Romanul realist - balzacian – Enigma Otiliei

de George Călinescu

Romanul este specia narativă amplă, în proză, cu un număr mare de personaje, implicate în numeroase
conflicte desfășurate pe mai multe planuri, ilustrând viziunea auctorială asupra lumii. În perioada
interbelică, în literatura noastră, formula românească se manifestă diferit: pe de o parte, scriitori
precum Camil Petrescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian cultivă romanul de tip subiectiv, în care nu
componenta epică propriu-zisă, ci felul în care se reflectă evenimentele în conștiința personajelor
dobândește autenticitate; pe de altă parte, Liviu Rebreanu și Mihail Sadoveanu susțin formula
obiectivă a romanului. Aceeași opțiune estetică se regăsește și la George Călinescu, spirit
ennciclopedic, autor al unei opere monumentale cuprizând poezie, dramaturgie, proză, critică și istorie
literară. Astfel, George Călinescu susține ideea unui roman cu atmosferă modernă, deși polemizează
cu ideile lui Camil Petrescu privind sincronizarea literaturii cu filosofia și psihologia epocii:
„Literatura nu e în legătură cu psihologia, ci cu sufletul uman”. El propune, în retorica romanului,
scriitura balzaciană, de tip obiectiv: „Noi nu vom putea fi proustieni, ci balzacieni și tolstoieni”,
deoarece romanul „e un observator, un falsificator” care „face anatomie morală”.
Un text reprezentativ în această direcție este romanul călinescian „Enigma Otiliei”, publicat în 1938,
validând viziunea autorului asupra formulei românești. Atributele prozei realiste, cu elemente moderne
sunt: narațiunea la persoana a III-a, naratorul fiind obiectiv, omniscient și omniprezent, perspectiva
extradiegetică, existența unor personaje-tip surprinse în mediul lor de viață, tehnica detaliului
semnificativ, menită să realizeze acordul între individ și mediul în care trăiește, impresia de
veridicitate, înlănțuirea cauzală și cronologică a evenimentelor, preocuparea pentru social, psihologia
contradictorie a Otiliei, interesul pentru anumite fenomene psihice (dedublarea personalității,
alienarea, ereditatea), receptarea unor personaje prin reflectare poliedrică sau pluriperspectivism.
Titlul operei, inițial „Părinții Otiliei”, însă modificat la sugestia editorului, este o „enigmă” decodată
însăși de autor: „pentru orice tânăr de 20 de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge,
dându-i totuși semne de afecțiune; nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că ea are”. Totodată,
George Călinescu mărturisește o corespondență subtilă între eul creator și personajul feminin: „Otilia
este eroina mea lirică, proiecția mea în afară, tipizarea mea fundamentală în ipostază feminină,
Flaubertian aș putea spune și eu: «Otilia c’est moi».” Substantivul comun din structura titlului poate fi
raportat nu doar la construcția personajului feminin, ci la însuși misterul trecerii ireversibile a
timpului, așa cum o sugerează secvența din finalul romanului surprinzând întâlnirea dintre Felix și
Pascalopol discutând despre Otilia, tânărul meditând în fața unei fotografii: „Nu numai Otilia era o
enigmă, ci și destinul însuși”. Tema abordată este cea a istoriei unei moșteniri, dublată de maturizarea
intelectuală și afectivă a unui tânăr traversând experiența relațiilor familiale și a primei iubiri, fapt ce
conferă textului caracter de bildungsroman.

O compoziție epică echilibrată, structurată pe douăzeci de capitole, cu un epilog și o acțiune dezvoltată

linear, articulează mai multe planuri narative. Pe de o parte, destinul unei familii învrăjbite de o
moștenire – bătrânul Costache Giurgiuveanu adunase un capital impresionant, posesiuni imobiliare,
fapt ce constituie pentru sora sa, Aglae Tulea, o preocupare majoră, permanenta amânare a înfierii
Otiliei, fiica defunctei soții a bătrânului, ducând la o luptă uneori surdă, alteori fățișă, pentru bunurile
lui Moș Costache. Pe de altă parte, este conturat destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine
la București pentru a studia medicina, locuiește la unchiul său, Costache Giurgiuveanu, devenit
tutorele său legal și trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia. Totodată, romanul este o frescă a
burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, prezentată în aspectele ei esențiale sub
determinare social-economică (banul ca valoare într-o lume degradată moral): „lumea banului apare
exagerând monstruos viciile umanității”(Ov. S. Crohmălniceanu).

