Sunteți pe pagina 1din 91

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

CATEDRA................

NUMELE DE FAMILIE, PRENUMELE AUTORULUI (font 14, Bold, centered)

ASPECTUL PSIHOLOGIC ȘI COMPORTAMENTAL AL


COPILULUI STRĂZII

CIFRUL ŞI DENUMIREA SPECIALITĂŢII (font 14, Bold, centered)

Teză de licenţă

Șef Catedră ______________


(semnătura)

Conducător ştiinţific: _____________ Numele, prenumele, gradul ştiinţific


(semnătura)

Autorul: ______________
(semnătura)

CHIŞINĂU-2018
1
THESIS

PSYCHOLOGICAL AND BEHAVIORAL ASPECTS OF THE STREET CHILDREN

2
Declaraţia privind asumarea răspunderii

Subsemnatul (a), declar pe răspundere personală că materialele prezentate în teza de licență


„ASPECTUL PSIHOLOGIC ȘI COMPORTAMENTAL AL COPILULUI STRĂZII’’, sunt
rezultatul propriilor cercetări şi realizări ştiinţifice. Conştientizez că, în caz contrar, urmează să
suport consecinţele în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Numele de familie, prenumele

Semnătura

Data

3
Avizul conducătorului ştiinţific la teza de licenţă
„ASPECTUL PSIHOLOGIC ȘI COMPORTAMENTAL AL COPILULUI STRĂZII”

Facultatea, domeniul de formare profesională, specialitatea şi grupa academică

_____________________________________________________________________________

elaborată de studentul/a ________________________________________________________

conducător de teză de licenţă _____________________________________________

I. Forma lucrării

1.Respectarea rigorilor privind aspectul grafic, normele gramaticale în vigoare şi


referinţele
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_______________________________________________

2.Corectitudinea structurii tezei ( introducere, conţinut, încheiere, bibliografie, anexe;


simetria conţinutului)
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________

II. Conţinutul lucrării

1.Gradul de argumentare a actualităţii temei


_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________

2.Demonstrarea competenţelor de cercetare (elaborarea ipotezei, selectarea metodelor de


cercetare, colectarea şi interpretarea datelor, sintetizarea părţii teoretice etc.)
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
________

4
3.Calitatea cercetării efectuate
_____________________________________________________________________________
_________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
___________________________________

4.Valoarea ştiinţifică şi/sau aplicativă a tezei


_______________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
___________________________________

III.Gradul de responsabilitate şi atitudinea studentului


_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________

Concluzii_____________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
_____________

Decizia _______________________________________________________________________
_____________________________________________________________________________
___________________________________________________________________

Semnătura ____________________________________________

Data _________________________________________________

5
CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR .............................................................................................................7

LISTA TABELELOR ...................................................................................................................8

INTRODUCERE ...........................................................................................................................9

STRUCTURA FENOMENULUI „COPIII STRĂZII”. ANALIZA SOCIALĂ A


FENOMENULUI .........................................................................................................................16

1.1. Depistarea fenomenului. Profilul psihosocial al copiilor străzii .......................................16

1.2. Lipsa unor instrumente de prevenire a vagabondajului infantil ....................................25

1.3. Serviciul social stradal- strategie de incluziune socială a copiilor străzii ........................32

1.4. Concluzii la capitolul I .........................................................................................................37

II. DEMERSUL EXPERIMENTAL AL CERCETĂRII .........................................................40

2.1. Intervenții majore la nivel de stat pentru prevenirea și combaterea fenomenului “copiii
străzii” ..........................................................................................................................................40

2.2. Integrarea copiilor străzii în acțiuni de protecție socială și susținere psihoterapeutică 47

2.3. Programe de consiliere psihopedagogică. Crearea centrelor de plasament ...................56

2.4. Concluzii la capitolul II ........................................................................................................67

CONCLUZII ................................................................................................................................70

BIBLIOGRAFIE .........................................................................................................................73

ANEXE .........................................................................................................................................79

6
LISTA ABREVIERILOR
AO- Asociație Obștească
APL- Administrație Publică Locală
APP- Asistenţa Parentală Profesionistă
CCTF- Casă de Copii Tip Familie
CLPDC- Consiliul Local pentru Protecţia Drepturilor Copilului
CMPP- Comisia Medico-Psiho-Pedagogică
CNPAC- Centru Național de Prevenire a Abuzului față de Copii
CNPDC- Consiliul Național pentru Protecția Drepturilor Copilului
CPCD- Comisia pentru Protecţia Copilului aflat în Dificultate
CR- Consiliul Raional
CRPDC- Consiliul Raional pentru Protecţia Drepturilor Copilului
DFID- Departamentul pentru Dezvoltare Internațională a Guvernului Regatului Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord
DMPDC- Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului
D/SASPF- Direcţia/Secţia Asistenţă Socială şi Protecţie a Familiei
FISM- Fondul de Investiții Sociale din Moldova
MAI- Ministerul Afacerilor Interne
MIC- Mecanism Intersectorial de Cooperare
MSMPS- Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale
ONU- Organizația Națiunilor Unite
OSC- Organizații ale Societății Civile (alias ONG)
RM- Republica Moldova
SASC- Serviciul de Asistenţă Socială Comunitară
SIDA- Agenția Suedeză pentru Dezvoltare Internațională
SSF- Serviciul Sprijin Familial
UNICEF- United Nations Children's Fund ( Fondul pentru Copii al Națiunilor Unite)

7
LISTA TABELELOR
Tabel 1.2.1. Diferenţa dintre disciplinare şi abuz, după Whitman
Tabel 2.2.1. Principii de realizare a programului psihoterapeutic conform vârstei copiilor
Tabel 2.2.2. Factorii protectori care stau la baza resurselor interne și externe entru dezvoltarea
armonioasă a copilului
Tabel 2.3.1. Diferenţele de tematică între cele două domenii

8
INTRODUCERE
Actualitatea temei.
Societatea moldovenească, la ora actuală, se caracterizează printr-un grad înalt de
vulnerabilitate. Vulnerabile sunt persoanele, comunităţile, societăţile, lumea în ansamblul ei.
RM, în lunga transformare iniţiată la începutul anilor 90, înregistrează un echilibru extrem de
fragil, numit ‘’perioadă de tranziție’’, subminat de criza economică prelungită şi dezorganizările
sociale în toate domeniile. Cei care suferă cel mai mult din urma acestor schimbări sunt copiii
care de cele mai multe ori nu beneficiază de condiţii elementare de viaţă şi snt supuşi unor riscuri
care le deformează şi le mutilează personalitatea. Drept rezultat numărul copiilor care au nevoie
de protecţie continuă să crească. Problematica copiilor străzii, ca rezultat al abuzului și neglijării
copilului este majoră și globală, în toate țările lumii, existând variate forme de manifestare a
acesteia, uneori fiind înrădăcinată în practicile culturale, economice și sociale specifice. O mare
parte din copiii Republicii Moldova, aparținând străzii sunt victime ale violenței în propriul
cămin. Mulți părinți, care ar trebui să-și protejeze copiii, nu iau nici un fel de măsuri atunci când
actul de violență este comis de unul dintre membrii familiei. La nivel mondial, doar un număr de
16 țări au interzis cu desăvârșire pedepsele corporale asupra copiilor, astfel că marea majoritate a
copiilor lumii nu sunt protejați împotriva lovirii, bătăilor sau umilirii de către proprii părinți.
Motivele cele mai frecvente ale apariției fenomenului ''copiilor stradali'' sunt prevalența violenței
părinților sau a altor membri apropiați ai familiei asupra copilului, prin abuz fizic, emoțional sau
sexual și neglijare. Ele au început să fie recunoscute și atent analizate în ultima perioadă.
Evaluarea abuzului și neglijării copilului în familie este dificil de realizat, existând o reticență de
a interveni în ceea ce este perceput în majoritatea societăților ca „sferă privată”.
Importanța temei
Un prim argument în favoarea prezentului studiu științific este lipsa studiilor complexe,
monografice, pe această categorie de populație, în contextul realității moldovenești. La nivel
național lipsește o monitorizare a acestor minori, pentru a putea spune care este traseul lor.
Lipsește o evaluare pe termen lung a efectelor mediului instituțional, cât și costurile financiare.
Copii străzii este un subiect de actualitate nu doar pe arena națională, dar și pe plan mondial.
Al doilea argument în favoarea cercetării de față este suportul metodologic ales pentru realizarea
studiului. Acesta oferă o perspectivă de ansamblu asupra modului în care experiența trăită în
mediul familial, social, educațional, instituțional își pune amprenta asupra apariției copiilor
stradali. Prezenta teză de licență oferă un nou cadru conceptual pentru acest subiect. Studiile
accesibile acum sunt structurate din perspectivă psihologică sau/ și a asistenței sociale, fiind
studiați factorii de risc și elaborate măsuri preventive și protective pentru o dezvoltare
armonioasă a copilului. Lucrarea de față îmbină teoriile sociologice, psihologice și educaționale.
9
În baza rezultatelor obţinute au fost elaborate recomandări pentru perfecţionarea
sistemului de protecţie a copilului şi familiei în dificultate, precum şi analiza modelelor practice
implementate. Studiul în cauză nu doar a identificat problemele ce ţin de protecţia copilului şi
familiei în perioada actuală, dar a arătat mecanismele de suport familial la nivel comunitar, de
integrare / reintegrare a copiilor străzii în medii familiale, posibilităţile de multiplicare a
experienţei pozitive dezvoltate în mun. Chişinău. În lucrare s-a efectuat analiza factorilor de risc
care afectează familia şi determină abandonul copilului, a problemelor ce ţin de protecţia
drepturilor copilului, a punctelor slabe ale sistemului existent de protecţie socială a copilului şi
familiei, a funcţionării instituţiilor de protecţie socială a familiei şi copilului în dificultate, a
serviciilor tradiţionale şi alternative dezvoltate în mun. Chişinău. Studiul în cauză face o analiză
atât a cauzelor determinante, cât şi a celor fundamentale care stau la originea problemelor sociale
ale copiilor şi familiilor din mun. Chişinău. În situaţia în care se află Republica Moldova copiii
sunt cei care suferă cel mai mult. Şi aceasta se referă nu numai la copiii din familiile socialmente
vulnerabile, dar şi la cei din familii relativ bine asigurate din punct de vedere material. Declinul
general al calităţii serviciilor acordate copiilor - educaţie şi sănătate, posibilităţile limitate pentru
dezvoltare şi recreere, creşterea violenţei şi a instabilităţii generale au un impact negativ asupra
tuturor copiilor. Este responsabilitatea statului, prin instituțiile sale specializate, de a proteja
copiii neglijați prin instituirea de măsuri prin care să se asigure că părinții sau tutorii legali nu
încalcă drepturile acestora.
Ipoteza cercetării.
Personalitatea copiilor străzii este marcată substanțial de carențe emoționale, de un
comportament impulsiv cu manifestări de agresivitate, slabă abilitate de conștientizare și
verbalizare, trasături care pot fi supuse ameliorării prin intervenții psihoterapeutice și prin
consiliere psihopedagogică. Există o serie de factori familiali de risc pentru apariția abuzului și
neglijării, de natură psiho-socială şi afectivă, care determină fenomenul vagabondajului infantil.
Scopul lucrării de cercetare.
Studiul de față urmărește scoaterea în evidenţă a problemelor sociale cu care se confruntă
copiii străzii şi familiile acestora, precum și analiza eficienţei modelelor tradiţionale de protecţie
socială a copilului şi familiei, totodată și a modelelor alternative dezvoltate de către societatea
civilă în colaborare cu autorităţile publice locale.
Obiectivele propuse în teză:
În baza ipotezelor, am stabilit următoarele obiective pentru studiul nostru :
1.Analiza fenomenului „copiilor străzii’’ în Republica Moldova prin relevarea factorilor,
condițiilor care generează acest fenomen şi stabilirea corelaţiilor dintre ele şi impactul asupra
comportamentului acestora;
10
2. Descrierea profilului social al copiilor străzii prin identificarea la minorii străzii a
comportamentelor și stărilor psiho- emoționale specifice;
3. Evidenţierea tipurilor de tulburări emoționale consecință a abuzului şi neglijării la copiii
străzii;
4. Descierea politicilor sociale, a instrumentelor și programelor de integrare a copiilor străzii și
de prevenire a vagabondajului infantil;
5. Analiza programelor psihoterapeutice și de consiliere psihopedagogică având ca obiectiv
ameliorarea tulburărilor emoționale identificate la copiii străzii;
6. Elaborarea de recomandări pentru lucrul cu copiii străzii şi părinţii acestora.
Gradul de investigaţie a temei.
Tema abuzului şi neglijării copilului a suscitat atenţia multor cercetători: medici pediatri,
psihiatri, psihologi, psihoterapeuţi, asistenţi sociali, sociologi din România: Antonescu O.[13],
Băban A.[14], Iovu M. B.[26] și din RM: Caisîn S., Racu I.[15], Ciobanu-Ţurcanu V.[16],
Perciun N.[35]
Diverşi cerectători în domeniul psihologiei și asistenței sociale au elaborat studii teoretice
şi practice privind fenomenul ''copiii străzii'', cu analiza diferitor moduri de abordare şi
intervenţie din perspectivă socială: Ţurcan A.[42], Roth-Szamoskozi M.[39], Perjan C., Verdeş
A.[36], Olărescu V., Veleanovici A.[33]
Multe lucrări ştiinţifice au studiat psihopatologia copilului, făcând referire la tulburările
emoţionale ale acestuia:Munteanu A.[30], Klein M.[28], Harwood R.[24], Miller J. G., Miller K.
G. [29]
Evaluarea psihologică a copilului maltratat a fost cercetată de către: Winterhoff M.[44],
Dumitrana M.[19], Racolta L.[35], Veleanovici A., Olărescu V.[48], Schwartz Gh., Kelemen G.,
Moldovan O.[40], Pânişoară G., Sălăvăstru D., Mitrofan L.[34] Aceştia au propus metode şi
tehnici specifice de lucru în evaluarea şi psihodiagnosticul tulburărilor emoţionale ale copiilor,
unii dintre ei centrându-se strict pe evaluarea consecinţelor maltratării.
O serie de psihoterapeuţi români şi străini au abordat problema psihoterapiei copilului,
oferind programe structurate şi metode de intervenţie psihoterapeutică individuală şi de grup,
centrate atât pe copil cât şi pe familia acestuia: Elias M. J., Tobias S. E.[20], Filipoi S.[21],
Greene R. W.[23], Houdé O.[25], Killén K.[27], Nash J. K., Fraser M. W., Galinsky M. J.[31],
Losîi E.[47], Langlois D., Muntean A.[46]
Studiile din ultimii ani nutresc preocupare pentru fenomenul “copiii străzii”: Bonnet
C.[67], Winterhoff M.[44], Schwartz Gh., Kelemen G., Moldovan O.[40], Olărescu V.,
Veleanovici A.[33], Iovu M. B.[26]. Filipoi S.[21] definește consilierea ca o acţiune complexă
prin care “se urmăreşte sugerarea modului de a proceda sau a modului de comportare ce trebuie
11
să fie adoptat într-o situaţie dată sau, în general, în viaţă şi activitatea cotidiană”[9, p. 34]. În
conformitate cu accepțiunea cercetătoarei Băban A.[14] ''consilierea este o relaţie guvernată de
principii, caracterizată de aplicarea uneia sau mai multor teorii psihologice şi a unui set
recognoscibil de deprinderi de comunicare la preocupările intime ale subiectului, la problemele
şi aspitraţiile sale''.[14, p. 18]. Elias M. J., Tobias S. E.[20] subliniază că ''oamenii se angajează
într-o situaţie de consiliere atunci când persoana ce ocupă, în mod obişnuit sau temporar rolul de
consilier, oferă sau este dispus explicit să ofere timp, atenţie, respect unei alte persoane ce
manifestă o nevoie de asistenţă de specialitate. Sarcina consilierului este de a oferi copilului
(clientului după caz) posibilitatea să exploreze, să descopere şi să clarifice modalităţi de a trăi,
dispunând de mai multe resurse şi îndreptându-se spre o cât mai bună existenţă''.[20, p. 121]
Cercetătorul Ţurcan A.[42] argumentează că consilierea psihopedagogică este un proces
complex ce descrie relaţia interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, şi o
altă persoană care solicită asistenţă de specialitate.[42, p. 45]. Relaţia dintre consilier şi persoana
consiliată este una de alianţă, de participare şi colaborare reciprocă, concluzionează Veleanovici
A., Cristescu E., Văduva M.[62, p. 344], Losîi E.[47], Langlois D., Muntean A.[46] , Perjan C.,
Verdeş A.[36] relevă multiple forme de consiliere: informațională, educațională, de dezvoltare
personală, suportivă, vocațională, de criză, pastorală, psihopedagogică.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al lucrării.
Metodologia cercetării derivă din obiectul, scopul şi sarcinile cercetării şi se constituie
din: metode teoretice (analiza şi sinteza literaturii de specialitate); metode empirice (observaţia,
convorbirea, intervenţii psihologice). Teza de licență de față este o cercetare de tip: obiectiv,
macro (prezența relaţiilor de cauzalitate), nomotetic/universalist ( încercarea de a explica
procesele sociale legate de dinamica apariției copiilor stradali), şi corelaţional (stabilirea de
relaţii sistemice). În cadrul cercetării am folosit cu precădere analiza statistică furnizate de
Centrul național de prevenire a abuzurilor față de copii [68] pentru a avea o imagine generală a
fenomenului de violenţă asupra copilului și asupra apariției copiilor străzii în Republica
Moldova. Pentru completarea datelor astfel obţinute am folosit studiul documentelor oficiale,
rapoarte de monitorizare şi studii similare realizate în ţară şi în străinătate, precum şi observaţia
semistructurată, care ne-au ajutat în selectarea şi interpretarea informaţiilor obţinute, dând o mai
mare şi obiectivă justificare concluziilor şi propunerilor noastre finale.
Documentarea: este o metodă principală de cercetare care presupune identificarea
faptelor, proceselor și fenomenelor sociale prin contact nemijlocit cu acestea sau prin intermediul
documentelor anterioare care reflectă fenomenul studiat. În analiza fenomenului "copiii străzii"
am folosit atat documentarea teoretică, prin lectura studiilor și lucrărilor care trateazaă acest
subiect. Tipurile de documente folosite în analiza fenomenului vagabondajului infantil au fost:
12
monografii de referință din acest domeniu, documentele statistice realizate de Centrul național de
prevenire a abuzurilor față de copii (CNPAC), care redau imaginea cantitativă a fenomenului,
precum și documente oficiale.
Studiul de caz: este una dintre multiplele metode de cercetare în domeniul știintelor
sociale. Studiul de caz se dorește cercetarea unui fenomen contemporan văzut într-un context din
viața reală cu privire la indivizi, grupuri, organizații, societate. În cercetarea noastră am apelat la
studiul de caz pentru a obține informații despre copiii străzii, despre mediul lor familial, relațiile
din cadrul familiei, relațiile cu profesorii și colegii, despre explicarea legaturilor cauzale.
Metoda analizei câmpului de forțe presupune identificarea modalităților care contribuie la
rezolvarea unei probleme sociale. Este o tehnică de culegere a datelor care ajută la canalizarea
efortului pentru identificarea forțelor generatoare de schimbare.
Harta Eco este o tehnica care proiecteazÎ locul unei familii sau a unei persoane în
contextul social. Harta Eco oferă răspunsuri la întrebări precum: care sunt relațiile dintre
membrii familiei? membrii familiei au locuri de muncă? copiii au acces la sistemul educațional?
care este nivelul intelectual al membrilor familiei? familia are un venit suficient pentru a acoperi
cheltuielile de intreținere, hrană, transport, educație?
Semnificaţia teoretică a lucrării constă în studierea și evidențierea particularităților
psihologice și sociale la copiii străzii. Rezultatele lucrării științifice de față îmbogățesc bazele
teoretice ale Psihologiei și a Asistenței Sociale noi cunoştinţe referitoare la: specificul
tulburărilor emoționale ale copiilor abuzați și neglijați; intervenția psihoterapeutică pentru
diminuarea acestora; integrarea copiilor străzii în acțiuni de protecție socială.
Valoarea aplicativă a lucrării consistă în rezultatele obținute completează informațiile
prezente, lucrarea constituind fundamentul unui ghid de bune practici, atât din punct de vedere
teoretic, cât şi din punct de vedere practic (setul de metode de intervenție psihoterapeutică pentru
diminuarea tulburărilor emoționale la copiii abuzați și neglijați). Informaţiile teoretice şi practice
incluse în lucrarea prezentă constituie fundamentul unui ghid de bune practici pentru
profesioniştii care lucrează în domeniul asistării copiilor abuzaţi, neglijați, deprivați emoțional.
Structura lucrării de licență:
În scopul realizării unei lucrări bazate pe o structură consistentă şi coerentă, lucrarea de
licență constă din Introducere, două Capitole și Concluzii, care constituie partea finală a lucrării
și rezumă rezultatele cercetării, importanţa lor în cadrul temei tratate, precum şi perspectivele pe
care le deschide această cercetare. Aici sunt totalizate finalitățile investigației, sunt formulate
concluzii teoretice de bază și generalități, totodată recomandările practico-științifice și propuneri.
Este prezentă lista cu cuvinte-cheie va ajuta la orientarea în subiectul tratat în teza de licență și la
familiarizarea cu conținutul. Lista cu Bibliografie selectivă constituie suportul lucrării, iar sursele
13
sunt clasificate în: monografii, lucrări enciclopedice, articole științifice și tematice din presa
periodică, din materialele conferințelor și lucrărilor științifice colective, iar Anexele lucrării care
cuprind date suplimentare completează informaţiile din Cuprins. Prima parte constituie
fundamentarea teoretică, iar în partea a doua este prezentat demersul experimental. Fiecare parte
cuprinde mai multe subcapitole, prin intermediul cărora ne-am propus să verificăm ipoteza
stabilită şi să expunem, într-o abordare pragmatică şi logică, informaţiile relevante.
În Introducere se argumentează actualitatea şi importanţa temei de cercetare, sunt
formulate scopul și obiectivele investigaţiei, importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării.
În Capitolul I, "Structura fenomenului „copiii străzii”, analiza socială a fenomenului
prezintă evoluţia conceptelor de ''copil al străzii'', ''abuz societal'', ''abuz instituțional'', ''abuz
familial'', ''abuz sexual'', marcând momentele importante în apariţia fenomenului de ''copil al
străzii''. Capitolul conţine, de asemenea, o prezentare a teoriilor tradiţionale (sociologice şi
psihologice) referitoare la copiii străzii. Este realizat un scurt istoric al tulburărilor emoționale
ale copilului abuzat și neglijat, fiind examinată literatura de specialitate din domeniul studiat.
Sunt definite conceptele de abuz și neglijare și factorii de risc pentru producerea acestor situații,
fiind analizat tipul de familie, factorii ce țin de părinți și de copii. Se prezintă clasificarea
abuzului în cele trei forme: fizic, emoțional și sexual, astfel cum sunt ele definite în lucrările
studiate. Sunt trecute în revistă posibilele consecințe la nivel emoțional pe termen scurt și lung,
factorii de care depinde apariția acestora și efectele asupra sistemului nervos central, în special la
nivelul sistemului limbic.
Capitolul II ''Demersul experimental al cercetării'' - sintetizează aspecte ale cercetării
proprii (contextul cercetării, metodele şi instrumentele de cercetare şi analiză a datelor obţinute)
şi prezintă sinteza metodologică a cercetării ce cuprinde scopul, obiectivele cercetării şi
întrebările de cercetare. În acest capitol sunt descrise principiile elaborării programului de
intervenţie psihoterapeutică, tehnicile, procedeele şi metodele psihoterapeutice, caracteristicile şi
etapele activităţilor individuale și de grup, cu copiii străzii și membrii familiilor acestora. Sunt
precizate principiile care ghidează intervenția psihoterapeutică și condițiile necesare pentru buna
desfășurare a acesteia, privind relația terapeutică, calitățile psihoterapeutului și ale spațiului
terapeutic. Este prezentată structura programului de intervenție, care include psihoterapie
individuală, de grup şi de familie, această combinaţie servind cel mai bine nevoilor copilului.
Psihoterapia individuală are în vedere în primul rând comportamentele de risc, centrându-se apoi
pe reducerea distresului, controlul emoţional, creşterea stimei de sine, prelucrarea emoţiilor şi
cogniţiilor asociate traumei, îmbunătăţirea abilităţilor de relaţionare şi ataşamentului, controlul
comportamentului, psihoeducaţia.

14
Teza include Introducerea, două Capitole, Concluzii, Bibliografie, Anexele. Lucrarea
este expusă pe 91 pagini, conţine 4 tabele. Lista bibliografică conţine 72 titluri.
Cuvinte-cheie ale tezei: abuz; asistenţă socială; centru de plasament; copil al străzii;
copil în conflict cu legea; copil în dificultate; copil lipsit de grija părinţilor; excludere socială;
factori de risc; familie; instituţie rezidenţială; integrare; neglijare; proces social; reabilitare;
serviciu social; sistem de protecţie socială; situaţie de risc; socializare; structură socială.

