Modernismul - Testament

de Tudor Arghezi

În perioada interbelică, în literatura română s-au manifestat două orientări artistice

complementare: tradiţionalismul cultivat de poeţi precum Ion Pillat sau Vasile Voiculescu,
respectiv, modernismul presupunând diversificarea formulelor lirice, complexitatea spaţiului
interior, originalitatea expresiei, o continuă provocare lingvistică, asocieri semantice inedite,
metafore insolite, o nouă ordonare a lumii, lectura participativă continuând „opera aperta”.
Alte izotopii metalingvistice sunt cultivarea categoriilor negative (fragmentarism, haos,
dezumanizare), stilul incongruent şi autotelic, definit de un limbaj polisemic, iradiant,
metafore revelatorii şi o receptare disonantă.
Abordarea ideologică a fenomenului modernist trebuie raportată la rolul jucat în epocă de
cenaclul şi revista „Sburătorul”, sub coordonarea ui Eugen Lovinescu, susţinând racordarea la
„spiritul veacului” conform „sincronismului” şi „teoriei mutaţiei valorilor estetice”. Asfel, în
spaţiul liric autohton s-a manifestat creator Tudor Arghezi, cel care se definea ca „răzvrătit
împotriva monotoniei şi însetat de lucrul nerostit şi nou”, restructurând convenţia poetică prin
estetica urâtului şi mutaţiile produse la nivel de limbaj. Lirica argheziană se individualizează
prin fascinaţia logosului cu puteri demiurgice („e miraculos cuvântul – omul poate crea din
cuvinte întreaga natură din nou”), dispoziţia ludică a creatorului („toată viaţa am avut idealul
să fac o fabrică de jucării şi, lipsindu-mi instalaţiile m-am jucat cu ce era mai ieftin în lumea
civilizată, cu materialul vagabond al cuvintelor”), dar şi prin dorinţa de a regândi poeticul
(„suprema datorie este să fii dizangrenat, dezaderent şi unic”).
Imaginarul poetic aparţinând lui Tudor Arghezi se observă în volume precum „Cuvinte
Potrivite” (debut editorial – 1927), „Flori de mucigai” (1931), „Silabe”, „Cadenţe”. Nucleele
tematice sunt natura şi iubirea, cunoscând două ipostaze lirice: amânarea împlinirii de teamă
să nu se spulbere mirajul sentimentelor („logodnică de-a pururi, soţie niciodată”), respectiv
împlinirea într-un univers în care natura rezonează cu sufletul omului. Poezia socială, poezia
universului mărunt sau „poezia boabei şi a fărâmei” sunt alte teme recurente în lirica
argheziană, alături de confruntarea omului cu moartea, surprinzând spaima de neant
(„Duhovnicecască”), alegoria moarte-joc („De-a v-aţi ascuns”) şi frica de moarte atenuată
prin împlinirea în contingent („De ce-aş fi trist?”). „Psalmii” arghezieni ilustrează o
permanentă pendulare între credinţă şi „tăgadă”, N. Balotă denumindu-i „situaţii arhetipale ale
omului în faţa divinului”. Astfel, eul liric trăieşte o solitudine cosmică în faţa unui „Deus
absconditus”: „Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des”, „vreau să te pipăi şi să urlu: este!”.
O altă temă a lirismului arghezian este poezia autodefinirii sau aşa-numitele „ars poetica”. Un
text reprezentativ în acest sens este poezia „Testament” ce deschide ca o cheie de lecură
volumul „Cuvinte Potrivite”.
Titlul circumscrie o specie lirică bine reprezentată atât în literatura universală (F. Villon) cât
şi în cea autohtonă (I. Văcărescu, R. Stanca). Din punct de vedere stilistic, acesta se constituie
dintr-o metaforă conotând imaginea creaţiei ca o moştenire spirituală. Tema poeziei este
viziunea asupra creaţiei, respectiv asupra rolului artistului, reprezentând o confesiune lirică
despre poet, despre legătura acestuia cu strămoşii şi cu urmaşii, despre statutul cuvântului în
poezie.
Textul liric în discuţie, conceput din şase secvenţe lirice, cu număr inegal de versuri (octet,
catren, strofă polimorfă) reprezinită o definiţie lirică a poeziei, dar, în egală măsură, a locului
şi rolului poetului, a cărui creaţie, după cum se va vedea, înseamnă trudă şi migală, meşteşug
al cuvintelor, „povara dulce sau amară a fiecăruia dintre noi” (Ars Poetica). Incipitul
discursului liric („Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte / Decât un nume adunat pe-o
carte”) sugerează eternizarea artistului prin opera sa, transcederea temporarului („după
moarte”). Atrage atenţia forma monologului liric adresat, prin pronume de persoana a II-a
(„ţi”), verbe („să urci”) cât şi prin substantive în vocativ („fiule”) – instanţa referenţială fiind
lectorul dincolo de timp, „fiul” spiritual, poezia devenind astfel un liant între generaţii („de la
străbunii mei până la tine”).
Creaţia transcede asperităţile istoriei („râpi şi gropi adânci”) ajungând la generaţiile următoare