În ceea ce privește relația incipit-final, se remarcă formula balzaciană a fixării cu precizie a acțiunii în
timp și spațiu (”într-o seară de la începutul lui iulie 1909”, București, strada Antim), introducerea în
scenă a personajelor cărora li se conturează portretele fizice, ulterior schițându-se relațiile dintre
aceștia și liniile generale ale conflictelor: Felix vine în casa unchiului său, inițial fiind surprins de
replica acestuia „Aici nu stă nimeni”, ulterior fiind întâmpinat cu căldură de Otilia. Descrierea casei
bătrânului Giurgiuveanu este realizată tot în spiritul prozei realiste, cu numeroase detalii arhitectonice
prefațând legătura dintre personaje și locuința lor. Aici se remarcă și prima secvență narativă
semnificativă pentru destinul personajelor, cea a jocului de cărți. Astfel, după ce intră în casa unchiului
său, Felix este prezentat lui Pascalopol, un moșier foarte elegant, rafinat, alături de care se află clanul
Tulea: Aglae, sora bătrânului care îl primește cu malițiozitate, Simion, soțul acesteia care „broda o
bucată de etamină”, Aurica, fiica Aglaei, o variantă mai tânără a acesteia.

Finalul romanului surprinde personajele peste ani: Felix medic respectat, om de știință, „căsătorit într-
un chip care se cheamă strălucit”, Stănică Rațiu face carieră politică, se lansează în afaceri și se
căsătorește cu Georgeta. A doua scenă simbolică este cea a întâlnirii în tren dintre Felix și Pascalopol.
Moșierul îi arată acestuia o fotografie cu Otilia, tânărul nemairecunoscând-o („Unde era Otilia, de altă
dată?”). Pascalopol îi mărturisește că s-au despărțit deoarece „era o chestiune de umanitate să o las să-
și petreacă liberă cei mai frumoși ani”. Din dorința de a reînvia un timp al începuturilor, Felix trece
într-o duminică pe strada Antim – casa bătrânului nu se schimbase prea mult, avea doar un aspect
părăsit; animată prin forța amintirii, sonoritatea stranie a vocii lui Moș Costache rostind „aici nu stă
nimeni” încheie simetric romanul.

Bătrânul avar Costache Giurgiuveanu, nutrind iluzia longevității, nu pune în aplicare nici un proiect
privitor la asigurarea viitorului Otiliei, iar clanul Tulea urmărește succesiunea totală a averii lui. Deși
inițial într-un plan secundar, Stănică Rațiu vrea să parvină, folosindu-se de averea familiei Tulea,
reușind, în cele din urmă, să îi sustragă banii lui Moș Costache după ce acesta este doborât de boală
(furtul banilor declanșează moartea tragică a bătrânului). Așadar, Stănică Rațiu, indiscret, volubil,
amestecându-se cu familiaritate în viețile celorlalți, ipocrit, cinic, mereu prezent, susține, în fond,
intriga romanului. El va părăsi finalmente pe Olimpia, fiica Aglaei, în vreme ce Aurica, fata bătrână
din roman nu-și va rezolva criza maritală. După moartea bătrânului, Otilia, alungată, alege iubirea
matură, echilibrată a lui Pascalopol, Felix continuându-și visul de a deveni medic.