15
STRUCTURA FENOMENULUI „COPIII STRĂZII”. ANALIZA SOCIALĂ A
FENOMENULUI

1.1. Depistarea fenomenului. Profilul psihosocial al copiilor străzii

În contextul acestui studiu şi după o documentare prealabilă cu privire la definiţiile


acceptate în literatura de specialitate, prin ''copiii străzii'' înţelegem: acele persoane care stau
permanent sau numai într-o anumită perioadă a zilei pe stradă (în sensul larg al termenului,
incluzând adăposturi improvizate, sistemul de canalizare, autovehicule sau clădiri abandonate
etc.), procurându-şi singure sau în grup mijloacele de existenţă, prin activităţi legale sau ilegale.
Aceste persoane nu beneficiază de un nivel optim de protecţie din partea părinţilor (dacă aceştia
trăiesc / este menţinută legătura cu ei) ori a oricăror instituţii abilitate de lege [62,P. 343].
Fenomenul ''copiii străzii'' poate fi considerată o consecinţă directă a dezorganizării
sociale implicată în procesele de schimbare şi dezvoltare. Cauzalitatea „primară” trebuie căutată
în consecinţele negative şi conflictuale generate de perioade de criză şi instabilitate economică.
Comportamentul delincvent al copiilor străzii este datorat eşecului de a ajunge la scopuri
culturale prin mijloace legitime [46, p. 40]. Comportamentul delincvent al acestor copii neglijați
nu poate fi explicat în funcţie de un singur factor, ci el este dependent de un complex de factori ,
psihologici, sociologici, etc., aflaţi în interacţiune. El este un protest afectiv împotriva situaţiei în
care se găseşte copilul.
Copiii străzii se numără printre cele mai vulnerabile categorii de copii care pot fi
exploataţi prin muncă, de rând cu: copiii comunităţilor de romi; copiii din mediul rural; copiii
victime ale traficului de persoane. În rândul copiilor stradali cele mai grave forme de exploatare
prin muncă sunt: munca pe stradă; cerşetoria; prostituţia; munca în construcţii; munca în medii
toxice (turnătorii); servitudinea, îngrijirea fraţilor mai mici; munca forţată.
Pentru a înțelege mai bine structura acestui fenomen "copiii străzii" cercetătorii Olărescu
V., Veleanovici A.[33], Iovu M. B.[26] disting, folosind criteriul relaţiei cu familia şi criteriul
vârstei, patru categorii de copii care sunt, permanent sau temporar, pe stradă:
- Copiii care trăiesc numai în stradă şi care nu au legături cu familia sau cu instituţii de
protecţie. Aceşti copii trăiesc permanent în stradă şi supravieţuiesc printr-o adaptare continuă la
regulile străzii. Îşi procură bani prin muncă, cerşit, prostituţie sau furturi mărunte. Atitudinea faţă
de familie e confuză sau e caracterizată prin indiferenţă. Domină amintirile legate de viaţa
instituţională sau viaţa petrecută în stradă. Starea lor de igienă şi sănătate este total improprie, iar
comportamentul este puternic marcat de mediul străzii. Marea majoritate a acestora nu

16
frecventează şcoala. Trăiesc în grupuri, mai mici sau mai mari, organizate în funcţie de teritoriu
(zonă) şi dominate de unul sau mai mulţi lideri[33, p. 34];
- Copiii care sunt temporar în stradă şi care se întorc, de cele mai multe ori, zilnic în
familiile lor. În general, aceşti copii nu frecventează şcoala sau o frecventează cu întreruperi. Se
află, de regulă, ziua în stradă (mare parte obligaţi de către părinţi sau cu acordul acestora)
încercând să câştige bani prin cerşit sau prin alte activităţi (spălatul parbrizelor, ”ajutarea”
oamenilor să parcheze, vânzarea de mărfuri, încărcat şi descărcat de mărfuri, colectarea de
obiecte reciclabile, furturi sau prostituţie). De regulă, seara se întorc în familiile lor cu banii
câştigaţi[33, p. 35];
- Copiii care trăiesc cu părinţii / familia extinsă în stradă sau în adăposturi improvizate. În
această categorie pot fi incluși copiii care provin din familii care şi-au pierdut locuinţa din
diverse motive. Din cauza sărăciei extreme,aceste familii îşi folosesc propriii copii, indiferent de
vârstă, pentru obţinerea de venituri. Copiii sunt implicaţi în diferite activităţi, de la spălat
parbrizele maşinilor, la cerşit, încărcat-descărcat marfă în pieţe etc. Marea majoritate a acestor
copii nu frecventează şcoala[26, p. 28].
Distincţia temporar / permanent în stradă s-a dovedit foarte utilă în momentul analizei
profilului lor psihologic, existând diferenţe semnificative în profilele sociale ale acestor două
grupuri. Există diferenţe pornind de la statusul de temporar sau permanent în stradă şi în cazul
serviciilor accesate. Astfel, copiii din categoria permanent în stradă este mai probabil să
beneficieze de serviciilor autorităţilor publice sau organizaţiilor neguvernamentale[62, p. 344].
Profilul social al copiilor care trăiesc în stradă este realizat ţinând cont de următoarele
direcţii de cercetare:
- situaţia locuirii (unde locuieşte, cu cine locuiește, de când locuieşte acolo, condiţii de locuire); -
- structura şi tipul relaţiilor cu familia de provenienţă (componenţa familiei de provenienţă,
menţinerea sau nu a relaţiei cu aceasta sau cu o parte a acesteia);
- timpul petrecut în stradă (cât timp petrece în stradă, în ce perioadă a zilei, zona / zonele unde îşi
petrece majoritatea timpului, migraţie în scop de cerşetorie sau activităţi asociate);
- activităţile aducătoare de venit (muncă cu ziua, cerşit, colectat deşeuri, vânzare de diferite
obiecte în forme asimilate cerşetoriei, solicitând sume de bani pentru locurile de parcare publică
persoanelor care parchează maşina în afara orelor stabilite de municipalitate ca fiind cu plată,
prostituţie, furturi etc.);
- accesul la servicii (tipul serviciilor accesate – asistenţă medicală, asistență socială, frecvenţa
accesării, tipul furnizorului etc.);
- accesul la educaţie (frecventarea şcolii, număr de clase absolvite);
- abuz şi tip de abuz;
17
- consum de substanţe;
- stare de sănătate.
Cerşetoria reprezintă principalul mod în care copiii care trăiesc pe stradă sunt exploataţi,
urmatăde munca forţată şi constrângerea la a comite diferite infracţiuni, în special furturi. Toate
aceste forme de exploatare caracterizează într-o măsură semnificativ mai mare persoanele aflate
permanent în stradă.
Fumatul reprezintă o practică comună în rândul copiilor aflaţi în stradă. La fel ca în cazul
tutunului, consumul de alcool caracterizează, în cazul copiilor, categoria de vârstă 14 – 18 ani
(41% dintre aceşti copii consumă alcool), băieţii, în special pe cei care stau permanent pe stradă.
Consumul de substanțe inhalante este legat de fenomenul şi imaginea copiilor străzii. Din punct
de vedere statistic, caracterizează în principal copiii aflaţi permanent în stradă, cu vârsta peste
14 ani. Nu diferă semnificativ din perspectiva genului.
Starea de sănătate a copiilor care trăiesc în stradă este, în mod evident, una precară.
Tabloul afecţiunilor de care aceste persoane afirmă că suferă este unul vast, în care par să
predomine afecţiunile respiratorii (tuberculoza).
Comportamentul delincvent se defineşte ca ansamblul conduitelor aflate în conflict cu
valorile ocrotite de norma penală. Există numeroase teze ce încearcă să explice, de pe poziții
diferite, cauzalitatea comportamentului delincvent. Există teorii care supralicitează rolul cauzelor
individuale, psihologice, considerând că manifestările deviante sunt rezultatul elementelor de
ordin psihic, individual. Cauzele interne ale comportamentului delincvent la copiii străzii
identificate de cerectătorii Veleanovici A., Cristescu E., Văduva M.[62] sunt [62, p. 350]:
anxietatea; nevrozele; depresiile nervoase; trăsăturile pshice specifice adolescenţei; eşecul
asimilării normelor de conduită; eşecul de rezolvare al conflictului oedipian din cadrul familiei,
instabilitatea emoţională; crizele de identitate; interiorizarea etichetării; lipsa unei autonomii
afective; agresivitatea; incapacitatea de adaptare la mediu.
Condiţiile care favorizează exploatarea prin muncă a copiilor străzii sunt [68]:
- existenţa unei pieţe a muncii la negru;
- prezenţa unui handicap/dizabilităţi;
- provenienţa din familii aflate în dificultate (consum de alcool, droguri, abuz asupra copilului,
violenţă domestică, nivel de educaţie scăzut, şomaj);
- sărăcia;
- lipsa de informare, educaţie şi sensibilizare a opiniei publice, a familiilor, comunităţii şi chiar a
copiilor.
Impactul și urmările acestei exploatări sunt grave pentru copii şi pentru societatea din
care fac parte, prin apariția fenomenului ''copiilor străzii''. Copilul supus la munci care depăşesc
18
puterile lui se confruntă cu următoarele aspecte: nu creşte cum trebuie, aşa cum este normal; este
mai scund şi mai slab decât ceilalţi copii de vârsa lui, deoarece are probleme de nutriţie, precum
și supunerea copilului la munci care implică forţa fizică: descărcarea, încărcarea, purtarea de
greutăţi, afectează dezvoltarea scheletului în perioada de creştere; ca adult va rămâne cu acest
deficit de creştere şi nutriţie, marcat fiind pe toata viaţa; copilul care munceşte în medii toxice
contactează cu uşurinţă boli respiratorii; obligarea copilului de a munci mult ocupă timpul
acestuia, astfel, el nemaiputând acorda atenţia şi timpul cuvenit educaţiei sale; simte puternic
lipsa sprijinului afectiv al familiei care ar trebui să-l ocrotească; are un bagaj de cunoştinţe mult
mai redus decât copiii de vârsta sa, ceea ce determină autoizolarea, autoexcluderea şi, în final,
afectează capacitatea sa de inserţie socio-profesională [38, p. 102].
Greene R. W.[23] în lucrarea sa ''Copilul temperamental : O nouă abordare pentru a-i
î nţ elege pe copii imprevizibili''(2016) conceptualizează abuzul comis împotriva copiilor străzii
la trei nivele: societal, instituţional şi familial.
Abuzul societal se referă la “suma acţiunilor, atitudinilor şi valorilor societăţii care
împiedică buna dezvoltare a copilului” [11, p. 34]. "Dicţionarul de psihologie" [65] definește
"abuzul instituţional" ca “Orice acţiune comisă în cadrul ori de către o instituţie sau orice lipsă de
acţiune care provoacă o suferinţă fizică sau psihologică inutilă şi/sau care afectează evoluţia
ulterioara a copilului.”[65, p. 79]. După Greene R. W.[23] caracterul societal al abuzului poate fi
caracterizat astfel [23, p. 111-112]:
• existenţa inegalităţii educaţionale sau de formare profesională între diferitele categorii de
familii şi copiii acestora;
• marginalizarea unor familii şi împingerea lor treptată spre o zonă de risc din ce în ce mai mare;
• gradul crescut de violenţă în societate, care favorizează climatul de abuz chiar şi asupra
copiilor;
• neinterzicerea prin lege a unor forme de pedeapsă corporală oferă un context societal în care
violenţa asupra copiilor este posibilă;
• inegalităţile de şanse între copiii din mediul urban şi cei din mediul rural.
• în unele şcoli, autoritatea operează cu modalităţi discriminatorii sau de nerespectare a
drepturilor copiilor şi ale omului, în general;
• cei care abandonează şcoala sunt în general copiii famiilor sărace şi cei care aparţin
minorităţilor defavorizate; aceasta denotă o neglijare a lor din partea instituţiilor şcolare şi a
cadrelor didactice;
• aceeaşi categorie de copii ajunge cel mai des în instituţiile de ocrotire unde se pare că nici aici,
nu sunt scutiţi de abuzuri din partea unor persoane care le sporesc suferinţele, de aceasta dată
prin abuzul comis chiar în numele instituţiei.
19
Studiile efectuate de cercetători precum Racolta L.[35], Veleanovici A., Olărescu V.[33]
au evidenţiat particularităţile comportamentului deviant al copiilor străziit: incapacitate de
autocontrol; instabilitate emotiv- comportamentală; agresivitate; incapacitatea de a anticipare a
consecinţelor; nivel minim de empatie; impulsivitate; inexistenţa unui sistem de inhibiţii
elaborate social; majore conflicte axiologice; autoevaluări incorecte.
Pentru contracararea acestor comportamentului perturbator, Perjan C., Verdeş A.[36]
recomandă [36, p. 14]:
• Stabilirea şi menţinerea de standarde comportmentale coerente,
• Aplicarea consecventă a standardelor de comportament;
• „Tratarea” cauzelor comportamentelor inadecvate;
• Consecvenţa măsurilor stricte de respectare a disciplinei;
• Personalitatea adultului trebuie să fie pozitivă.
Caisîn S. și Racu I.[15] precizează ca motive ale comportamentului perturbator la copiii
străzii [15, p.23]:
1) Ignorarea regulilor. Instituirea unui sistem de reguli se face în timp. Întotdeauna va funcţiona
un sistem de reguli formal şi unul actual/informal. Sistemul actual este cel ce funcţionează de
fapt şi care se instituie, de multe ori, prin „presiunile” pe care elevii le fac asupra adulţilor pentru
a vedea în ce măsură aceştia renunţă la regulile formale;
2) Conflictele între sistemele opuse de reguli apar atunci când un elev posedă seturi opuse de
reguli. Ciocnirea dintre aceste seturi de reguli poate genera comportamente deviante;
3) Transferul afectiv. Pe lângă transferul de comportamente, elevii pot opera şi transferuri
afective; astfel, antipatia faţă de tatăl său se poate transfera şi asupra şcolii. Transferul afectiv cu
efecte negative de comportament se produce când în viaţa copilului apar probleme în familie:
separarea/divorţul părinţilor, etc;
4) Anxietatea poate genera comportamente inadecvate ca formă de apărare împotriva unor
elemente din mediu percepute ca ostile;
5) Modul de manifestare a profesorului (desconsiderarea elevilor, ignorarea dispreţuitoare a
elevilor, evaluarea elevilor în termeni constant negativi şi depreciativi) poate crea probleme de
indisciplină;
Dintre factorii mediului familial care induc comportament perturbator, Dumitrana M.[19]
amintește[19, p.28-29]:
• Regulile familiei sunt prea stricte/prea lejere/lipsite de coerenţă;
• Părinţii manifestă indiferenţă, uneori chiar ostilitate faţă de copii;
• Membrii familiei sunt angrenaţi în medii socio-culturale şi profesionale diferite;
• Comunicare defectuoasă părinţi-copii;
20
• Relaţiile dintre membrii cuplului sunt relaţii de inegalitate;
• Dezaprobările părinţilor sunt mai numeroase decât încurajările;
• Timpul liber al părinţilor este lipsit de semnificaţii pozitive;
• Pentru a-şi masca dezinteresul părinţii, preferă să creadă că influenţa hotărâtoare asupra
propriilor copii o au colegii/prietenii.
Manifestările comportamentale indezirabile au o cauzalitatea circulară, efectele
constituindu-se în cauze pentru alte comportamente nedorite. În plan intern pot exista tulburări
de tipul: anxietate şi frustrare prelungită; instabilitate afectivă şi depresie; ostilitate şi refuzul
cooperării; autoizolarea şi evitarea stabilirii de relaţii interpersonale; trăirea unor tensiuni
exagerate; repulsie faţă de orice activitate.
Toate acestea determină, în plan extern, handicapuri comportamentale de forme şi
intensităţi diferite manifestate în exterior prin : reacţii afective instabile; agitaţie motorie şi
mişcări dezorganizate; negativism şi apatie; teribilism şi infatuare; minciună şi spirit de
contrazicere; furt şi vagabondaj; comportament sexual aberant [50, p. 73]. Tulburările de
comportament pot fi definite pe baza următoarelor criterii: comportamentul însuşi sau severitatea
sa sunt inadecvate în raport cu vârsta şi nivelul de dezvoltare al persoanei; comportamentul este
periculos atât pentru persoana generatoare cât şi pentru cei din jur; comportamentul determină
stres semnificativ pentru persoanele de contact, ceea ce duce la scăderea calităţii vieţii acestora la
un nivel inacceptabil; comportamentul este indezirabil social şi şcolar; comportamentul
reprezintă o deficienţă suplimentară semnificativă pentru persoană prin interferarea şi afectarea
gravă a învăţării de noi deprinderi sau prin excluderea persoanei de la importante oportunităţi de
învăţare [50, p. 76].
Frecvenţa tulburărilor de comportament înregistează un maxim în jurul vârstei de 16 ani,
ca apoi să se atenueze. Tulburările de comportament se asociază, de obicei, cu carenţe de
afectivitate ce determină trăsături caracteriale egocentriste, de subestimare/supraestimare a e-ului
şi o slabă integrare în activitatea grupului. Există un complex de factori, ce nu sunt exclusivi,
care explică tulburările comportamentale. Printre aceşti factori se regăsesc [59, p. 250]:
• Factori biologici – disfuncţii organice cerebrale, epilepsie, dificultăţi audiovizuale, anumite
caracteristici temperamentale cum ar fi intensitatea înaltă a răspunsului emoţional şi
adaptabilitatea redusă la situaţii noi;
• Factori sociali – marginalizări sociale şi familiale, accentul exagerat pe competiţie, mediul
social insecurizant, etichetarea, relaţii interpersonale tensionate, prejudecăţi, stereotipuri,
atitudini discriminatorii;
• Factori emoţionali – imagine de sine negativă, stima de sine scăzută, anxietate,
„experimentarea”eşecului, etc:
21
• Factori cognitivi – abilităţi slabe de comunicare şi interrelaţionare, strategii
defectuoase/inabilitate în rezolvarea unor probleme, etc.
Profilul copilului străzii este bazat pe studiile sociologice desfăşurate de cercetători
psihologi Veleanovici A., Cucu-Ciuhan G., Vladislav E.O.[53], Tough P., Alexandrescu M.[41],
Perjan C., Verdeş A.[36] și sociologi Coroban C.[51; 55;56;57;58], Racolta L.[35]. În lucrările
acestora iese la suprafață motivul general că fiecare dintre factorii enunţaţi poate afecta adaptarea
emoţională şi comportamentul corepunzător ei, indiferent de nivelul intelectual al persoanei.
Dacă aceşti factori acţionează împreună, atunci creşte probabilitatea dezvoltării rapide a unor
tulburări de comportament, conduite deviante şi delincvente.
Di lucrările de specialitate a autorilor mai sus enumerați reiese că în majoritatea cazurilor
sunt prezente în rândul copiilor străzii următoarele trăsături: slăbiciune a eului, dificultăţi de
adaptare, rezervă, nesiguranţă, instabilitate, anxietate, neîncredere în sine. Rareori extraversie,
orgoliu, nevoia de a domina, lipsă de interes pentru relaţiile interpersonale, ori imaturitate
psihică, introversie, complexe de inferioritate. Întotdeauna prezente: separare eu-lume, dificultate
de adaptare, îndărătnicie, mărginire, emfază, rigiditate, ancorare în prezent, rigiditate adaptativă.
În unele cazuri sunt atestate traumatisme, şocuri afective.
Cercetătorul Veleanovici Armand [33; 52;53; 61; 62;63] prin aplicarea testului DAP a
relevat următoarele: caracterul tendențios al copiilor de identificare cu persoane mult mai mici ca
vârstă sau mult mai mari, ceea ce denotă nevoia puternică de tip parental, mai ales matern,
datorită carențelor afective. Lipsa mâinilor sau prezența desfigurată a degetelor, denotă
capacitate redusă de relaționare sau relaționare defectuoasă, de pe poziții de confruntare,
agresivitate[62, p. 351].
Conform datelor MSMPS, doar în anul 2014, au fost luaţi la evidenţă 3.326 copii rămaşi
fără îngrijire părintească. Aproape fiecare al treilea copil are vârsta de 11-15 ani (29%), iar
66,7% sunt copii din mediul rural. Infracţiunile cel mai des comise de minori vagabonzi rămân a
fi furturile, cu o pondere de 76,3% din total infracţiuni, jafurile – 6,0%, cazurile de huliganism –
2,2%, infracţiunile legate de droguri – 1,6% şi escrocherii – 1,3%[70].
Numărul total al minorilor care au comis infracţiuni în anul 2014 a constituit 1.761
minori sau cu 13,5% mai mult comparativ cu anul 2013. Preponderent infracţiunile au fost
săvârşite de băieţi (92,5% faţă de 7,5% în cazul fetelor). Două treimi din minorii culpabili de
săvârşirea infracţiunilor sunt persoane în vârstă de 16-17 ani. Minorii în vârstă de 14-15 ani sunt
implicaţi mai mult în comiterea furturilor, iar cei în vârstă de 16-17 ani pe lângă furturi săvârşesc
şi mai multe jafuri şi tâlhării. Pe parcursul anului 2014, au fost reţinuţi 5 minori pentru comiterea
omorurilor şi 22 pentru violuri, 24 minori au comis infracţiuni legate de droguri şi 69 răpiri de
transport[70].
22
În anul 2014, numărul minorilor condamnaţi a constituit 264 minori sau fiecare al şaselea
minor care a comis infracţiuni. În medie, la 100 de mii de minori revin 38 de minori condamnaţi
- comparativ cu 55 de minori în anul 2010. Fiecare al doilea minor este condamnat pentru furt –
135 minori (51,1%), fiecare al zecelea pentru jaf şi tâlhării – 31 minori (11,7%), pentru
huliganism – 22 minori (8,3%) şi câte 5 minori (1,9%) pentru infracţiuni legate de droguri şi
omoruri. În sistemul de sancţiuni al minorilor infractori este preponderentă condamnarea
condiţionată (54,2%), iar fiecare al şaselea a primit pedeapsa cu închisoare (17,8%)[70].
Numărul minorilor deţinuţi în instituţiile penitenciare în anul 2014 a constituit 59 de
minori, inclusiv 32 minori în penitenciarele de tip închis. Cei mai mulţi minori care îşi ispăşesc
pedeapsa în izolatoare şi instituţii penitenciare au fost condamnaţi pentru omor –17 persoane
(28,8%), viol – 11 persoane (18,6%) şi comiterea furturilor şi jafurilor – 29 persoane
(49,1%)[71].
În anul 2012, conform rezultatelor studiului naţional cantitativ privind situaţia copiilor în
dificultate, precum şi a copiilor ai căror părinţi sînt plecaţi peste hotare, 105270 copii au cel
puţin un părinte implicat pe parcursul ultimului an în procese migratorii, ceea ce constituie
14,5% din numărul total de copii din Republica Moldova. Dintre aceştia: la 53 695 (51,0%) este
plecat tatăl, la 29950 (28,5%) este plecată mama, la 21625 (20,5%) ambii părinţi.[71] Migraţia
părinţilor în scop de muncă este un fenomen multidimensional, veniturile suplimentare pot fi
îndreptate în interesul copiilor. Totodată, migraţia este însoţită de o serie de riscuri pentru copii,
cum ar fi: riscul abandonului şcolar, incertitudinea performanţelor academice ale copiilor. Pe
lîngă aceasta, ei riscă să devină victime ale violenţei, neglijării şi exploatării. O povară pentru
aceşti copii o au sarcinile casnice sporite, în special în zonele rurale, şi insuficienţa relaţiilor
emoţionale. Efecte negative poate avea, de asemenea, utilizarea ineficientă a remitenţelor primite
de la părinţi de către copii, în special de către adolescenţi, care riscă să devină consumatori de
substanţe nocive, să întreţină relaţii sexuale precoce, să fie atraşi în cercuri de influenţă
delincventă [72].
Copiii aflați în stradă, prin vicisitudinea sorții prezintă în măsură considerabilă o
suprainvestire a nevoii de tandrețe, senzualitate și erotism orientată spre un obiect concret, care
este manifestată printr-o adevărată „foame afectivă” a acestor copii. Agresivitate acestor copii
este ambivalentă, manifestându-se spre exterior, dar și, în unele cazuri, prin automutilare, tipice
fiind leziunile pe antebrațe. Cenzura etică este slabă, remarcându-se acumulare de afecte dure
(furie, ostilitate, gelozie, afecte revendicative), care se pot exprima violent în conduită. Apare
tendința de a-si ascunde emoțiile, manifestată printr-o anumită duplicitate, printr-o mască pe care
subiectul o pune față de ceilalți și prin conduite oportuniste sau simulante. Subiecții manifestă
tendința de a-și nega și reprima trebuințele, de unde rezultă o stare de inhibiție și negativism
23
critic, autodistructiv. Alteori, apare un conflict în mecanismele de control al exprimării afectelor,
exprimat subiectiv printr-o stare de angoasă, sentiment de nesiguranță, panică și agitație
interioară, provenită din continua nesiguranță și instabilitate a vieții lor [61, p. 233].
Copiii stradali suferă de imposibilitatea de percepere a propriilor necesități și probleme,
resimțindu-le în tiparul unei tensiuni difuze, iritante, fără capacitatea de mentalizare și
verbalizare, exteriorizându-le printr- un comportament primitiv, făcând apel la strategii de
apărare precum proiecția psihologică. Raporturile de relație cu lumea externă și obiectele
aparținând ei sunt sub dominația căutării lacome și neorganizate de din ce în ce mai noi obiecte
concrete de interes, fără a exista nevoia de a le fixa în interesele sale, de a cola la un anumit
obiect, ele fiind mereu schimbate într-o căutare continuă. Se atestă stare de frustrare a
necesităților orale, completată de sentimentul de singurătate, tristețe și regulate stări depresive
[58, p. 231].
Copiii prezintă simptome de fobie socială, o teamă marcantă şi persistentă de situaţii
sociale sau de performanţă, manifestată prin exclamaţii, accese coleroase sau retragere din
situaţiile sociale cu persoane nefamiliale. Nu este vorba aici despre teama de locuri sau persoane
care îi amintesc despre un eveniment traumatic, astfel cum se întâmplă în cazul tulburării de stres
posttraumatic. Consecinţă a abuzului fizic sau emoţional, copiii prezintă teama de a nu fi umiliţi
sau batjocoriţi în public, evită să vorbească în faţa clasei, să meargă în diverse locuri împreună
cu alţi copii, manifestând anxietate, teamă, palpitaţii, transpiraţii etc. atunci când sunt confruntaţi
cu situaţia fobogenă. Panica reprezintă prezenţa de atacuri de panică inopinate, recurente, care nu
sunt asociate de către copil cu un declanşator situaţional. Copiii ce au trăit atacuri de panică le
descriu ca fiind perioade de timp în care simt frică sau disconfort intens, alături de o serie de
simptome cognitive sau somatice: palpitaţii, tremor, transpiraţie, senzaţia de scurtare a respiraţiei
sau de strangulare, senzaţia de sufocare, durere sau disconfort precordial, greaţă sau detresă
abdominală, ameţeli sau vertij, derealizare sau depersonalizare, frica de a nu-şi pierde controlul
sau de a nu înnebuni, frica de moarte, frisoane sau valuri de căldură. Abuzul fizic şi cel
emoţional corelează pozitiv cu climatul familial intens conflictual, modelul educaţional
hiperautoritar, lipsa de implicare în relaţia cu copilul [49, p. 42-43].
În foarte puţine cazuri copilul va divulga violenţa imediat după ce a avut loc primul
incident. Deseori, copiii străzii fiind victimizaţi trăiesc un sentiment profund de neajutorare şi
disperare şi consideră că nimeni nu poate să le vină în ajutor. Totodată, copiii victimizaţi pot face
orice pentru a proteja un părinte abuziv. Sau, ei pot refuza categoric să declare violenţa comisă,
temându-se de abuzator. De obicei, un copil poate să nu declare un caz de violenţă mai multe
luni şi chiar ani la rând, în special, dacă abuzatorul este o persoană apropiată copilului.

24
Deseori, specialiştii care se află în contact cu copiii stradali observă (primii indicatori) că
unele din necesităţile fundamentale ale copilului nu sunt satisfăcute şi/sau copilul este victima
violenţei sau exploatării. Aceşti indicatori pot fi atât fizici cât şi comportamentali [26, p. 37].
Indicatorii fizici pot fi identificați, de exemplu, sub formă de vânătăi şi răni. Aceşti
indicatori pot fi observaţi, mai ales, de persoanele aflate în contact apropiat cu copiii, precum
asistentele medicale, medicii sau cadrele didactice. În cazuri de violenţă sexuală, deseori, nu
există dovezi sau indicatori fizici evidenţi, iar identificarea şi recunoaşterea sunt foarte dificile.
În astfel de cazuri indicatorii fizici ne arată că, posibil, integritatea corporală, nivelul dezvoltării
fizice, sănătatea şi igiena copilului sunt subminate. Indicatorii comportamentali se referă la
cazurile când comportamentul copilului oferă motiv de îngrijorare. Aceşti indicatori dețin un loc
important în luarea deciziilor, în special atunci, când există schimbări în comportament ce nu pot
fi explicate altfel. Aceşti indicatori oferă indicii importante precum că starea emoţională,
dezvoltarea intelectuală, comportamentul şi educaţia copilului au de suferit. Cu toate acestea,
indicatorii comportamentali luaţi izolat nu trebuie să servească drept bază pentru sesizare. Există
Deşi literatura de specialitate introduce clasificarea abuzurilor în abuz fizic, emoţional şi sexual,
în practică se constată o împletire a diferitelor forme de abuz. Abuzul fizic are şi consecinţe
emoţionale, abuzul sexual este însoţit de efecte fizice şi emoţionale asupra copilului. De cele mai
multe ori întâlnim în practică, la acelaşi copil, două sau mai multe forme de abuz, una dintre ele
fiind dominantă. multe alte explicaţii pentru un astfel de comportament [30, p. 119].

