
de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul dintre membrii acestuia. Cauzele
repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în
condiţiile prevăzute de lege.
La instanţele militare, compunerea completelor este similară celei a instanţelor
civile.
În privința compunerii completelor de judecată se pot ivi incidente precum
incompatibilitatea judecătorului, acestea urmând a fi rezolvate prin procedura
abținerii și recuzării.
Sancțiunea nelegalei compuneri a completului de judecată este nulitatea absolută.
§9.6. Participanții la judecată și drepturile acestora
Judecarea cauzelor penale în faţa instanţei de judecată în condiţii de publicitate,

oralitate, legalitate şi contradictorialitate presupune prezenţa şi participarea atât a
organelor judiciare – instanţa de judecată şi procurorul –, cât şi a părţilor sau
persoanei vătămate, toate acestea beneficiind de drepturi, dar având şi obligaţii,
pentru ca astfel să fie soluţionat conflictul de drept penal dedus judecăţii.
Participarea procurorului, a părţilor şi a persoanei vătămate la judecarea cauzelor
penale în primă instanţă nu trebuie înţeleasă ca o cerinţă strict de ordin formal, ci
trebuie să fie una activă, în sensul că acestora trebuie să le fie create premisele şi
condiţiile legale (procesuale şi procedurale) pentru a-şi exercita drepturile privind
valorificarea intereselor şi poziţiei procesuale pe care le susţin în cadrul procesului
penal. Simpla prezență în sala de judecată nu echivalează cu participarea la
153
judecată; spre exemplu, în ipoteza în care procurorul s-ar limita ca, în cadrul
dezbaterilor pe fondul cauzei, să menționeze că ”lasă soluția la aprecierea
instanței”, situația echivalează cu o neparticipare la judecată.
Conţinutul drepturilor procesuale principale ale procurorului, ale părţilor, ale
persoanei vătămate, ale apărătorilor acestora la judecată este particularizat pentru
fiecare dintre participanţii la judecată, raportat la poziţia procesuală pe care o ocupă
şi la latura procesului în care îşi are localizate aceste drepturi (latura penală sau
latura civilă a cauzei).
Participarea procurorului
În ceea ce-l priveşte pe procuror, participarea acestuia este întotdeauna
obligatorie la şedinţa de judecată, iar drepturile sale sunt de a formula cereri, de a
ridica excepţii, de a pune concluzii [art. 363 alin. (3) din Codul de procedură
penală], cu menţiunea expresă că, în situaţia în care apreciază că există vreuna
dintre cauzele care împiedică exercitarea acţiunii penale, poate pune, după caz,
concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal.
Procurorul participă în mod obligatoriu la judecata oricărei cauze penale,
indiferent de instanța la care are loc judecata, de infracțiunea ce formează obiectul
dosarului și de pedeapsa prevăzută de lege pentru aceasta. De asemenea, nu are
importanță vârsta inculpatului (minor sau major) sau dacă în cauză sunt sau nu
inculpați supuși unor măsuri preventive ori aflați deja în executare de pedepse ori
măsuri educative, ca urmare a condamnării în alte dosare. Dispoziția este aplicabilă
ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în
materia căilor extraordinare de atac, dacă legea nu dispune altfel.
Participarea procurorului este obligatorie la toate termenele de judecată, iar nu
numai la dezbateri.
Dacă în cauză a fost exercitată și acțiunea civilă, procurorul participă și la ședința
de judecată destinată rezolvării acesteia (nu numai în latura penală). Nu are
relevanță dacă acțiunea civilă s-a exercitat de partea civilă sau din oficiu,
participarea procurorului fiind obligatorie în ambele situații. Regula operează, de
asemenea, și atunci când acțiunea civilă a fost disjunsă, fiind soluționată separat de
acțiunea penală.
154
În cursul judecății, procurorul poate formula cereri și excepții motivate; spre
exemplu, poate cere schimbarea încadrării juridice a faptei sau poate ridica excepția
tardivității apelului.
În cadrul dezbaterilor, procurorul, chiar dacă activează în cadrul parchetului la
nivelul căruia s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, nu este obligat să
formuleze concluzii de condamnare. Dacă, în urma cercetării judecătorești, rezultă
existența unuia dintre impedimentele în exercitarea acțiunii penale prevăzute la art.
16 din Codul de procedură penală, procurorul va pune concluzii de achitare (spre
exemplu, dacă din probele administrate rezultă îndoială asupra vinovăției
inculpatului, dacă a intervenit dezincriminarea faptei) sau de încetare a procesului
penal (de pildă, în caz de împlinire a termenului de prescripție a răspunderii penale
sau dacă a intrat în vigoare o lege de amnistie). Sub acest aspect, putem afirma că
activitatea procurorului de ședință nu se supune principiului subordonării ierarhice.
Încălcarea dispozițiilor privitoare la participarea obligatorie a procurorului la
judecată se sancționează cu nulitatea absolută. O asemenea sancțiune intervine,
spre exemplu, în situația în care, la termenul la care s-a dezbătut cauza și s-a amânat
pronunțarea, instanța nu i-a dat cuvântul procurorului, deși acesta era prezent, astfel
că procurorul nu a avut posibilitatea de a pune concluzii asupra cauzei deduse
judecății, ceea ce echivalează cu neparticiparea sa la proces40. Echivalează cu lipsa
de participare a procurorului și simpla prezență a acestuia în sala de judecată,
neînsoțită însă de punerea efectivă de concluzii în cadrul dezbaterilor, spre exemplu
în situația în care procurorul se rezumă la a preciza că va depune concluzii scrise41.
Participarea inculpatului
Inculpatul are dreptul de a formula cereri, a ridica excepţii şi a pune concluzii [art.
364 alin. (6) din Codul de procedură penală]. Spre exemplu, inculpatul poate
propune administrarea de probe, poate ridica excepția incompatibilității
judecătorului și i se dă cuvântul în cadrul dezbaterilor. De asemenea, are dreptul să
ia cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului [art. 352 alin. (7) din Codul de
procedură penală]. Totodată, inculpatului i se acordă ultimul cuvânt (art. 389 din
Codul de procedură penală).
40
I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 2683/2005, www.scj.ro
41
C.Ap. Suceava, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia nr. 267/2008, www.portal.just.ro
155
Actuala reglementare aduce modificări importante în ceea ce priveşte
participarea inculpatului la şedinţa de judecată. Regula este că aceea că inculpatul
participă la judecată, iar inculpatul aflat în stare de deţinere este adus
obligatoriu la judecată [art. 364 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Se
consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în
prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului,
participă la judecată prin videoconferinţă, la locul de deţinere (prin urmare, într-o
atare situație inculpatul nu va mai fi adus în sala de judecată).
Prin această regulă se asigură caracterul echitabil al procesului penal, fiind de o
importanță capitală ca acuzatul să fie prezent personal la proces42.
Există şi excepţii de la această regulă, şedinţa putându-se desfăşura şi în absenţa
inculpatului în următoarele situaţii:
a) când este dispărut sau se sustrage de la judecată ori când şi-a schimbat adresa
unde locuieşte, fără a încunoştinţa instanţa cu privire la aceasta, iar noua adresă nu a
putut fi identificată de către instanţă [art. 364 alin. (2) din Codul de procedură
penală]. Precizăm că, în ultima ipoteză enunțată, instanța poate continua judecata
numai după ce a efectuat verificările necesare pentru a afla noua adresa la care
inculpatul locuiește (spre exemplu, prin interogarea bazelor de date administrate de
Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date –
D.E.P.A.B. din subordinea Ministerului Afacerilor Interne) și acestea s-au soldat cu
un eșec;
b) când lipseşte nejustificat de la judecarea cauzei, deşi a fost legal citat [art. 364
alin. (3) din Codul de procedură penală]. Prin urmare, deși regula este că judecată
trebuie să se desfășoare în prezența inculpatului, legea îi permite acestuia să decidă
dacă dorește să participe la judecată, astfel că, în cazul lipsei sale nejustificate,
judecata va continua;
c) când solicită în scris să fie judecat în lipsă, în condiţiile în care este reprezentat
de apărătorul ales sau din oficiu, această ipoteză fiind aplicabilă chiar şi în cazul
inculpatului privat de libertate. Astfel, în cursul judecăţii pentru inculpatul care
solicită judecarea sa în lipsă, avem de-a face cu o reprezentare legală obligatorie.
Pe de altă parte, chiar dacă există această posibilitate a reprezentării, instanţa,
atunci când consideră necesar, poate dispune aducerea cu mandat a inculpatului. De
42
C.E.D.O., cauza Stoichkov c. Bulgariei, hotărârea din 24 martie 2005, www.echr.coe.int.
156
asemenea, în cazul în care inculpatul aflat în stare de deţinere a solicitat să fie
judecat în lipsă, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, ca acesta să poată
pună concluzii în cadrul dezbaterilor şi să i se dea cuvântul prin intermediul
videoconferinţei, în prezenţa apărătorului ales sau din oficiu.
Lipsa inculpatului de la judecată, când participarea sa este obligatorie (spre
exemplu, este arestat preventiv și nu a cerut să fie judecat în lipsă), se sancționează
cu nulitatea absolută.
Participarea părții civile și a părții responsabile civilmente

