Romanul realist-obiectiv – Ion

de Liviu Rebreanu

Romanul este specia narativă amplă, în proză, cu un număr mare de personaje, implicate în numeroase
conflicte desfășurate pe mai multe planuri, ilustrând viziunea auctorială asupra lumii. În perioada
interbelică, în literatura noastră, formula românească se manifestă diferit: pe de o parte, scriitori
precum Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian cultivă romanul de tip subiectiv, în care nu
componenta epică propriu-zisă, ci felul în care se reflectă evenimentele în conștiința personajelor
dobândește autenticitate; pe de altă parte, George Călinescu și Mihail Sadoveanu susțin formula
obiectivă a romanului. Aceeași opțiune estetică se regăsește și la Liviu Rebreanu, pentru care literatura
înseamnă creație de oameni și de viață. Opera acestuia este complexă, cuprinzând atât nuvele cât și
romane, între care se stabilește un raport de hipertextualitate.
Un text reprezentativ în această direcție este romanul rebrenian „Ion”, publicat în 1920 și apreciat de
către Eugen Lovinescu drept „prima mare creație obiectivă românească”. Atributele prozei realiste
sunt narațiunea la persoana a III-a (de altfel, Rebreanu însuși mărturisea: „m-am sfiit întotdeauna să
scriu pentru tipar la persoana I”), naratorul obiectiv, omniscient și omniprezent, perspectiva
extradiegetică, stilul sobru, impersonal, anticalofil, înlănțuirea cauzală și cronologică a evenimentelor
creându-se impresia de veridicitate, preouparea pentru social, tehnica detaliului semnificativ. Având în
vedere aceste trăsături ale romanului, Nicolae Manolescu încadrează scrierea în „realismul doric”.
În ceea ce privește substratul antropologic al romanului, Rebreanu susține că realitatea a fost „un
pretext” pentru a putea crea „o altă lume, nouă cu legile și cu întâmplările ei”. Asfel, Rebreanu
mărturisește că a fost impresionat de o scenă surprinsă în satul părintesc: un țăran îmbrăcat în straie de
sărbătoare, s-a închinat și a sărutat pământul. De asemenea, discuția cu un flăcău ce vorbea despre
pământ „ca despre o ființă vie și adorată” i-a orientat construcția protagonistului, semnificativă fiind și
întâmplarea nefericită a unei fete înșelate în visul ei de iubire. Inițial, scenele simbolice s-au constituit
în nuvele („Ofilire”, „Răfuiala”, „Rușinea”), ulterior devenind scene din roman.
Titlul romanului, inițial „Zestrea”, aduce în prim-plan numele protagonistului, devenit personaj
eponim. Tema abordată în roman este una cu tradiție în literatura noastră. Rebreanu surprinde satul
transilvănean la începutul secolului al XX-lea, cu cele două mai probleme ale sale: cea socială și cea
națională. Temei rurale i se asociază însă și tema iubirii, adaptată la realitățile dintr-un anumit moment
istoric. Constantin Ciopraga afirmând că „Ion” este o „dramă a pământului”, și „în același timp un
roman al iubirii tragice și al morții”.
Arhitectura romanului susține, la nivel macrotextual, funcția epică de interpretare. Romanul este
alcătuit din două părți opuse și complementare, coordonate ale evoluției interioare a personajului
principal: Glasul pământului și Glasul iubirii. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic, nefast) sunt
și ele simbolice (Începutul, Nunta, Sărutarea, Sfârșitul). Tehnicile narative dominante sunt
contrapunctul, fiecare scenă fiind dominată de figura unui personaj, respectiv circularitatea, simetria
compozițională. Astfel, în ceea ce privește relația incipit – final, se remarcă circularitatea determinată
de prezența drumului ca suprapersonaj. În incipit, drumul insoțește introducerea graduală a
personajelor, prezentarea panoramică a acestora, schițând liniile generale ale conflictului. Bogăția
toponimică și tehnica detaliului semnificativ sunt elemente definitorii pentru paradigma realistă.
Prezentarea casei învățătorului Herdelea („cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului”)
prefigurează rolul acestuia în comunitatea rurală. Casa Glanetașilor are un aspect sărăcăcios
(„acoperișul de paie parcă e un cap de balaur”). Crucea strâmbă de la marginea satului anticipează
existența unor destine tragice. În final se regăsește imaginea drumului care „se pierde în șoseaua cea
mare”, descrierea crucii sugerând refacerea echilibrului, satul apărând ca un cronotop, purificat sub
semnul vremuirii („vremea vine nepăsătoare ștergând toate urmele”). Referindu-se la rolul simbolic al
drumului în spațiul ficțional, Nicolae Manolescu apreciază că „urmându-l, intrăm și ieșim ca printr-o
poartă din roman”.