1.2. Lipsa unor instrumente de prevenire a vagabondajului infantil

În Republica Moldova, problemele sociale conjugate unei crize economice, au afectat cel
mai mult grupurile şi persoanele vulnerabile, precum minorii vagabonzi. Este o criză născută din
pauperizarea rapidă a populaţiei şi multiplicării formelor de excluziune socială, agravată de o
instabilitate politică la scară mare. Astfel, o politică de dreapta se caracterizează prin ignorarea
problemelor sociale şi retragerea statului (stat mic, de altfel) din responsabilităţile lui sociale. În
viziunea acestei orientări ideologice a guvernanţilor, eliminarea funcţiilor sociale ale „statului
asistenţial” este necesară, întrucât parazitează economia (grasul care stă pe umerii/spatele
slabului). Este vizibil aici un program de minimizare a rolului statului, în fapt a funcţiilor lui
sociale. Statul nu mai trebuie să fie responsabil în nici un fel pentru indivizii lui. De aici,
reducerea cheltuielilor sociale publice şi destructurarea sistemului de asistenţă socială apar ca
inevitabile în timp, chiar ca un obiectiv major. Acest profil politico- social se prefigurează în
Republica Moldova de câțiva ani. Acest individualism extrem reprezintă baza politicilor de
asistenţă socială, în prezent. Criza economică, socială şi morală dezvoltă în RM un sistem de

25
asistenţă socială de prevenire a vagabondajului infantil deficitar ca buget şi lipsit de resurse
umane calificate, dar şi fragil, prost conceput, prin încercări succesive de schimbare, de tip
pseudoreformă, eşuate în timp.
Totodată, putem urmări o degradare a fibrei sociale şi morale a solidarităţii, denaturarea
noțiunii de ''spirit comunitar''ca premisă a dezvoltării. De asemenea, este observabilă erodarea
masivă a normelor morale în societatea moldovenească, în relaţiile interumane şi în familie. Se
instalează, astfel, treptat o acceptare tacită a unei neputinţe de schimbare a stării individuale şi
comunitare, neputinţă ce poate deveni paralizantă pentru acţiuni sociale colective. E drept că, în
toată lumea, asistenţa socială, pe timp de criză, se află în faţa unor cerinţe din cele mai dure de
restrângere bugetară, dar şi provocatoare.
În cazul minorilor neglijați, ajunși în stradă, abuzul fizic are consecinţe fizice,
neurologice şi conduce la apariţia unor boli, răniri, dizabilităţi şi chiar a decesului. De asemenea,
conduce frecvent la instalarea unor comportamente agresive, probleme emoţionale şi de
comportament şi la dificultăţi de învăţare şi diminuarea performanţelor şcolare. Contextul în care
se produce abuzul fizic poate fi în familie, instituţii diverse (de exemplu şcoală, centru de
reeducare, centru de plasament), în comunitate (de exemplu pe stradă) şi chiar societal [35, p.
33].
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX) face distincţie între ''abuz''
(„întrebuinţare fără măsură a unui lucru, exces; încălcare a legalităţii; faptă ilegală”) şi maltratare
(„a trata pe cineva cu asprime, a-i provoca dureri fizice sau morale; a chinui; a brutaliza”), în
literatura de Psihologie, Asistență Socială cei doi termeni sunt sinonimi. Organizaţia Mondială a
Sănătăţii consideră că abuzul asupra copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele
tratamente fizice şi/sau emoţionale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijent, exploatare
comercială sau de alt tip, ale căror consecinţe sunt daune actuale sau potenţiale aduse sănătăţii
copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui, în contextul unei relaţii de răspundere,
încredere sau putere.
Neglijarea este fenomenul în cadrul căruia copilului nu îi sunt satisfăcute de către adult
nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică, îi limitează accesul la educaţie. Ea
pune în pericol dezvoltarea normală a copilului – dezvoltarea bio-psiho-socio-culturală – şi, prin
efectele grave pe care le produce, necesită intervenţie promptă şi adecvată. Organizaţia Salvaţi
Copiii din România consideră că cele mai grave forme de neglijare sunt: neasigurarea unei
alimentaţii adecvate nevoilor de dezvoltare ale copilului; neasigurarea unei îmbrăcăminte
adecvate; dezinteres faţă de starea de sănătate a copilului; locuinţă cu spaţiu şi igienă
necorespunzătoare; insuficienta supraveghere; lipsa de preocupare pentru educaţia copilului;
privarea copilului de afecţiune; abandonul copilului [39, p. 78].
26
Abuzul emoţional repetat la acești copii are consecinţe pe termen lung asupra dezvoltării,
sănătăţii sale mintale, comportamentului şi stimei de sine. Contextele producerii acestui tip de
abuz sunt în principal cele legate de violenţa domestică / în familie, de adulţii cu probleme de
sănătate mintală şi de părinţii cu abilităţi parentale scăzute.
Abuzul sexual în rândul minorilor străzii poate fi deseori recunoscut prin comportamente
autoagresive, depresii, pierderea stimei de sine şi comportament sexual inadecvat vârstei
copilului. Severitatea impactului este cu atât mai mare cu cât abuzul are o durată şi intensitate
mai mari, cu cât copilul este mai mare ca vârstă, dacă există o componentă de premeditare,
ameninţare, coerciţie, sadism etc. În cazul abuzului sexual, odată ce copilul l-a recunoscut şi
dezvăluit, este vitală prezenţa unui adult, mai ales a unui părinte protector sau a unei persoane de
îngrijire, în care copilul are încredere şi care îl ajută să facă faţă acestei experienţe dramatice şi
să înţeleagă ce i s-a întâmplat, oferindu-i sprijin şi protecţie [33, p. 174].
Cercetătorii Antonescu O. M[13], Olărescu V., Veleanovici A.[33] argumentează că o
cauză majoră a vagabondajului infantil este neglijarea severă, mai ales a copiilor de vârstă mică,
ceea ce afectează major creşterea şi dezvoltarea fizică şi intelectuală a copilului, iar în cazurile
extreme poate conduce la spitalizarea, instalarea unei dizabilităţi şi /sau decesul copilului.
În ceea ce priveşte lipsa unor instrumente de prevenire a vagabondajului infantil, am purces la
analiza factorilor de risc pentru abuzul şi neglijarea copilului, am investigat o serie de
caracteristici ale familiei de provenienţă a acestuia, urmărind: tipul de familie (organizată,
dezorganizată), climatul familial, modelul educaţional, situaţia materială, condiţiile de locuit,
nivelul de şcolarizare şi calificare ale părinţilor. Am urmărit, de asemenea, prezenţa unor boli
grave fizice sau psihice ale membrilor familiei, existenţa unor persoane consumatoare de alcool
sau droguri sau cu antecedente penale. Majoritatea copiilor străzii prezintă două sau mai multe
forme de abuz, una dintre ele fiind dominantă. Astfel, dominant este abuzul fizic, urmează
abuzul emoţional, după care abuzul sexual. Cele mai puţine cazuri întâlnite au fost cele de abuz
sexual.
Carenţele de structură a familiilor subiecţilor investigaţi sunt datorate divorţului,
abandonului, decesului sau arestării unuia sau ambilor părinţi. Acest tip de familie poate avea o
influenţă majoră asupra personalităţii în formarea copilului. Multe dintre familiile copiilor
analizaţi prezintă stări conflictuale de intensitate şi durată diferite, începând cu forme simple,
cum ar fi cearta şi neînţelegerile, până la forme mai complexe, cum sunt agresivitatea fizică sau
alungarea de la domiciliu. Tensiunile şi disfuncţiile intrafamiliale afectează în diverse moduri
dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului. Copiii crescuţi în astfel de familii sunt anxioşi,
temători, fără încredere în forţele proprii. Aceştia au tendinţa de a reproduce comportamentul
violent transmis de părinţi atât în familia de origine, cât şi în şcoală şi societate. În familiile
27
caracterizate printr-un climat conflictual, violenţa este accentuată în unele cazuri de consumul de
alcool sau chiar de drog. Astfel, se constată mai multe cazuri de copii ai căror părinţi consumă
excesiv şi frecvent alcool.
Consecinţele negative în planul formării personalităţii copilului depind şi de stilul
educativ al părinţilor. În cazul în care acesta este caracterizat prin abuz de autoritate (climat
educaţional hiperautoritar), răsfăţ excesiv (climat educaţional hiperpermisiv) sau indiferenţă,
dezvoltarea emoţională a copilului poate fi afectată. În multe cazuri se întâlneşte un model
hiperautoritar de educaţie (40 cazuri, 39 %), uneori chiar cu folosirea bătăii ca mijloc de
disciplinare. În cele mai multe cazuri (52 de familii) părinţii dau dovadă de indiferenţă afectivă şi
dezinteres pentru creşterea şi educarea copilului. Dezinteresul şi nepriceperea în educaţia
propriului copil provin în multe cazuri din atitudinea faţa de educaţie şi faţă de munca părinţilor,
ca şi din nivelul scăzut de şcolarizare şi calificare profesională al acestora. Astfel, părinţii multor
copii care practică vagabondajul stradal nu sunt încadraţi în muncă, nu au o ocupaţie stabilă,
trăind din ajutorul de şomaj ori prestând diverse activităţi „la negru” sau la limita legalităţii. De
asemenea, se constată că astfel de părinţi nu au nicio calificare profesională, nivelul de
şcolarizare fiind scăzut. Aceasta duce la neglijarea nevoilor de dezvoltare cognitivă a copilului şi
dezinteres faţă de activitatea şcolară. Nivelul scăzut de calificare profesională al părinţilor şi
lipsa, în unele cazuri, a unei ocupaţii cu caracter permanent, ca şi numărul mare de copii şi alţi
membri de familie aflaţi în întreţinere, au drept consecinţă un nivel scăzut al veniturilor pe
membru de familie şi condiţii de locuit modeste sau chiar improprii[68; 72].
Se constată predominanţa climatuluiu intens conflictual, în unele cazuri chiar violent.
Stările conflictuale din cadrul familiei, pornind de la simplele certuri şi neînţelegeri şi până la
diferite forme de violenţă, pot constitui abuz asupra copilului, de tip fizic sau emoţional.
Ponderea familiilor în care se consumă frecvent şi exagerat de mult alcool este crescută în cazul
subiecților analizați, fapt ce accentuează nivelul de violenţă. Părinţii manifestă de cele mai multe
ori indiferenţă faţă de comportamentul copiilor, lipsă de control, dezinteres în cunoaşterea
activităţilor zilnice ale acestora şi în ceea ce priveşte educaţia. Indiferenţa, lipsa de afectivitate în
relaţia cu copilul, duc la carenţarea afectivă a acestuia, fiindu-i neglijate nevoile emoţionale şi de
comunicare.
Un alt model educaţional întâlnit deseori în cazul copiilor străzii este cel hiperautoritar,
părinţii mergând până la corecţii fizice aplicate copiilor, aflaţi astfel în situaţie de abuz fizic. Un
procent de 76% dintre copiii străzii [68] prezintă simptome de anxietate generalizată,
hiperexcitaţie, îngrijorare sau teamă faţă de bărbaţi sau faţă de femei, frică de întuneric sau teama
de a fi ucis. Unii dintre ei evită interacţiunile sociale cu alţi copii. Ei se consideră răi, nevrednici
şi prezintă sentimente de ură de sine. Riscul de suicid sau auto-agresiune este cu atât mai mare la
28
acești copii. Aceştia manifestă temeri legate de sexualitate şi senzaţii fizice sau comportamente
nedorite, ego-distonice, cu conţinut sexual. Anxietatea fiind tulburarea emoţională întâlnită cel
mai frecvent în cazul tuturor formelor de abuz sau neglijare, urmată de depresie şi de simptome
de stres posttraumatic [64, p. 134]. Astfel, cu cât este mai grav abuzul fizic asupra copiilor, cu
atât sunt obţinute scoruri mai mari la scala Anxietate, scala Depresie şi la scala Stres
posttraumatic . În ceea ce priveşte neglijarea, se observă că gravitatea acesteia corelează, la fel ca
şi abuzul fizic şi cel emoţional. Scala de Anxietate Socială este, la rândul său, compusă din două
subscale: Umilire/Respingere şi Frica de performanţă. Copiii cu scoruri înalte la această scală
afirmă că îşi fac frecvent griji că ceilalţi vor râde de ei sau îşi vor bate joc de ei, că vor trebui să
răspundă la oră sau că vor trebui să vorbească în public. Tulburarea Distimică este întâlnită la
copiii la care predomină abuzul emoţional. Copiii prezintă dispoziţie depresivă sau iritabilă cea
mai mare parte a zilei, însoţită în multe cazuri de o diminuare a interesului sau plăcerii pentru
activităţile pe care înainte le considera distractive. Deseori apar tulburări de somn, caracterizate
în principal prin insomnie sau, mai rar, prin hipersomnie. Copiii prezintă simptome precum
agitaţia psihomotorie, scăderi ale energiei, fatigabilitate, sentimente de culpă, inutilitate sau
disperare, stimă de sine scăzută, capacitate de concentrare scăzută sau dificultatea de a lua
decizii, ideaţie suicidară sau chiar ten tative de suicid [64, p. 141].
Bunele practici internaţionale, dar şi politicile naţionale privind crearea sistemului de
servicii sociale prevăd prestarea serviciilor sociale în baza a două principii importante [69]:
1. serviciile trebuie să fie dezvoltate pentru a satisface nevoile beneficiarului, în primul rând (şi
nu comoditatea prestatorilor);
2. serviciile trebuie prestate într-un mod care le-ar permite beneficiarilor să trăiască independent
sau în familie şi comunitate atunci când este posibil.
O mare parte din serviciile sociale prestate în Republica Moldova copiilor străzii nu ţin
cont întotdeauna de necesităţile individuale ale beneficiarilor oferind, de obicei, servicii
predeterminate. Serviciile sociale sunt în mare parte axate pe satisfacerea nevoilor primare şi mai
puţin pe prevenire, reabilitare şi reintegrare socială a beneficiarilor. Nu există un sistem unic de
monitorizare şi evaluare a calităţii serviciilor furnizate de diferiţi prestatori, de evidenţă a
serviciilor sociale şi a beneficiarilor, lipseşte metodologia de evaluare a nevoilor beneficiarilor, a
gradului de satisfacţie privind calitatea serviciilor oferite, precum şi a impactului serviciilor
respective asupra situaţiei lor.
Mai mult, în situaţia în care tendinţa socială negativă este în creştere în pofida dezvoltării
reţelei de servicii sociale, problema măsurării impactului serviciilor şi ajustării la necesităţile
beneficiarilor devine extrem de importantă. Este izbitor faptul că, în atitudinea actuală a
guvernării faţă de nevoile fundamentale din educaţie, sănătate, asistenţă socială ale copiilor
29
străzii găsim caracteristici ale aceluiaşi lipsei unor instrumente de prevenire a vagabondajului
infantil [49, p. 45-46]:
a. Decredibilizarea domeniilor Educație, Sănătate, Asistență socială. Educaţia este marcată de o
criză profundă. Sistemul ocrotirii sănătății este viciat de corupţie, prin gestionarea proastă a
fondurilor. Asistenţa socială este lipsită de un proiect coerent de reformă pe timp de austeritate şi
paralizată de abuzuri ale pseudospecialiştilor şi ale unei birocraţii exagerate a nomenclaturii
administraţiei locale.
b. Desfiinţarea instituţiilor publice prin subfinanţare cronică. În condiţii de criză, în locul
creşterii măsurilor de intervenţie de tip compensatoriu şi recuperatoriu ale instituţiilor publice de
educaţie, de sănătate, de asistenţă socială, guvernarea recurge la tăieri masive în finanţarea
acestor domenii şi la desfiinţarea instituţiilor: reducerea numărului de spitale şi şcoli, sufocarea
financiară a instituţiilor de asistenţă socială specializate, şi aşa foarte rare.
c. Retragerea statutului din responsabilităţile publice. Plasarea asumării responsabilităţii de
protecţie socială pe seama unei populaţii tot mai sărăcite: coplata în serviciile de sănătate,
reducerea compensărilor în costul medicamentelor, eliminarea unei părţi a populaţiei la accesul
serviciilor sanitare şi de învăţământ.
d. Privatizarea mascată a serviciilor sociale publice fundamentale. Plasarea responsabilităţii din
sănătate, educaţie şi asistenţă socială către OSC- uri şi noile unităţi private, bazate pe profit,
creşte costul public dar şi privat, iar eficienţa globală a serviciilor sociale este discutabilă.
Efectul unei asemenea strategii de politică socială este vizibil în:
• distrugerea progresivă a funcţiilor sociale ale statului capabile să asigure un echilibru necesar în
stabilitatea şi siguranţa societății moldovenești;
• polarizarea masivă a societăţii şi împingerea într-o sărăcie extremă, fără speranţe, a unui
segment tot mai mare al populaţiei;
• birocratizarea sistemului public de asistenţă socială şi eliminarea dialogului, a comunicării
actorilor implicaţi în sistem;
• ignorarea completă a unei politici active pentru creşterea economică.
În prezent, un ajutor consistent în reconstrucţia formelor de suport social al copiilor
străzii îl reprezintă programele cu finanţare europeană, care au ca finalitate incluziunea socială.
Dezvoltarea de soluţii pentru excluşii social prin programe din fonduri europene şi interne ar
putea fi, în mare parte, un răspuns afirmativ la bugetul de austeritate al asistenţei sociale. Numai
că deseori lipsa de coerenţă, comunicare şi transparenţă a programelor europene centrate pe
incluziune, precum şi a celor din bugetele locale, diminuează, evident, rolul lor în construcţia
unui suport specializat articulat şi eficient, în final. Actual, Republica Moldova nu beneficiază de
o analiză-diagnostic pe zone geografice a politicilor sociale cu priorităţi clare în dezvoltarea
30
socială şi umană; nu există o hartă socială a problemelor şi direcţiilor de acţiune pentru
„modelarea socială” a comunităţilor prin programe europene. Lipseşte un inventar global al
proiectelor, programelor, iniţiativelor derulate până acum şi în curs de desfăşurare pentru
construcţia socială a zonelor subdezvoltate sau a comunităţilor moldovenești. Aceste programe,
la nivel naţional, ar trebui să fie complementare, convergente şi să se susţină reciproc în procesul
unei dezvoltări sustenabile, de durată. Competiţia pentru resursele financiare ale
programelor/proiectelor de dezvoltare comunitară rămâne un scop în sine, iar fragmentarea
acestora este puternic accentuată în raport cu o politică socială integrată şi coerentă [60, p. 47].
O largă varietate de probleme sociale generate de schimbări structurale noi, precum:
migraţia, scăderea ratei demografice şi a populaţiei active, creşterea delincvenţei, violenţei şi
terorismului, poluarea iresponsabilă a mediului şi lipsa de preocupare pentru formarea unei
conştiinţe ecologice, deteriorarea relaţiilor interumane şi a răsturnării valorilor morale şi
democratice, disoluţia familiei şi carenţele unei educaţii superficiale au devenit obiectul unor
activităţi de suport în planul politicilor sociale de dezvoltare europeană, cu un profil accentuat
calitativ.
În societate se menţine un nivel ridicat de toleranţă atît în rândul populaţiei, cît şi al
profesioniştilor făţă de fenomenele violenţei, neglijării şi exploatării copiilor. Copiii-victime ale
violenţei, neglijării şi exploatării sunt în continuare revictimizaţi prin intermediul sistemului
justiţiei, mass-media, Internetului. Nu există o abordare uniformă privind problemele cu care se
confruntă copiii ai căror părinţi, unul sau ambii, sunt plecaţi la muncă peste hotare, locul pe care
îl ocupă fenomenul migraţiei printre cauzele vulnerabilităţii acestor copii, spectrul de servicii
necesare pentru asistenţa copiilor respectivi şi nivelul de specializare a acestor servicii.
Complexitatea fenomenului de violenţă, neglijare şi exploatare nu este abordat de un sistem
integrat de prevenire şi combatere, bazat pe un cadru legal şi instituţional coerent şi eficient,
deoarece:
1. Lipsesc instrumentele la nivelul naţional privind dezvoltarea şi consolidarea abilităţilor
părinţilor de creştere şi educaţie a copiilor pentru prevenirea violenţei, neglijării şi exploatării
copilului;
2. Lipsesc programe consistente pentru schimbarea atitudinii populaţiei faţă de violenţa asupra
copilului şi alternativele pozitive de educaţie a copiilor;
3. Lipsesc instrumente integrate pentru identificarea, evaluarea, asistenţa, referirea, evidenţa
copiilor-victime şi potenţiale victime ale violenţei, neglijării şi exploatării atât în familie, cât şi în
comunitate;

31
4. Lipsesc serviciile de prevenire primară, dar şi cele specializate, inclusiv de prevenire
secundară şi terţiară, pentru copiii victime ale violenţei, neglijării şi exploatării, precum şi pentru
abuzatori.

1.3. Serviciul social stradal- strategie de incluziune socială a copiilor străzii

Fenomenul cerșitului, vagabondajului și delincvenței în rândul copiilor, în special pe


teritoriul mun. Chișinău (atracție pentru toți minorii vagabonzi din Republica Moldova) continuă
să rămână o provocare dificilă pentru autoritățile și instituțiile responsabile de identificarea și
protecția copiilor respectivi. Singura soluție pentru plasamentul de urgență al copiilor cu vârsta
de 12 – 18 ani disponibilă la momentul de față este plasarea în Centrul de zi şi de plasament
temporar al copiilor şi tinerilor orfani în perioada post-instituţională „Vatra” din mun. Chișinău.
Centrul de zi şi de plasament temporar al copiilor şi tinerilor orfani în perioada post-
instituţională „Vatra” din mun. Chișinău este unul de tip deschis. Astfel, cei care părăsesc centrul
la câteva ore după plasament şi pleacă într-o direcţie necunoscută, nu oferă specialiştilor
posibilitatea de a le acorda o asistenţă durabilă, de a-i asista în procesul de reabilitare și
conştientizare a pericolelor şi consecinţelor modului de viaţă stradal [58, p. 230].
Serviciul social stradal pentru copiii străzii este un serviciu organizat în cadrul Direcţiei
municipale pentru protecţia drepturilor copilului sau, după caz, a adăpostului ori a centrului de
primire în regim de urgență pentru copiii străzii, a cărui misiune este de a contacta și identifica
copiii aflați pe stradă, de a contribui la monitorizarea acestora și de a asigura premisele necesare
reintegrării lor în familie sau ale măsurilor de protecție specială, precum și ale serviciilor
necesare. Serviciul social stradal nu are personalitate juridică. În consecință, furnizorul de
servicii, prin intermediul Direcţiei municipale pentru protecţia drepturilor copilului, sau
organismul privat acreditat are obligația de a-i asigura resurse financiare suficiente și o bază
materială adecvată, care să-i permită funcționarea la randament optim și permanența în
comunitate. Beneficiarii serviciului social stradal sunt [56, p. 187]:
a) Copiii străzii - cei care trăiesc permanent în stradă și nu întrețin nici un fel de legături cu
familia;
b) Copii în stradă - cei care se află circumstanțial în stradă și care păstrează legături ocazionale
cu familia;
c) Copii pe stradă - cei care se află permanent pe stradă trimiși de familie pentru a câștiga bani
prin diverse munci, cerșit sau mici furturi;
d) Familii cu copii în stradă.

32
Standardele minime obligatorii pentru serviciul social- stradal sunt grupate pe
următoarele arii de interes[46, p. 17]:
1. Activități de informare la nivelul comunității;
2. Etape în acordarea asistenței pentru copiii străzii;
3. Managementul de caz la nivelul serviciului social stradal;
4. Activitatea în rețeaua de intervenție;
5. Relația dintre lucrătorii sociali stradali și copiii străzii.
Majoritatea copiilor depistaţi pe străzile oraşului, care duc un mod de viaţă stradal şi
abandonează frecvent domiciliul, din păcate, sunt în vizorul autorităților responsabile. În urma
raziilor întreprinse sistematic de către specialiştii Direcției municipale pentru protecția
drepturilor copilului din mun. Chișinău împreună cu angajații Biroului Siguranţă Copii din
cadrul Inspectoratelor de Poliție, mun. Chișinău, copiii respectivi sunt plasaţi în serviciul de
plasament de urgenţă, unde beneficiază de adăpost, alimentaţie, asistenţă medicală primară,
asistenţă psiho-pedagogică şi socială, în dependenţă de necesităţile individuale. Copiii străzii
care au deja stagiu în vagabondaj sunt plasaţi de nenumărate ori, în medie de la 2 până la 25 de
plasamente în serviciul de urgenţă. Însă, fiind dependenţi de modul de viaţă în stradă, având
senzaţia de independenţă şi maturitate, în scurt timp după plasament părăsesc neautorizat
serviciul, aplicând în unele cazuri forţa fizică faţă de personalul care activează în instituţie și
deteriorând bunurile centrelor de plasament[70].
Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului (DMPDC) raportează că circa
75% din copiii care practică vagabondajul şi cerşitul pe teritoriul mun. Chişinău au domiciliul în
alte raioane ale Republicii Moldova, preponderent Ialoveni, Telenești, Criuleni, Călărași și
Nisporeni şi sunt la evidenţa autorităţilor tutelare locale. DMPDC sesizează autoritățile tutelare
din localitățile de origine ale copiilor, organele de poliţie şi/sau părinţii acestora. În unele cazuri
copiii sunt transportaţi de către angajații Inspectoratelor de Poliție, mun. Chișinău, împreună cu
specialiştii DMPDC direct în localităţile de baştină, fiind transmişi autorităţilor tutelare locale.
Majoritatea copiilor care fug din familiile biologice și care se reîntorc la scurt timp în mun.
Chişinău, o destinație atractivă și o modalitate de a-și câștiga existența, o fac din cauza
indiferenţei, neglijenţei sau incapacității părinţilor/reprezentanţilor legali de a educa copiii. Lipsa
serviciilor specializate adresate copiilor cu comportament antisocial și deviant la nivel local,
lipsa de supraveghere de către părinţi şi neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
obligaţiilor de întreţinere, de educare şi de instruire a copilului, inclusiv adresarea tardivă către
organele poliţieneşti privind plecarea copilului de la domiciliu sunt cauzele principale ale acestui
fenomen[71]