Partea civilă şi partea responsabilă civilmente au dreptul de a fi reprezentate de
avocat [art. 365 alin. (1) din Codul de procedură penală], de a formula cereri, de a
ridica excepţii, de a pune concluzii [art. 365 alin. (2) din Codul de procedură
penală], de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului [art. 352 alin. (7) din
Codul de procedură penală] şi de a solicita, oral sau în scris, ca judecata să se
desfăşoare în lipsă [art. 353 alin. (6) din Codul de procedură penală].
Totodată, partea civilă are dreptul, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din Codul
de procedură penală, până la terminarea cercetării judecătoreşti, de a îndrepta
erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă, de a mări sau
micşora întinderea pretenţiilor şi de a solicita repararea prejudiciului material prin
plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în natură nu mai este posibilă.
În situaţia în care, în cauză, există un număr mare de părţi civile care nu au
interese contrarii, acestea au dreptul de a desemna o persoană care să le reprezinte
interesele în cadrul procesului penal [art. 20 alin. (6) teza I din Codul de procedură
penală].
Participarea persoanei vătămate

Persoana vătămată are dreptul de a fi reprezentată de avocat [art. 366 alin. (1) din
Codul de procedură penală], de a formula cereri, de a ridica excepţii, de a pune
concluzii în latura penală a cauzei [art. 366 alin. (2) din Codul de procedură
penală], de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului [art. 352 alin. (7) din
Codul de procedură penală], de a solicita, oral sau în scris, ca judecata să se
desfăşoare în lipsă [art. 353 alin. (6) din Codul de procedură penală], dreptul de a se
constitui ca parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti [art. 20 alin. (1)
din Codul de procedură penală]. Aşa cum am mai arătat, persoana vătămată se
citează cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării
157
judecătoreşti, doar pentru primul termen de judecată [art. 353 alin. (3) din Codul de
Participarea avocaților
Avocaţii persoanei vătămate, ai inculpatului şi ai celorlalte părţi au dreptul să ia
cunoştinţă de actele dosarului în tot cursul judecăţii.
Garantarea dreptului la apărare implică şi obligaţia organelor judiciare de a
asigura exerciţiul deplin al drepturilor procesuale recunoscute părţilor.
În cauzele în care asistenţa juridică este obligatorie, fie pentru inculpat, fie pentru
celelalte părți și persoana vătămată, preşedintele completului trebuie să ia măsuri
pentru desemnarea avocatului din oficiu [art. 361 alin. (4) din Codul de procedură
penală]. În acest sens, se emite o adresă către baroul de avocaţi în circumscripţia
căruia se află sediul instanţei, în vederea desemnării unuia dintre avocaţi ca apărător
din oficiu, astfel încât precizăm că desemnarea unui apărător din oficiu se
realizează de către barou, iar nu de către preşedintele instanţei de judecată, care
doar ia măsuri în acest sens.
Când persoana vătămată sau una dintre părţi se află în stare de deţinere,
preşedintele completului ia măsuri pentru ca aceasta să îşi poată exercita dreptul de
a lua la cunoştinţă de actele dosarului şi de a lua contact cu apărătorul său.
În cursul judecăţii, persoana vătămată şi părţile au dreptul la un singur termen
pentru angajarea unui avocat şi pregătirea apărării, iar, în situaţia în care vreuna
dintre ele nu mai beneficiază de asistenţa juridică acordată de avocatul ales, instanţa
poate acorda un alt termen pentru angajarea unui alt avocat şi pregătirea apărării, cu
respectarea termenului rezonabil al procesului penal. Prin urmare, ca regulă,
instanța poate amâna o singură dată judecarea cauzei pentru angajarea unui
apărător, iar dacă, până la următorul termen acordat, partea nu face demersurile
necesare în acest sens, instanța va proceda la judecarea cauzei fie în lipsa unui
avocat (când asistența juridică este facultativă), fie desemnând un apărător din
oficiu (dacă asistența este obligatorie). Prin excepție, în ipoteza în care, din diverse
motive, partea care și-a angajat apărător nu mai beneficiază de asistența acestuia,
instanța poate să îi acorde un nou termen pentru angajarea altui avocat; acordarea
acestui termen nu este însă obligatorie, ci facultativă pentru instanță, care va decide
în funcție de circumstanțele situației (spre exemplu, dacă avocatul ales a reziliat
contractul pentru neplata onorariului, instanța ar putea să nu acorde alt termen,
158
partea fiind cea în culpă; în schimb, în caz de deces al avocatului, se justifică
acordarea unui termen pentru angajarea altui avocat).
În situațiile de asistență juridică obligatorie, dacă avocatul ales lipsește
nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deși
a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri
pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i
acestuia un termen rezonabil, de minimum 3 zile, și înlesnirile necesare pentru
pregătirea unei apărări efective [art. 91 alin. (2) din Codul de procedură penală].
Sancțiunea nerespectării dispozițiilor legale privitoare la asigurarea apărării, când
aceasta este obligatorie, este nulitatea absolută [art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de
§9.7. Atribuțiile președintelui completului de judecată
Preşedintele completului de judecată are următoarele atribuţii, dispoziţiile