cărora le serveşte drept „treaptă”, formă de ascensiune spirituală: „Cartea mea-i, fiule, o
treaptă”. Catrenul reia sugestia creaţiei ca tezaur al trecutului („oseminte vărsate-n mine”),
autorul îndemnându-şi fiul spiritual să-i aşeze opera „cu credinţă căpătâi”, să o preţuiască, să
o iubească. Strofa polimorfă cuprinde o serie de opoziţii asociate verbelor cheie „să
schimbăm”, „am prefăcut”: „sapă”- „condei”, „brazdă”- „călimară”, „zdrenţe”- „muguri şi
coroane”. Sugestiile acestor metafore sunt transfigurarea realităţii sub pecetea logosului,
înnobilarea ei, dar şi asumarea destinului creator al artistului, nu ca o negare a tradiţiei ci ca o
derogare către zone neexploatate, o resurecţie. Versul „veninul strţns l-am preschimbat în
miere” are o onstrucţie oximoronică, conotând alchimia poetică, decantarea semnificaţiilor
realului. Metafora „cenuşa morţilor din vatră” sugerează respectul, pietatea faţă de înaintaşi.
Totodată, eul poetic înţelege că opera sa este un „hotar înalt” între trecut şi prezent, tradiţie şi
inovaţie. Simbol al harului, al talentului, vioara poate transmite „durerea noastră surdă şi
amară”, vers ce poate fi receptat în două moduri: în raport cu sintagmele „seara răzvrătită” sau
„pe brânci”, sugerează o existenţă istorică plină de vicisitudini şi umilinţe; o altă interpretare
ale în vedere legătura dintre „durere” şi „vioară”, aspect trimiţând la dificultatea de la
compune, la truda de a da viaţă ideii poetice. Rolul cuvântului apare decisiv şi definitiv, atâta
vreme cât acesta iartă sau devine punitiv: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/Şi izbăveşte-
ncet pedepsitor/ Odrasla vie-a crimei tuturor”. Versurile „Din bube, mucegaiuri şi noroi/
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi” prefigurează estetica urâtului ilustrată, pe larg, în volumul
„Flori de mucigai” (1931), ce înfăţişează o lume terifiantă, agresivă, un uniivers grotesc şi
tragic, o umanitate decăzută, amintind de „Florile răului” de Baudelaire. De altfel, acesta
mărturisea: „E un miraculos privilegiu al artei că oribilul artistic exprimat devine frumuseţe”.
Aşadar, pentru poetul modern , negativul este sursă de fascinaţie (monstruosul, diformul,
urâtul, artificialul)
Ultima secvenţă a acestei arte poetice evidenţiază conştiinţa de artist a lui Arghezi care şti că
talentul („slova de foc”) trebuie dublat de efort şi migală („slova făurită”), opera reprezentând
tocmai acest amestec desăvârşit, o îmbinare perfectă evidenţiată prin verbul „se mărită”, dar şi
de adjectivele participiale „împerecheate” şi „îmbrăţişat”. N. Balotă evidenţia statutul
poetului, aşa cum îl vede Tudor Arghezi, afirmând: „Eul cu două ipostaze al poetului care
primeşte poezia ca un dar, şi o face, ca sub o condamnare la munci, iată dubla faţă a poeticului
raportată la existenţa creatorului.”.
Respectul pentru cuvânt, pe care poetul îl culege din toate registrele limbii ( arhaisme -
„hrisov”, regionalisme – „sudoare”, „brânci”), chiar şi din cele considerate prozaice
(„mucigaiuri”, „bube”, „zdrenţe”), acordă textului poetic vigoare, originalitate şi modernism.
Efortul înnoitor al creatorului nu se opreşte aici; el creează o sintaxă poetică nouă, bazată pe
inversiuni, dislocări de termeni sau dublă subordonare: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru
vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni./ Şi, frământate mii de
săptămâni,/ Le-am prefăcut în visuri şi icoane”.
Deşi autorul însuşi s.a arătat total dezinteresat de mişcările literare ale epocii, criticii l-au
apropiat adesea de estetica simbolistă, pornind de la încercarea acestuia de a transfigura urâtul
banal, uneori trivial, în frumos estetic. De tradiţionalişti îl apropie întoarcerea spre izvoare,
mituri biblice ori laice pe care le reinterpretează, ca şi fiorul teist regăsit în Psalmi. Astfel,
Tudor Arghezi apare ca „o individualitate creatoare viguroasă, inconfundabilă, prin opţiuni,
atitudini, stil. Unitatea amplei sale opere [...] rămâne cea dată de un echilibru instabil de
reacţii, dar tocmai de aceea mai adevărat, mai uman şi de raportarea originală la tradiţii [...] ca
şi la modernitate”.
Pentru autorul „Testamentului”, creaţia poetică implica, aşadar, nu unmai talent, ci şi trudă,
meşteşugul de a „ivi” „cuvinte potrivite” într-un joc original în care implică şi cititorul. Astfe,
în mod evident, poezia deschizând volumul „Cuvinte potrivite” rămâne o artă poetică,
probabil cea mai cunoscută din întreaga operă argheziană.