33
În societatea modernă asistenţa socială a devenit o activitate complexă, multidisciplinară,
înalt specializată şi profesionalizată, distinctă de alte domenii de specializare. Asistenţa socială
desemnează un ''ansamblu de instituţii, programe, măsuri, activităţi profesionalizate, servicii
specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităţilor cu probleme speciale, aflate
temporar în dificultate, care, datorită unor motive de natură economică, socioculturală, biologică
sau psihologică, nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal,
decent de viaţă'' [65, p. 178]. Obiectivul intervenţiei asistenţei sociale este de a sprijini pe cei
aflaţi în dificultate să obţină condiţiile necesare unei vieţi decente, ajutându-i să-şi dezvolte
propriile capacităţi şi competenţe pentru o funcţionare socială corespunzătoare. Aceste persoane
sau grupuri, pe o perioadă de timp mai scurtă sau mai îndelungată, nu pot duce o viaţă activă,
autosuficientă, fără un ajutor economic sau fără un suport fizic, moral, social sau cultural din
exterior. Ajutorul are în vedere, de regulă, o perioadă limitată de timp, până când persoanele în
dificultate îşi găsesc resurse sociale, psihologice, economice de a putea duce o viaţă normală,
autosuficientă.
Următoarele categorii constituie în mod special obiectul intervenţiei asistenţei sociale:
familiile sărace, copiii care trăiesc într-un mediu familial/social advers, abandonaţi şi
instituţionalizaţi, minorii delincvenţi, tinerii neintegraţi,persoanele dependente de drog, alcool,
persoanele abuzate fizic, sexual, persoane cu dizabilităţi fizice sau mintale, persoanele cu boli
cronice fără susţinători legali, persoanele vârstnice neajutorate, persoanele care au suferit în
urma calamităţilor naturale, sociale, persecuţii şi discriminări de orice tip etc [61, p. 270].
Serviciul social stradal- strategie de incluziune socială a copiilor străzii, ca parte esenţială
a protecţiei sociale, reprezintă un mod operativ de punere în aplicare a programelor de protecţie
socială pentru minorii străzii. Ea asigură, astfel, prin serviciile sale specifice, atenuarea parţială a
inegalităţilor existente, ajutându-i să se integreze normal în comunitate, dar mai ales să-şi
recapete propria lor autonomie. Sistemul serviciului social stradal ca strategie de incluziune
socială a copiilor străziis e bazează pe următorul principiu: din fonduri bugetare de stat sau din
fonduri obţinute voluntar de la indivizi sau de la comunitate sunt sprijinite persoanele în
dificultate, în funcţie de profilul necesităţilor lor. În acest caz, prestaţia se face în funcţie de
nevoile existente, conform principiului solidarităţii, nefiind dependentă de vreo contribuţie
personală anterioară, ca în cazul asigurărilor sociale. Sprijinul acordat prin intermediul
serviciului social stradal de incluziune socială a copiilor străzii persoanelor în nevoie nu este
precizat decât în limitele generale prin lege, urmând a fi specificat prin analiza de la caz la caz a
situaţiilor concrete, prin anchete sociale efectuate de specialişti în asistenţă socială.
Odată cu intensificarea acestui fenomen, în scopul identificării unor soluții pe termen
lung, Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale a convocat în 2016 o ședință de lucru cu
34
reprezentanții autorităților publice centrale și locale de resort, în cadrul căreia s-a decis
instituirea unui Grup de lucru interinstituțional, care elaborează un Plan de acțiuni. Printre
acțiunile de bază putem enumera [55, p. 277]:
1) crearea unui serviciu înalt specializat pentru copiii implicați în cerșit, care vagabondează sau
manifestă comportament deviant;
2) elaborarea mecanismului de referire și asistență a acestui grup de copii;
3) dezvoltarea programelor de reabilitare pentru copii și părinți;
4) intensificarea conlucrării interinstituționale dintre toate autoritățile/structurile cu competențe
în protecția copilului, cu scopul de a preveni, identifica și soluționa asemenea cazuri.
MSMPS îndeamnă societatea, în cazul identificării unor copii nesupravegheaţi în stradă,
să apeleze la numărul de telefon 116 111 „Serviciul de asistenţă telefonică gratuită pentru copii”.
În același context, poliţia recomandă părinţilor să manifeste prudenţă şi grijă maximă faţă de
copii, iar la depistarea absenţei lor de la domiciliu să se adreseze către angajaţii poliţiei, apelând
„902”, pentru că adresarea tardivă poate avea consecinţe nefaste pentru copil.
În societatea zilelor noastre, serviciul de asistenţă socială stradală se orientează spre
realizarea următoarelor funcţii [51, p. 177]:
● identificarea şi înregistrarea segmentului populaţiei ce face obiectul activităţilor de asistenţă;
● diagnoza problemelor socioumane cu care persoanele vulnerabile sau grupurile cu risc crescut
se pot confrunta într-o anume perioadă de timp şi în anumite condiţii socioeconomice şi culturale
date;
● dezvoltarea unui sistem coerent de programe, măsuri, activităţi profesionalizate de suport şi
protecţie a acestora;
● identificarea variatelor surse de finanţare a programelor de sprijin;
● sensibilizarea asupra propriilor probleme a celor aflaţi în situaţii de risc;
● stabilirea drepturilor şi modalităţilor concrete de acces la serviciile specializate de asistenţă
socială;
● suportul prin consiliere, terapie individuală sau de grup, în vederea refacerii capacităţilor de
integrare socioculturală şi economică;
● prevenţie; promovarea unor strategii de prevenire a situaţiilor defavorizante;
● dezvoltarea unui program de cercetări ştiinţifice la nivel naţional şi local privind dimensiunea
problemelor celor aflaţi în situaţii speciale.
În prezent, asistenţa socială a copiilor străzii se prezintă ca un mozaic teoretic de definiţii
inutile unui text de lege, de programe nestructurate şi de activităţi întâmplătoare de ajutoare
ocazionale. Acestea nu se convertesc în metodologii de implementare cu finalităţi în acţiuni
sociale privind menţinerea unui trai decent de viaţă pentru minorii afectaţi de sărăcie severă şi
35
nevoi multiple. În condițiile realității Republicii Moldova, este prejudiciată imaginea asistenţei
sociale, prin discreditarea formelor de ajutor profesionalizat, deoarece domină haosul şi
arbitrariul la nivelul de selecţie a beneficiarilor; este încurajată corupţia în sistem.
Ar trebui să reliefăm și o altă latură a asistenței sociale pentru copiii aflați la ananghie. Se
creează, în timp, o dependenţă a celor care trăiesc la pragul limită de supravieţuire de puterea
guvernamentală, în speranţa că ajutoarele acordate pot să-i scoată din sărăcie severă şi disperare.
O precizare în plus, în Republica Moldova segmentul de populaţie în dificultate este foarte mare,
în comparație cu statele- membre europene. Lipsa de dialog dintre decidenţi, beneficiari şi actorii
comunitari implicaţi direct în asistenţă socială lasă impresia că măsurile de ajutor social propuse
de guvern sunt un privilegiu al decidenţilor politici sau instituţionali, a celor care le acordă şi nu
un drept al beneficiarilor. Ca un exemplu: fiecare ministru al muncii a râvnit, în careva măsură,
să-şi imprime numele în memoria populației cu reforme în sistemul de asistenţă socială. Reieșind
din parcursul dezvoltării Republicii Moldova, contextul descris mai sus, deformant pentru
mecanismele de organizare şi funcţionare a formelor de suport social al copiilor străzii, poate
duce la abuzarea de starea lor de neputinţă de a se descurca singuri şi sunt, astfel, transformaţi
într-o masă inertă, manipulabilă politic pe viitor. Se compromite astfel total nu numai finalitatea
asistenţei sociale specializate, dar şi statutul profesional al asistentului social.
Lipsa de eficienţă a instrumentelor de prevenire a vagabondajului infantil se manifestă, în
prezent, prin inexistenţa serviciilor specializate ca forme principale de prevenire a riscurilor şi,
complementar, de integrare activă a beneficiarilor pe piaţa muncii ( a părinților minorilor).
Eliminarea treptată a finanţării din buget a dezvoltării serviciilor integrate din sistemul de
asistenţă socială apare în fapt ca un proces păgubos pentru sistem, contraproductiv funcţiilor şi
finalităţii lui. Paradoxal, acest proces apare în final ca mare consumator de fonduri, cu enorme
costuri suplimentare datorate numeroaselor ajutoare acordate numai în bani.
Apoi gestionarea la întâmplare, fără o testare prealabilă corectă şi responsabilă a nevoilor
beneficiarilor, a formelor de ajutoare sociale focalizate pe nevoi, fie ele de tip financiar sau în
bunuri şi servicii, reprezintă în prezent unul dintre punctele cele mai slabe, vulnerabile, ale
sistemului de asistenţă socială. La acest aspect se mai adaugă faptul că modalitatea de
administrare, gestionare şi mai ales de distribuire a ajutoarelor sociale este total neprofesionistă,
dezarticulată, contraproductivă finalităţii obiectivelor lor.
Mai mult, popularea instituţiilor cu nespecialişti a condus la erori grave în sistem,
precum: calificări greşite ale beneficiarilor, incorectitudini în identificarea şi evaluarea nevoilor,
imposibilitatea de stabilire corectă a priorităţilor focalizate pe tipuri de beneficiari, neadecvare în
fixarea formelor/tipurilor de suport. Acestea au un impact negativ puternic în funcţionarea
sistemului. Se ajunge la blocaje în sistem, cu efecte dezastruoase asupra stării populaţiei; se
36
induce un sentiment de neputinţă învăţată, care demoralizează şi demotivează beneficiarul în
confruntarea sa cu lipsurile zilnice majore. În lipsa unor asistenţi sociali specializaţi, care să
trateze problemele sociale grave, umilinţa bazată pe acceptarea tacită a marginalizării, a pierderii
stimei de sine, se extinde tot mai mult la grupuri şi chiar comunităţi largi.

1.4. Concluzii la capitolul I

Numărul mare de copii aflaţi în situaţie de abuz și neglijare ajunși în stradă,


vagabondând, şi insuficienţa studiilor referitoare la problematica legată de evaluarea şi asistarea
psihologică a acestora sunt motivele care ne-au determinat să alegem prezenta temă de cercetare.
Capitolul de față urmărește surprinderea profilului psihologic al copiilor străzii, în vederea
studierii ulterioare a programelor psihoterapeutice de optimizare psihocomportamentală, cu
centrare pe incluziunea și protecția lor socială. Totodată, urmărim evidențierea personalităţii în
formare a copilului şi a problemelor sale emoţionale, a traumelor pe care le-a suferit, a nivelului
de anxietate și agresivitate.
Profilul social al copiilor care trăiesc în stradă este realizat ţinând cont de următoarele direcţii de
cercetare:
- situaţia locuirii (unde locuieşte, cu cine locuiește, de când locuieşte acolo, condiţii de locuire); -
- structura şi tipul relaţiilor cu familia de provenienţă (componenţa familiei de provenienţă,
menţinerea sau nu a relaţiei cu aceasta sau cu o parte a acesteia);
- timpul petrecut în stradă (cât timp petrece în stradă, în ce perioadă a zilei, zona / zonele unde îşi
petrece majoritatea timpului, migraţie în scop de cerşetorie sau activităţi asociate);
- activităţile aducătoare de venit (muncă cu ziua, cerşit, colectat deşeuri, vânzare de diferite
obiecte în forme asimilate cerşetoriei, solicitând sume de bani pentru locurile de parcare publică
persoanelor care parchează maşina în afara orelor stabilite de municipalitate ca fiind cu plată,
prostituţie, furturi etc.);
- accesul la servicii (tipul serviciilor accesate – asistenţă medicală, asistență socială, frecvenţa
accesării, tipul furnizorului etc.);
- accesul la educaţie (frecventarea şcolii, număr de clase absolvite);
- abuz şi tip de abuz;
- consum de substanţe;
- stare de sănătate.
Fenomenul copiii străzii putem descrie pornind de la următoarele categorii:
- Copiii care trăiesc numai în stradă şi care nu au legături cu familia sau cu instituţii de protecţie;
- Copiii care sunt temporar în stradă şi care se întorc zilnic în familiile lor, de cele mai multe ori;

37
- Copiii care trăiesc cu părinţii / familia extinsă în stradă sau în adăposturi improvizate.
Având în vedere această dimensiune, cea de temporar sau permanent în stradă, analiza datelor a
relevat diferenţe semnificative între profilele sociale care caracterizează aceste persoane.
Majoritatea persoanelor care se află permanent în stradă au ajuns în această situaţie după
ce au fugit de acasă sau din centre de plasament, după ce au fost izgonite de acasă sau externate
din instituţii de protecție. În cazul copiilor aflaţi temporar în stradă starea de fapt este generată de
cauze radical diferite. O parte dintre aceştia sunt plecaţi de acasă cu acordul părinţilor, iar alţi
aproape au fugit sau au fost alungaţi de acasă sau din centre de plasament, locuind la rude,
prieteni sau alte situaţii asemănătoare.
În concluzie, la copiii străzii se reliefează un profil psihologic marcat de o slabă
capacitate de conștientizare și verbalizare, imagine de sine deficitară, carențe afective, dificultăți
de contact social și deteriorarea relațiilor cu ceilalți, acumulare de afecte dure, asociate cu lipsa
cenzurii etice, generând comportamente predominant „masculine”, agresive.În cazul copiilor
străzii, fie că sunt lipsiţi de protecţia familiei, fie că sunt exploataţi de familie, riscul de abuz, sub
toate formele sale, se dovedeşte a fi semnificativ mai ridicat, mai ales că vorbim de forme severe
de abuz. De asemenea, se remarcă faptul că populaţia permanent în stradă este într-o măsură
semnificativ mai mare victima abuzurilor, fie că vorbim de abuz fizic, sexual sau de exploatare.
Neglijarea este mai gravă în cazul familiilor cu un nivel scăzut al veniturilor, care, implicit, oferă
copiilor condiţii de locuit modeste sau improprii; din perspectiva modelului educaţional, se
evidenţiază faptul că gravitatea neglijării corelează pozitiv cu model educaţional hiperpermisiv
sau caracterizat de indiferenţă.
Deşi literatura de specialitate introduce clasificarea abuzurilor în abuz fizic, emoţional şi
sexual, în practică se constată o împletire a diferitelor forme de abuz. Abuzul fizic are şi
consecinţe emoţionale, abuzul sexual este însoţit de efecte fizice şi emoţionale asupra copilului.
De cele mai multe ori întâlnim în practică, la acelaşi copil, două sau mai multe forme de abuz,
una dintre ele fiind dominantă.
În societate se menţine un nivel ridicat de toleranţă atît în rîndul populaţiei, cît şi al
profesioniştilor făţă de fenomenele violenţei, neglijării şi exploatării copiilor. Copiii-victime ale
violenţei, neglijării şi exploatării sînt în continuare revictimizaţi prin intermediul sistemului
justiţiei, mass-media, Internetului.
Nu există o abordare uniformă privind problemele cu care se confruntă copiii ai căror
părinţi, unul sau ambii, sunt plecaţi la muncă peste hotare, locul pe care îl ocupă fenomenul
migraţiei printre cauzele vulnerabilităţii acestor copii, spectrul de servicii necesare pentru
asistenţa copiilor respectivi şi nivelul de specializare a acestor servicii. Complexitatea

38
fenomenului de violenţă, neglijare şi exploatare nu este abordat de un sistem integrat de
prevenire şi combatere, bazat pe un cadru legal şi instituţional coerent şi eficient, deoarece:
1. Lipsesc instrumentele la nivelul naţional privind dezvoltarea şi consolidarea abilităţilor
părinţilor de creştere şi educaţie a copiilor pentru prevenirea violenţei, neglijării şi exploatării
copilului;
2. Lipsesc programe consistente pentru schimbarea atitudinii populaţiei faţă de violenţa asupra
copilului şi alternativele pozitive de educaţie a copiilor;
3. Lipsesc instrumente integrate pentru identificarea, evaluarea, asistenţa, referirea, evidenţa
copiilor-victime şi potenţiale victime ale violenţei, neglijării şi exploatării atât în familie, cât şi în
comunitate;
4. Lipsesc serviciile de prevenire primară, dar şi cele specializate, inclusiv de prevenire
secundară şi terţiară, pentru copiii victime ale violenţei, neglijării şi exploatării, precum şi pentru
abuzatori.
Dezvoltarea de programe destinate prevenirii abandonului şcolar şi integrării / reintegrării
şcolarea copiilor aflaţi în dificultate şi a celor muncesc în stradă poate contribui la limitarea
volumului acestei populaţii. Este util ca aceste programe să aibă o structură flexibilă şi să fie
dezvoltate în sistem integrat, care să ţină cont atât de aspectele educaţionale, dar mai ales de cele
sociale / comunitare. Acest fapt poate sugera lipsa de adaptare a serviciilor la nevoile grupului
ţintă, lipsa de resurse (personal) în cadrul autorităţilor publice, probleme în mecanismele de
referire între diferite autorităţi, lipsa unor proceduri unitare de lucru – toate acestea sunt însă
necesare ca sistemul public de asistenţă socială să funcţioneze cât mai bine. Totodată, modul în
care caracteristicile acestui grup social s-au schimbat, mai ales în ceea ce priveşte consumul de
droguri şi riscurile de sănătate asociate, poate fi martor al unei atitudini preponderent reactive a
autorităților. Este nevoie de o atitudine proactivă, bazată pe crearea/dezvoltarea serviciilor de
intervenție stradală destinate atât copiilor străzii, pe acordarea de servicii integrate, la nivel
social, medical, legal și educațional și, nu în ultimul rând, pe demersuri de identificare a nevoilor
acestui grup social.

39
II. DEMERSUL EXPERIMENTAL AL CERCETĂRII

2.1. Intervenții majore la nivel de stat pentru prevenirea și combaterea


fenomenului “copiii străzii”

În contextul reformării sistemului de protecţie a copilului din Republica Moldova şi


alinierii acestuia la standardele şi angajamentele europene şi internaţionale, în ultimii ani în
Republica Moldova au fost înregistrate o serie de realizări importante. Eforturile sporite s-au
depus pentru realizarea reformei sistemului de îngrijire a copiilor în situaţii de dificultate în baza
Strategiei naţionale şi Planului de acţiuni privind reforma sistemului rezidenţial de îngrijire a
copilului pe anii 2007-2012. Astfel, a fost elaborat cadrul normativ şi instituţional pentru
dezvoltarea serviciilor alternative de tip familial privind îngrijirea copiilor[68]. De asemenea, a
fost creat mecanismul de prevenire a instituţionalizării copiilor. Concomitent, pentru
eficientizarea cadrului de prestare a serviciilor sociale a fost elaborată şi promovată
implementarea
Programului naţional privind crearea sistemului integrat de servicii sociale pentru
perioada anilor 2008-2012 a cărui scop principal a fost prevenirea şi asistenţa primară a
beneficiarilor la nivel de comunitate, referirea şi prestarea serviciilor sociale specializate sau cu
specializare înaltă realizîndu-se doar în cazul în care acestea reies din necesităţile evaluate ale
fiecărui potenţial beneficiar. Aceste două acte de politici reprezintă platforma de promovare a
reformelor în domeniul protecţiei copilului, care pune în evidenţă necesitatea concentrării
eforturilor pe structuri integrate de prevenire şi identificare timpurie a situaţiilor de risc pentru
copii şi respectiv consolidarea capacităţilor de intervenţie şi asistenţă la nivel comunitar, şi,
totodată, dezvoltarea şi implementarea unor mecanisme eficiente de analiză a necesităţilor şi
planificare a activităţilor de dezvoltare a serviciilor sociale pentru copii [68].
Obiectul de intervenţie a Strategiei este dedus din examinarea a trei arii principale de
dezvoltare a politicilor în domeniul protecţiei copilului: reforma sistemului rezidenţial de
îngrijire a copilului, violenţa faţă de copil şi concilierea vieţii de familie cu activitatea
profesională din perspectiva drepturilor copilului[5].
În anul 2007 prin Hotărârea Guvernului nr. 784 a fost aprobată Strategia naţională şi
Planul de acţiuni privind reforma sistemului rezidenţial de îngrijire a copilului, în scopul
racordării cadrului legal şi instituţional de protecţie a copilului la standardele internaţionale. Cu
asistenţa tehnică internaţională şi sprijinul sectorului asociativ eforturile au fost concentrate pe
eliminarea cauzelor instituţionalizării şi pe efectele negative ale instituţionalizării asupra
copiilor. Reforma sistemului rezidenţial de îngrijire a copiilor a prevăzut dezinstituţionalizarea

40
copiilor, pe de o parte, şi prevenirea separării copiilor de mediul familial, pe de altă parte. A fost
intensificată dezvoltarea serviciilor alternative de tip familial, fiind consolidată activitatea
caselor de copiii de tip familial şi dezvoltat serviciul de asistenţă parentală profesionistă. Pe
parcursul anului 2013 au activat 86 case de copii de tip familial în care au fost plasaţi 343 copii,
comparativ cu anul 2007 cînd activau 53 case de copii de tip familial, în care erau plasaţi 241
copii. În aceeaşi perioadă 261 asistenţi parentali profesionişti au fost aprobaţi şi au oferit îngrijire
unui număr de 392 copii, comparativ cu anul 2007 cînd activau 42 asistenţi parentali
profesionişti. Adiţional în acest proces a fost valorificată şi tutela ca formă substitutivă de
îngrijire[5].
Începând cu anul 2009 până în prezent în municipiul Chişinău este realizat proiectul
internaţional „Prevenirea traficului de minori în Republica Moldova şi Ucraina”, finanţat de
administraţia Regiunii Emilia-Romagna şi coordonat de ONG „IBO Italia”. În cadrul acestui
proiect în municipiul Chişinău a fost creat Serviciul de urgenţă socială şi asistenţă stradală.
Scopul funcţionării Serviciului este prevenirea traficului de copii şi a delincvenţei juvenile,
depistarea şi recuperarea copiilor rămaşi fără ocrotire părintească, care vagabondează, practică
cerşitul, comit ilegalităţi. Proiectul va finisa în vara anului 2013. Ţinem să menţionăm că pe
lângă cele 4 centre statale de plasament temporar pentru minori aflate în subordinea Direcţiei
municipale pentru protecţia drepturilor copilului, în municipiu mai funcţionează 9 centre de
plasament nestatale, cu care DMPDC a reuşit să stabilească o relaţie constructivă de colaborare
şi unde copii sunt plasaţi cu îndreptarea Direcţiei [68].
Direcţia Municipală pentru Protecţia Drepturilor Copilului în comun cu Organizaţia
neguvernamentală CCF Moldova – Copil, Comunitate, Familie a demarat în anul 2011 un
proiect, scopul acestuia fiind reorganizarea Centrului municipal specializat pentru copii dintr-un
centru exclusiv de plasament în unul mixt de zi şi de plasament, cu multiple servicii destinate
copiilor de vârstă fragedă. Începând cu anul 2012 în Centru a început deja să funcţioneze servicii
noi – serviciul de zi pentru copii cu dizabilităţi, serviciul de plasament de urgenţă, centrul
maternal pentru mame solitare/minore cu risc de abandon al nounăscutului, grupa creşă pentru
copii cu vârsta între 4 luni şi 3 ani. Prestarea acestor servicii a contribuit mult la prevenirea
abandonului copiilor, oferind familiilor socialmente vulnerabile, mamelor solitare cu copii foarte
mici sau bolnavi posibilitatea de a se încadra în câmpul muncii şi de a se întreţine. La fel, în
parteneriat cu Organizaţia neguvernamentală CCF Moldova – Copil, Comunitate, Familie este
planificată deschiderea unei case comunitare amenajate corespunzător pentru copii cu nevoi
speciale de la Centrul municipal specializat pentru copii, care din diferite motive nu pot fi
reintegraţi în familie[70].

41
O realizare importantă în procesul de dezvoltare a sistemului de protecţie a copilului
rezidă în activitatea comisiilor pentru protecţia copilului aflat în dificultate, în fiecare raion şi
municipiu, ca elemente de bază în procesul de prevenire a plasamentului nejustificat al copiilor
în sistemul de îngrijire rezidenţială. Procesul de dezinstituţionalizare este, în special, susţinut de
organizaţii neguvernamentale, o parte din autorităţile administraţiei publice locale avînd o
atitudine pasivă în promovarea procesului de dezinstituţionalizare şi, respectiv, de dezvoltare a
serviciilor de sprijin familial şi a serviciilor alternative de îngrijire a copiilor separaţi de părinţi.
Totodată, volumul de finanţare pentru menţinerea şi dezvoltarea serviciilor sociale este
insuficient. Procesul de reintegrare a copiilor străzii anterior dezinstituţionalizaţi întâmpină
dificultăţi în aplicarea managementului de caz, în calitate de instrument complex de evaluare,
asistenţă şi monitorizare a copilului [5].
În declarațiile internaționale cu privire la drepturile copilului este stipulat că copii din
cauza imaturității fizice şi psihice, au dreptul de a fi ajutați prin diverse forme/măsuri de
protecție. Aceste măsuri trebuie să includă suportul oferit copiilor din partea tuturor
organizațiilor şi structurilor de la nivel local responsabile de protecția copilului, drept răspuns la
necesitatea de a fortifica cooperarea intersectorială pentru identificarea, evaluarea, referirea,
asistenţa şi monitorizarea copiilor victime şi potenţiale victime ale violenţei, neglijării,
exploatării şi traficului[69].
Mecanismul intersectorial de cooperare prevăzut de Legea nr. 140 privind protecția
specială a copiilor în situație de risc şi a copiilor separaţi de părinți din 14.06.2013, reprezintă un
instrument metodologic pentru profesioniștii responsabili de protecția copiilor (pedagogi,
lucrători medicali, asistenți sociali, polițiști, autorități tutelare și alții) în identificarea, referirea,
asistenţa copiilor în situații de risc şi a celor care suferă de violență, neglijare, exploatare în toate
mediile sociale: familie, şcoală, comunitate [4].
În scopul executării art. 20 din Legea nr.140 din 14 iunie 2013 [12] privind protecţia
specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi a fost aprobată prin
Hotărârea de Guvern nr.270 din 8 aprilie 2014: Instrucțiunile privind mecanismul intersectorial
de cooperare pentru identificarea, evaluarea, referirea, asistența și monitorizarea copiilor victime
și potențiale victime ale violenței, neglijării, exploatării, traficului. Procedura de asigurare a
măsurilor urgente de protecție a copilului ce practică vagabondajul, în cazul existenței
pericolului iminent pentru viața și sănătatea sa, autoritatea tutelară este instituția de protecție a
copilului și urmărește respectarea drepturilor copilului. Astfel, conform Convenției cu privire la
drepturile copilului, autoritățile publice sunt obligate să:

42
1. asigure protecție copilului în mediu familial prin intermediul unor proceduri eficiente pentru
stabilirea de programe sociale care să asigure sprijinul necesar copilului şi familiei acestuia
(art.19);
2. asigure protecție alternativă pentru copilul care este, temporar ori permanent, lipsit de mediul
său familial sau care, pentru protejarea intereselor sale, nu poate fi lăsat în acest mediu (art. 20).
În caz, dacă viața și sănătatea copilului este în pericol iminent, se aplică măsuri urgente de
protecție: PLASAMENTUL DE URGENȚĂ. În conformitate cu prevederile Instrucțiunilor
privind mecanismul intersectorial, plasamentul de urgență este plasamentul copilului a cărui
viața sau sănătatea sunt în pericol iminent, indiferent de mediul în care acesta se află, pentru o
perioadă de până la 72 ore. Autoritatea tutelară locală emite dispoziţia privind plasamentul de
urgenţă al copilului şi informează în acest sens autoritatea tutelară teritorială în a cărei rază este
locul de plasament al copilului în cazul luării copilului de la părinţi sau în cazul lipsei părinţilor
în momentul identificării copilului (valabil pentru copiii străzii) [12].
Ținând cont de interesul superior al copilului, acesta poate fi plasat de urgenţă în:
- familia rudelor sau a altor persoane cu care a stabilit relaţii apropiate (vecini, prieteni de familie
etc.) şi care doresc să primească/să ţină copilul pentru a-l creşte şi educa în familia lor, în baza
cererii scrise a acestora, pornind de la necesitatea asigurării stabilităţii şi continuităţii în
îngrijirea, creşterea şi educaţia copilului, ţinând cont de identitatea sa etnică, religioasă, culturală
şi lingvistică;
- servicii de plasament de tip familial;
- servicii de plasament de tip rezidenţial.[3]
Copilul separat de părinţi poate fi plasat de urgenţă pe un termen de până la 72 de ore, cu
posibilitatea prelungirii termenului de plasament până la 45 de zile, perioadă în care se
efectuează evaluarea complexă a situaţiei copilului. În momentul realizării plasamentului de
urgență, specialiștii care sunt implicați (primarul, specialistul în protecția copilului/asistentul
social comunitar, medicul, angajatul poliției) trebuie să acorde o deosebită atenție copilului, în
așa mod încât procesul de separare a copilului de părinți/persoanele în grija cărora acesta se află,
să fie mai puțin traumatizantă. Se recomandă, ca specialistul, care inspiră copilului mai multă
încredere, să pregătească copilul pentru transfer, să-i explice copilului care sunt motivele luării
deciziei de plasarea urgentă, ce acțiuni urmează să fie întreprinse, unde va fi plasat și să ofere
unele informații despre locul plasării. Este foarte important, de atras atenție la emoțiile/reacțiile
copilului la separare și de oferit suport emoțional, luându-se în considerare că copilul se
întristează în situații de separare.[3]
Ordonanța de protecție (Vezi Anexa 1) reprezintă un act legal prin care instanța de
judecată aplică măsuri de protecție a victimei (minorul vagabond în cazul studiului nostru) și se
43
adoptă în cazul constatării de către instanța de judecată a cazului de violență în familie care pune
în pericol viața, integritatea fizică și/sau psihică a copilului – victimă. Depunerea cererii către
instanță de judecată o realizează Autoritatea Tutelară Locală, și informarea agresorului,
supravegherea îndeplinirii măsurilor de protecție stabilite de instanță de judecată este în
competența organelor de drept, organelor de asistență și altor organe, după caz.
Procedura de solicitare a efectuării examinărilor specializate în cazurile de violență,
neglijare, exploatare, trafic al copilului. Conform procedurii date, efectuarea examinărilor
specializate în cazurile de violență, neglijare, exploatare, trafic al copilului se referă la
următoarele: examinarea medico-legală; examinarea psihiatrico-legală; evaluarea psihologică.
Expertiza judiciară este o activitate ştiinţifico-practică şi constă în efectuarea de către expert, în
scopul aflării adevărului, a unor cercetări privind obiectele materiale, organismul uman,
fenomenele şi procesele ce ar putea conţine informaţii importante despre circumstanţele cauzelor
examinate de organele de urmărire penală şi de instanţa judecătorească. Expertiza judiciară se
efectuează de către experţii instituţiilor specializate de stat din sistemul: Ministerului Justiţiei,
Ministerului Sănătăţii, subdiviziunile tehnico-criminalistice operative sau de expertiză judiciară
ale Ministerului Afacerilor Interne, subdiviziunile tehnico-criminalistice operative sau de
expertiză judiciară ale Centrului Naţional Anticorupţie, subdiviziunile tehnico-criminalistice
operative sau de expertiză judiciară ale Ministerului Apărării subdiviziunile tehnico-
criminalistice operative sau de expertiză judiciară ale Serviciului de Informaţii şi Securitate,
precum şi de către alte persoane competente, desemnate de ofiţerul de urmărire penală, de
procuror sau de instanţa judecătorească [50, p. 75-76].
Expertiza medico-legală se efectuează de către Centrul de Medicină Legală de pe lângă
Ministerul Sănătăţii, în baza regulamentului aprobat de Guvern.[12]
Expertiza psihiatrico-legală se efectuează în unităţile medico-sanitare din sistemul
Ministerului Sănătăţii.[12]
Examinarea/ Expertiza medico-legală este efectuată de către Serviciul medico-legal din
republică, reprezentat de Centrul de Medicină Legală în componența căruia intră secții
teritoriale, amplasate în toate centrele raionale și municipiile republicii. Fiecare secție este pusă
în serviciul inspectoratelor de poliție, procuraturilor, instanțelor de judecată și populației din
unitatea teritorial-administrativă. În cadrul acestor secții teritoriale pot fi examinate atât
persoanele (inclusive copiii), cât si documentația medicală a acestora.[12]
În cazul copiilor străzii victime ale violenței, neglijenței, exploatării și traficului
examinarea/ expertiza medico- legală are menirea de a confirma leziunile corporale suferite de
copil, a le aprecia gravitatea vătămării și a contribui la stabilirea circumstanțelor faptei prin
intermediul concluziilor sale, menționate în Raportul de examinare medico-legală. Examinările
44
medico-legale ale gravităţii vătămării corporale a copilului victimă a violenței, neglijenței,
exploatării și traficului – de asemenea și examinările psihiatrico-legale se efectuează la
solicitarea în scris a:
- organelor de drept (procuratura, poliţia, instanţa de judecată),
- precum şi la cererea persoanei interesate (părinte, tutore/curator, reprezentant legal,
avocat)[12].
Evaluarea psihologică este necesară în cazul în care se suspectă sau s-a confirmat că
copilul este supus violenţei, neglijării, exploatării şi traficului, autoritatea tutelară locală, poate
solicita efectuarea raportului de evaluare psihologică, în vederea constatării existenţei
semnelor/consecinţelor violenţei, neglijării, traficului şi exploatării de către psihologi cu
specializare şi experienţă în domeniu. Raportul este utilizat de către echipa multidisciplinară în
calitate de suport pentru identificarea soluţiilor optime pentru copil. De asemenea evaluarea
psihologică poate fi efectuată pentru a preveni posibilele declaraţii false – în caz de conflict
intrafamilial, tulburările psihice (ale copilului), urmărirea unor avantaje sau a răzbunării,
sugestibilitatea copiilor, greutatea de a distinge între imaginar şi real în cazul copiilor mici,
limitele memoriei sau mecanismele de apărare ce intervin sunt tot atâtea piedici ce trebuie
depăşite pentru a realiza o evaluare corectă.[12]
Succesul activităţii Direcţiei Municipale pentru Protecţia Drepturilor Copilului depinde în
totalitate de calitatea organizării lucrului subdiviziunilor acesteia, de cooperarea intersectorială şi
consolidarea parteneriatelor cu prestatorii de servicii privaţi, care îşi desfăşoară activitatea în
domeniul protecţiei copilului şi a familiei. Astfel, pentru realizarea scopurilor şi priorităţilor
propuse, DMPDC monitorizează activitatea subdiviziunilor sale şi colaborează activ practic cu
toate organizaţiile neguvernamentale naţionale şi internaţionale, care activează în domeniul
protecţiei copilului şi a familiei pe teritoriul municipiului, dar şi în republică. În vederea
eficientizării colaborării şi reglementării rolului fiecăruia în acest proces, DMPDC a semnat
acorduri de colaborare cu mai mulţi parteneri: Asociaţia obştească „Keystone Human Services
International Moldova Association”; A.O. „Lumos Foundation Moldova”; Organizaţia
neguvernamentală CCF Moldova – Copil, Comunitate, Familie; Filiala din Moldova a Fundaţiei
internaţionale de binefacere „Oameni generoşi”; Asociaţia obştească „Centru de Servicii Sociale
pentru Copii şi Familie”; Misiunea Socială „Diaconia”; A.O. „Curcubeul Speranţei”; Fundaţia
„Don Bosco”; Organizaţia Internaţională pentru Migraţie ş.a.[51, p. 148]
Fondul de Investiții Sociale din Moldova (FISM) prin intermediul Programului
„Dezvoltarea Socială a Copiilor în Situație de Risc’’, și-a propus să testeze funcționarea
serviciilor de asistență socială bazate pe comunitate. Microproiectele susținute financiar de către
FISM au un caracter inovativ, se bazează pe inițitiva socială și sunt iplementate la solicitarea
45
comunității. Importanța lor consistă în reintegrarea și reabilitarea socială a copiilor din familiile
socialmente vulnerabile, precum și a copiilor cu restricții funcționale și cu insucces școlar.
Scopul urmărit este promovarea unor noi politici sociale bazate pe comunitate, sensibilizarea
opiniei publice la problemele existente în domeniul protecției sociale. Proiectele FISM sunt
posibile datorită colaborării eficiente dintre diferite ministere și departamente, organizații
internaționale, printre care Agenția Suedeză pentru Dezvoltare Internațională (SIDA),
Departamentul pentru Dezvoltare Internațională a Guvernului Regatului Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord (DFID), Fundația Soros, UNICEF, Every Child etc. Merită atenție parteneriatul
stabil între APL, OSC, comunitate. Primăriile oferă localul și acoperă integral costurile
operaționale, ONG- urile de cele mai dese ori implementează proiectele, iar comunitatea vine cu
partea ei de contribuție, care constituie 3% din costul proiectului. FISM prin intermediul
proiectelor a creat 24 de centre ce prestează servicii sociale bazate pe comunitate: centre pentru
copii cu restricții funcționale fizice și mentale; centre pentru copii în situații de risc; centre cu
programe mixte [59, p. 251].
În cadrul acestor acorduri, cu susţinerea partenerilor neguvernamentali, în municipiul
Chişinău s-a reuşit ridicarea nivelului de calitate a serviciilor existente de zi şi de plasament
destinate copiilor, mamelor minore, mamelor solitare, copiilor cu dizabilităţi, tinerilor în
perioada postinstituţională, familiilor în dificultate, au fost create condiţii favorabile pentru
dezvoltarea serviciilor de tip familial şi apariţia noilor servicii.
Pentru Republica Moldova orientarea accentuată pe programe, proiecte, strategii de
acţiune, în care ponderea serviciilor creative, inovative să fie în creştere. În planul politicilor
sociale, în locul abordării instituţionale standardizată naţional trebuie să fie încurajată iniţiativa
pluralităţii unor experimente sustenabile de dezvoltare comunitară, învăţarea unor principii
eficiente de construcţie instituţională, comunitară şi familială. Descentralizarea, care presupune
că autorităţile publice locale preiau responsabilitatea unor programe, proiecte de prevenire şi
soluţionare a problemelor sociale, cu toate consecinţele. Datorită acestui proces de deschidere
către inovaţie socială, apare inevitabil o diferenţiere de dezvoltare zonală. Chiar și în prezent
sunt comunităţi care au asimilat rapid, organic, principiile inovative ale dezvoltării sociale, prin
iniţiative eficiente de tip constructiv, durabile în timp (Vezi Capitolul 2, paragraful 2.3.)
Diferenţierile sunt determinate de trei factori distincţi: 1. resursele financiare disponibile;
2. voinţa politică; 3. capacitatea profesională (esențială în acest traseu de schimbare structurală).
Aceasta din urmă este susţinută de variabile-cheie: iniţiativa individuală şi colectivă,
creativitatea, raţionalitatea şi sustenabilitatea proiectelor.
Inerţia inacţiunii celor mulţi aflaţi în dificultate se transmite sistemului de asistenţă
socială, care se dezagregă treptat, în lipsa unor politici active guvernamentale. De aceea,
46
regândirea întregului sistem de asistenţă socială de către specialiştii din domeniu, în perspectiva
acestor cerinţe, este absolut imperioasă, în actualul context. În acelaşi timp, o raţionalizare a
ajutoarelor din asistenţă socială nu se poate face decât într-un context mai larg al politicilor
structurate din sfera protecţiei sociale şi cu specialişti în domeniu.
Creşterea performanţei şi calităţii serviciilor de asistenţă socială, în condiţiile unui buget
auster, se poate realiza doar cu resurse umane calificate, de natură a asigura un trai decent
beneficiarilor săi. De aceea, variabila-cheie în reformele din sistemul de asistenţă socială, prezent
în multe din ţările occidentale, se referă la politici sociale de calitate, politici active în domeniul
ocupaţional şi strategii de suport eficiente la nivel comunitar.Aceste cerinţe solicită rapid
popularea instituţiilor de profil cu specialişti pe măsură. Fragmentarea reţelelor instituţionale şi
comunitare de suport prin presiuni de tot felul, venite sub forme dintre cele mai diferite în
perioade de criză, afectează grav atât solidaritatea socială a grupurilor defavorizate, cât şi
siguranţa dată de sentimentul de apartenenţă la o comunitate, situaţii atât de necesare în perioade
limită, ca cele de criză.

2.2. Integrarea copiilor străzii în acțiuni de protecție socială și susținere


psihoterapeutică

Conform Legii Nr. 140 din 14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în
situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi [12] articolul 11, referitor la plasamentul de
urgenţă, autoritatea tutelară locală emite dispoziţia privind plasamentul de urgenţă al copilului şi
informează în acest sens autoritatea tutelară teritorială în a cărei rază este locul de plasament al
copilului în cazul luării copilului de la părinţi în condiţiile art. 10 alin. (1) sau în cazul lipsei
părinţilor în momentul identificării copilului în situaţiile de risc. Ţinînd cont de interesul superior
al copilului, acesta poate fi plasat de urgenţă în:
a) familia rudelor sau a altor persoane cu care a stabilit relaţii apropiate (vecini, prieteni de
familie etc.) şi care doresc să primească/să ţină copilul pentru a-l creşte şi educa în familia lor, în
baza cererii scrise a acestora;
b) servicii de plasament de tip familial;
c) servicii de plasament de tip rezidenţial.
Copilul separat de părinţi poate fi plasat de urgenţă pe un termen de pînă la 72 de ore, cu
posibilitatea prelungirii termenului de plasament până la 45 de zile, perioadă în care se
efectuează evaluarea complexă a situaţiei copilului.
Articolul 12 al Legii Nr. 140 din 14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi
în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi [12] stipulează că plasamentul planificat al

47
copilului se efectuează conform dispoziţiei autorităţii tutelare teritoriale, cu avizul autorităţii
tutelare locale şi numai în baza avizului pozitiv al Comisiei pentru protecţia copilului aflat în
dificultate, modul de organizare şi funcţionare a căreia este aprobat de Guvern. Copiii pot fi
plasaţi în:
a) serviciul de tutelă/curatelă;
b) serviciul de plasament de tip familial (casă de copii de tip familial, asistenţă parentală
profesionistă);
c) serviciul de plasament de tip rezidenţial (casă comunitară, centru de plasament temporar, alt
tip de instituţie rezidenţială).
În cazul copiilor străzii ai căror părinţi sunt plecaţi peste hotare, autoritatea tutelară locală
dispune efectuarea evaluării situaţiei copilului de către specialistul în protecţia drepturilor
copilului în termen de pînă la 30 de zile, iar în lipsa acestuia – de către asistentul social
comunitar, şi emite, cu consimţămîntul părinţilor/unicului părinte, dispoziţia de instituire a
tutelei/curatelei conform prevederilor legislaţiei dacă în urma evaluării iniţiale se constată că
condiţiile de creştere şi educaţie a copilului sînt adecvate.1
Articolul 18 al Legii Nr. 140 din 14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în
situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi [12] prevede că evidenţa copiilor separaţi de
părinţi se ţine de către:
a) autoritatea tutelară locală care a dispus plasamentul de urgenţă sau instituirea tutelei/curatelei
asupra copiilor ai căror părinţi sînt plecaţi peste hotare;
b) autoritatea tutelară teritorială care a emis dispoziţia de plasament planificat;
c) autoritatea centrală pentru protecţia copilului, pe baza datelor prezentate de autorităţile tutelare
teritoriale.
Autorităţile tutelare locale şi cele teritoriale din diferite unităţi administrativ-teritoriale
sînt obligate să coopereze în domeniul protecţiei copilului prin obţinerea şi transmiterea
informaţiilor şi a documentelor necesare pentru identificarea, evaluarea, acordarea asistenţei şi
stabilirea statutului copiilor. Autorităţile tutelare sunt obligate să respecte temenele şi procedurile
în procesul de identificare, luare în evidenţă, plasament, stabilire a statutului, monitorizare a
situaţiei copiilor şi de prezentare a informaţiei autorităţilor de resort conform prevederilor
prezentei legi, ale regulamentului de activitate aprobat de Guvern şi ale altor acte normative.2

1
Părinţii/unicul părinte care pleacă peste hotare pe un termen mai mare de 3 luni şi ai căror copii rămîn în Republica
Moldova urmează să informeze în prealabil autoritatea tutelară locală despre persoana în grija căreia rămîn copiii
[12].
2
În caz de nerespectare a termenelor şi procedurilor prevăzute de legislaţie, persoanele responsabile pot fi trase la
răspundere în condiţiile legii [12].
48
Sunt pasibile de răspundere următoarele acţiuni/inacţiuni ale autorităţilor, instituţiilor sau
persoanelor responsabile [12]:
a) nerespectarea condiţiilor legale de recepţionare şi înregistrare a sesizărilor privind copiii aflaţi
în situaţie de risc;
b) încălcarea fără motive întemeiate a termenului stabilit de lege pentru iniţierea sau desfăşurarea
procedurii de evaluare iniţială a situaţiei copilului şi de stabilire a statutului acestuia ori de
(re)integrare a acestuia în familie;
c) asistenţa sau monitorizarea necorespunzătoare a copiilor aflaţi în situaţie de risc, a copiilor
rămaşi temporar fără ocrotire părintească sau a copiilor rămaşi fără ocrotire părintească;
d) tergiversarea fără motive întemeiate a prezentării către autoritatea centrală pentru protecţia
copilului a informaţiei despre copiii separaţi de părinţi, copiii rămaşi temporar fără ocrotire
părintească şi copiii rămaşi fără ocrotire părintească;
e) neasigurarea controlului asupra condiţiilor de întreţinere, educaţie şi instruire în familie a
copiilor aflaţi în situaţie de risc care sînt în evidenţă, precum şi a copiilor aflaţi în plasament;
f) plasarea neîntemeiată sau cu încălcarea condiţiilor stabilite de lege în serviciul de plasament
de tip rezidenţial a copilului separat de părinţi, a celui rămas temporar fără ocrotire părintească
sau a celui rămas fără ocrotire părintească;
g) încălcarea fără motive întemeiate a termenului prevăzut de legislaţie pentru sesizarea
autorităţii tutelare privind copiii aflaţi în situaţie de risc;
h) neîndeplinirea, fără motive întemeiate, de către părinţi, de către persoanele care îi înlocuiesc
sau de către persoanele în grija cărora copiii se află potrivit legii a dispoziţiilor legitime ale
autorităţii tutelare în scopul asigurării respectării drepturilor şi intereselor copiilor;
i) neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către părinţi sau de către persoanele care
îi înlocuiesc a obligaţiilor părinteşti, dacă aceasta a determinat plasamentul de urgenţă al
copilului;
j) eschivarea sub orice formă a părinţilor sau a persoanelor care îi înlocuiesc de la procesul de
reintegrare a copilului în familie;
k) aflarea copilului în pericol iminent din cauza lipsei de supraveghere din partea părinţilor, a
reprezentanţilor legali sau a altor persoane în grija cărora acesta se află [12].
Legea Nr. 140 din 14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de
risc şi a copiilor separaţi de părinţi stipulează că prejudiciul material sau cel moral cauzat
copilului de către persoane fizice sau juridice urmează a fi reparat în modul stabilit de lege [12].
Dar este oare valabil pentru realitatea statului moldovenesc?

49
Până acum am prezentat, în linii succinte cadrul normativ de protecție socială a copiilor
stradali, în continuare vom descrie instrumentele de integrare socio- familială a copiilor aflați în
risc, reliefând politicile de asistență socială în Republica Moldova:
Serviciul Asistență Parentală Profesionistă (APP) reprezintă o formă de protecţie a
copilului şi familiei în dificultate, care constă în plasarea temporară a copilului lipsit de îngrijire
părintească cu o persoană sau într-o familie care întruneşte cerinţele de ordin material şi
garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului. Acest serviciu în R. Moldova a
fost dezvoltat de EveryChild în colaborare cu APL din mai multe raioane, în 2007 fiind
reglementat la nivel naţional prin hotărâre de Guvern ( HG.nr. 1361, 07.12.2007).
Obiectivele Serviciului APP sunt: asigurarea îngrijirii şi creşterii copilului în condiţiile
unui mediu familial substitutiv; întreţinerea, îngrijirea şi dezvoltarea copilului aflat în dificultate
în corespundere cu particularităţile de vârstă, individuale şi cu standardele minime de calitate;
facilitarea socializării şi (re)integrării copilului în familia biologică, extinsă sau adoptatoare şi în
comunitate; monitorizarea situaţiei copilului în perioada pre- şi post-(re)integrare.
Serviciul APP este bazat pe respectarea următoarelor principii: respectarea interesului
superior al copilului; respectarea dreptului copilului de a creşte şi de a se educa în familie;
respectarea identităţii copilului; menţinerea legăturilor cu familia biologică a copilului;
menţinerea fraţilor şi surorilor împreună; respectarea opiniei copilului; non-discriminare;
interdisciplinaritate şi multidisciplinaritate; abordare individualizată; accesul la servicii de
calitate [72].
Serviciul Casa de Copii de Tip Familie (CCTF) are ca menire protecţia copilului
vagabond orfan sau rămas fără ocrotire părintească, socializarea şi, după caz, (re)integrarea
acestuia în familia biologică, extinsă sau adoptatoare.
Obiectivele generale ale serviciului sunt: îngrijirea şi creşterea copilului în condiţiile unui
mediu familial substitutiv, conform standardelor de calitate; asigurarea dezvoltării copilului
plasat în CCTF corespunzător particularităţilor lui de personalitate şi de vârstă; facilitarea, în caz
de posibilitate, a (re)integrării copilului în familia biologică, extinsă sau adoptatoare; facilitarea
socializării copiilor şi pregătirea lor pentru viaţa independentă la atingerea vârstei majoratului.
În toate CCTF sunt angajaţi câte 1 părinte-educator. CCTF este finanţat de la bugetul CR, astfel
serviciile de plasament temporar pot fi accesate de beneficiarii din tot raionul. Beneficiarii
serviciului sunt copiii cuprinşi între vârsta de 0-14 ani, care corespund următoarelor criterii:
copil a cărui familie se află în imposibilitatea de a-şi exercita îndatoririle părinteşti; copil a cărui
securitate, integritate fizică şi psihică, şi educaţie sunt în pericol în mediul său de viaţă; copil
aflat într-o situaţie care impune tutela, dar aceasta nu poate fi instituită. Admiterea copiilor în
CCTF este efectuată prin decizia CPCD şi avizul autorităţii tutelare. Ieşirea beneficiarului din
50
serviciu se face în cazul în care este posibilă (re)integrarea copilului în familia biologică / extinsă
sau sub o altă formă de protecţie (tutelă, adopţie). Evaluarea a demonstrat că, deşi CCTF este un
serviciu pozitiv în comparaţie cu formele rezidenţiale de îngrijire a copiilor, în prestarea acestuia
există şi unele dificultăţi:
· În majoritatea cazurilor evaluarea solicitantului la postul de părinte-educator este superficială,
este efectuată formal, în termen scurt, fapt ce poate influenţa calitatea serviciilor prestate copiilor
în CCTF;
· Numărul mare de copii aflaţi în plasament nu oferă o tratare individualizată a fiecărui copil,
copiii fiind, deseori, trataţi ca o masă colectivă.
· Monitorizarea plasamentelor este, deseori, una formală, sau chiar inexistentă;
· Plasamentele sunt, de regulă, de lungă durată şi deseori când copiii ajung la majorat sunt puşi în
situaţia de a părăsi această casă, fără să aibă unde pleca şi cu foarte puţin suport din partea
autorităţilor locale [72].
Psihoterapia copilului străzii este un proces complex, ce include sesiuni de psihoterapie
individuală şi de grup, implicând atât copilul, cât şi familia acestuia. Aceste sesiuni se ce ntrează
pe ameliorarea simptomelor emoţionale, cognitive şi relaţionale. Acestea sunt individualizate în
funcţie de problemele specifice şi urmăreşte atât psihoterapia sau consilierea copilului aflat în
situaţie de abuz și neglijare, cât şi reabilitarea capacităţii parentale şi îmbunătăţirea relaţiilor
copilului cu familia, prin consilierea şi educarea părinţilor în asumarea rolului pe care îl au în
dezvoltarea copilului. Programul include modalităţi diferite de intervenţie: psihoterapie
individuală, de grup şi de familie, această combinaţie servind cel mai bine nevoilor copilului.
Terapia individuală este importantă pentru ameliorarea simptomatologiei emoţionale a copilului,
consecinţă a experienţelor traumatice [28, p. 193].
Terapia de grup, combinată cu cea individuală, ajută copiii care au suferit o formă de
abuz și neglijare. Integrarea în grup se face după o serie de şedinţe de psihoterapie individuală,
timp în care se construieşte relaţia terapeutică şi este pregătit copilul pentru terapia de grup. O
atenţie deosebită este acordată problemelor emoţionale şi nivelului de dezvoltare socială a
copilului. Dar abuzul nu este problema exclusivă a copilului, ci a întregii familii. Implicarea
familiei pe durata terapiei este crucială pentru progresul şi rezultatele copilului, aceasta
sprijinindu-l în procesul terapeutic şi oferindu-i un mediu securizant. O familie disfuncţională are
nevoie de terapie pentru a fi ajutată să-şi restructureze graniţele sau să îmbunătăţească modul de
comunicare şi modelul educaţional. Unii părinţi au nevoie ei înşişi de psihoterapie, pentru a fi
ajutaţi să îşi rezolve problemele proprii, care le pot afecta capacitatea de a-şi susţine copilul.
Dezvoltarea abilităţilor parentale va oferi părinţilor posibilitatea de a gestiona comportamentele
copilului [27, p. 144].
51
Intervenţia psihoterapeutică în cazul copiilor străzii abuzaţi și neglijaţi este ghidată de
următoarele principii [27, p. 151] :
1. Prioritatea principală o reprezintă asigurarea securităţii şi stabilităţi copilului şi a familiei
acestuia;
2. Este esenţială realizarea unui “pod relaţional” triadic între terapeut, copil şi părinte sau
persoana în grija căreia se află copilul;
3. Diagnosticul, planul de intervenţie şi monitorizarea rezultatelor acesteia sunt relaţionale, fiind
organizate în funcţie de nevoile, resursele şi scopurile copilului şi ale părintelui.
4. Diagnosticul, planul de intervenţie şi monitorizarea rezultatelor sunt întotdeauna bazate pe
punctele tari (factorii de rezilienţă) ale copilului, respectiv ale părintelui.
5. Toate fazele intervenţiei au ca scop dezvoltarea abilităţilor de autoreglare: emoţională,
cognitivă (atenţie, memorie, luare de decizii), a conştiinţei şi motivaţiei (eliminarea stărilor
disociative), somatică.
Programul de intervenţie psihoterapeutică se bazează pe anumite condiții [19, p. 47-48]:
- Înţelegerea aprofundată a copilului şi a mediului său familial şi social. Fiecare copil are o
istorie unică, un nivel unic de dezvoltare psihică. Diverşii factori proveniţi din familie şi din
mediul social trebuie luaţi în considerare, fiind o bază pentru identificarea celor mai eficace
metode de intervenţie. Indiferent de istoricul copilului, ameliorarea simptomelor cauzate de abuz
reprezintă obiectivul central al intervenţiei. Este necesară implicarea familiei în terapie, pentru ca
părinţii să fie instruiţi privind modalităţile de sprijinire a copilului în procesul terapeutic şi pentru
crearea şi menţinerea unui mediu securizant pentru acesta.
- Relaţia terapeutică. Abuzul şi neglijarea sunt, de cele mai multe ori, asociate cu disfuncţii de
relaţionare în cadrul familiei, copilul prezentând deseori tulburări de ataşament. De aceea, este
important ca psihoterapeutul să creeze o bună relaţie terapeutică atât cu copilul, cât şi cu părinţii
acestuia. O bună relaţie terapeutică ajută copilul să-şi recreeze imaginea despre adevăr, siguranţă
şi control, să-şi restabilească graniţele şi să dezvolte un ataşament mai puternic. În acelaşi timp,
psihoterapeutul trebuie să fie capabil de a respecta nevoia de control a copilului şi limitele
acestuia. În cazul în care i se încalcă limitele emoţionale sau cognitive, copilul poate deveni
agitat, se poate retrage sau poate manifesta rezistenţă. Invers, dacă terapeutul este prea
nondirectiv sau evită analiza traumei suferite de copil, acesta poate considera că nu este suficient
de implicat emoţional sau se poate simţi copleşit de situaţie. Terapeutul trebuie să găsească
echilibrul între grijă şi obiectivitate, între oferirea de suport şi prelucrarea traumei.
- Calităţile psihoterapeutului. Sentimentele de siguranţă ale copilului sunt generate de
comportamentele terapeutului, care trebuie să fie non-intruziv, stabil, onest şi să stabilească clar

52
limitele de confidenţialitate. A avea posibilitatea de a interacţiona regulat cu un adult care îl
ascultă şi îl înţelege poate fi o experienţă nouă şi deosebită pentru un copil abuzat.
- Utilizarea jocului şi a umorului în cadrul sesiunilor psihoterapeutice este foarte importantă,
deoarece dezvăluie faptul că terapeutul se bucură de relaţia cu minorul neglijat. Chiar dacă au
suferit o traumă, copiii au o uimitoare capacitate de a se juca, a se angaja în jocuri împreună cu
terapeutul şi cu ceilalţi copii, pe parcursul psihoterapiei de grup.
- Mediul sigur şi securizant. Psihoterapia copilului abuzat și neglijat trebuie să se desfăşoare într-
un mediu sigur, securizant pentru acesta. Este important ca psihoterapeutul să lucreze şi cu
părintele protector, pentru a creşte sprijinul şi siguranţa la domiciliul copilului, de a reduce riscul
de apariţie a unui nou abuz. O familie suportivă poate ajuta copilul abuzat să aibă progrese mai
rapide în terapie.
Includerea copilului în programul de intervenţie psihoterapeutică se realizează după
încheierea procesului de evaluare psihologică, identificarea principalelor simptome şi a
eventualelor riscuri ce necesită atenţie imediată.
A ajuta copilul în depăşirea dificultăţilor emoţionale şi comportamentale presupune
identificarea factorilor specifici ce contribuie la apariţia acestor probleme şi înţelegerea modului
de acţiune al acestora. Cauzalitatea multiplă a tulburărilor de comportament presupune
proiectarea de abordări şi acţiuni diverse în demersul de rezolvare al acestora. În practica
intervenţiei se pot distinge [34, p. 101]:
• Abordarea biologică ce se centrează pe intervenţia farmacologică în a reduce, de exemplu,
anxietatea sau a reprima comportamentul agresiv;
• Abordarea socială accentuează importanţa unui mediu de viaţă natural, de calitate, dar şi nevoia
persoanelor cu dificultăţi de a fi tratate cu respect şi demnitate, de a le oferi o mare autonomie în
mediul lor de viaţă;
• Abordarea educaţională subliniază importanţa dezvoltării a deprinderilor precum şi a
experienţei personale;
• Abordarea psihologică vizează diminuarea/eludarea stărilor psihice conflictuale, a
sentimentelor de inferioritate şi a sensibilităţii exagerate dar şi consolidarea trăsăturilor pozitive
de personalitate.
Una din modalităţile fundamentale de intervenţie în cazul persoanelor cu nevoi speciale
este terapia comportamentală. Ea porneşte de la constatarea că stimuli pozitivi (recompensele)
întăresc comportamentul, în timp ce stimuli negativi (sancţiunile) îl reduc sau îl anihilează.
Acordarea unei recompense mici imediat după comportamentul dezirabil, îl va întări în mod
eficient; utilizarea unei recompense/pedepse consistente, dar îndepărtată în timp, este mai puţin
eficientă.
53
Aplicarea teoriilor moderne ale învăţării la terapia manifestărilor nevrotice determină trei
procedee importante de intervenţie [62, p. 349]:
• Condiţionarea aversivă. Ea are unele puncte comune cu pedeapsa. Atunci când subiectul ajunge
la un răspun neadaptativ, i se aplică un stimul nociv în vederea oferirii de către subiect a unui
comportament dezirabil şi a evitării pedepsei.
• Practica negativă. Procedeul constă din faptul că manifestările comportamentale neadaptative
pot fi inhibate sau chiar anihilate prin determinarea subiectul să le producă până la epuizare.
După o perioadă de timp, comportamentul va dispare sau se va produce ocazional.
• Provocarea unor sentimente negative. Subiectul va învăţa să asocieze situaţiile de tip anxios cu
trăirile plăcute care, cu timpul, devin dominante şi care vor modifica atitudinea şi răspunsul
subiectului la diverşi stimuli.
Desfășurarea programului terapeutic este strict necesară și indicată copiilor stradali cu un
comportament agresiv și cu dificultăți de relaționare și integrare. Opțiunea trebuie să fie pentru
un număr mic de copii, reieșind din considerația că un grup mai mare ar fi dificil de organizat și
stăpânit. Este recomandabil de a se lucra într-o echipă formată de doi consilieri, de sexe diferite,
ceea ce asigură o eficiență crescută a activității de optimizare personală și facilitează proiecțiile
parentale, permițând lucrul asupra problemelor emoționale determinate de interacțiunile
deficitare parental-filiale.
Obiectivele generale ale ședințelor de susținere psihoterapeutică în cazul copiilor străzii
trebuie să vizeze:
- scăderea agresivității;
- creșterea capacităților de relaționare și integrare socială;
- conștientizarea și valorizarea de sine;
- exprimarea nevoilor pe fondul creării unui mediu care să ofere suport afectiv.
Sesiunile de inițiere trebuie să urmărească deblocarea și motivarea copiilor pentru
experiența de grup, precum și crearea unui climat securizant prin asigurarea cunoașterii și
intercunoașterii. Specialiștii precum Creţu T.[18], Filipoi S.[21], Greene R. W.[23], Perciun
N.[35], Perjan C., Verdeş A. [36]:
• „Exercițiul numelui” – prin joc, se realizează detensionarea, eliminarea inhibițiilor și
familiarizarea cu ceilalți;
• „Salutul” – experimentarea diferitelor forme de salut între copii, duce la relaționarea strânsă cu
ceilalți, constientizarea propriilor trăiri, observarea reacțiilor celorlalți, exersarea capacităților
cognitiv-comunicaționale empatice;