Romanul surprinde aspecte sociale, specifice prozei realiste (parvenitismul, avariția), dar și ale vieții
de familie (căsătoria, relațiile dintre soți și dintre părinți și copii, orfanul). Însă, Călinescu afirmă că
„obiectul romanului este omul ca ființă socială”. Încadrate în tipologii, prezentate în mediul lor de
viață, detaliile portretului fizic prefigurând dimensiunea morală, personajele sunt dispuse în planuri
antitetice (Felix și Otilia au corespondenți tinerii din clanul Tulea). Bătrânul Costache Giurgiuveanu
este reprezentantul tipului avarului (înrudit cu Gabseck, Grandet sau Harpagon). Patima pentru bani îl
situează la limita dintre comic și tragic, fiind expresia unei psihologii nefericite. Obsesia de a găsi
locul cel mai potrivit pentru a-și ascunde averea culminează tragic cu moartea sa, în urma unui atac de
congestie cerebrală determinat de furtul banilor de către Stănică Rațiu. Aglae este „baba absolută, fără
cusur în rău”, zgârcită, rea, rapace, invidioasă și meschină, în timp ce soțul ei, Simion Tulea este senil,
apatic, evoluând spre nebunie și sfârșind internat într-un ospiciu. Copiii lor sunt dominați de
personalitatea acaparatoare a mamei: Titu este redus la destinul unui „alt Simion, mai tânăr și mai
slab”, în timp ce Aurica, fata bătrână din roman, neîmplinită, invidioasă și rea este complet lipsită de
feminitate și speră zadarnic la un mariaj. Tipul arivistului este reprezentat de Stănică Rațiu, personaj
duplicitar, abil și lacom. Pascalopol este elegant, cult, iubește muzica, are plăcerea lecturii, este
discret, delicat, generos, iar în relație cu Otilia oscilează între afecțiunea erotică și cea paternă: „N-am
prea stat să disting ce e patern și ce e viril în dragostea mea”. Felix, „studentul sentimental” (Pompiliu
Constantinescu), este ambițios, dornic de realizare profesională, reflexiv, visător, dovedind pe
parcursul romanului o maturizare afectivă. Otilia, spune George Călinescu, „nu este personajul
principal. Felix și Otilia apar acolo în calitate de victime și ca termeni angelici de comparație”.
Apelând la caracterizarea directă, naratorul o descrie pe Otilia așa cum o vede Felix în momentul
venirii sale în casa lui Giurgiuveanu: „fata, subțirică […] îi întinse cu franchețe un braț gol și delicat”.
Ea „părea să aibă optsprezece – nouăsprezece ani. Fața măslinie cu nasul mic și cu ochii foarte albaștri
arăta și mai copilăroasă între multele bucle și gulerul de dantelă”. Tânăra are „trupul subțiratic cu oase
delicate de ogar, de un stil perfect”; deși cu trăsături adolescentine pline de grație, „Otilia nu făcea
niciun gest care să pară îndrăzneț, nu scotea nicio vorbă nechibzuită”, dovedind „o stăpânire
desăvârșită de femeie”. George Călinescu utilizează consecvent maniera balzaciană care urmărește
personajul în mediul său de viață. În acest sens, camera Otiliei evidențiază, printr-o descriere
minuțioasă, nu numai un stil de viață cât și o exuberanță temperamentală („sertarele” „erau trase”
oferind privitorului lenjerie, „cutii de pudră”, „flacoane de apă de Colonia”, „rochii, pălării”, „jurnale
de modă franțuzești”). În roman apar și notații legate de vestimentația fetei care iubește luxul, vădind
însă bun gust și naturalețe. Otilia intră în relație cu celelalte personaje cărora le induce sentimente și
atitudini diferite, creând posibilitatea unor perspective variate, idee evidențiată de Ovidiu S.
Crohmălniceanu: „Apar în carte, de fapt, mai multe Otilii. Una copilăroasă, tandră, lilială, a lui Felix,
alta capricioasă, atrasă de lux și avâd nevoie de protecție, a lui Pascalopol, o a treia, fetița plină de tact
a lui moș Costache, în sfârșit, cea de-a patra, zăpăcita, dezmățata, străina de care vorbește mătușa
Aglaia. Tulburător e că toate imaginile eroinei se țin și au între ele mereu ceva comun datorită naturii
contradictorii a sufletului feminin”. Paradoxal, Otilia este considerată o enigmă de cei doi bărbați care
o iubesc și care au încercat să o înțeleagă în mod real, Felix și Pascalopol. Construită cu subtilitate,
caracterizată complex, prin imaginile suprapuse din perspectiva celorlalte personaje, Otilia Mărculescu
nu reprezintă o enigmă, ci întruchiparea eternului feminin.

În opinia mea, romanul realist-balzacian „Enigma Otiliei” prezintă o serie de deosebiri evidente în
raport cu creația lui Balzac, prin faptul că, deși adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci
comunică adesea cu instanțele fictive, ceea ce determină un „balzacianism fără Balzac” (Nicolae
Manolescu). Același critic literar observa că „naratorul călinescian este deci un specialist și apelează la
un limbaj profesional... Universala și magica știință a lui Balzac apare aici sfărâmată în nenumărate
științe speciale, fiecare cu vocabularul ei. Dacă Balzac are vocația de a crea viață, George Călinescu o
are pe aceea de a comenta. Balzacianismul romanului călinescian nu este numai polemic, ci și, prin
excelență, critic”.

Așadar, „Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian prin tematica social-istorică ilustrând
societatea bucureșteană la început de secol XX, susținută de motivul paternității și al moștenirii, prin
structură, specificul secvențelor descriptive (detaliul semnificativ, rolul vestimentației și al cadrului în
caracterizare), prin conturarea unor tipologii umane, verosimilitatea și utilizarea narațiunii la persoana
a III-a. Totuși, romanul călinescian depășește modelul realismului clasic prin spiritul critic și polemic
adoptat dar și prin elemente ale modernității precum ambiguitatea psihologică și emoțională a
personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante și reflectarea poliedrică.