acestuia fiind obligatorii pentru toate persoanele prezente în sala de şedinţă:
a) conduce şedinţa, îndeplinind toate îndatoririle prevăzute de lege;
b) decide asupra cererilor formulate de procuror, de persoana vătămată şi de
părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului;
c) în cursul judecăţii, după consultarea celorlalţi membri ai completului, poate
respinge întrebările formulate de părţi, persoana vătămată şi de procuror, dacă
acestea nu sunt concludente şi utile soluţionării cauzei [art. 357 alin. (2) din Codul
de procedură penală];
d) dispune strigarea cauzei şi apelul celor citaţi [art. 358 alin. (1) din Codul de
procedură penală]. Astfel, preşedintele completului anunţă, potrivit ordinii de pe
lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând, dispune a se face apelul părţilor
şi al celorlalte persoane citate şi constată care dintre ele s-au prezentat. În cazul
participanţilor care lipsesc, verifică dacă le-a fost înmânată citaţia în condiţiile art.
260 din Codul de procedură penală şi dacă şi-au justificat în vreun fel absenţa.
Președintele completului poate decide inclusiv schimbări în ordinea de pe lista de
ședință afișată, din considerente legate de buna administrare a ședinței dintr-o
anumită zi (spre exemplu, poate dispune ca o cauză în care inculpatul este arestat
preventiv să se judece înaintea unei cauze în care nu este luată o asemenea măsură,
pentru a diminua riscurile generate de prezența arestatului în sala de judecată pentru
o durată prea mare de timp);
159
e) stabileşte identitatea părţilor sau a persoanei vătămate care, deşi nu au fost
citate sau nu au primit citaţia, se prezintă şi participă la şedinţa de judecată [art. 358
alin. (2) din Codul de procedură penală];
f) asigură ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată (art. 359 din Codul de
procedură penală). În îndeplinirea acestei atribuţii, potrivit dispoziţiilor art. 359
alin. (1) din Codul de procedură penală, preşedintele completului veghează asupra
menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsurile necesare în acest
scop, care alcătuiesc ceea ce în doctrină este desemnat prin „poliţia şedinţei de
judecată”.
Astfel, preşedintele completului:
– limitează accesul publicului la şedinţa de judecată, în raport de mărimea sălii;
– atrage atenţia părţii sau oricărei alte persoane care tulbură şedinţa sau
nesocoteşte măsurile luate să respecte disciplina;
– dispune îndepărtarea din sală a părţii sau a persoanei care tulbură şedinţa ori
nesocoteşte măsurile luate, prin abateri repetate sau abateri grave;
– aplică amendă judiciară potrivit dispoziţiilor art. 283 alin. (2)-(3) şi alin. (4) lit.
a), b), c), d), f), g), h), i), l), n) din Codul de procedură penală.
În vederea asigurării contradictorialităţii, partea sau persoana îndepărtată va fi
chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor şi preşedintele completului îi va
aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsa ei şi îi va citi declaraţiile celor
ascultaţi. Dacă partea sau persoana continuă să tulbure şedinţa, preşedintele poate
dispune din nou îndepărtarea ei din sală, dezbaterile urmând a avea loc în lipsa
acesteia, iar în cazul în care şi cu ocazia pronunţării hotărârii partea continuă să
tulbure şedinţa, preşedintele completului poate dispune îndepărtarea ei din sală,
hotărârea urmând a-i fi comunicată.
O altă atribuție importantă a președintelui completului se leagă de constatarea
infracțiunilor de audiență.
Infracţiunile de audienţă sunt fapte prevăzute de legea penală, comise în faţa
instanţei de judecată, în cursul şedinţei de judecată, indiferent dacă aceasta se
desfăşoară la sediul instanţei sau într-un alt loc desemnat de aceasta ori în locuri în
care se impune efectuarea unor activităţi de cercetare judecătorească de către
instanţa de judecată în mod direct. Ele nu presupun condiţii speciale privind
subiectul activ sau pasiv şi nici nu determină un regim sancţionator diferit (nu există
160
diferenţe de drept material, ci doar de drept procesual între infracţiunile obişnuite şi
cele de audienţă).
Spre exemplu, constituie infracțiuni de audiență mărturia mincinoasă comisă în
fața instanței de judecată, lovirea de către inculpat a procurorului de ședință sau a
judecătorului (ultraj judiciar) sau actele de violență în care sunt implicate două
persoane din rândul publicului care asistă la ședința de judecată (nu este obligatoriu
ca infracțiunea de audiență să fie comisă de unul dintre participanții la procedura
judiciară dintr-o anumită cauză penală). Esențial este ca infracțiunea să se fi săvârșit
în timpul ședinței de judecată; prin urmare, nu au acest caracter faptele penale
comise la sediul instanței, dar în afara sălilor de judecată (spre exemplu, efectuarea
de operațiuni financiare frauduloase la un bancomat aflat pe holul clădirii instanței),
și nici cele săvârșite în sala de judecată câtă vreme nu este în desfășurare nicio
ședință (spre exemplu, înainte ca judecătorul să fi intrat în sală și să declare
deschisă ședința de judecată).
În situaţia infracțiunilor de audiență, trebuie avută în vedere ipoteza descrisă de
dispoziţiile art. 360 din Codul de procedură penală, potrivit cărora: „(1) Dacă în
cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele
completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. Încheierea
de şedinţă se trimite procurorului competent. (2) În cazul în care procurorul
participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare
acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat”.
În condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 353 alin. (9) din Codul de procedură
penală, prezenţa procurorului la judecata cauzei este obligatorie, apreciem că, prin
folosirea sintagmei „atunci când procurorul participă la şedinţa de judecată” din
alin. (2) al art. 360 din acelaşi cod, legiuitorul a avut în vedere şi ipoteza şedinţei
din camera de consiliu, atunci când, uneori, procurorul nu participă.
Astfel, într-o primă ipoteză, dacă se constată săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală şi procurorul nu participă la şedinţa de judecată, preşedintele
completului de judecată constată infracţiunea, îl identifică pe făptuitor, întocmeşte o
încheiere în care menţionează această constatare şi trimite încheierea procurorului
competent (spre exemplu, în cauzele civile). În acest caz, încheierea de ședință
constituie actul de sesizare a procurorului cu privire la infracțiunea de audiență.
Primind această sesizare, procurorul competent poate dispune oricare dintre
soluțiile prevăzute de lege (spre exemplu, poate dispune trimitere în judecată, dar
161
poate decide și clasarea cauzei atunci când, în urma unei expertize medico-legale
psihiatrice, constată că cel care a comis infracțiunea de audiență este iresponsabil).
Cea de-a doua ipoteză, întâlnită în majoritatea situaţiilor, este aceea în care
procurorul participă la judecată, situaţie în care poate declara oral că începe
urmărirea penală, că pune în mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect
sau inculpat. Astfel, avem două manifestări de voinţă realizate prin declaraţia orală
a procurorului, respectiv una cu privire la începerea urmăririi penale43, procurorul
având opţiunea de a dispune punerea în mişcare a acţiunii penale tot prin declaraţie
orală, urmând ca măsura reţinerii să parcurgă drumul prevăzut în materia acestei
măsuri de prevenţie; precizăm că, în această ipoteză, toate activităţile sunt
desfăşurate de procuror.
Prin urmare, în actuala reglementare, rolul judecătorului se reduce numai la a
constata infracţiunea de audienţă, lăsând în sarcina procurorului orice manifestare
de voinţă care presupune începerea urmăririi penale şi, cu atât mai mult, punerea în
mişcare a acţiunii penale. Încheierea prin care s-a constatat săvârșirea infracțiunii de
audiență nu constituie act de începere a urmăririi penale. De asemenea, președintele
completului nu poate dispune arestarea preventivă sau la domiciliu a persoanei care
a dobândit, prin declarația orală a procurorului, calitatea de inculpat pentru
infracțiunea de audiență; pentru o asemenea măsură, procurorul căruia i s-a trimis
cauza spre urmărire penală (nu procurorul de ședință) va sesiza separat judecătorul
de drepturi și libertăți.
Constatarea infracțiunii de audiență se realizează indiferent de natura cauzei care
se judecă la momentul comiterii acesteia (cauză penală, civilă, de contencios
administrativ etc.). Nu are importanță ce instanță ar fi competentă să judece
respectiva faptă, întrucât președintele completului nu face altceva decât să o
constate, cauza privind infracțiunea de audiență urmând a fi trimisă la parchetul
competent pentru efectuarea urmăririi penale.
43
Potrivit dispoziţiilor art. 305 din Codul de procedură penală, ar trebui să avem atât o declaraţie de începere a
urmăririi penale in rem, cât şi o declaraţie de efectuare în continuare a urmăririi penale in personam. Însă, având
în vedere caracterul flagrant al infracțiunii, apreciem că declarația orală a procurorului îndeplinește ambele
funcții, aspect care rezultă implicit și din mențiunea legii ”îl poate reține pe suspect sau inculpat (așadar, nu pe
făptuitor – s.n.)”.
162
§9.8. Suspendarea judecății
Suspendarea judecăţii este posibilitatea reglementată de lege, prin care activitatea