54
• „Reporterul” - încercând să afle informații unii despre alții, copiii creează un climat securizant
și deschis, constatând că sunt acceptați de către grup în mod necondiționat, acest lucru generând
creșterea încrederii în forțele proprii și a imaginii de sine
Sesiunile următoare de suport psihoterapeutic ar fi necesar să se bizuie pe tehnici centrate pe
exprimarea „aici și acum” a trăirilor, emoțiilor și sentimentelor, pe descoperirea unor noi
modalități de răspuns prin observarea celorlalți. Exemple de metode și procedee:
• „Dans” – terapia prin dans și mișcare conferă prilejul copiilor de a se mișca și dansa liber,
realizând comunicarea senzorială, descărcarea tensiunilor, reenergizarea organismului,
stimularea expresivității corporale și armonizarea mișcărilor;
• „Ariciul” – jocul de rol facilitează exersarea empatiei, copii reușind să identifice trăirile
partenerului și să vină în întâmpinarea lor în mod adecvat. Totodată, are loc conștientizarea
propriilor trăiri afective și reacții comportamentale în situațiile provocative;
• „Confruntarea cu o situație dificilă” – prin punerea într-o situație frustrantă, determinată de
excluderea din grup, copii proiectează propriul mod de a acționa – stări afectiv-motivaționale,
trăsături caracteriale, iar prin conștientizarea propriilor comportamente, apare un proces de
evaluare, de învățare și descoperire de noi modalități de acțiune;
• „Controlul furiei” – pe baza unei povești spuse de terapeut, prin jocul de rol, copiii reușesc
recunoașterea formelor de manifestare a furiei – verbală, fizică – și descoperirea cauzelor furiei
și agresivității. În urma discuțiilor pe marginea poveștii dramatizate, copiii învață abordarea
adecvată a furiei și agresivității și propun manifestări comportamentale non-agresive.
• „Conflictul” – copiii puși într-o situație conflictuală învață să găsească soluții alternative
adecvate, pe care le exersează prin joc de rol;
• „Cursa cu obstacole” – pune copii în situația de a-și utiliza resursele interne pentru a face față
obstacolelor externe. Sunt conștientizate diferite strategii și metode de acțiune a copiilor când se
confruntă cu obstacolul. În același timp, exercițiul permite învățarea directă și indirectă din
propriile acțiuni și reflecții, precum și din observarea manifestărilor celorlalți;
• „Revolta copiilor” - copiii dramatizează o poveste prin care cer directorului adăpostului o
audiență pentru a- și spune nemulțumirile, fiecare asumându- și un rol. Terapeutul va stimula
comportamentele cooperante și va descuraja comportamentele agresive.
Sesiunile terapeutice de încheiere trebuie să fie consacrtae consolidării resurselor
descoperite pe durata desfășurării programului terapeutic și validării rezultatelor obținute pe lotul
de copii supuși psihoterapiei. În continuare o metodă de consolidare a ședinței psihoterapeutice:
„Cutia magică” – copiii au posibilitatea de a lua dintr-o cutie magică orice calitate pe care și-o
doresc și de care au nevoie. De asemenea, fiecare copil are posibilitatea de a depune în cutia
magică orice trăsătură pe care consideră că o are și de care vrea să scape. Copiii sunt puși în
55
situația de a-și imagina și verbaliza ce simte și ce gândește o persoană care a primit tot ce și-a
dorit și a aruncat tot ce era negativ și în plus. Astfel are loc edificarea unei stări generalizata de
optimism, de aspirații spre o existență mai pozitivă [34, p. 98].
Este foarte binevenit, pentru evaluarea inițială și finală a minorilor stradali, dar și pentru
autoevaluarea psihologilor, realizarea, la debutul și finalul programului terapeutic, a două desene
de grup reprezentând "afișul grupului", care este un desen realizat de către minori cu tema
"grupul nostru". Psihologul urmează să încurajeze cooperarea și intrajutorarea copiilor,
eliminând critica și ofensele interpersonale. Analiza comparativă a celor două desene este
esențială pentru confirmarea efectelor pozitive pe care programul psihoterapeutic de tip
experiențial îl are asupra copiilor. Apariția cantitativă a elementelor în al doilea desen față de
primul, demonstrează dezvoltarea resurselor creative ale copiilor, ca rezultat al cooperării și al
unei bune relaționări între membrii grupului. Cel mai relevant indicator în cel de al doilea desen
este reducerea numărului elementelor cu tematică agresivă.

2.3. Programe de consiliere psihopedagogică. Crearea centrelor de plasament

Creşterea numărului de eşecuri şi abandonuri şcolare, de comportamente delicvente sau


nesănătoase,de tulburări emoţionale în rândul elevilor, reprezintă indicatori ai faptului că şcoala
trebuie să facă mult mai mult în această direcţie. Consilierea psihopedagogică a persoanelor cu
nevoi speciale are ca scop dezvoltarea unui proces de sprijinire, orientare, instrumentare cu
mijloacele şi resursele de reacţie adaptative. Asistenţa psihopedagogică a acestei categorii de
persoane este recuperativă şi instrucţional-educativă. În literatura de specialitate, se precizează că
obiective consilierii persoanelor cu nevoi speciale sunt [42, p. 12]:
• Prezentarea analitică, descriptivă, comparativă şi etiologică a diferitelor categorii de persoane
cu cerinţe speciale.
• Analiza sistemului de depistare , recuperare, adaptare şi integrare pentru categoriile de persoane
aflate în dificultate;
• Elaborarea unor strategii de intervenţie pentru prevenirea şi/sau ameliorarea consecinţelor
diferitelor tipuri de deficienţe sau a unor disfuncţii la nivel familial, comunitar şi social;
• Identificarea particularităţilor specifice activităţii persoanelor cu cerinţe speciale;
• Elaborarea unui plan de profesionalizare în concordanţă cu cerinţele pieţei forţei de muncă;
• Monitorizarea evoluţiei şi a gradului de adaptare-integrare al persoanelor cu cerinţe speciale în
câmpul relaţiilor sociale.

56
Scopul fundamental al consilierii psihopedagogice îl constituie funcţionarea psihosocială
optimă a persoanei. Acest scop poate fi atins prin monitorizarea realizării obiectivelor procesului
de consiliere privind [47, p. 13]:
- funcţionarea optimă, din punct de vedere somatic, fiziologic, mental,emoţional, social, spiritual
a individului uman. Greene R. W.[11] argumenetează prin faptul că sănătatea persoanei nu este
condiţionată doar de absenţa bolii şi disfuncţiei, ci se referă la un proces complex şi
multidimensional în care starea subiectivă de bine este element central;
- dezvoltarea personală (ce încorporează cunoaşterea de sine, imaginea de sine, capacitatea de
decizie responsabilă, relaţionare interpersonală armonioasă);
- prevenția dispoziţiei afective negative, a neîncrederii în sine, a comportamentelor de risc, a
dezadaptării sociale, a situaţiilor de criză.
Parcurgând originile consilierii psihopedagogice a copiilor străzii, constatăm că ea îşi are
începutul în secolul XX, în SUA. Pentru a rezolva problemele social-umane cu care se confrunta,
municipalitatea oraşului NewYork a angajat un specialist în sociologie să cerceteze şi să rezolve
problema integrării socio-profesionale a copiilor şi tinerilor străzii. Acesta a institiţionalizat un
program de consiliere bazat pe orientare profesională structurat în trei etape [44, p. 54]:
• diagnoza aptitudinilor şi capacităţilor individului;
• informarea asupra meseriilor disponibile şi a solicitărilor acestora;
• plasarea individului într-o meserie adecvată aptitudinilor şi intereselor sale.
În prezent consilierea psihopedagogică se fundamentează pe teoria umanistă a lui Carl
Rogers (1961), care a postulat ideea precum: problemele psihice nu sunt doar deficienţe şi
tulburări, ci expresii ale nevoii de autocunoaştere, de întârire a Eu-lui, de adaptare şi dezvoltare
personală. Filipoi S.[21] definește consilierea ca o acţiune complexă prin care “se urmăreşte
sugerarea modului de a proceda sau a modului de comportare ce trebuie să fie adoptat într-o
situaţie dată sau, în general, în viaţă şi activitatea cotidiană”[21, p. 34].
În conformitate cu accepțiunea cercetătoarei Băban A.[14] ''consilierea este o relaţie
guvernată de principii, caracterizată de aplicarea uneia sau mai multor teorii psihologice şi a unui
set recognoscibil de deprinderi de comunicare la preocupările intime ale subiectului, la
problemele şi aspitraţiile sale''.[14, p. 18]. Elias M. J., Tobias S. E.[20] subliniază că ''oamenii se
angajează într-o situaţie de consiliere atunci când persoana ce ocupă, în mod obişnuit sau
temporar rolul de consilier, oferă sau este dispus explicit să ofere timp, atenţie, respect unei alte
persoane ce manifestă o nevoie de asistenţă de specialitate. Sarcina consilierului este de a oferi
copilului (clientului după caz) posibilitatea să exploreze, să descopere şi să clarifice modalităţi
de a trăi, dispunând de mai multe resurse şi îndreptându-se spre o cât mai bună existenţă''.[20, p.
121]. Cercetătorul Ţurcan A.[42] argumentează că consilierea psihopedagogică este un proces
57
complex ce descrie relaţia interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, şi o
altă persoană care solicită asistenţă de specialitate.[42, p. 45]. Relaţia dintre consilier şi persoana
consiliată este una de alianţă, de participare şi colaborare reciprocă, concluzionează Veleanovici
A., Cristescu E., Văduva M.[62, p. 344]
Losîi E.[47], Langlois D., Muntean A.[46] , Perjan C., Verdeş A.[36] relevă multiple
forme de consiliere:
• Informaţională- furnizarea informaţiilor din domeniile specifice;
• Educaţională- oferirea reperelor psihoeducaţionale pentru sănătatea mentală, emoţională, fizică,
socială şi spirituală a copiilor şi adolescenţilor;
• pentru dezvoltare personală- are ca scop constituirea abilităţilor şi atitudinilor care permit
funcţionarea personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii stării de bine;
• Suportivă- oferirea de suport emoţional, apreciativ şi material;
• Vocațională- dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei;
• De criză- asistarea psihologică a persoanelor aflate în dificultate;
• Pastorală-asistenţă din perspectivă religioasă.
• Psihopedgogică – asistarea şi/sau consilierea elevilor şi personalului didactic.
Consilierea psihopedagogică a copiilor străzii trebuie să fie “unitatea a trei secvenţe
operaţionale: diagnostic-constatativă, formativ-profilactică şi terapeutică- recuperatorie”.[28, p.
130]. Perciun N.[35] menţionează că ''scopul consilierii psihopedagogice este de a îmbunătăţi
sănătatea mintală a consiliaţilor şi astfel de a provoca o schimbare voluntară în atitudinile şi
comportamentul copilului abuzat.[35, p.24]
Din perspectivă constructivistă, consilierea se bazeză pe ipoteza conform căreia nu există
o singură realitate atotcuprinzătoare. Fiecare persoană este expertă în propria viaţă, îşi
construieşte existenţa în conexiune cu mediul înconjurător, decelând semnificaţii fundamentate
din propriile experienţe de viaţă.[40, p. 138] Astfel, problemele consiliaţilor pot fi rezolvate prin
descoperirea şi valorificarea resurselor interne şi satisfacerea nevoilor copilului aflat în
dificultate.
Studiind literatura de specialitate am constatat că unii specialiști în psihologie și
pedagogie (Ciobanu-Ţurcanu V.[16], Dumitrana M.[19], Killén K.[27], Olărescu V., Veleanovici
A.[33], Roth-Szamoskozi M.[39]) echivalează consilierea psihopedagogică cu psihoterapia.
Această egalitate poate fi explicată pe exemplul copiilor neglijați și maltratați, prin prisma a trei
criterii:
• Gradul de severitate al problemei copilului aflat în dificultate. Consilierea psihopedagogică
ajută persoanele normale să depăşească obstacolele apărute în calea dezvoltării lor, în timp ce
psihoterapia se ocupă de persoanele a căror dezvoltare emoţională a fost grav afectată şi
58
distorsionată. Dificultatea apare în ceea ce priveşte separarea subiecţilor normali de cei nevrotici
sau psihotici;
• Natura problemelor cu care se confruntă copilul în dificultate. Consilierea psihopedagogică este
centrată pe problemele cognitive (probleme ale realităţii, ale mediului, de natură situaţională) în
timp ce psihoterapia se axează pe problemele afective ale persoanei (conflicte interne de
personalitate);
• Scopurile consilierii şi psihoterapiei. Roth-Szamoskozi M.[39] dezvoltă accepțiunea ''că
psihoterapia este direcţionată spre o schimbare de personalitate în timp ce consilierea
psihopedagogică reprezintă “un proces al cărui scop nu este o schimbare a persoanei, ci de a-l
face pe individ să utilizeze şansele pe care le are pentru a putea face faţă problemelor vieţii.”[39,
p. 91]
Asemănările dintre consilierea psihopedagogică şi psihoterapie vizează:
• Metodele utilizate ;
• Finalităţile ;
• Sunt procese de influenţare interpersonală reciprocă ;
• Se adresează nivelului conştient al organizării psihice.
Consilierea psihopedagogică nu se identifică cu cea educaţională. Prima dintre ele este
realizată de către psihologul abilitat în cabinetul de consiliere, iar cea de a doua se desfăşoară de
către profesorul abilitat pentru astfel de activităţi în cadrul orelor de dirigenţie. Diferenţele de
tematică între cele două domenii sunt expuse în tabelul 2.3.1.(Vezi Anexa 6). Consilierea
psihopedagocică a copiilor străzii se fundamentează pe piloni precum[14, p. 49] :
- vizează persoanele ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite intelectuale sau
de altă natură. Ea facilitează, prin demersurile pe care le presupune, ca persoana să facă faţă mai
eficient factorilor stresanţi, sarcinilor vieţii cotidiene şi, astfel, să îmbunătăţească calitatea vieţii
în relaţiile cu ceilalţi semeni;
- asistenţa oferită utilizează un model educaţional şi un model al dezvoltării interpersonale.
Sarcina consilierului este de a învăţa copilul/ grupul de copii să adopte noi strategii
comportamentale, să îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi atitudini şi conduite
adaptative;
- prevenţia problemelor ce pot perturba dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a copilului este o
altă caracteristică a consilierii psihopedagogice. Strategia de prevenţie constă în identificarea
situaţiilor problematice, condiţiilor de risc şi în acţionarea asupra lor înainte ca acestea să
producă un impact negativ şi să declanşeze crize personale sau de grup;

59
- dimensionarea consilierii ca proces de dezvoltare presupune iniţierea unui program coerent de
experienţe care pot duce la dezvoltarea pozitivă personală, educaţională şi socială a copilului în
dificultate.
Winterhoff M.[44] distinge cinci trăsături fundamentale ale consilierii psihopedagogice
[44, p. 87-88]:
• rolul proactiv al consilierii psihopedagogice presupune încercarea de a preveni situaţiile de
criză personală şi educaţională;
• responsabilitatea complexă a consilierului presupune optimizarea modului în care şcoala se
raportează la copii ca indivizi;
• prezența legăturii indisolubile dintre diversele probleme ale subiectului consiliat;
• variabilitatea gradului de profunzime şi de intensitate a activităţii de consiliere, precum şi a
problemelor consiliatului implică examinarea unor gânduri, atitudini, valori şi sentimente, a unor
motive, speranţe, temeri şi obiective.
Strategiile utilizate de consilier sunt moduri de operare sau planuri de acţiune destinate
atingerii scopurilor propuse. Strategiile pot fi grupate în patru mari categorii:
- Strategii de identificare a atitudinilor şi sentimentelor negative sunt utilizate în scopul
sprijinirii clientului în demersul său de cunoaştere de sine şi de exprimare a sentimentelor
(clarificarea şi reflectarea sentimentelor copilului; modelarea sentimentelor de către consilier;
confruntarea şi întârirea sentimentelor; căutarea gândurilor ascunse sau neexprimate;
confruntarea copilului cu imaginea de sine; dialogarea şi inversarea rolurilor). Aceste strategii
sunt indicate în cazul persoanelor incapabile de a face progrese, limitate la un singur mod de
comportament. În continuare vom parcurge o mică descriere a ultimelor două strategii:
Confruntarea copilului cu imaginea de sine. Consilierul deteremină copilul să se
confrunte cu imaginea de sine distorsionată pentru a o înlocui apoi cu una realistă. În acest scop
consilierul poate folosi răspunsuri de tipul : “Spui că sunteţi pesimist. Pe ce bazezi această
afirmaţie ?”. Prin confruntarea cu imaginea de sine, copilul conştientizează discrepanţa dintre
sentimentele lui despre sine şi propriul comportament.
Dialogarea şi inversarea rolurilor. În cazuri de indecizie sau de conflict, consilierul
poate apela la strategia dialogării şi inversării rolurilor. Consilierul cere copilului să interpreteze
conflictul respectiv printr- un dialog imaginar între sine şi altă personă sau propria persoană.
- Strategii de schimbare a atitudinilor şi sentimentelor negative:
Aproximaţia succesivă a sentimentelor este o strategie de consiliere ce constă din sugerarea, de
către consilier, unor acţiuni /teme ce vor conduce, pas cu pas, la apropierea copilului de scopul
dorit de el. Subiectul poate întocmi, împreună cu consilierul, o listă de activităţi a căror
îndeplinire îl apropie de starea dezirabilă.
60
Tehnicile de stopare a gândirii elimină gândirea negativă şi o înlocuieşte cu idei
constructive, orientate spre realitate. Ele sunt utile în cazurile în care conştientizarea gândirii
ilogice nu a conduc la o modificare a comporamentului. Pentru început copilului i se sugerează
situaţia care produce secvenţa de gândire iraţională, după care i se cere să verbalizeze gândurile
ce apar, în timp ce el imaginează scena. La apariţia gândului iraţional, consilierul intervine
folosind cuvântul “Stop!” prin care întrerupe gândul respectiv şi cere copilului să-şi schimbe
ordinea gândurilor sale.
Strategia de identificare a rolului constă în transformarea copilului maltratat și neglijat
în ţinta propriului comportament. Această strategie este utilizată, în special în cazurile în care
copilul l nu conştientizează consecinţele distructive ale propriului comportament deviant.
- Strategii de identificare a comportamentelor negative:
Vizualizarea rolului. Consilierul solicită copilului să identifice o persoană pe care o
cunoaşte, o admiră şi o respectă, care reprezintă modelul său. Copilul întocmeşte o listă de
acţiuni pe care aceea persona este capabilă să le facă şi apoi se vizualizează pe sine ca fiind
persoana respectivă. În final subiectul trebuie să descrie modul în care se simte şi să specifice
comportamentele pe care le-a imaginat. O variantă a acestui exerciţiu este recrearea scenei , în
care i se cere copilului să imagineze 3-4 situaţii semnificative legate de problema cu care se
confruntă.
Descrierea şi inventarierea comportamentului. Consilierul cere copilului să descrie
acţiunile precise pe care le face într-o situaţie dată. Această strategie oferă copilului, dar şi
consilierului, posibilitatea de a conştientiza acţiunile ce au ca rezultat situaţia nedorită în care se
află. O variantă a acestei strategii este inventarul unei zile obişnuite. Copilul aflat la ananghie
trebuie să înregistreze acţiunile concrete şi activităţile în care se angajează pe parcursul unei zile.
- Strategii de schimbare a comportamentelor negative:
Strategia practicii negative. Este utilizată în special în tratarea anxietăţii. Consilierul
solicită copilului să practice comportamentul ce îi generează un disconfort psihic major pănă la
epuizare (de pildă, subiectului căriua îi este teamă să plângă este încurajat să plăngă o perioadă
de timp ).
Strategia operantă de întârire. Condiţionarea operantă, ca strategie de consiliere,
constă în întârirea sistematică a comportamentelor dezirabile şi ignorarea celor nedorite.
Strategia contactului de grup. Contactul de grup se bazează pe principiul care
postulează faptul că o activitate mai puţin preferată desfăşurată după primirea unei recompense
are şanse mari de a fi realizată în viitor. Această activitate poate fi realizată în cadrul grupului.
Conducătorul grupului precizează comportamentele dezirabile şi pe cele indezirabile, precum şi

61
recompensele pentru cele dorite. Întărirea este acordată fiecărui membru printr-un punctaj zilnic,
expresia realizării comportamentelor dezirabile.
Strategia modelării indirecte. Constă în observarea comportamentului pozitiv al altor
persoane cei care trebuie să demonstreze comportamentele pe care trebuie copilul le va imita
sunt denumiţi modele. Uneori, consilierul poate folosi şi modele simbolice prin înregistrări video
sau audio şi care este prezentat comportamentul dorit. Succesul strategiei modelării indirecte este
asigurat de respectarea următoarelor principii şi reguli de lucru : modelarea trebuie precedată de
instrucţiuni precise; selectarea modelelor trebuie realizată în raport cu sentimentele clientului
pentru persoana respectivă; o variantă a strategiei modelării indirecte este biblioterapia ce constă
în prezentarea unui material de citit copilului.
Strategia automonitorizării sau autocontrolului. Automonitorizarea comportamentului
presupune inventarierea şi redarea sistematică de către copil a ideilor, obişnuinţelor,
deprinderilor şi sentimentelor proprii. Ea încurajează îndeplinirea răspunsului comportamental
dorit prin ruperea asocierii stimul- răspuns şi sprijină copilul în demersul său de schimbare a
modului de a gândi şi de a simţi. Procedeele şi tehnicile de autocontrol elimină consilierul din
postura de mijlocitor şi implică subiectul în mod direct în strategia de schimbare a
comportamentului. O procedură de automonitoritare a comportamentului este autopedepsirea,
utilizată cu scopul slăbirii unui comportament.
Strategia antrenamentului asertiv. Poate fi utilizată atât ca metodă de sensibilizare a
copilului cât şi ca modalitate de formare şi dezvoltare a abilităţilor de a face faţă situaţiilor de
viaţă. Consilierul cere subiectului să identifice o situaţie în care el doreşte să-şi exprime ideile
sau opiniile. Copilul specifică ce comportamente sunt implicate în ceea ce i-ar place să facă
(situaţia este interpretată pe roluri în cadrul şedinţelor de consiliere până când copilul poate fi
asertiv (comunicativ, sociabil).
În cazul adoptării unor strategii de modificare şi eliminare a comportamentelor
indezirabile la copiii străzii, consilierul trebuie să întreprindă câteva acţiuni esenţiale :
- analiza dimensiunilor problemei;
- analiza evoluţiei ontogenetice şi sociale a copilului;
- precizarea finalităţii schimbării comportamentale;
- identificarea strategiei de corectare.
În consilierea psihopedagogică a comportamentului pertubator al copiilor străzii se
utilizează aproximativ aceleaşi metode şi procedee (de pildă, negocierea) folosite în asistenţa
celorlalte categorii de consiliaţi. Elementele specifice consilierii acestei categorii de subiecţi
sunt: modelul Glasesr şi modelul consecinţelor logice.

62
Modelul Glasser este o tehnică de prevenire a comportamentului perturbator ce
recomandă terapia realităţii ca mijloc de disciplinare a copilului. Terapia realităţii este actul
orientării consiliatului către realitate, adică al sprijinirii în procesul devenirii lui ca individ
responsabil, capabil a-şi satisface interesele în lumea reală. Responsabilitatea copilului trebuie
subliniată continuu, iar consiliaţii trebuie să ia cunoştinţă de propiul comportament şi să emită
judecăţi de valoare în ceea ce îi priveşte.
Modelul consecinţelor logice, iniţiat de Rudolf Dreikurs, se centrează pe
autodisiplinarea copilului. Cheia corectării comportamentului indezirabil stă în identificarea
scopurilor greşite şi în strădania de a-l face pe consiliat să înţeleagă că este vorba despre o
problemă de comportament. Subiectul este informat asupra consecinţelor negative ale
comportametului său şi este asistat în dezvoltarea unui comportament dezirabil. În acest proces
este recomandabilă parcurgerea următorilor paşi [17, p. 74]:
• Definirea problemei;
• Generearea de soluţii posibile;
• Evaluarea soluţiilor;
• Alegerea soluţei adoptate;
• Identificarea modalităţii de implementare a soluţei alese;
• Evaluarea eficacităţii soluţiei adoptate.
Nu există strategii universale valabile pentru toate tipurile de comportament negativ sau
pentru toate persoanele consiliate. Totuşi, s-au elaborat scheme generale de paradigme sau
abilităţi. G.J.Blackham şi A.Silberman au elaborat o schemă generală structurată în patru
strategii de schimbare a comportamentului [21]:
• stingerea şi întărirea pozitivă
• modelarea şi întărirea pozitivă
• asumarea de roluri şi întărirea pozitivă
• contactul comportamental, întărirea pozitivă şi renunţarea la întârire.
În continuare vom prezenta careva centre comunitare și centre de plasament care cu
succes au implementat politici sociale de integrare a copiilor aflați în situație de risc și unde se
practică psihoterapia și consilierea psihopedagogică ca instrumente de lucru cu copiii stradali:
Instituţia Publică Centrul Maternal “Pro Familia din Căuşeni”este un serviciu de tip
rezidenţial ce prestează un complex de servicii sociale femeilor cu copii (0-3ani) în diverse
situaţii de risc şi gravidelor în dificultate, aflate în ultimul trimestru de sarcină, în vederea
integrării ulterioare a acestora în propriile familii şi în comunitate. Centrul Maternal permite
formarea, menţinerea şi întărirea legăturilor familiale, precum şi sprijinirea familiei pentru
asumarea responsabilităţilor parentale. Beneficiarii Centrului Maternal pot fi: Mame cu copii
63
mici (0-3ani) cu risc de abandon (mame solitare, mame minore, traficate, victime a violenţei în
familie, mame care se confruntă cu mari probleme materiale şi/sau relaţionale, fiind în
imposibilitate de a asigura copiilor un trai decent. Cupluri mamă-copil, abuzate sau neglijate în
diferite forme de catre familie, cazuri оn care copilul este maltratat fizic/psihic, neglijat, părinţii
nefiind capabili să asigure un minim de bunăstare etc Gravide оn dificultate оn ultimul trimestru
de sarcină, cu intenţii de abandon al copilului.
Serviciile oferite:
În baza unui contract de rezidenţă se acordă găzduire pe o perioadă determinată de timp în
condiţii de securitate, igienă şi respect reciproc. Fiecare beneficiar este ocrotit în baza unui plan
individualizat de servicii acordat şi pus în practică doar cu participarea sa directă. Accesul la
asistenţă socială, medicală, psihologică şi juridică; Dezvoltarea abilităţilor şi deprinderilor
parentale de îngrijire a copilului; Sprijinirea cuplului mamă – copil în vederea dezvoltării
autonomiei pentru integrarea în comunitate. Suport pentru fortificarea deprinderilor de viaţă
independentă. Formarea, menţinerea şi întărirea relaţiilor cu familia.
Instituţia Publică Centrul Asistenţă şi Protecţie a victimelor şi potenţialelor victime
a traficului de fiinţe umane, Or. Căuşeni oferă pachetul complex de servicii sociale victimelor
şi potenţialelor victime ale traficului de fiinţe umane cu scopul reintegrării sociale ulterioare ale
acestora. Beneficiari: victime şi potenţiale victime ale raficului de fiinţe umane
Proiectul Fundaţiei „Graţia” ''Centrul de zi'', a fost înfiinţat pentru a veni în sprijinul
copiilor din clasele primare, care parvin din familii numeroase, monoparente, cu situatiţie
materială şi financiară precară. Centrul prestează servicii gratuite copiilor-beneficiari începând
cu orele 11:00, după încheierea programului de dimineaţă din instituţiile publice de învăţământ.
Programul săptămânal al Centrului include activităţi variate, care corespund particularităţilor de
vârstă, cum ar fi: ludoterapie (jocuri educative distractive); masa de prânz; asistenţă la pregatirea
temelor de acasă; educaţie moral-spirituală; meloterapie (pauze muzicală); terapie ocupaţională;
terapia psihomotricităţii; activităţi recuperatorii; sărbatorirea zilelor de naştere. Programul
durează până la 17:30 (perioada caldă) şi 17:00 (perioada rece). Fundaţia „Graţia” este susţinută
financiar şi material de către partenerul de colaborare extern - fundaţia creştină „Help de
Kinderen van Orhei te Moldavie” din Bunschoten, Olanda.
Centrul de dezvoltare socială a copiilor “Casa în care mă simt copil”, s. Taraclia, r-l
Căuşeni, fondat în 2001 cu suportul FISM şi APL. Beneficiari fiind copii cu vârsta 7-16 ani, în
situaţie de risc, orfani, cu disabilităţi, cu insucces şcolar, din familii social- vulnerabile, din
familii numeroase.
Centrul Comunitar Multifuncţional, r-l Căuşeni, s. Baccealia. Beneficiari fiind copii în
situaţie de risc (0-18 ani), femei victime ale violenţei în familie, familii în dificultate, persoane în
64
etate singuratice. Servicii: plasament temporar pentru persoane aflate în dificultate; asistenţă
socială; consiliere şi sprijin familial; activităţi de orientare, supraveghere şi sprijin în reintegrarea
socială a copiilor delicvenţi; suport în pregătirea temelor pentru copiii şcolarizaţi; organizarea
odihnei de vară pentru copii; serviciul de asistenţă igienico-sanitară (duş, spălătorie); cantină
socială, inclusiv deservire la domiciliu; spălătorie socială; croitorie socială. Centrul este
constituit graţie colaborării între Consiliul Local Baccealia, Comisia Europeană, Fondul de
Investiţii Sociale din Moldova, Ministerul Sănătății, Muncii și Protecţiei Sociale şi Consiliul
raional Căuşeni.
Centrul Comunitar Multifuncţional de Asistenţă Socială, r-l Căuşeni, s. Chircăieşti.
Scopul general al centrului este: susţinerea persoanelor aflate în dificultate (copii, familii cu
copii, tineri, vîrstnici, persoane cu dizabilităţi) în vederea depăşirii situaţiilor de vulnerabilitate
socială. Centrul activează în regim de zi de la 8.00 la 17.00, 5 zile pe săptămînă (luni-vineri).
Capacitatea maximă a centrului este de 30 beneficiari zilnic, dintre care în plasament 10 locuri.
Beneficiarii centrului sunt incluşi în diferite programe şi activităţi: program de reabilitare fizică-
este dirijat de un kinetoterapeut care lucrează cu copiii ţinînd cont de recomandările unui medic
specialist; program de supraveghere şi menţinere a sănătăţii- include profilaxia, asistenţă
medicală primară, supravegherea sanitară a instituţiei, activităţi de promovare a modului sănătos
de viaţă, activităţi sportive; activităţi de logopedie- şedinţe de grup şi individuale, avînd ca scop
recuperare, corectare şi activităţi de dezvoltare a limbajului. Centrul este constituit graţie
colaborării între Consiliul Local Chircăieşti, Comisia Europeană, Fondul de Investiţii Sociale din
Moldova, Ministerul Sănătății, Muncii și Protecţiei Sociale şi Consiliul raional Căuşeni.
Centrului Comunitar Multifuncţional din satul Ucrainca, r-l Căuşeni oferă servicii în
domeniul protecţiei sociale şi celui educaţional. Centrul activează din 2009. Beneficiari: copii
din familii în situaţie de risc, tineri, persoane vârstnice şi cu dizabilităţi din satele Ucrainca şi
Zviozdocica r. Căuşeni. Obiective specifice ale Centrului se focusează pe următoarele: acordarea
asistenţei multidisciplinare persoanelor aflate în dificultate în vederea recuperării dezvoltării
fizice, psihoemoţionale, educaţionale şi sociale în conformitate cu particularităţile individuale de
dezvoltare; prevenirea instituţionalizării şi facilitarea procesului de (re)integrare a persoanelor
aflate în dificultate în mediul familial şi social; asigurarea unui spaţiu protector persoanelor
aflate în dificultate, care, temporar sau definitiv sînt privaţi de mediul său familial sau nu pot fi
lăsaţi în acest mediu, pentru respectarea drepturilor acestora; implementarea politicilor de
incluziune şcolară şi socială a persoanelor aflate în dificultate; asigurarea accesului tinerilor în
situaţie de risc / cu disabilităţi fizice şi mentale la educaţie, informare şi la viaţa comunităţii prin
implicarea lor în activităţi de orientare profesională şi dezvoltare a deprinderilor de viaţă;