O primă secvență narativă semnificativă pentru destinul personajelor este hora dominicală, de la
începutul romanului, „o horă a soartei” după Nicolae Manolescu. Aceasta susține aspectul monografic
al romanului, surprinzând totodată personajele și relațiile dintre acestea, anticipând evoluția
conflictului. Astfel, Ion se apropie de Ana, fiica lui Vasile Baciu, care îi fusese promisă lui George
Bulbuc; apariția tatălui acesteia la horă și confruntarea sa verbală cu Ion pe care îl numește „hoț” și
„tâlhar”, deoarece „sărăntocul” umblă să-i ia fata, constituie intriga romanului, întâmplarea stârnindu-i
flăcăului dorința de răzbunare. Ulterior, ajunși la cârciumă, are loc bătaia dintre Ion și George, în
aparență pentru plata lăutarilor, în fapt pentru dreptul de a o lua de soție pe Ana, ce se încheie cu
victoria lui Ion care îl răpune cu parul pe George. Scena alimentează dorința de răzbunare a lui
George, și este construită simetric cu scena uciderii lui Ion lovit de acesta cu sapa. N. Manolescu
denumește episodul o „repetiție generală în vederea crimei”. Conflictul central al romanului este lupta
pentru pămân în satul tradițional, unde posesiunea averii condiționează dreptul indivizilor de a fi
respectiați în comunitate. Drama lui Ion este cea a țăranului sărac. Mândru, orgolios și conștient de
calitățile sale, el nu își acceptă condiția, fiind pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și
averea Anei („Nu-i fusese dragă Ana, iubise pe Florica; dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar
Ana avea locuri și case și vite multe”). În următoarea secvență narativă, prozatorul indică o posibilă
explicație pentru atitudinea agresivă a lui Vasile Baciu față de Ion: om înstărit și avar, acesta urcase în
ierarhia rurală prin căsătoria cu o fată urâtă, dar bogată, în Ion simțind „un vrăjmaș”. Între cele două
personaje există un plan al simetriilor („cum a fost dânsul în tinerețe, așa e feciorul Glanetașului azi”).
Muncitor fiind, Ion reușește să păstreze puținul pământ rămas în familie din cauza tatălui său bețiv,
simțindu-se dator să refacă averea Glanetașilor, în măsura în capre „pământul îi era drag ca ochii din
cap”. După bătaia de la cârciumă învățătorul Herdelea și fiul său, Titu, îl susțin pe Ion, în vreme ce
preotul Belciug îl mustră în timpul slujbei dominicale. În acest fel se accentuează și relațiile tensionate
dintre preot și învățător ce se vor amplifica după ce Ion trage cu plugul o brazdă nouă în pământul lui
Simion Lungu, unul dintre cei la care ajunsese prin vânzări excesive pământul familiei sale. Folosind o
idee sugerată de Titu Herdelea, și înțelegând că „dragostea nu ajunge în viață”, Ion o seduce pe Ana,
„fire tăcută și oropsită”, după care o ignoră voit, în vreme ce George Bulbuc o ocolește plin de reproș,
așteptând ca adevărul să iasă la suprafață. Fata va deveni o victimă în înfruntarea dintre Ion și Vasile
Baciu, intervenția preotului temperând conflictul încheiat cu o nuntă.
Se conturează o altă scenă simbolică în timpul jocului miresei, când are loc o substituire de prezențe
feminine. Ion dansează cu Florica, „uitând de tot de Ana”. Aceasta simte cum. „nădejdile ei de fericire
se risipesc și că ea se prăvale iar furtunos în aceeași viață nenorocită”. Tensiunile ditre Ion și Vasile
Baciu nu se risipesc nici după nașterea copilului, Ana înțelegând că Ion nu a iubit-o niciodată,
urmărind exclusiv averea ei, și se gândește la moarte ca la o scăpare, un impact deosebit aupra ei
avându-l spânzurarea lui Avrum și discuțiile cu Dumitru Moarcăș. Vasile Baciu îi cedează lui Ion „tot
pământul”, acesta contemplându-și mândru glia. Sugestiv este, aici, punctul culminant al romanului –
scena sărutului pământului, văzut ca iubită (influență naturalistă): „Dorea să simtă lutul sub picioare,
să i se agațe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-și umple ochii de culoarea lui îmbătătoare”; „Încet,
cucernic, fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipi buzele de pământul ud.
Și-n sărutarea această grăbită simți un fior rece, amețitor.” Se simte stăpânul absolut ala pământului,
Rebreanu conferindu-i dimensiuni hiperbolice („se vedea acum mare și puternic ca un uriaș din
basme”). Imaginea în care se apropie de pământurile sale cuprinde, în esență, un erotism păgân. Ion e
atras de „lutul negru, lipicios” ca de „brațele unei iubite pătimașe”. Din adâncurile pământului se
întrezăresc tenebrele morții, căci „lutul negru, lipicioos îi țintuia picioarele” și „mâinile îi rămăseseră
unse cu lutul cleios ca niște mănuși de doliu”, scriitorul prefigurând moartea protagonistului.