specifică fazei de judecată se poate opri pentru moment. Fiind o excepţie de la
regulă, suspendarea judecăţii poate interveni numai în situaţiile şi pentru cauzele
expres prevăzute în dispoziţiile art. 367-368 din Codul de procedură penală.
Menţionăm, totodată, faptul că prin suspendarea judecăţii nu se înţelege
desesizarea instanţei de judecată (care se realizează prin alt remediu procesual, spre
exemplu, declinarea de competenţă sau rezolvarea cauzei şi trimiterea acesteia spre
judecată în calea de atac), ci, în această situaţie, instanţa rămâne sesizată în
continuare.
În momentul în care intervine suspendarea judecăţii, intervine şi suspendarea
termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Astfel, există trei modalităţi în care poate interveni suspendarea judecăţii,
două fiind cazuri de suspendare facultativă, iar unul de suspendare obligatorie.
Potrivit dispoziţiilor art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, ridicarea
unei excepţii de neconstituţionalitate nu suspendă judecarea cauzei. Dacă instanța,
continuând judecata, pronunță o hotărâre definitivă asupra fondului cauzei mai
înainte ca excepția să fi fost soluționată, iar ulterior Curtea Constitutițională admite
respectiva excepție, hotărârea definitivă poate fi supusă căii extraordinare de atac a
revizuirii, în condițiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală.
1. Prima modalitate de suspendare a judecăţii are caracter facultativ şi intervine în
situaţia afectului medical, respectiv atunci când se constată, pe baza unei expertize
medico-legale, că inculpatul suferă de o afecţiune care îl împiedică să participe la
procesul penal [art. 367 alin. (1) din Codul de procedură penală].
În situaţia în care sunt mai mulţi inculpaţi trimişi în judecată, iar temeiul
suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, se va
dispune suspendarea întregii cauze penale [art. 367 alin. (2) din Codul de procedură
penală]. Prin urmare, într-o asemenea situație, instanța este datoare să verifice mai
întâi posibilitatea disjungerii și să ia această măsură, dacă este posibil, caz în care
va suspenda numai cauza disjunsă cu privire la inculpatul bolnav, continuând
judecarea dosarului privitor la ceilalți inculpați; numai dacă nu se poate dispune
disjungerea se va suspenda judecata întregii cauze.
163
Premisa acestei suspendări este o cauză medicală, care se constată doar pe baza
unei expertize medico-legale, astfel că biletul de internare în spital, fişa de
observaţie, biletul de externare nu sunt suficiente pentru a dovedi această stare. Nu
are relevanţă dacă boala este curabilă sau incurabilă, dacă este un eveniment apărut
independent de voinţa inculpatului sau este o acţiune pe care şi-a produs-o singur, ci
are relevanţă doar consecinţa acestei afecţiuni, respectiv imposibilitatea inculpatului
de a participa la procesul penal.
Suspendarea judecății se poate dispune numai în cazul bolii grave a inculpatului,
nu și atunci când de aceasta suferă celelalte părți ori persoana vătămată.
Aşa cum am precizat anterior, această modalitate de suspendare are un caracter
facultativ, întrucât constatarea premisei medicale nu îl obligă pe judecător să
dispună suspendarea dacă apreciază că, prin acordarea unui termen mai îndelungat
sau prin amânarea actului de procedură care presupunea prezenţa inculpatului, se
poate acoperi imposibilitatea de moment. Spre exemplu, într-o situaţie certă, în care
inculpatul, suferind o intervenţie chirurgicală, nu poate participa la judecată pe o
perioadă de o săptămână, instanţa nu este obligată să dispună suspendarea judecăţii,
ci trebuie să evalueze posibilitatea suspendării sub două aspecte: sub aspectul
legalităţii, în sensul de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege,
dar şi sub aspectul temeiniciei, în ceea ce priveşte oportunitatea măsurii. Astfel,
instanţa poate respinge o cerere de suspendare întemeiată pe un motiv medical dacă,
deşi există această stare medicală, apreciază că suspendarea nu este oportună
raportat la modul în care se evaluează succesiunea ulterioară a activităţii judiciare.
Spre exemplu, în situaţia în care termenul pentru judecarea cauzei este fixat în luna
iunie, iar următorul termen, potrivit condicii, este în luna septembrie, instanţa poate
aprecia că în acest interval de timp se poate acoperi această imposibilitatea de
prezentare.
Suspendarea se dispune din oficiu sau la cererea procurorului ori a inculpatului.
Apreciem că este inadmisibilă o cerere de suspendare formulată, pentru boala gravă
a inculpatului, de partea responsabilă civilmente sau de un coinculpat, întrucât
aceștia nu justifică un interes procesual propriu (însă, instanța poate dispune din
oficiu suspendarea).
Suspendarea judecării cauzei nu echivalează cu oprirea tuturor activităţilor în
cauza respectivă. Legea instituie în sarcina instanţei obligaţia de a verifica periodic,
dar nu mai târziu de 3 luni, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea.
164
Instanţa poate face aceste verificări prin emiterea unor adrese către IML sau
instituţia spitalicească unde este internat inculpatul.
Întrucât afectează termenul de prescripţie a răspunderii penale, suspendarea nu
trebuie dispusă sine die, ci pentru maxim 3 luni. Dacă după ce a expirat termenul
iniţial de trei luni se constată că mai subzistă cauza care a determinat suspendarea,
atunci instanţa poate acorda suspendarea pentru încă 3 luni.
Potrivit dispoziţiilor art. 367 alin. (6) din Codul de procedură penală, în momentul
în care a încetat cauza care a determinat suspendarea, procesul se reia din oficiu,
nemaifiind necesară o cerere în acest sens.
Suspendarea operează de la data la care s-a pronunţat încheierea prin care s-a
dispus suspendarea până la data pronunţării încheierii prin care se dispune reluarea
procesului.
Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi
atacată separat cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 24 de ore
de la pronunţare, pentru procuror, părţile şi persoana vătămată prezente, şi de la
comunicare, pentru părţile sau persoana vătămată care lipsesc. După cum se poate
observa, chiar dacă nu pot formula cerere de suspendare a judecății, persoana
vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente sunt titulari ai căii de atac
împotriva încheierii de suspendare pronunțată de prima instanță.
Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se
înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de
48 de ore de la înregistrare. Contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în
termen de 3 zile de la primirea dosarului; așadar, până la soluționarea contestației,
judecata de primă instanță este suspendată.
Din analiza dispozițiilor art. 367 alin. (4) din Codul de procedură penală rezultă
că poate fi atacată cu contestație numai încheierea primei instanțe, prin care aceasta
a dispus suspendarea judecății. Per a contrario, este inadmisibilă contestația
îndreptată împotriva încheierii prin care prima instanță a respins cererea de
suspendare, ca și cea exercitată împotriva încheierii prin care instanța de apel a
decis asupra suspendării (indiferent că a admis-o ori a respins-o). Totuși, trebuie
precizat că încheierea prin care prima instanță a respins cererea de suspendare a
judecății poate fi atacată cu apel, odată cu sentința dată asupra fondului cauzei, în
temeiul art. 408 alin. (2)-(3) din Codul de procedură penală (încheierea dată asupra
suspendării de instanța de apel este însă definitivă).
165
Precizăm și faptul că, pentru ipoteza bolii grave a inculpatului, legea nu prevede
decât posibilitatea suspendării urmăririi penale și a judecății. Totuși, apreciem că
aceste dispoziții ar trebui aplicate, mutatis mutandis, și în faza camerei preliminare,
fiind evident că imposibilitatea participării inculpatului la această procedură i-ar
afecta în mod substanțial dreptul la apărare. De altfel, în condițiile în care camera
preliminară nu reprezintă altceva decât o ”judecată” asupra legalității urmăririi
penale și a probelor, nu vedem rațiunea pentru care ea ar continua nestingherită deși
inculpatul se află în imposibilitate obiectivă de a participa.
2. A doua modalitate în care intervine suspendarea este cea care se întemeiază pe
dispoziţiile legii speciale privind medierea, respectiv Legea nr. 192/2006.
Această modalitate de suspendare are un caracter obligatoriu, prevăzut prin legea
specială [art. 367 alin. (3) din Codul de procedură penală], şi intervine în cauzele în
care retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea
penală, iar părţile apelează la procedura medierii.
Potrivit art. 70 din Legea nr. 192/2006, în cazul în care procedura de mediere
intervine în cursul desfăşurării fazei de judecată, judecata se poate suspenda, în
temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. Suspendarea judecăţii
durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile
prevăzute de lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă.
Mediatorul are obligaţia să comunice instanţei acordul de mediere şi procesul-
verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic, dacă părţile au
ajuns la o înţelegere, sau doar procesul-verbal de încheiere a medierii, în situaţiile
prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. b) şi c) din aceeaşi lege.
Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin
care se constată că nu s-a încheiat înţelegerea potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din lege
sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului de 3 luni de la data la care
suspendarea a fost dispusă44.
Trebuie precizat că, în cauzele care au ca obiect infracţiuni pentru care poate
interveni împăcarea, suspendarea judecăţii poate fi dispusă numai anterior citirii
actului de sesizare a instanţei. Aceasta întrucât, potrivit deciziei Curţii
44
În ipoteza în care procedura se finalizează prin încheierea unui acord de mediere, instanța va dispune
încetarea procesului penal.
166
Constituţionale nrt. 397/201645, încheierea unui acord de mediere cu privire la
infracțiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are
loc până la citirea actului de sesizare a instanței. Prin urmare, în asemenea cauze,
dacă procedura medierii s-ar declanşa după citirea actului de sesizare, ea nu ar mai
putea produce niciun efect asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa, motiv pentru
care apreciem că nici suspendarea judecăţii nu şi-ar mai găsi rostul.
În ceea ce priveşte dosarele având ca obiect infracţiuni urmăribile la plângere
prealabilă, retragerea plângerii produce efecte dacă intervine până la rămânerea
definitivă a hotărârii [art. 158 alin. (1) din Codul penal]. Prin urmare, în asemenea
cauze, declanşarea procedurii medierii atrage suspendarea judecăţii indiferent de
etapa procesuală în care se produce.
Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei poate fi
atacată separat cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 24 de ore
de la pronunţare, pentru procuror, părţile şi persoana vătămată prezente, şi de la
comunicare, pentru părţile sau persoana vătămată care lipsesc. Contestaţia se
depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu
dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la
înregistrare. Contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile de
la primirea dosarului.
Este inadmisibilă contestația îndreptată împotriva încheierii prin care prima
instanță a respins cererea de suspendare, ca și cea exercitată împotriva încheierii
prin care instanța de apel a decis asupra suspendării (indiferent că a admis-o ori a
respins-o).
3. A treia modalitate prin care se poate dispune suspendarea judecării cauzei este
cea prevăzută de art. 368 din Codul de procedură penală, în caz de extrădare
activă.
Aceasta are caracter facultativ şi operează în situaţia în care statul român este stat
solicitant, adică atunci când pe rolul organului judiciar din România se află cauza
penală, inculpatul fiind arestat în alt stat (statul solicitat), iar statul român cere
45
Publicată în M. Of., partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016. Prin această decizie, Curtea Constituțională a invalidat
interpretarea dată acestei chestiuni de Înalta Curte de Casație și Justiție, conform căreia ”încheierea unui acord
de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni
în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale” (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015, www.scj.ro).
167
statului străin extrădarea acestuia. Astfel, instanţa română poate dispune
suspendarea cauzei până la soluţionarea cererii de extrădare.
Dacă se solicită extrădarea unui inculpat judecat într-o cauză cu mai mulţi
inculpaţi, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei
[art. 368 alin. (2) din Codul de procedură penală].
În această situaţie, încheierea prin care s-a dispus suspendarea, dar şi cea prin
care s-a respins cererea de suspendare sunt supuse contestaţiei în termen de 24 de
ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă, la
instanţa ierarhic superioară. Calea de atac poate fi exercitată atât în cazul
încheierilor primei instanțe cât și în cazul încheierilor date de instanța de apel.
Termenul de soluţionare a contestaţiei este de 5 zile de la primirea dosarului [art.
368 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Contestația nu suspendă executarea și
se judecă în ședință publică, cu participarea obligatorie a procurorului și cu citarea
părților și a persoanei vătămate.
Pe lângă ipotezele reglementate de art. 367-368 din Codul de procedură penală,
legea mai prevede și alte cazuri în care este posibilă suspendarea judecății. Spre
exemplu:
- potrivit art. 27 din Codul de procedură penală, judecarea acțiunii civile (având
ca izvor săvârșirea unei infracțiuni) exercitată separat la instanța civilă este
suspendată după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă
instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an (suspendare obligatorie);
- potrivit art. 51 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecata se suspendă
până la soluționarea conflictului pozitiv de competență (suspendare obligatorie);
- potrivit art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecata poate fi
suspendată în cazul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea
pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept
(suspendare facultativă)46. Dacă nu s-a dispus suspendarea, iar cercetarea
46
Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al
tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a
cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție
nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs
în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre
prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Sesizarea instanței supreme
se face prin încheiere. Prin aceeași încheiere cauza poate fi suspendată până la pronunțarea hotărârii prealabile
pentru dezlegarea chestiunii de drept. Din interpretarea dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală
rezultă că acest caz de suspendare nu funcționează pentru judecata în primă instanță, întrucât sesizarea în
168
judecătorească este finalizată înainte ca Înalta Curte de Casație și Justiție să se
pronunțe asupra sesizării, instanța suspendă dezbaterile (suspendare obligatorie)
până la pronunțarea deciziei asupra chestiunii de drept;
- potrivit art. 476 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecata poate fi
suspendată în cauze aflate pe rolul instanțelor judecătorești în care se pune aceeași
problemă de drept care face obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în
vederea pronunțării unei hotărâri prealabile (suspendare facultativă).
În caz de suspendare a judecății, instanța este obligată să procedeze din oficiu la
verificarea măsurilor preventive, potrivit dispozițiilor art. 208 din Codul de
procedură penală.
Reamintim și că, în caz de suspendare a judecății, persoana vătămată are dreptul
de a părăsi instanța penală și de a se adresa instanței civile pentru repararea pagubei
cauzate prin infracțiune.
1. Suspendarea judecăţii se dispune atunci când:

a) inculpatul invocă o excepţie de neconstituţionalitate, iar instanţa în faţa căreia se
invocă excepţia dispune sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea acesteia;
b) inculpatul suferă de o boală incurabilă;
c) între inculpat şi persoana vătămată a fost încheiat un contract de mediere, potrivit
legii.
2. Citarea părţilor la judecată:

a) este obligatorie în situaţia repunerii cauzei pe rol în vederea reluării cercetării
judecătoreşti, în toate cazurile;
b) nu este obligatorie în privinţa inculpatului aflat în stare de arest preventiv în altă
cauză;
c) nu este obligatorie pentru partea căreia i s-a înmânat în mod legal citaţia
pentru un termen de judecată, dar nu s-a prezentat.
vederea pronunțării unei hotărâri prealabile poate fi făcută numai de un complet ”învestit cu soluționarea cauzei
în ultimă instanță (s.n.)”.
169
9.9. Rezumat
Rolul instanței este acela de a analiza temeinicia acuzației pe care procurorul o

aduce inculpatului, în condiții de publicitate, nemijlocire, contradictorialitate și
oralitate, cu respectarea drepturilor participanților la procedura judiciară, pentru ca
la finalul judecății să pronunțe o hotărâre de condamnare, renunțare la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, încetarea procesului penal sau achitare.
Ca regulă, judecata se desfăşoară la sediul instanţei. Cu titlu de excepţie, pentru
motive temeinice, instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc.
Judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate.
Soluţionarea cauzei penale se realizează de instanţa de judecată în complet legal
constituit. Prin complet de judecată se înţelege numărul de judecători care
participă la judecarea unor categorii de cauze penale aflate într-un anumit stadiu
procesual. Uneori, la aceasta se adaugă și anumite calități speciale pe care trebuie
să le îndeplinească judecătorii anumitor cauze.
Pentru judecata în primă instanţă desfășurată la judecătorii, tribunale și curți
de apel, reglementarea este că aceasta se realizează de un singur judecător. Pentru
judecata în apel la curţile de apel, completul de judecată este format din 2
judecători.
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, compunerea completelor este diferită față
de celelalte instanțe. Astfel, există complete formate din: 1 judecător; 2 judecători;
3 judecători; 5 judecători; 9, 13, 19 sau 25 de judecători.
Participarea procurorului la judecată este întotdeauna obligatorie
Inculpatul participă la judecată, iar inculpatul aflat în stare de deţinere este
adus obligatoriu la judecată. Există şi excepţii de la această regulă, şedinţa
putându-se desfăşura şi în absenţa inculpatului în următoarele situaţii: când este
dispărut sau se sustrage de la judecată ori când şi-a schimbat adresa unde locuieşte,
fără a încunoştinţa instanţa cu privire la aceasta, iar noua adresă nu a putut fi
identificată de către instanţă; când lipseşte nejustificat de la judecarea cauzei, deşi a
fost legal citat; când solicită în scris să fie judecat în lipsă, în condiţiile în care este
reprezentat de apărătorul ales sau din oficiu, această ipoteză fiind aplicabilă chiar şi
în cazul inculpatului privat de libertate.
Persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au dreptul de a
170
fi reprezentate de avocat.
Avocaţii persoanei vătămate, ai inculpatului şi ai celorlalte părţi au dreptul să ia
cunoştinţă de actele dosarului în tot cursul judecăţii.
Preşedintele completului de judecată are următoarele atribuţii: conduce şedinţa;
decide asupra cererilor formulate de procuror, de persoana vătămată şi de părţi, dacă
rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului; poate respinge întrebările
formulate de părţi, persoana vătămată şi de procuror, dacă acestea nu sunt
concludente şi utile soluţionării cauzei; dispune strigarea cauzei şi apelul celor
citaţi; stabileşte identitatea părţilor sau a persoanei vătămate care, deşi nu au fost
citate sau nu au primit citaţia, se prezintă şi participă la şedinţa de judecată; asigură
ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată; constată infracțiunile de audiență.
Suspendarea judecăţii este posibilitatea reglementată de lege, prin care activitatea
specifică fazei de judecată se poate opri pentru moment. Există trei modalităţi
în care poate interveni suspendarea judecăţii: atunci când se constată, pe baza unei
expertize medico-legale, că inculpatul suferă de o afecţiune care îl împiedică să
participe la procesul penal; medierea; extrădarea activă.
În cazul săvârşirii unei infracţiuni de audienţă în timpul desfăşurării şedinţei de

judecată:
a) procurorul de şedinţă îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat;
b) instanţa poate dispune arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de cel
mult 10 zile;
c) instanţa poate dispune extinderea procesului penal cu privire la fapta săvârşită
de inculpat.

171
HOTĂRÂRILE JUDECĂTOREȘTI
Cuprins:
10.1. Introducere
10.2. Obiective
10.3. Noțiunea și felurile hotărârilor judecătorești
10.4. Deliberarea, pronunțarea și redactarea hotărârilor
10.5. Rezumat
10.1. Introducere
În această unitate vor fi analizate tipurile de hotărîri judecătoreşti în materie
penală şi modalitatea legală în care acestea pot fi adoptate.
10.2. Obiective
 expuneți tipurile de hotărâri judecătorești ce se pronunță în procesele penale
 identificaţi deosebirile între diferitele tipuri de hotărâri judecătoreşti
 determinaţi modul în care se adoptă o hotărâre judecătorească
§10.3. Noțiunea și felurile hotărârilor judecătorești.
Dacă în cursul urmăririi penale, asupra actelor şi măsurilor procesuale, organul