65
Centrul de Asistenţă Socială pentru Familie şi Copil „TAVITA” or. Ştefan Vodă.
Beneficiari: copii orfani sau rămaşi fără ocrotire оn situaţie de risc (6 – 18); copii aflaţi sub
tutelă; familii cu copii în situaţii de risc. Serviciile prestate: plasament temporar pentru copii
aflaţi în situaţie de risc; consiliere şi sprijin familial; asistenţă socială; asistenţă psihologică;
asistenţă sanitară; suport în pregătirea către şcoală; activităţi de ocupare a timpului liber (
croşetare, quilling, origami ); organizarea odihnei de vară pentru beneficiarii Centrului; serviciul
de asistenţă igienico – sanitară (spălătorie, duş); alimentaţie.
Misiune: protecţia socială a copiilor şi persoanelor tinere aflate în dificultate, socializarea şi
reintegrarea în familie şi comunitate; asigurarea procesului de reabilitare psiho – pedagogic a
beneficiarului aflat оn dificultate; întreţinerea, îngrijirea şi dezvoltarea beneficiarului aflat оn
dificultate în conformitate cu particularităţile de vârstă, individuale şi cu Standardele minime de
calitate; socializarea şi reintegrarea beneficiarului în familia biologică, extinsă sau adoptatoare şi
în comunitate.
Centrul comunitar de asistenţă socială “Împreună” din Olăneşti, a fost deschis oficial
în 2008 de către Raionul Ștefan Vodă, Primaria Olănești și ONG-ul local "Generația Pro", cu
finanţări din Agenţia pentru Dezvoltare Socială în Republica Moldova şi Fondul de Investiţii
Sociale din Moldova.
Misiune: oferirea de locuri de cazare şi de îngrijire de zi pentru copii împreună cu familiile lor,
care sunt toate în situaţii sociale vulnerabile. În fiecare zi cei prezenţi la Centru servesc masa în
bucătărie, iar suplimentar, la domiciliu se transmit alimente zilnic pentru persoane care nu se pot
deplasa.
Centrul de Reabilitare şi Integrare Socială or. Anenii Noi. Centrul multifuncţional de
servicii sociale or. Anenii Noi reprezintă o instituţie publică de profil social, care oferă servicii
de reabilitare psihosocială şi incluziune socială atât pentru copii şi tinerii cu dizabilităţi, cât şi
familiilor şi rudelor lor, pentru mamele cu copii aflaţi în dificultate în scopul prevenirii
abandonului, servicii de plasament, reabilitare multidisciplinară, psihopedagogică copiilor aflaţi
în situaţii de criză. Serviciile pe care le oferă Centrul sunt variate, în dependenţă de necesităţile
copiilor şi sunt divizate în trei programe de bază:
a) programa de reabilitare medico–psiho–socială (supraveghere a sănătăţii conform prescripţiilor
medicilor, consiliere psihoprofesională desfăşurată de psihoneurolog, psihiatru, psihoterapeut,
psiholog, ludoterapeut sau logoped, precum şi şedinţe de masaj, gimnastică curativă);
b) programa de prevenire a instituţionalizării, dezinstituţionalizare şi incluziune socială
(organizarea de excursii, vizite la teatru, cinema, a monumentelor istorice şi naturale; matinee,
concerte pentru copii şi părinţi cu ocazia sărbătorilor);

66
c) programa de menţinere şi îmbunătăţire a sănătăţii (alimentaţie complexă de trei ori pe zi,
menţinerea igienei personale a beneficiarilor).
Centrul are capacitatea de 25 locuri de zi. Centrul prestează servicii dela ora 8.00 - 17.00, pe
parcursul a 5 zile în săptămână în care oferă toate serviciile necesare celor care frecventează
Centrul, servicii de plasament 24 ore zilnic fără zile de odihnă.
Centrul de zi pentru copiii din familiile socialmente vulnerabile din satul Vălcineţ,
Călăraşi este un Centru comunitar care oferă servicii sociale primare, în special îngrijire,
consiliere şi asistenţă socială. Beneficiari ai Centrului sunt copiii aflaţi în dificultate de vârsta
cuprinsă între 6-18 ani.

2.4. Concluzii la capitolul II

În dezvoltarea şi menţinerea stării de bine a copilului un rol important îl are familia şi


şcoala, însă, din păcate de cele mai multe ori, aceste instituţii generează şi întreţin condiţii
nefavorabile. Astfel, ele subminează încrederea în sine a copiilor, îngrădesc autonomia şi
independenţa elevilor, şablonează individualităţile, iniţiază competiţii neproductive în
detrimentul cooperării, induc percepţii ameninţătoare asupra lumii şi vieţii. Focalizarea exclusivă
a şcolii pe latura intelectuală şi pe performanţele elevilor sunt căi de diminuare a stării de bine şi
de creştere a riscului pentru disfuncţii sau boli fizice şi psihice.
Problema copiilor străzii continuă a fi în actualitate, pe de o parte ca urmare a
specificului acestui fenomen care implică minori, pe de altă parte, din necesitatea de a identifica
şi de a iniţia măsuri concrete de diminuare a lui. Trebuie avute în vedere dinamica acestui
fenomen, modul în care s-a transformat de-a lungul timpului, precum şi condiţiile concrete în
care el se dezvoltă. Cercetarea de faţă porneşte de la dorinţa de a oferi o perspectivă recentă
asupra fenomenului, care să surprindă evoluţia lui atât din perspectiva volumului acestei
populaţii, cât, mai ales, din perspectiva profilului social al acestor persoane. De asemenea,
studiul urmăreşte să vină în sprijinul programelor adresate minorilor străzii dezvoltate de
Organizațiile Societății Civile (ONG- uri) și să contribuie la dezvoltarea serviciilor și
programelor instituțiilor guvernamentale și neguvernamentale, adresate acestui grup țintă.
În proiectarea asistenţei copiilor străzii trebuie parcurşi următorii paşi:
• Crearea unui confort psihic în care să se acorde importanţă componentei afectivmotivaţionale,
stimulându-se pe de o parte sensibilitatea copilului şi receptivitatea sa faţă de trăirile celorlalţi,
iar pe de altă parte să se dezvolte motivaţii complexe pentru activitate;

67
• Dezvoltarea compotenţei intelectual-cognitive presupune organizarea proceselor intelectului şi
a achiziţiilor complexe, instrumentarea copiilor cu tehnici de rezolvare a conflictelor, abilitarea
cu proceduri de dezvoltare a capacităţii de comunicare şi interrelaţionare;
• Reconsiderarea componentei sociale presupune implicarea copilului în viaţa şcolii şi a clasei,
reducerea ostilităţii faţă de cei din jur, etc.
Consilierea psihopedagogică a copiilor străzii se fundamentează pe piloni precum :
- vizează persoanele ce nu prezintă tulburări psihice sau de personalitate, deficite intelectuale sau
de altă natură. Ea facilitează, prin demersurile pe care le presupune, ca persoana să facă faţă mai
eficient factorilor stresanţi, sarcinilor vieţii cotidiene şi, astfel, să îmbunătăţească calitatea vieţii
în relaţiile cu ceilalţi semeni;
- asistenţa oferită utilizează un model educaţional şi un model al dezvoltării interpersonale.
Sarcina consilierului este de a învăţa copilul/ grupul de copii să adopte noi strategii
comportamentale, să îşi valorizeze potenţialul existent, să îşi dezvolte noi atitudini şi conduite
adaptative;
- prevenţia problemelor ce pot perturba dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a copilului este o
altă caracteristică a consilierii psihopedagogice. Strategia de prevenţie constă în identificarea
situaţiilor problematice, condiţiilor de risc şi în acţionarea asupra lor înainte ca acestea să
producă un impact negativ şi să declanşeze crize personale sau de grup;
- dimensionarea consilierii ca proces de dezvoltare presupune iniţierea unui program coerent de
experienţe care pot duce la dezvoltarea pozitivă personală, educaţională şi socială a copilului în
dificultate.
Este foarte binevenit, pentru evaluarea inițială și finală a minorilor stradali, dar și pentru
autoevaluarea psihologilor, realizarea, la debutul și finalul programului terapeutic, a două desene
de grup reprezentând "afișul grupului", care este un desen realizat de către minori cu tema
"grupul nostru". Psihologul urmează să încurajeze cooperarea și intrajutorarea copiilor,
eliminând critica și ofensele interpersonale. Analiza comparativă a celor două desene este
esențială pentru confirmarea efectelor pozitive pe care programul psihoterapeutic de tip
experiențial îl are asupra copiilor. Apariția cantitativă a elementelor în al doilea desen față de
primul, demonstrează dezvoltarea resurselor creative ale copiilor, ca rezultat al cooperării și al
unei bune relaționări între membrii grupului. Cel mai relevant indicator în cel de al doilea desen
este reducerea numărului elementelor cu tematică agresivă. Programele psihoterapeutice de
optimizare psihocomportamentală bazate pe metode aparținând psihoterapiei experiențiale și-au
dovedit eficiența în ceea ce privește scăderea agresivității, îmbunătățirea stării afective prin
crearea unui mediu securizant, creșterea capacității de autocunoaștere și verbalizare a nevoilor
afective și relaționale.
68
Configuraţia dezvoltării serviciilor sociale destinate prevenirii vagabondajului infantil și
de incluziune a copiilor străzii în RM ar necesita luarea în calcul a două direcţii distincte:
● diversificarea lor în acord cu noile probleme sociale şi cu profilul distinct al nevoilor ce apar;
● plasarea şi centrarea lor pe familie şi comunitate, în apropierea cerinţelor concrete ale acestora.
În acest fel, serviciile de suport social se vor transforma într-un catalizator al parteneriatului local
şi al susţinerii unei reţele comunitare de comunicare pozitivă a principalilor actori sociali
implicaţi în dezvoltarea socială.
Acumulările masive de analize ştiinţifice de tip diagnoză socială, sistematic structurate,
de cunoştinţe şi informaţii teoretice din perspective multiple interdisciplinare referitoare la
apariţia şi consecinţele crizei, elaborate în mediul academic independent politic, nu au fost însă
fructificate de guvernanţi ca posibile surse de elaborare a politicilor sociale în asistenţă socială şi
a construcţiei funcţiilor ei instituţionale.

69
CONCLUZII
În contextul creşterii violenţei sub toate aspectele asupra copiilor, considerăm necesar
elaborarea unui demers ştiinţific pentru înţelegerea fenomenului de violenţă impactul acesteia la
apatiția fenomenului ''copiilor străzii''. Tuturor copiilor trebuie să li se asigure satisfacerea
nevoilor de bază, prin respectarea drepturilor de dezvoltare, nu numai pentru supravieţuire şi
protectie, ci şi pentru a-şi dezvolta personalitatea, talentele, abilităţile mentale şi fizice.
Drepturile civile ale copiilor sunt o instituţie complexă, care îmbină elemente legislative realizate
în dreptul internaţional şi în dreptul intern al fiecărui stat. Într- un stat de drept, reperul
fundamental al acestor acte legislative trebuie să îl reprezinte interesul major al copilului.
Un prim argument în favoarea prezentului studiu științific este lipsa studiilor complexe,
monografice, pe această categorie de populație, în contextul realității moldovenești. La nivel
național lipsește o monitorizare a acestor minori, pentru a putea spune care este traseul lor.
Lipsește o evaluare pe termen lung a efectelor mediului instituțional, cât și costurile financiare.
Copii străzii este un subiect de actualitate nu doar pe arena națională, dar și pe plan mondial.
Lucrarea de față îmbină teoriile sociologice, psihologice și educaționale.
Examenul psihic al copilului se axează în principal pe simptomele și comportamentele ce
apar frecvent la copilul abuzat sau neglijat :
- acuze somatice: enurezis3, encoprezis4, prurit anal sau vaginal5, anorexie6, obezitate7, cefalee8,
epigastralgii9;
- depresie: scăderea stimei de sine, sentimente de vinovăție, ideație suicidară10;
- comportament auto sau heteroagresiv11;

3
Enurezis este termenul medical pentru accidentele diurne sau nocturne (incontinența urinară) ale copilului mai
mare de 5-6 ani. În 90% din cazuri nu există probleme fiziologice. 15% dintre copiii cu vârste cuprinse între 4-12
ani continuă să ude patul noaptea; frecvența este mai mare printre băieți. Enurezisul nu este însă o boală, ci un
simptom, care de cele mai multe ori e cauzat de dezvoltarea mai lentă a controlului vezicii urinare. Enurezisul nu
este o problemă de comportament, copiii nu fac pe ei în mod intenționat.
4
Encoprezisul reprezintă eliminarea scaunului în alte locuri în afară de toaletă, cum ar fi chiloței sau pe podea.
5
Acesta este o mâncărime care nu afectează decât o parte a corpului. Pruritul anal la copil este în mod frecvent
cauzat de oxiuroză (infestarea cu un vierme parazit care își depune ouăle pe marginea anusului). Pruritul genital
poate constitui o reacție la anumite produse utilizate pentru toaletă (săpunuri prea alcaline, antiseptice prea
agresive), la lenjeria de corp din materiale sintetice sau poate constitui semnul unei infecții (herpes, candidoză, etc).
6
Anorexia este o tulburare de alimentaţie cu implicaţii fizice şi emoţionale a celor care se tem, într-un mod
patologic, de kilogramele în plus şi, în consecinţă, se înfometează. Astfel, din dorinţa de a nu se îngrăşa persoanele
anorexice devin obsedate de imaginea corpului lor, ajung foarte slabe şi nutresc o obsesie negativă faţă de conceptul
“mâncare”.
7
Obezitatea nu este numai o problemă estetică ci o tulburare de nutriție caracterizată prin sporirea greutății
corporale mult peste nivelul greutății ideale, cu ample consecințe asupra stării de sănătate.
8
Orice durere de cap, indiferent de cauza ei. Cefaleele, numite de obicei dureri de cap, sunt localizate pe bolta
craniană.
9
Durere localizată în epigastru, zonă superioară și mediană a abdomenului. O epigastralgie este, cel mai des,
manifestarea unei afecțiuni gastroduodenale (gastrită, ulcer). Durerea este atunci resimțită între mese, regulată,
calmată cu luarea de medicamente alcaline sau cu ingerarea de alimente.
10
Proces psihic de formare a ideilor și a conceptelor, de constituire, de concepere a unui plan, a unor idei etc. legate
de suicid.
70
- simptome disociative12: perioade de amnezie, neatenție, stări de transă, crize isterice;
- simptome anxioase13: anxietate generalizată; fobii, insomnie, coșmaruri;
- comportament sexual: cunoștințe sexuale neadecvate vârstei, preocuparea sexuală exagerată
manifestată prin masturbare frecventă, curiozitate sexuală exagerată, imitarea actului sexual,
introducerea de obiecte în vagin sau în anus, agresarea sexuală a altora, evitarea stimulilor
sexuali prin fobii sau inhibiție.
Dintre grupurile de copii ai străzii cei mai vulnerabili sunt:
1) copiii cu nevoi speciale care sunt expuşi excluderii sociale şi, prin urmare, unui grad înalt de
vulnerabilitate şi au nevoie de includere în toate serviciile comunitare, atitudine şi abordare
individualizată, suport în procesul de instruire, asistenţă socială recuperatorie, asistenţă medicală,
consiliere psihologică;
2) copiii rămaşi fără îngrijire părintească ca rezultat al migraţiei părinţilor;
3) copiii din familii în care exista violenţă domestică şi abuz al copilului, care au nevoie de
protecţie specială cu izolarea abuzatorului sau de adăpost sigur în afara familiei, securitate şi
acceptare, consiliere psihologică, reabilitare, asistenţă medicală;
4) copiii şi familiile în situaţii de risc au nevoie de protecţie, încurajare;
5) copiii dezinstituţionalizaţi şi absolvenţii instituţiilor rezidenţiale constituie un grup larg cu
nevoi complexe şi au nevoie de adăpost şi întreţinere, consiliere psihologică şi asistenţă
medicală, integrare socială şi şcolară, acces la asistenţă socială.
În vederea soluţionării lacunelor identificate în sistemul de asistență socială a copiilor
străzii, propunem la nivel de comunitate:
1.crearea echipelor mobile de specialişti care să efectueze vizite în diferite comunităţi pentru a
consulta beneficiarii şi a susţine asistentul social în evaluarea, planificarea şi accesarea unor

11
Heteroagresivitatea înseamnă agresivitatea îndreptată împotriva persoanelor din jur, spre deosebire de auto-
agresivitate, care vizează acțiuni asupra propriei persoane. Ambele caracterizează afecțiuni psihice.
12
Disocierea- este procesul în care personalitatea umană se desparte sau se separă de experiențe, sentimente și
gânduri anterioare. Sindromul disociativ (de conversie) este o stare complicată și rară, deși simptomele separate ale
tulburării pot apărea la orice persoană. Frecvent, în urma unor greutăți, persoanele care nu sunt capabile să-și
amintească cum au simțit sau ce au făcut (amnezie disociativă); sau după un șoc neașteptat, intens, se simt ca și cum
ar fi paralizate și nu sunt capabile să se miște sau să vorbească. În cazurile grave de boală, atunci când o persoană nu
este în măsură să depășească stresul, să- și rezolve problemele sau conflictele, ruperile de conștiință, le disociază pe
acestea de amintirile, gândurile și sentimentele anterioare. Sindromul disociativ (de conversie) cuprinde boli, cum ar
fi amnezia disociativă, fuga disociativă, stupoarea disociativă, transa și tulburările de control de sine, tulburările de
mișcare disociativă, convulsiile disociative sau tulburările mixte cu pierderea disociativă a simțurilor (de conversie).
Tulburarea apare mai frecvent la persoanele mai puțin educate, asociale, iar aceasta este, de asemenea, mai frecvent
întâlnită în rândul tinerilor decât în rândul persoanelor în vârstă. Aceasta afecțiune apare de 2-5 ori mai frecvent la
femei decât la bărbați. Principalele cauze ale bolii sunt ereditatea, înclinațiile morbide ale rudelor, situațiile de stres
intens, experiențele intense, singurătatea, părinții în divorț, relațiile sărace care sunt însoțite de conflicte constante,
educația slabă, atunci când o personalitate este egoistă, narcisistă, dezvoltă sindromul disociativ (de conversie).
13
Anxietate stare accentuată de neliniște, în care așteptăm să se întâmple ceva rău sau simțim că nu ne mai aflăm în
siguranță, anxietatea resimțită de o persoană este o frică foarte intensă și nejustificată de un pericol adevărat. În
această categorie se includ următoarele forme: anxietate generalizată, fobia socială, fobii specifice, atacul de panică,
tulburarea obsesiv-compulsivă și stresul post-traumatic.
71
servicii mai specializate; dezvoltarea unor servicii socioeducaţionale în şcoală pentru a oferi
servicii unor grupuri de copii care se confrunta cu probleme familiale, de instruire, de integrare;
dezvoltarea programelor de consolidare a abilităţilor părinteşti;
2. dezvoltarea serviciilor sociale specializate, prestate la nivel de raion, care să satisfacă
necesităţile copiilor de a crește și a fi educați în medii familiale sigure şi protejate. Aceste
servicii sunt opțiuni de tip familial oferite, cu statut temporar sau permanent, copiilor lipsiţi de
grija părinţilor, precum Asistenţa parentală profesionistă (APP), Casele de Copii Tip Familie
(CCTF), tutelă şi adopţie.
La rubrica provocări am menționa că serviciile sociale enumerate anterior nu fac față în
prezent necesităților tuturor grupurilor de copii care sunt nevoiți să se afle în stradă, ca urmare a
abuzului sau a neglijării, și care au nevoie de astfel de servicii. Ca rezultat, mulţi dintre copii nu
beneficiază de nici un serviciu sau beneficiază de servicii care nu corespund necesitaţilor –
servicii comunitare sau de servicii cu specializare înaltă (instituţiile rezidenţiale), adică li se
acordă servicii de care ei nu au nevoie şi care nu le soluţionează problemele.
Politicile sociale de asistenţă socială, aşa cum au evoluat până acum şi cum se
prefigurează în viitor, deşi au contribuit la stingerea unor fenomene explozive social, sunt
departe de a oferi o soluţie satisfăcătoare în procesul de incluziune socială a persoanelor şi
grupurilor defavorizate/marginalizate social. Oricum, relansarea economică, ale cărei semne nu
sunt încă evident vizibile, nu va fi de natură a absorbi într-un orizont satisfăcător de timp imensul
cost social şi uman al perioadei de criză de până acum. Va fi necesară dublarea ei de politici
sociale active susţinute constant de factorii politici de decizie. În acest sens, perspectiva
sociologică şi cea a asistenţei sociale accentuează, pe de o parte, nevoia unei strategii coerente de
tip integrat, la nivel naţional, de prevenire şi reducere a fenomenelor disruptive social, dar şi de
perfecţionare continuă a cadrelor sociale de viaţă.

