Tradiţionalismul – În Grădina Ghetsimani

de Vasile Voiculescu

Tradiţionalismul este un concept general ce desemnează orientările conservatoare cu

manifestare atât înaintea primului război mondial (1895-1920), dar şi în perioada interbelică
(1922-1944). Termenul este utilizat în opoziţie cu modernismul lovinescian, în esenţă, între o
literatură deschisă modelelor occidentale şi una fidelă valorilor tradiţionale, considerând
folclorul drept matricea stilistică a neamului, idealizând trecutul naţional, mai ales pe cel de
factură rurală şi având, adesea, o dimensiune religioasă.
Această literatură a fost promovată de reprezentanţii a trei orientări: sămănătorismul
(dezvoltat în jurul revistei „Sămănătorul”, fondată de G. Coşbuc, Al. Vlahuţă şi N. Iorga),
poporanismul (având drept nucleu ideatic revista „Viaţa Românească” apărută la Iaşi sub
conducerea lui G. Ibrăileanu), respectiv gândirismul (avându-l ca doctrinar pe Nechifor
Crainic, mentorul revistei „Gândirea”, şi individualizându-se prin absolutizarea ideii
factorului etnic – desemnat simbolic prin istorie şi folclor -, respectiv prin considerarea
ortodoxiei esenţă a românismului, simbol al fiinţei naţionale dincolo de timp).
Vasile Voiculescu se încadrează în estetica tradiţionalistă, cultivând o poezie ce valorifică
mitizarea spaţiului rural, dar şi simboluri biblice alegorizate, asociate aspiraţiei spre
cunoaştere ori confruntării cu moartea. Nechifor Crainic apreciază că Voiculescu „se
integrează în credinţa ortodoxă aşa cum Paul Claudel se integrează în catolicism prin imnurile
şi odele sale liturgice”. De altfel, Voiculescu mărturiseşte bucuria de a se fi născut în spaţiul
rural („M-am născut la ţară, ceea ce consider cel mai mare noroc din viaţa mea”). Totodată,
poetul îşi asumă o credinţă simplă, intrinsecă fiinţei: „m-am născut, cred, un tip credincios,
organic credincios şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios”.
Un text reprezentativ pentru această atitudine lirică este poemul „În Grădina Ghetsimani”, ce
face parte din volumul „Pârgă” (1921), şi care marchează evoluţia spre o lirică nouă, depăşind
pastelul şi alegoria simplistă din volumele anterioare, în sensul că scenele şi motivele biblice
nu mai sunt doar elemente decorative, ci metafore ale tensiunii umane în căutarea divinităţii.
Geneza poeziei se constituie în Evanghelia lui Luca, în viziunea căruia chinul sufletesc al
Mântuitorului, precedându-l pe cel trupesc din scena răstignirii, merită o atenţie deosebită
întrucât trădează latura umană, pământească a lui Iisus: „fiind în zbucium, mai cu stăruinţă se
ruga şi sudoarea lui s-a făcut ca nişte picături de sânge”. Astfel, discursul liric are ca nucleu
de semnificaţii rugăciunea solitară a lui Iisus în Grădina Ghetsimani de pe Muntele Măslinilor
înaintea crucificării. După Cina cea de Taină, Iisus doreşte să se roage singur, lăsând la
marginea grădinii pe trei dintre ucenicii săi cei mai devotaţi. Aceştia, însă, nu reuşesc să
învingă ispita, lăsându-se pradă somnului în timp ce Iisus îl roagă pe Părintele Ceresc să
„treacă paharul suferinţei”. Voiculescu mărturiseşte că a fost întotdeauna fascinat de Biblie,
„cu aspra ei grandoare de dramă jumătate pământeană, jumătate divină”.
Motivul rugăciunii lui Iisus în Grădina Ghetsimani este exploatat în poezie ca o alegorie a
transcederii limitelor, accentul căzând pe omenescul suferinţei lui Iisus, aspect la care
meditează şi G. Papini în „Viaţa lui Isus”. Aceeaşi scenă este evocată şi în pictură, în tablouri
aparţinând lui El Greco, Dürer ori Bellini, devenind un veritaabil laitmotiv artistic.
Discursul liric voiculescian este organizat în patru catrene, cu rimă încrucişată, ritm iambic şi