de urmărire penală dispune prin ordonanţă, în cursul judecăţii instanţa se pronunţă
prin hotărâre judecătorească.
172
Hotărârea judecătorească rămasă definitivă (regula) este singurul act jurisdicţional
care se bucură de autoritate de lucru judecat; hotărârea judecătorească definitivă
sau, uneori, prin excepție, chiar nedefinitivă (spre exemplu, hotărârile privind
măsurile de prevenţie) poate fi pusă în executare.
Hotărârea definitivă reprezintă expresia aflării adevărului asupra cauzei care a
făcut obiectul judecăţii (res iudicata pro veritate habetur).
Există o clasificare legală a hotărârilor judecătorești, prevăzută de art. 370 din
Codul de procedură penală, care le împarte în trei categorii: sentinţe, decizii şi
încheieri.
A. Sentinţa este hotărârea judecătorească prin care prima instanţă de judecată
soluţionează cauza pe fond. Prin raportare la dispoziţiile art. 396 alin. (1) din Codul
de procedură penală, în materie penală sentinţele prin care se soluţionează fondul
cauzei pot fi: de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a
aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, enumerarea
acestora fiind exhaustivă.
Tot sentinţă este şi hotărârea prin care prima instanţă de judecată se dezînvesteşte
fără a soluţiona fondul cauzei, cum este cazul sentinţei de declinare de competenţă
(art. 50 din Codul de procedură penală), care nu este supusă niciunei căi de atac.
Tot o sentinţă este şi hotărârea prin care prima instanţă de judecată soluţionează
acţiunea civilă disjunsă în procesul penal, potrivit art. 26 din Codul de procedură
penală.
În dispoziţiile art. 370 din Codul de procedură penală se reglementează, cu titlu
generic, posibilitatea ca şi alte hotărâri judecătoreşti să aibă această calificare de a fi
sentinţă, fără să se circumscrie enumerării iniţiale. Astfel, sunt sentinţe şi hotărârile
prin care soluţionează: cererea de strămutare, procedurile contencioase din faza de
punere în executare a hotărârilor judecătoreşti, cererea de reabilitare, contestaţia în
anulare, revizuirea. Prin urmare, există mai multe situaţii în care, prin calificarea
expresă a legii, chiar dacă hotărârea judecătorească nu este una dintre cele de
rezolvare a fondului cauzei sau de dezînvestire, hotărârea ce se pronunţă este tot o
sentinţă.
B. Decizia este hotărârea judecătorească prin care instanţa soluţionează apelul,
recursul în casaţie sau recursul în interesul legii. Decizia poate fi pronunţată şi în
alte situaţii expres prevăzute de lege, cum ar fi în cazul căilor extraordinare de atac
(contestaţia în anulare şi revizuirea), contestaţia prevăzută de art. 4251 din Codul
173
de procedură penală, hotărârea prealabilă prin care se soluţionează o chestiune de
drept (spre exemplu, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia aplicării
legii penale mai favorabile).
C. Încheierile sunt toate celelalte hotărâri pronunţate în cursul judecăţii de către
instanţă47.
Încheierile sunt, în primul rând, hotărârile determinate generic, prin care instanţa
se pronunţă cu privire la toate celelalte probleme care nu sunt rezolvate prin sentinţe
ori decizii. Potrivit dispoziţiilor art. 351 alin. (3) din Codul de procedură penală,
„instanţa se pronunţă prin încheiere motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în
cursul judecăţii”. Spre exemplu, prin încheiere instanţa dispune admiterea sau
respingerea unei probe, amânarea cauzei, aducerea cu mandat a unui martor. În al
doilea rând, încheieri sunt hotărârile judecătoreşti calificate în mod concret; spre
exemplu, în materia suspendării, a măsurilor preventive dispuse de instanţă cu
privire la libertatea individuală, actul procesual îmbracă forma unei încheieri.
Termenul de încheiere desemnează nu numai hotărârea prin care instanţa dispune
cu privire la actele şi măsurile din cursul judecăţii, în sens de act de dispoziţie, ci şi
suportul în care se consemnează desfăşurarea procesului penal la fiecare şedinţă, în
sens de act constatator. Sub acest conţinut, dispoziţiile art. 370 din Codul de
procedură penală denumesc încheierea de şedinţă, care are natura unui fel de
proces-verbal, reprezentând oglinda şedinţei de judecată.
Încheierea de şedinţă are un conţinut preconstituit şi trebuie redactată, în maxim
72 de ore de la terminarea şedinţei, de către grefier şi se semnează de către
preşedintele completului şi de grefier [art. 370 alin. (5) din Codul de procedură
penală]. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 370 alin. (4) din Codul de procedură
penală, încheierea de şedinţă cuprinde:
a) ziua, luna, anul şi denumirea instanţei;
b) menţiunea dacă şedinţa a fost sau nu publică;
c) numele şi prenumele judecătorilor, procurorului şi grefierului;
47
Tot încheieri sunt și marea majoritate a hotărârilor pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți (spre
exemplu, încheierea de încuviințare a unei percheziții domiciliare sau informatice, încheierea prin care s-a
autorizat supravegherea tehnică, încheierea prin care s-a luat ori s-a respins o măsură preventivă) și de
judecătorul de cameră preliminară (spre exemplu, încheierea prin care se dispune începerea judecății sau
restituirea cauzei la parchet, încheierea prin care se admite excepția nelegalității unei probe).
174
d) numele şi prenumele părţilor, avocaţilor şi ale celorlalte persoane care participă
în proces şi care au fost prezente la judecată, precum şi ale celor care au lipsit, cu
arătarea calităţii lor procesuale şi cu menţiunea privitoare la îndeplinirea procedurii;
e) fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi textele de lege în care a
fost încadrată fapta;
f) mijloacele de probă care au fost supuse dezbaterii contradictorii;
g) cererile de orice natură formulate de procuror, de persoana vătămată, de părţi şi
de ceilalţi participanţi la proces;
h) concluziile procurorului, ale persoanei vătămate şi ale părţilor;
i) măsurile luate în cursul şedinţei.
Încheierea de şedinţă are caracter constatator (spre exemplu, se consemnează
întrebările respinse de către instanţa de judecată care nu au fost adresate persoanei
audiate). Există uneori posibilitatea ca, pe lângă încheierea de şedinţă, instanţa de
judecată să întocmească şi un proces-verbal (spre exemplu, în procedura specială
aplicabilă în cazul dispariţiei sau distrugerii unui înscris judiciar, dispariţia
înscrisului judiciar sau a întregului dosar se constată printr-un proces-verbal).
10.4. Deliberarea, pronunţarea şi redactarea hotărârilor