Florica se căsătorește cu George Bulbuc, Ion ajungând să se întrebe „Ce folos de pământuri dacă cine
ți-e pe lume drag nu-i al tău?”. Reapropierea acestuia de Florica se va termina cu uciderea lui de către
George, finalul romanului surprinzând imaginea lui Ion care „fu coborât în pământul care i-a fost prea
drag, după ce Ana se spânzurase, copleșită de suferință, iar Vasile Baciu își ceruse averea înapoi, ca
urmare a faptului că și copilul a murit.
Celălalt plan narativ surprinde familia Herdelea prin inntermediul căreia este zugrăvită imaginea
satului în raporturile lui cu stăpânirea austro-ungară. De exemplu, învățătorul va fi destituit ca urmare
a lecțiilor cu tentă patriotică ținute elevilor, fiul său, Titu, militând cu entuziasm pentru emanciparea
socială. O prezență feminină impresionantă este Laura Herdelea, fiica cea mare a învățătorului, care
deși îndrăgostită de un tânăr student la medicină, la presiunea familiei, acceptă căsătoria cu teologul G.
Pintea, care nu pretinde zestre.
Protagonistul demersului narativ este, așadar, Ion. Personaj principal și eponim, apare în toate
momentele subiectuui literr, portretul său realizându-se progresiv prin însumarea unor scene
simbolice. Personajul este rotund, tridimensional și exponențial, simbolizând „țăranul obsedat de
pământ” (Nicolae Manolescu). De alfel, referindu-se la realizarea personajului principal, Rebreanu
mărturisește că și-a propus să ilustreze prin acesta „pasiunea organică a țăranului român pentru
pământ”.
Romanul fiind de tip realist, protagonistul este încadrabil într-o tipologie, accentul fiind mutat de pe
schițarea portretului fizic, pe dimensiunea morală a eroului. Trăsături de ordin fizic sau moral sunt
menționate de către narator („ochi negri, lucitori”, „iute și harnic”, „mai deștept decât toți flăcăii”), sau
de către alte personaje (Vasile Baciu, Ana, preotul, învățătorul, Titu Herdelea). Sugestive sunt
amănuntele de fizionomie care completează portretul moral („avea întipărite pe față răutate și
încăpățânare”, „rânjet răutăcios”). Mult mai importante sunt însă faptele, comportamentele, gesturile,
relațiile cu alte personaje ce contribuie la evidențierea calităților și defectelor lui Ion. Astfel,
comportamentul său reflectă intențiile față de ceilalți actanți ai diegezei. La horă, este tandru („o
strânge la piept pe Ana cu mai multă gingășie, dar și mai prelung”), ulterior devenind batjocoritor și
indiferent, o lovește pe Ana „cu sânge rece”. Față de ea, simte mai întâi milă, apoi dezgust și
indiferență. În relație cu Vasile Baciu sau cu George Bulbuc adoptă diverse atitudini, scopul său
rămănând smulgerea unei proprietăți; pământul sau femeia. Este aspru, chiar brutal cu cei pe care-i
consideră vinovați pentru propria condiție, acuzându-și tatăl că a a irosit averea, și mama pentru că l-a
„făcut” sărac. Protagonistul devine astfel un erou tipic, influențat decisiv de mediul de viață, de
realitățile concrete ale satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea.
Critica literară a receptat diferit personajul: dacă Eugen Lovinescu vorbește despre „o inteligență
ascuțită, o viclenie procedurală și o voință imensă”, George Călinescu îl definește drept „o brută căreia
șiretenia îi ține loc de deșteptăciune”.
În opinia mea, romanul „Ion” impresionează prin acuratețea, concizia și sobrietatea stilului, Rebreanu
fiind consecvent cu ideile sale teoretice. Acesta mărturisea: „prefer să fie expresia bolovănoasă și să
spun într-adevăr ce vreau, decât să fiu șlefuit și neprecis”. În interpretarea romanelor rebreniene,
Constantin Ciopraga constata că, în cadrul acestora, „senzația vieții reale, fără nimic idealizat, e
continuă. Oamenii sunt vii, trăiesc, se agită”. Se evidențiază astfel trăsătura definitorie a prozei
scriitorului ardelean, realismul. Observând cu atenție realitatea unei epoci și promovând principiul
verosimilității împreună cu tehnici narative specifice realismului, el a transformat concretul în
imaginar.
Așadar, „Ion” de Liviu Rebreanu este un roman realist de tip obiectiv, având ca trăsături specificul
relației narator-personaj, obiectivitatea, impersonalitatea naratorului omniscient și omniprezent ce
întreține iluzia realității, utilizarea narațiunii la persoana a III-a ca mod de expunere dominant,
atitudinea detașată în descriere și verosimilul întâmplărilor, autorul devenind astfel un „être de son
temps” și, mai mult decât atât, un mare creator de viață.