măsura de 14 silabe. Monologul liric se îmbină cu descrierea de tip portret, respectiv de tip
tablou. Sub raport compoziţional, textul este structurat pe două planuri: cel al divinului şi cel
al omenescului, corespunzând celor două instanţe lirice, în raport de polaritate.
Titlul poeziei anticipează nucleul tematic sugerând motivul biblic al rugăciunii solitare a lui
Iisus în Grădina Ghetsimani şi constituind cadrul de referinţă al meditaţiei lirice. Totodată,
poate fi exploatat metaforic, „grădina” de pe pământ fiind o replică omenească a Edenului.
Tema este de natură religioasă, putând fi receptată şi ca o alegorie a permanentei confruntări
dintre trup şi suflet, materie şi spirit, cunoaştere şi trăire.
În prima strofă, postura christică este tragică prin omenescul ei: „Iisus lupta cu soarta”, „căzut
pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna”. Verbele la imperfect potenţează sugestia suferinţei,
permanentizând-o. Contrastul cromatic roşu-alb („curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca
varul”) aduce în prim-plan natura duală a lui Iisus: uman (durere, ezitare, frică de moarte) şi
divin (jertfa aducătoare de mântuire). Ultimul vers conotează proiecţia cosmică a suferinţei
(„şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”).
Al doilea şi al treilea catren surprind o luptă interioară, scindarea sufletului, o suferinţă
spirituală şi psihologică. Dinspre exterioritate, imanenţa divinului („o mână ne-ndurată”) spre
interioritate („şi-o sete uriaşă sta sufetul să-i rupă”) în planul unei lupte cu sine înaintea
asumării propriului destin („dar nu voia s-atingă infama băutură”). Oximoronul „sub veninul
graznic simţea că e dulceaţă” reia dualitatea făpturii christice, dar şi tentaţia acceptării şi
încercarea de refuz faţă de acel „pahar” al sorţii. Acelaşi orizont de semnificaţii se remarcă şi
în substratul metaforic al versurilor următoare ce reiau înfruntarea dintre viaţă şi moarte,
dintre omenesc şi divin („bătându-se cu moartea, uitase de viaţă”).
Ultima strofă orientează perspectiva lirică asupra decorului solitudinii şi suferinţei lui Iisus.
Grădina apare ca un peisaj devastat („vraiştea grădinii”), personificare măslinilor care „se
frământau”, „păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă”accentuează tragismul condiţiei
Fiului Omului. Metafora „bătăi de aripi” sugerează imaginea îngerilor, sacrul, în timp ce
punctele de suspensie accentuează tensiunea lirică. Versul final „Şi ulii de seară dau roată
după pradă” se constituie într-o prefigurare a morţii asumate după o luptă interioară
tulburătoare.
Încărcătura stilistică a limbajului poetic este determinată de predominanţa metaforelor
(„grozava cupă”, „o sete uriaşă”, „sudori de sânge”), asociate epitetelor („o mână ne-ndurată”,
„veninul groaznic”), inversiunilor („amarnica strigare”, „infama băutură”), antitezei
(„bătându-se cu moartea, uitase de viaţă”) şi personificărilor („se frământau măslinii”).
În opinia mea, poezia „În Grădina Ghetsimani”, aparţinând lui Vasile Voiculescu, este o
tulburătoare resemantizare a unui motiv biblic încărcat de semnificaţii, validând aprecierea
Elenei Zaharia Filipaş, potrivit căreia „tradiţionalismul înseamnă, în cazul creaţiei lui
Voiculescu, în primul rând o atitudine spirituală şi numai în plan secund un factor de
solidaritate estetică cu orientările literare tradiţionaliste”.
Aşadar, poemul este o elegie cu note de meditaţie lirică, aducând în prim-planul
semnificaţiilor alegoria solitudinii şi suferinţei umane în Univers, ce rămâne o rescriere
emoţionantă a unei simbolistici profunde, reper al spiritualităţii creştine.