Deliberarea reprezintă activitatea prin care membrii completului de judecată se
consultă pentru a ajunge la soluţia ce trebuie dată în cauză La deliberare participă
numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea [art. 392 alin. (1)
din Codul de procedură penală], iar completul de judecată deliberează în secret [art.
392 alin. (2) din Codul de procedură penală]48.
Deliberarea se face în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară,
dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor [art. 391 alin. (1) din
Codul de procedură penală]. În situaţii excepţionale, când, raportat la complexitatea
cauzei, deliberarea nu poate avea loc în termenul prevăzut la alin. (1), instanţa poate
amâna pronunţarea o singură dată pentru cel mult 15 zile (termenele sunt de
recomandare). Președintele completului informează părțile prezente asupra datei la
care se va pronunța hotărârea.
48
Potrivit art. 51 alin. (3) lit. i) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei
Curtție de Casație și Justiție (M.Of., partea I, nr. 1076 din 30 noiembrie 2005, cu modificările și completările
ulterioare), magistrații-asistenți care participă la ședințele de judecată participă și la deliberare, dar votul lor este
numai consultativ.
175
Potrivit dispoziţiilor art. 370 alin. (6) din Codul de procedură penală, când
hotărârea se pronunţă în ziua în care are loc judecata, nu se întocmeşte încheierea.
Din interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii rezultă că, în cazul în care se
amână deliberarea şi pronunţarea hotărârii, instanţa întocmeşte o încheiere de
şedinţă cuprinzând menţiunile prevăzute de art. 370 alin. (4) din Codul de
procedură penală. Lipsa acestei încheieri, care face parte integrantă din hotărârea
pronunţată, duce la nulitatea absolută a hotărârii, întrucât nu permite verificarea
respectării dispoziţiilor referitoare la compunerea completului de judecată,
publicitatea şedinţei de judecată, participarea procurorului, prezenţa inculpatului şi
asistarea acestuia de către apărător, când sunt obligatorii potrivit legii49; avem în
vedere faptul că o parte însemnată a menţiunilor prevăzute pentru încheiere au ca
obiect instituţii prevăzute sub sancţiunea nulităţii reglementate de art. 281 din
Codul de procedură penală.
Obiectul deliberării îl reprezintă chestiunile de fapt şi de drept deduse judecăţii,
atât în acțiunea penală cât și în acțiunea civilă exercitată în procesul penal. În cazul
în care deliberarea priveşte însăşi soluţionarea cauzei (actul final al judecăţii),
această activitate nu se desfăşoară în şedinţa de judecată, iar dacă deliberarea
priveşte alte chestiuni incidente (cereri sau excepţii puse în dezbaterea părţilor),
această activitate poate fi desfăşurată chiar în şedinţă, dar cu asigurarea caracterului
confidenţial.
Deliberarea poartă mai întâi asupra chestiunilor de fapt și apoi asupra celor de
drept, întrucât pentru a se putea face aplicarea legii trebuie, în prealabil, determinată
precis starea de fapt asupra căreia este incidentă norma juridică.
Deliberarea vizează existența faptei și vinovăția inculpatului, stabilirea pedepsei,
a măsurii educative ori a măsurii de siguranță, dacă este cazul să fie luată, precum și
deducerea duratei măsurilor preventive privative de libertate și a internării
medicale. De asemenea, completul de judecată deliberează și asupra reparării
pagubei produse prin infracțiune, asupra măsurilor preventive și asigurătorii, a
mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum și asupra oricărei
alte probleme privind justa soluționare a cauzei.
49
I. NEAGU, op. cit., p. 204.
176
Fiecare membru al completului de judecată îşi spune părerea asupra chestiunilor
care au fost dezbătute şi asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa. Preşedintele
completului de judecată îşi spune ultimul părerea.
Potrivit dispoziţiilor art. 394 alin. (1) din Codul de procedură penală, hotărârea
trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra
soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării; acest acord intervine prin întrunirea
unanimităţii, iar dacă aceasta nu poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate.
Majoritatea poate fi simplă sau voluntară (atunci când există acordul a doi
judecători dintr-un complet format din trei membri ori a trei judecători dintr-un
complet format din cinci membri) ori legală sau forţată (atunci când din deliberare
rezultă mai mult de două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai
severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa – spre exemplu, într-un
complet de trei judecători, dacă toți optează pentru condamnare, dar fiecare la o altă
pedeapsă, respectiv închisoarea de 3, 4 și 5 ani, judecătorul care a optat pentru
închisoarea de 5 ani se va alătura celui care a optat pentru închisoarea de 4 ani,
formându-se deci majoritatea și dispunându-se condamnarea inculpatului la 4 ani
închisoare). Opinia separată trebuie întotdeauna motivată.
În situaţia în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea
ori unanimitatea, se întocmeşte un proces-verbal care constată împrejurările care au
condus la această situaţie (divergenţa de opinii), iar judecarea cauzei se reia în
complet de divergenţă. În faza judecății, această situație se poate ivi în cazul
completelor de apel de la curțile de apel, care sunt formate din doi judecători.
Completul de divergență se constituie prin includerea în completul inițial a
președintelui sau vicepreședintelui instanței, a președintelui de secție sau a
judecătorului din planificarea de permanență. Întotdeauna, pentru a se respecta
regula continuității, completul de divergență trebuie să repună cauza pe rol și să reia
dezbaterile de la început, după care se va retrage din nou pentru deliberare; în caz
contrar, dacă nu s-ar relua de la început dezbaterile, cel de-al treilea judecător ar
pronunța hotărârea cu încălcarea principiului nemijlocirii (întrucât nu a asistat la
dezbateri). Nu este exclus ca, după repunerea cauzei pe rol, să se decidă chiar
reluarea cercetării judecătorești, dacă se apreciază că o anumită chestiune nu a fost
suficient lămurită [art. 395 alin. (1) din Codul de procedură penală].
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, semnată de toţi membrii
completului de judecată, care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul
177
hotărârii50 [art. 400 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Nesemnarea minutei,
semnarea acesteia de un alt judecător care nu a participat la deliberare sau chiar
inexistenţa ei atrage sancţiunea nulităţii absolute51. Minuta se întocmeşte în două
exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se
depune, spre conservare, la dosarul de minute al instanţei [art. 400 alin. (3) din
Codul de procedură penală]. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 400 alin. (2) din
Codul de procedură penală, întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care
judecătorul sau instanţa dispune asupra măsurilor preventive şi în alte cazuri expres
prevăzute de lege.
În minută se consemnează și opinia separată, dacă există.
Minuta trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Ea
cuprinde soluția dată în cauză, astfel că nu mai poate fi modificată decât prin
intermediul căilor de atac, și aceasta chiar dacă judecătorul și-ar da seama ulterior
că a făcut o greșeală de judecată (spre exemplu, a omis să deducă din pedeapsa
aplicată durata arestului la domiciliu). Orice deosebire între conținutul minutei și
conținutul dispozitivului hotărârii in extenso atrage desființarea acesteia, întrucât nu
se poate știi care a fost voința reală a judecătorilor (cea exprimată în minută sau cea
din hotărârea in extenso).
Pronunţarea hotărârii are loc imediat după deliberare şi reprezintă activitatea
prin care se aduce la cunoştinţa publicului soluţia la care s-a ajuns în urma
deliberării; pronunţarea hotărârii se face în şedinţă publică, fără citarea părţilor, şi
reprezintă atributul preşedintelui completului de judecată, asistat de grefier.
Preşedintele completului pronunţă minuta hotărârii [art. 405 alin. (3) din Codul de
procedură penală]. Pronunțarea se face în ședință publică chiar dacă judecată s-a
desfășurat, în integralitate, în cameră de consiliu.
După pronunțare, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părților,
persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului
de deținere, în vederea exercitării căii de atac. În cazul în care inculpatul nu înțelege
limba română, copia minutei hotărârii i se comunică în limba pe care o înțelege.
50
Consideraţiile despre dispozitivul hotărârii le vom preciza cu ocazia analizării hotărârilor
judecătoreşti.
51
C.S.J., Secția penală, decizia nr. 1076/1996, www.legalis.ro. Nesemnarea minutei de către judecători atrage
sancţiunea nulităţii absolute, întrucât nu se poate determina dacă instanţa a fost compusă potrivit legii şi dacă
toţi membrii completului au participat la deliberare, motiv pentru care neregularitatea nu poate fi acoperită prin
semnarea ulterioară a hotărârii in extenso (C.Ap. Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 66/R/2010,
www.portal.just.ro).
178
Redactarea hotărârii trebuie efectuată în cel mult 30 de zile de la pronunţare
(termen de recomandare), de către unul dintre judecătorii care au participat la
soluţionarea cauzei şi hotărârea se semnează de toţi membrii completului şi de
grefier.
În caz de împiedicare a unuia dintre membrii completului de judecată de a semna
(spre exemplu, se află în concediu medical), hotărârea se semnează în locul acestuia
de preşedintele completului sau, dacă şi acesta este împiedicat, de preşedintele
instanţei. În caz de împiedicare a grefierului, hotărârea se semnează de grefierul-şef.
În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat
împiedicarea.
După redactare, hotărârea în întregul ei se comunică procurorului, părților și
persoanei vătămate.
Cu ocazia redactării, în cuprinsul hotărârii se pot strecura erori materiale evidente
(spre exemplu, greșeli de tehnoredactare – indicarea, în loc de anul 2016, a anului
20016). De asemenea, pot fi necesare adăugiri, corecturi sau suprimări de cuvinte
(spre exemplu, în hotărâre s-a menționat ”decizia Tribunalului Craiova”, fiind
necesară modificarea în ”decizia Tribunalului Dolj”). Asemenea erori se îndreaptă,
potrivit art. 278 din Codul de procedură penală, chiar de instanța care a pronunțat
hotărârea, la cererea celui interesat ori din oficiu. Nu se procedează la o nouă
deliberare pentru corectarea erorilor. Părțile pot fi chemate să dea lămuriri în
vederea corectării. Modificările se confirmă în scris, în cuprinsul sau la sfârșitul
actului, de către judecătorul care a semnat hotărârea (modificările neconfirmate sunt
valabile dacă nu schimbă sensul frazei). Despre îndreptare se face mențiune la
finalul hotărârii, dar se întocmește și o încheiere separată de îndreptare a erorii
materiale.
Precizăm că procedura prevăzută la art. 278 din Codul de procedură penală nu se
aplică greșelilor evidente de judecată, acestea putând fi îndreptate numai prin
exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare (spre exemplu, omisiunea
instanței de a se pronunța și de a consemna în minuta și dispozitivul deciziei soluția
dată asupra apelului părții civile omisiunea deducerii din pedeapsa aplicată a duratei
reținerii, pronunțarea, în mod greșit, asupra unui apel inexistent, în sensul admiterii
acestuia).
179
Exemple
La data de 23.02.2017, președintele completului de judecatã în apel din cadrul

Curții de Apel București, judecãtorul A.C., a pronunțat în ședințã publicã minuta
deciziei penale nr. 313, prin care l-a condmanat pe inculpat la pedeapsa închsiorii de
3 ani.
Completul de judecatã a fost format din judecãtorii A.C. (președintele
completului) și F.M.A..
Minuta a fost semnatã numai de președintele completului de judecatã, judecãtorul
A.C.
Arãtați dacã intervine vreo sancțiune proceduralã în acest caz și care este aceasta.
Soluție:
Conform art. 400 alin. (1) CPP, rezultatul deliberãrii se consemneazã într-o
minutã, care trebuie sã aibã conținutul prevãzut pentru dispozitivul hotãrârii. Minuta
se semneazã de membrii completului de judecatã.
Conform art. 405 CPP, hotãrârea se pronunțã în ședințã publicã de cãtre
președintele completului de judecatã, asistat de grefier. Președintele completului
pronunțã minuta hotãrârii.
În speța supusã analizei, completul de judecatã a fost format din doi judecãtori,
însã minuta a fost semnatã numai de unul dintre aceștia. Prin urmare, s-au încãlcat
dispozițiile art. 400 alin. (1) CPP.
Sancțiunea încãlcãrii dispozițiilor ce disciplineazã desfãșurarea procesului penal
este nulitatea. Nulitatea poate fi absolutã, dacã se încãlcã dispozițiile indicate la art.
281 CPP, sau relativã, dacã se încalcã alte dispoziții decât cele indicate la art. 281
CPP.
Minuta consemeazã rezultatul deliberãrii. La deliberare trebuie sã participe toți
membrii completului. Dacã minuta nu a fost semnatã de toți membrii completului
(în speța de fațã, de de cãtre ambii judecãtori), nu se poate determina dacã dacã toþi
membrii completului au participat la deliberare. Cu alte cuvinte, nu se poate ști
dacã deliberarea s-a realizat în complet legal constituit.
Încãlcarea dispozițiilor privitoare la compunerea completului de judecatã este
prevãzutã la art. 281 alin. (1) lit. a) CPP, sancțiunea fiind așadar cea a nulitãții
absolute a hotãrârii.
180
Inexistenţa minutei, când instanţa soluţionează fondul cauzei:
a) este sancţionată cu nulitatea relativă;
b) este sancţionată cu nulitatea absolută;
c) această neregularitate se poate acoperi prin redactarea dispozitivului, odată cu
întreaga hotărâre judecătorească.
10.5. Rezumat
Hotărârile judecătorești se împart în trei categorii: sentinţe, decizii şi încheieri.

Sentinţa este hotărârea judecătorească prin care prima instanţă de judecată
soluţionează cauza pe fond sau se dezînvesteşte fără a soluţiona fondul cauzei.
Decizia este hotărârea judecătorească prin care instanţa soluţionează apelul,
recursul în casaţie sau recursul în interesul legii.
Încheierile sunt toate celelalte hotărâri pronunţate în cursul judecăţii de către
instanţă.
Deliberarea reprezintă activitatea prin care membrii completului de judecată se
consultă pentru a ajunge la soluţia ce trebuie dată în cauză. La deliberare participă
numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea, iar completul de
judecată deliberează în secret.
Obiectul deliberării îl reprezintă chestiunile de fapt şi de drept deduse judecăţii,
atât în acțiunea penală cât și în acțiunea civilă exercitată în procesul penal. Fiecare
membru al completului de judecată îşi spune părerea asupra chestiunilor care au fost
dezbătute şi asupra soluţiei ce urmează a se pronunţa. Preşedintele completului de
judecată îşi spune ultimul părerea. Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului
membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse
deliberării; acest acord intervine prin întrunirea unanimităţii, iar dacă aceasta nu
poate fi întrunită, hotărârea se ia cu majoritate. În situaţia în care în cadrul
completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, judecarea
cauzei se reia în complet de divergenţă.
Pronunţarea hotărârii are loc imediat după deliberare şi reprezintă activitatea
prin care se aduce la cunoştinţa publicului soluţia la care s-a ajuns în urma
deliberării. Pronunţarea hotărârii se face în şedinţă publică,
Redactarea hotărârii trebuie efectuată în cel mult 30 de zile de la pronunţare.
181
Instanţa pronunţă o sentinţă atunci când:

a) verifică periodic în cursul judecăţii dacă subzistă temeiurile avute în vedere la
luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, nu mai târziu de 60 de zile de la
ultima verificare;
b) declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unei alte instanţe;
c) soluţionează apelul declarat în cauză.

182
Bibliografie generală
1. G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu,

Bucureşti, 2011;
2. G. Antoniu, A. Vlăşceanu, A. Barbu, Codul de procedură penală – texte, jurisprudenţă,
hotărâri C.E.D.O., ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
3. M. Basarab, Drept procesual penal, Cluj, 1971;
4. M. Bădilă, Tactica ascultării inculpatului în instanţă, Ed. Omnia, Braşov, 1998;
5. L. Coraş, Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
– soluţie pentru rejudecarea după extrădare, în Dreptul nr. 11/2009;
6. V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol. III,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1971;
7. V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea
generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1970;
8. V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea
specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975;
9. M. Franchimont, A. Jacobs, A. Masset, Manuel de procédure pénale, Ed. Collection
Scientifique de la Faculté de Droit, Liège, 1989;
10. G. Luţeanu, Revizuirea cauzelor penale, în Pro Lege nr. 1/1992;
11. B. Micu, Drept procesual penal. Partea specială, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2013;
13. I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea specială, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2010;
14. I. Neagu, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2013;
15. I. Neagu, A. Crişu, A. Zarafiu, A. Ciobanu, Drept procesual penal. Curs selectiv pentru
licenţă, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
16. I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, 2015
17. I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Universul
Juridic, 2015;
183
18. C. Niculeanu, Câteva speţe de practică judiciară procesual penală ale Curţii de Apel
Craiova din trimestrul I/2004, în Dreptul nr. 10/2004;
19. C.S. Paraschiv, M. Damaschin, Drept procesual penal. Partea specială, ed. a 2-a revăzută
şi adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
20. T. Pop, Drept procesual penal. Partea generală, vol. III, Tipografia Naţională SA, Cluj,
1946;
21. R. Slăvoiu, Urmărirea penală – noutăți și contradicții, în Dreptul nr. 6/2014;
22. Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
23. M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, 2017, ediția a 4-a;
24. N. Volonciu, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
25. N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol. II, Ed. Paideia, Bucureşti,
1999;
26. N. Volonciu, A.S. Uzlău (coord.), Noul Cod de procedură penală comentat, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2014;
27. A. Zarafiu, Procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013;
28. A. Zarafiu, Procedură penală. Partea generală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București,
2014.
184

Drept Procesual Penal. Partea Speciala I PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Procesual Penal. Partea Speciala I PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Bogdan Micu

DREPT PROCESUAL PENAL.

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi

Bogdan Micu, Radu Slăvoiu

Drept procesual penal. Partea specială I

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Suportul de curs se adresează studenţilor din învăţământul universitar la distanţă –

După parcurgerea acestui curs, studenții vor fi capabili să:

Resurse şi mijloace de lucru

Pentru o corectă înțelegere a părții speciale I a Dreptului procesual penal se

Suportul de curs este structurat în mod unitar, în 10 unități de învățare, aşezate în

Pentru înțelegerea Dreptului procesual penal - partea specială I, studenții se vor

Cunoștințele acumulate la disciplina Drept procesual penal - partea specială I sunt

Durata medie de studiu individual

La începutul fiecărei unități de învățare studenții vor regăsi o estimare privind

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 2

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 3

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 4

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 5

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 6

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 7

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 8

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 9

UNITATEA DE ÎNVǍŢARE NR. 10

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore.

§1.3. Dispoziții generale

§1.4. Sesizarea organelor de urmărire penală

Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală

Actele de sesizare ale organelor de constatare

Sesizarea din oficiu (autosesizarea)

Urmărirea penală este prima fază a procesului penal român.

1.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor

1. Termenul de introducere a plângerii prealabile, în lumina Codului de procedură

1.7. Bibliografie specifică

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 1 oră şi 30 de minute.

Conţinutul unităţii de învăţare

2.3. Organele de urmărire penală

Organele de urmărire penală sunt: procurorii și organele de cercetare penală. La

2.4. Actele organelor de urmărire penală

Procurorul nu poate delega către organul de cercetare penală următoarele acte:

Organele de urmărire penală sunt: procurorii și organele de cercetare penală.

2.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor

1. În cauzele în care procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare

2.7. Bibliografie specifică

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore şi 30 de minute.

Conţinutul unităţii de învăţare

§3.3. Efectuarea urmăririi penale

Începerea urmăririi penale

Extinderea urmăririi penale şi schimbarea încadrării juridice

Punerea în mişcare a acţiunii penale

Suspendarea urmăririi penale

§3.4. Terminarea urmăririi penale

Terminarea urmăririi penale nu este echivalentă cu sfârşitul primei faze a procesului

Persoana faţă de care procurorul dispune efectuarea în continuare a urmăririi

Pentru începerea urmăririi penale in rem, se cer îndeplinite cumulativ două

3.6. Test de evaluare/autoevaluare a cunoştinţelor

După punerea în mişcare a acţiunii penale este obligatorie:

3.7. Bibliografie specifică

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare: 2 ore şi 30 de minute.

§4.3. Soluții la finalizarea urmăririi penale

Soluţiile de netrimitere în judecată şi de neurmărire penală

Renunţarea la urmărirea penală