72
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
1. Convenție ONU cu privire la drepturile copilului. Aderarea la Convenție prin Hotărârea
Parlamentului nr.408-XII din 12.12.90. În vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie
1993. Disponibil: https://www.unicef.org/moldova/CRC_RO.pdf accesat 12.02.18.
2. Hotărârea Nr. 523 din 11.07.2011 cu privire la aprobarea Programului de dezvoltare a
educaţiei incluzive în Republica Moldova pentru anii 2011-2020. Monitorul Oficial: 15.07.2011,
Nr. 114-116.
3. Hotărârea Nr. 228 din 28.03.2014 cu privire la aprobarea Regulamentului de activitate a
echipelor multidisciplinare teritoriale din cadrul Sistemului naţional de referire. Monitorul
Oficial: 04.04.2014, Nr. 80-85.
4. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Nr. 270 din 08.04.2014 cu privire la aprobarea
Instrucţiunilor privind mecanismul intersectorial de cooperare pentru identificarea, evaluarea,
referirea, asistenţa şi monitorizarea copiilor victime şi potenţiale victime ale violenţei, neglijării,
exploatării şi traficului. Monitorul Oficial: 18.04.2014, Nr. 92-98.
5. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Nr. 434 din 10.06.2014 privind aprobarea
Strategiei pentru protecţia copilului pe anii 2014-2020. Monitorul Oficial: 20.06.2014, Nr. 160-
166 .
6. Legea Nr. 338 din 15.12.1994 privind drepturile copilului. Monitorul Oficial: 02.03.1995, Nr.
13.
7. Legea ocrotirii sănătăţii Nr. 411 din 28.03.1995. Monitorul Oficial: 22.06.1995, Nr. 34.
8. Legea Nr. 1585 din 27.02.1998 cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă medicală.
Monitorul Oficial: 30.04.1998, Nr. 38-39.
9. Legea asistenţei sociale Nr. 547 din 25.12.2003 . Monitorul Oficial: 12.03.2004, Nr. 42-44.
10. Legea Nr. 45 din 01.03.2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie.
Monitorul Oficial: 18.03.2008, Nr. 55-56. Data intrării în vigoare: 18.09.2008.
11. Legea Nr. 123 din 18.06.2010 cu privire la serviciile sociale. Monitorul Oficial: 03.09.2010,
Nr. 155-158, Data intrării în vigoare: 03.03.2011.
12. Legea Nr. 140 din 14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi
a copiilor separaţi de părinţi. Monitorul Oficial: 02.08.2013, Nr. 167-172 . Data intrării în
vigoare: 01.01.2014

Literatură în limba română


CĂRȚI

73
13. Antonescu O. M. Familia și rolul ei în dezvoltarea personalității copilului. Brașov : Ed.
Universităţii Transilvania, 2012, 171 p.
14. Băban A. Consiliere educațională. Cluj- Napoca: Ed. Asociația de științe cognitive din
România, 2001, 308 p.
15. Caisîn S., Racu I. Psihologia copilului: Suport didactic pentru coordonatorii educaţiei
incluzive. Chişinău : Institutul de Formare Continuă, 2011, 172 p.
16. Ciobanu-Ţurcanu V. Orfan social, copilul străzii în dificultate (cine îl ajută şi cine îl educă).
Chișinău: Ed.Pontos, 2005. 96 p.
17. Coord. Științific Dima S. Copilăria – fundament al personalităţii : Cunoaştere. Explorare.
Educare. Bucureşti : Ed. Coresi, 1997, 303 p.
18. Creţu T. Psihologia vârstelor. Iași: Ed. Polirom, 2016, 389 p.
19. Dumitrana M. Copilul instituţionalizat. Bucureşti: Ed. Didactică şi Pedagogică, 1998, 112 p.
20. Elias M. J., Tobias S. E. Inteligenţ a emoţ ională î n educaţ ia copiilor. Bucureşti: Ed. Curtea
Veche, 2012, 303 p.
21. Filipoi S. Basme terapeutice pentru copii şi părinţi. Cluj-Napoca: Ed. Fundaţia Culturală
Forum, 1998. 102 p.
22. Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului. Bucureşti : ONG Salvaţi
Copiii., 2003. 180 p.
23. Greene R. W. Copilul temperamental : O nouă abordare pentru a-i înţelege pe copii
imprevizibili. Bucureşti: Ed. Niculescu, 2016, 254 p.
24. Harwood R., Miller S. A., Vasta R. Psihologia copilului. Iași: Ed. Polirom, 2010, 944 p.
25. Houdé O. Psihologia copilului. Chișinău : Ed. Cartier, 2007. 127 p.
26. Iovu M. B. Conceptualizarea abuzului şi neglijării copilului în familie. Iaşi: Ed. Lumen,
2008. 117 p.
27. Killén K. Copilul maltratat. Timişoara: Ed. Eurobit, 1998, 456 p.
28. Klein M. Povestea unei analize de copil : Conduită în psihanaliza copiilor bazată pe
tratamentul unui băiat de zece ani. Cluj- Napoca : Ed. Sigmund Freud, 1994, 493 p.
29. Miller J. G., Miller K. G. Cum să formezi caracterul copiilor : Metoda responsabilității
personale. Iași: Ed. Polirom, 2016, 184 p.
30. Munteanu A. Psihologia copilului şi a adolescentului. Timișoara : Ed. Augusta, 1998, 291 p.
31. Nash J. K., Fraser M. W., Galinsky M. J. ș.a. Reducerea violenţei între copii. Programul
“Putem Alege”. Cluj- Napoca: Ed. Presa Universitară Clujeană, 2010, 204 p.
32. Neamţu G. Tratat de asistenţă socială. Iaşi : Ed. Polirom, 2003. 1013 p.
33. Olărescu V., Veleanovici A. Tulburări emoţionale la copiii aflaţi în situaţie de abuz şi
neglijare. Chișinău : Ed. Pulsul Pieţei, 2016, 274 p.
74
34. Pânişoară G., Sălăvăstru D., Mitrofan L. Copilăria şi adolescenţa : Provocări actuale în
psihologia educaţiei şi dezvoltării. Iași : Ed. Polirom, 2016. 310 p.
35. Perciun N. Diminuarea agresivității la preadolescenți : Ghid pentru psihologi, cadre
didactice, părinți. Chișinău : Ed. Tipogr. Reclama, 2013. 144 p.
36. Perjan C., Verdeş A. Ghid practic de asistenţă psihologică a carenţelor afective la copiii din
familii temporar dezintegrate. Chişinău : CEP UPS ‘’Ion Creangă’’, 2010, 48 p.
37. Piaget J., Inhelder B. Psihologia copilului. Chișinău : Ed.Cartier, 2005. 160 p.
38. Piaget J. Reprezentarea lumii la copil. Chişinău : Ed. Cartier, 2012, 402 p.
39. Roth-Szamoskozi M. Protecţia copilului, Dileme, Concepţii şi Metode. Cluj-Napoca : Ed.
Presa Universitară Clujeană, 1999. 168 p.
40. Schwartz Gh., Kelemen G., Moldovan O. Psihologia copilului. Arad : Ed. Universităţii
« Aurel Vlaicu », 2009, 230 p.
41. Tough P., Alexandrescu M. Secretul succesului : De ce unii copii vor reuşi în viaţă, iar alţii
vor eşua. București : Ed. Litera, 2015, 315 p.
42. Ţurcan A. Ghid practic pentru evaluare psihologică și audierea copilului aflat în contact cu
sistemul de justiție. Chişinău: Ed. Masterprint, 2015, 52 p.
43. Warshak R. A. Divorţul toxic : Educaţia copiilor când părinţii se despart. Iași : Ed. Polirom,
2017. 419 p.
44. Winterhoff M. De ce copiii noştri se transformă în tirani ? : Cum a fost abolită copilăria.
București : Ed. Trei, 2017. 174 p.

CONTRIBUȚII
în reviste
45. Coroban C. Raporturi sociale în sistemul familial. În: Studia Universitatis Moldaviae :
Revistă ştiinţifică, Chișinău: CEP USM, 2013, nr. 8(68), p. 16-20.
46. Langlois D., Muntean A. Copiii străzii și îngrijirile de sănătate. În : Copiii de azi sunt
părinţii de mâine, Timișoara, 2008, Nr. 20-21, p. 15-20.
47. Losîi E. Diminuarea agresivităţii preadolescenţilor prin dezvoltarea inteligenţei emoţionale.
În : Psihologie, Pedagogie Specială, Asistenţă Socială, Chișinău, 2009, nr. 1 (14), p. 12 – 19.
35. Racolta L. Despre abuzul asupra copilului. În : Revista învăţământului preşcolar, București,
2008, nr. 3-4, p. 31 – 35.
48. Veleanovici A., Olărescu V. Tulburări psihice – consecință a abuzului şi neglijării copilului.
În : Revista Psihologie, Chişinău, 2013, nr. 2, pag. 91-93.

75
49. Vîrlan M., Frunze O. Copilul – victima crizei din familiile contemporane. În : Psihologie.
Pedagogie specială. Asistenţă socială, Chișinău : CEP UPS « Ion Creangă », 2012, Nr. 4, p. 40-
46.
În lucrări științifice
50. Coreţchi R. Impactul cooperării interdepartamentale în rezolvarea problemelor copiilor
străzii. În: Copiii în situaţie de risc : Crearea serviciilor sociale comunitare, Chișinău, 2004, p.
72-78.
51. Coroban C. Grupuri de suport social pentru familii în dificultate. În: Sociologia și asistența
socială : interferențe și perspective de dezvoltare., Chișinău: CEP USM, 2014, p. 144-149.
52. Veleanovici A. Profilul psihoafectiv al copiilor aflați în dificultate. În: Probleme actuale ale
ştiinţelor umanistice, Vol. VIII, Chișinău, 2009, p. 211-218.
53. Veleanovici A., Cucu-Ciuhan G., Vladislav E.O. ș.a. Copii şi adolescenţi –probleme,
tulburări, evaluare şi intervenţie psihoterapeutică. În : Coord. Științific Mitrofan I. Abuzul și
neglijarea copilului. Bucureşti: Ed. SPER, 2014, p. 134-176.
În materialele simpozioanelor
54. Coord. științific Stamatin O. Aspecte psiho-sociale în protecția copilului și familiei de
violență : Materialele Conferinței științifice internaționale din 21 octombrie 2016. Chișinău : Ed.
Garomont-Studio, 2017, 442 p.
55. Coroban C., Cheianu D. Serviciile sociale integrate între teorie și practică. În: Materialele
Conferinţei Știinţifice a masteranzilor şi doctoranzilor "Cercetare şi inovare -perspective de
evoluţie şi integrare europeană", Chișinău: CEP USM, 2009, p. 275-276.
56. Coroban C. Implicaţiile suportului social în familiile în dificultate. În: Materialele
Conferinţei Știinţifice cu participare internaţională ''Interferențe universitare - integrare prin
cercetare și inovare, Științe sociale'', rezumate ale cominicărilor, Chișinău: CEP USM, 2012, p.
187-189.
57. Coroban C., Bulgaru M. Raporturi internaționale în sistemul familial. În: Materialele
Conferinței Științifice ''Integrare prin cercetare și inovare'', Rezumate ale comunicărilor,
Chișinău: CEP USM, 2013, p. 157- 159.
58. Coroban C. Integrarea socioșcolară a copiilor din familii vulnerabile. În: Materialele
Conferinței Științifice Naționale cu participare internațională "Integrare prin cercetare și
inovare", Chișinău: CEP USM, 2015, p. 229-232.
59. Măgurianu A. L. De la copii străzii la modelele alternative de educație. În : Materialele
Conferinţei ştiinţifice internaţionale « Asistența Psihologică,Psihopedagogică și Socială ca factor
al dezvoltării societății », Chișinău, 2011, p. 247-252.

76
60. Tănase Mânzat M., Mânzat I. Rolul familiei în formarea și dezvoltarea eului – abordare
jungiană. În : Materialele Conferinței a 8-a a psihologilor practicieni cu participare internațională
‘’Aspecte psihologice ale familiei contemporane și problemele educației copilului’’, Chișinău,
2012, p. 44-50.
61. Veleanovici A., Marin C., Grup de optimizare psihocomportamentală centrat pe scăderea
agresivităţii copiilor străzii, În : Materialele Conferinţei Internaţionale de Psihologie. Bucureşti,
2006, pag. 232 – 281.
62. Veleanovici A., Cristescu E., Văduva M., Abordare psihoterapeutică experienţială a copiilor
străzii, În : Materialele Conferinţei Internaţionale de Psihologie Aplicată, Timișoara, 2007, p.
343-356.
63. Veleanovici A., Olărescu V. Familia, influenţarea educaţională şi comportamentul deviant al
copilului. În : Materialele Conferinţei științifico- practice Internaţionale a psihologilor
‘’Profilaxia tulburărilor comportamentale la minori’’, Centrul Armonie, Chişinău, 2013, pag. 39-
42.
Literatură enciclopedică
64. Mitrofan I. Psihoterapia experienţială. București: Ed. Infomedica, 1997, 344 p.
65. Sillamy N. Dicţionar de psihologie. București: Ed. Univers Enciclopedic, 1996, 878 p.
66. Suport de curs. Formare de formatori. Mecanismul intersectorial de cooperare în protecția
copilului. Chișinău: Ed. Bons Offices, 2014, 161 p.
Literatură în limba franceză
67. Bonnet C. Les enfants du secret. Paris : Ed. Odile Jacob, 1992, 192 p.
Surse electronice
68. Centrul național de prevenire a abuzurilor față de copii. Rapoarte anuale. Disponibil :
cnpac.org.md accesat 12.02.2018.
69. Guvernul Republicii Moldova. Consiliul Național pentru Protecția Drepturilor Copilului.
Secretariatul permanent. Disponibil : http://www.cnpdc.gov.md/ro/advanced-page-type/cu-
privire-la-drepturile-copilului-republica-moldova accesat 12.02.18
70. Ministerul Muncii, despre investigația cu implicarea copiilor ce locuiesc în ruinele Hotelului
Național: Jurnaliștii au oferit bani în schimbul
Informației. Disponibil :http://www.realitatea.md/ministerul-muncii--despre-investigatia-cu-
implicarea-copiilor-ce-locuiesc-in-ruinele-hotelului-national--jurnalistii-au-oferit-bani-in-
schimbul-informatiei_43351.html accesat 13.02.18
71. VIDEO - Ruinele Hotelului Național, transformate în casă pentru copiii străzii! Cerșesc,
consumă alcool și se droghează, iar visul lor este să mănânce. Disponibil:
http://www.realitatea.md/video---ruinele-hotelului-national--transformate-in-casa-pentru-copiii-
77
strazii--cersesc--consuma-alcool-si-se-drogheaza--iar-visul-lor-este-sa-manance_43283.html
accesat 13.02.18
72. Raport cu privire la evaluarea serviciilor sociale destinate copiilor şi familiilor în raioanele
Făleşti, ălăraşi, Ungheni. Parteneriat pentru Dezvoltare. Chișinău, 2011.
Disponibil:file:///C:/Users/User/Downloads/Social_services_survey_ultima_varianta_FINAL_ro.
pdf accesat 13.02.18

78
ANEXE

79
ANEXA 1

DICȚIONAR DE TERMENI SPECIFICI


Noţiunile principale utilizate au următoarele semnificaţii:
1) copil – persoană care nu a împlinit vîrsta de 18 ani şi nu are capacitatea de exerciţiu deplină;
2) copil aflat în situaţie de risc – copil în privinţa căruia, ca urmare a evaluării, se constată una
sau mai multe din situaţiile prevăzute la art. 8 al Legii nr.140 din 14 iunie 2013 privind protecţia
specială a copiilor în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de părinţi;
3) interesul superior al copilului – asigurarea condiţiilor adecvate pentru creşterea şi dezvoltarea
armonioasă a copilului, ţinând cont de particularităţile individuale ale personalităţii lui şi de
situaţia concretă în care acesta se află;
4) copil-victimă – copil, căruia, prin acţiuni sau inacţiuni i-au fost aduse daune morale, fizice sau
materiale ca rezultat al violenţei, neglijării, exploatării, inclusiv prin intermediul tehnologiilor
informaţionale, traficului;
5) revictimizare – proces repetat de victimizare, care apare ca rezultat al intervenţiei neadecvate
din partea instituţiilor sau specialiştilor în privinţa copiilor victime ale violenţei, neglijării,
exploatării, traficului;
6) violenţă împotriva copilului – forme de rele tratamente aplicate de către părinţi/reprezentanţii
legali/persoana în grija căreia se află copilul sau de către orice altă persoană, care produc
vătămare actuală sau potenţială asupra sănătăţii acestuia şi îi pun în pericol viaţa, dezvoltarea,
demnitatea sau moralitatea, care includ următoarele tipuri de violenţă:
a) violenţă fizică – vătămare intenţionată a integrităţii corporale ori a sănătăţii prin lovire,
îmbrîncire, trîntire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi
de orice intensitate, prin otrăvire, intoxicare, alte acţiuni cu efect similar;
b) violenţă sexuală – orice violenţă cu caracter sexual sau orice conduită sexuală ilegală,
hărţuirea sexuală; orice conduită sexuală nedorită, impusă; obligarea practicării prostituţiei; orice
comportament sexual ilegal în raport cu copilul, inclusiv prin mângâieri, sărutări, pozare a
copilului şi prin alte atingeri nedorite cu tentă sexuală; alte acţiuni cu efect similar;
c) violenţă psihologică – impunere a voinţei sau a controlului personal, provocare a stărilor de
tensiune şi de suferinţă psihică prin ofense, luare în derâdere, înjurare, insultare, poreclire,
şantajare, distrugere demonstrativă a obiectelor, prin ameninţări verbale, prin afişare ostentativă
a armelor sau prin lovire a animalelor domestice; impunere a izolării prin detenţie, inclusiv în
locuinţa familială; izolare de familie, de comunitate, de prieteni; interzicere a realizării
profesionale, interzicere a frecventării instituţiei de învăţământ; deposedare de acte de identitate;
privare intenţionată de acces la informaţie; alte acţiuni cu efect similar;
80
d) violenţă spirituală – subestimare sau diminuare a importanţei satisfacerii necesităţilor moral-
spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie,
prin interzicere, limitare, luare în derâdere sau pedepsire a accesului la valorile culturale, etnice,
lingvistice sau religioase; impunere a unui sistem de valori personal inacceptabile, alte acţiuni cu
efect similar sau cu repercusiuni similare;
e) violenţă economică – privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existenţă
primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate; abuz de variate situaţii de
superioritate pentru a sustrage bunurile copilului; interzicere a dreptului de a poseda, folosi şi
dispune de bunurile comune; refuz de a susţine material copilul; impunere la munci grele şi
nocive în detrimentul sănătăţii, alte acţiuni cu efect similar;
7) trafic de copii – recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea unui copil în
scop de exploatare, chiar dacă aceste acţiuni nu se realizează cu aplicarea vreunuia din
mijloacele de constrângere, prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de putere sau de situaţie de
vulnerabilitate ori prin darea sau primirea de bani ori de beneficii de orice gen pentru a obţine
consimţămîntul unei persoane care deţine controlul asupra unei alte persoane, în scopul
exploatării acesteia;
8) neglijarea copilului – omisiunea sau ignorarea voluntară sau involuntară a responsabilităţilor
privind creşterea şi educarea copilului, fapt care pune în pericol dezvoltarea lui fizică, mintală,
spirituală, morală sau socială, integritatea lui corporală, sănătatea lui fizică sau psihică.
Neglijarea poate lua următoarele forme:
a) neglijare alimentară – privarea copilului de hrană sau malnutriţia acestuia;
b) neglijare vestimentară – lipsa de îmbrăcăminte şi/sau de încălţăminte, în special a celor
necesare pentru perioada rece a anului;
c) neglijare a igienei – nerespectarea normelor generale de igienă personală, condiţii de locuit
insalubre, care ameninţă viaţa sau sănătatea copilului;
d) neglijare medicală – lipsa ori refuzul îngrijirilor medicale necesare pentru protecţia vieţii,
integrităţii corporale şi a sănătăţii copilului, neadresarea la medici în cazuri de urgenţă;
e) neglijare educaţională – refuzul încadrării copilului într-o instituţie şcolară, neşcolarizarea
copilului;
f) neglijare emoţională – ignorarea problemelor psihoemoţionale ale copilului;
g) neglijare în supraveghere – punerea sau lăsarea copilului în condiţii ori circumstanţe în care
lipsa de supraveghere poate conduce la îmbolnăvirea copilului, traumatismul copilului,
exploatarea copilului sau decesul acestuia;
9) exploatarea prin muncă a copilului – munca ce prin natura sa sau prin condiţiile în care se
exercită este susceptibilă de a dăuna sănătăţii, securităţii sau moralităţii copilului;
81
10) pericol iminent – circumstanţe care indică în mod cert asupra existenţei elementelor
constitutive ale unei infracţiuni contra vieţii şi/sau sănătăţii copilului şi care au sau pot avea
impact grav asupra integrităţii fizice şi/sau psihice a acestuia;
11) luarea copilului de la părinţi – procedură prin care copilul este separat de părinţi sau de
persoanele în grija cărora acesta se află, efectuată în conformitate cu prevederile Legii nr.140 din
14 iunie 2013 privind protecţia specială a copiilor în situaţie de risc şi a copiilor separaţi de
părinţi şi prezentei Instrucţiuni;
12) ordonanţă de protecţie – act legal prin care instanţa de judecată aplică măsuri de protecţie a
victimei;
13) interviu de protecţie – prima discuţie cu copilul realizată de către managerul de caz sau de
către un alt specialist prezent la locul aflării copilului în procesul evaluării iniţiale, în cazul în
care realizarea interviului de protecţie de către specialistul respectiv corespunde necesităţilor
specifice şi interesului superior al copilului, în scopul stabilirii gradului de securitate a copilului
şi informării acestuia despre drepturile sale, serviciile de asistenţă, măsurile de protecţie;
14) raport de evaluare psihologică – rezultatul final al activităţii psihologului orientată spre
descrierea şi evaluarea particularităţilor individual-psihologice ale personalităţii copilului realizat
cu scopul aprecierii stărilor actuale, a pronosticului dezvoltării ulterioare şi elaborării de
recomandări, care sunt determinate de scopul evaluării;
15) persoană de încredere – persoană adultă din anturajul copilului în care copilul manifestă
încredere, cu care este dispus să comunice şi căreia îi poate destăinui o situaţie în care se simte
ameninţat sau în pericol;
16) prevenirea primară a violenţei, neglijării, exploatării şi traficului de copii – acţiuni de
sensibilizare cu privire la reducerea toleranţei la violenţă, neglijare, exploatare, trafic, adresate
publicului larg;
17) prevenirea secundară a violenţei, neglijării, exploatării şi traficului de copii – acţiuni care se
adresează grupurilor cu risc crescut de a manifesta comportament violent sau grupurilor cu risc
de victimizare cum ar fi: copii şi adolescenţi care trăiesc în familii cu violenţă, copii cu risc de
abandon şcolar, cu absenteism din cauze familiale;
18) prevenirea terţiară a violenţei, neglijării, exploatării şi traficului de copii – acţiuni care se
adresează grupurilor afectate deja de violenţă, neglijare, exploatare, trafic, în scopul prevenirii
recidivelor, sancţionarea sau recuperarea agresorilor, securitatea victimelor, recuperarea sau
tratarea efectelor şi consecinţelor;
19) autoritate tutelară locală – primarii de sate (comune) şi oraşe;
20) autoritate tutelară teritorială – secţiile/direcţiile asistenţă socială şi protecţie a
familiei/Direcţia municipală pentru protecţia copilului Chişinău. În municipiile Bălţi şi Chişinău
82
autorităţile tutelare teritoriale exercită şi atribuţiile de autoritate tutelară locală, cu excepţia
unităţilor administrativ-teritoriale autonome din componenţa acestora, în cadrul cărora atribuţiile
de autoritate tutelară locală sunt exercitate de primarii unităţilor administrativ-teritoriale
respective;
21) echipă multidisciplinară – grup convocat de specialistul în protecţia drepturilor copilului sau,
în lipsa acestuia, de către asistentul social comunitar, compus din profesionişti din diferite
domenii, cu atribuţii în protecţia copilului, care colaborează la prevenirea şi soluţionarea
cazurilor de violenţă, neglijare, exploatare şi trafic;
22) plan individual de asistenţă – document prin care se realizează planificarea serviciilor, a
prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie a copilului în baza evaluării complexe a acestuia şi a
familiei sale;
23) plasament – măsură de protecţie a copilului separat de părinţi prin care se asigură condiţii
pentru creşterea şi îngrijirea acestuia în servicii sociale de plasament;
24) plasament de urgenţă – plasamentul copilului a cărui viaţă sau sănătate sînt în pericol
iminent, indiferent de mediul în care acesta se află, pentru o perioadă de până la 72 de ore;
25) plasament planificat – plasamentul copilului într-un serviciu social, pentru o perioadă
determinată de timp, conform prevederilor planului individual de asistenţă;
26) managerul de caz – specialistul în protecţia drepturilor copilului din cadrul primăriei, iar în
lipsa acestuia asistentul social comunitar.
27) autoritate centrală pentru protecţia copilului – Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi
Familiei, abilitat să elaboreze, să promoveze şi să monitorizeze realizarea politicii statului în
domeniul protecţiei copilului14;
28) copil separat de părinţi – copilul lipsit efectiv de grija părinţilor în situaţii determinate de
absenţa acestora, inclusiv în cazul plecării părinţilor la muncă peste hotare, copilul luat de la
părinţi din cauza existenţei pericolului iminent pentru viaţa sau sănătatea acestuia, precum şi
copilul căruia i s-a stabilit statutul de copil rămas temporar fără ocrotire părintească sau de copil
rămas fără ocrotire părintească;
29) copil abandonat – copilul identificat ca fiind fără părinţi sau fără alt însoţitor legal în cazul în
care nu pot fi stabilite datele de identitate nici ale copilului, nici ale părinţilor lui;
30) familie – părinţii şi copiii acestora;
31) familie extinsă – rudele copilului pînă la gradul IV inclusiv;

SURSA: Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Nr. 270 din 08.04.2014 cu privire la aprobarea Instrucţiunilor
14

privind mecanismul intersectorial de cooperare pentru identificarea, evaluarea, referirea, asistenţa şi monitorizarea
copiilor victime şi potenţiale victime ale violenţei, neglijării, exploatării şi traficului. Monitorul Oficial: 18.04.2014,
Nr. 92-98.

83
32) reprezentant legal al copilului – părintele sau persoana desemnată, conform legii, să apere
drepturile şi interesele copilului;
33) management de caz – metoda principală de lucru a specialistului în protecţia drepturilor
copilului sau a asistentului social, cu ajutorul căreia acesta evaluează necesităţile copilului şi ale
familiei lui în colaborare cu ei, coordonează, monitorizează, evaluează şi susţine copilul şi
familia acestuia pentru ca ei să poată beneficia de serviciile şi prestaţiile sociale care să răspundă
acestor necesităţi;
34) echipă multidisciplinară – grup convocat de specialistul în protecţia drepturilor copilului sau,
în lipsa acestuia, de către asistentul social comunitar, compus din profesionişti din diferite
domenii, cu atribuţii în protecţia copilului, care colaborează în scopul prevenirii şi/sau
soluţionării cazurilor copiilor aflaţi în situaţii de risc;
35) violenţă împotriva copilului – forme de rele tratamente aplicate de către părinţi/reprezentanţii
legali/persoana în grija căreia se află copilul sau de către orice altă persoană, care produc
vătămare actuală sau potenţială asupra sănătăţii acestuia şi îi pun în pericol viaţa, dezvoltarea,
demnitatea sau moralitatea, care includ tipurile de violenţă definite în art. 2 din Legea nr. 45-
XVI din 1 martie 2007 cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie;
36) specialist în protecţia drepturilor copilului – funcţionar public din cadrul primăriei care
realizează activităţi de suport pentru îndeplinirea atribuţiilor autorităţii tutelare locale.15

15
SURSA: Legea Nr. 140 din 14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie de risc şi a copiilor
separaţi de părinţi. Monitorul Oficial: 02.08.2013, Nr. 167-172 . Data intrării în vigoare: 01.01.2014

84
ANEXA2

FORME PARTICULARE DE ABUZ ASUPRA COPILULUI :

- Intoxicaţii nonaccidentale ale copilului ca urmare a obligării acestuia de a bea băuturi alcoolice
sau de a înghiţi tranchilizante pentru a obţine calmul ori somnul copilului, precum şi situaţia
nou-născutului din mamă toxicomană;
- Sindromul copilului scuturat este o formă de abuz fizic şi apare la copilul de până la un an şi
este cauzat de scuturările bruşte şi brutale, voluntare sau datorate unor comportamente
inadecvate ale părinţilor/altor persoane, unele dintre acestea fiind considerate o formă de joacă
cu copilul. Aceste scuturări conduc la apariţia hemoragiilor intracraniene (cu precădere hematom
subdural şi hemoragii retiniene). Spre deosebire de alte forme de traumatism cranian indus,
sindromul copilului scuturat rezultă în urma leziunilor cauzate de o persoană care scutură viguros
un sugar sau un copil mic. Datorită anatomiei speciale a copilului la aceasta vîrstă, el are un risc
crescut pentru leziuni produse în urma acestui tip de acţiuni. De aceea, marea majoritate a
incidentelor de acest tip apar la copii mai mici de 1 an. Vîrsta medie a victimelor este între 3 şi 8
luni, deşi ocazional sindromul poate apare şi la copii pînă la 4 ani. Scuturarea copilului deseori
determină leziuni ireversibile. În cazurile grave mortalitatea este de aproximativ 50% dintre
copiii implicaţi. Copiii care supravieţuiesc pot avea: orbire parţială sau totală; pierderea auzului;
crize convulsive; întîrzieri în dezvoltarea psiho-motorie; dificultate de vorbire; probleme de
memorie şi atenţie; paralizie (unele episoade traumatice lasă copilul în comă). În cazurile mai
uşoare, un copil care a fost scuturat poate prezenta: letargie, iritabilitate, vome, dificultate de
supt şi înghiţit, rigiditate, crize convulsive, dificultate de respiraţie, stare de conştienţă alterată,
anizocorie (pupile de dimensiuni inegale), inabilitatea de a-şi ridica capul, inabilitatea de a
urmări cu privirea. Chiar şi în cazurile uşoare, copiii după traumatism, pot dezvolta mai tîrziu
stări grave şi ireversibile pentru sănătate;
- Sindromul Münchausen prin transfer înseamnă susţinerea de către părinte (de regulă, mama) a
unei boli artificiale, false a copilului; boala este indusă prin administrarea voluntară a unor
medicamente sau substanţe ori prin susţinerea existenţei unor simptome la copil care nu au fost
niciodată confirmate de către specialişti. În ambele cazuri, părinţii solicită medicilor numeroase
investigaţii medicale sau chirurgicale, victimizând repetat copilul. Orice semn funcţional poate fi
invocat de către părinţi pentru a obţine investigaţii şi proceduri dureroase şi intruzive pentru
copil;
- Sindromul Stockholm, cunoscut în psihologie ca fenomenul prin care victima exprimă adulaţie,
gratitudine şi alte sentimente pozitive faţă de abuzator, aparent iraţional, în lumina pericolului şi

85
a riscurilor suportate de către victimă (descoperit iniţial la ostatici). Acesta poate face dificilă
identificarea abuzului;
- Violenţa prin internet se produce prin intermediul calculatorului sau al telefonului mobil şi
cuprinde următoarele categorii: conţinut ilegal şi/sau ofensator (pornografie, pornografie
infantilă, imagini erotice tip fotografii sau desene cu copii - de exemplu, fenomenul Lolita,
desene animate erotice şi/sau pornografice, rasism şi xenofobie, discriminare, intimidare);
contacte online şi în lumea reală (prin chat şi e-mail, agresorul câştigă încrederea copilului, care
furnizează informaţii ce pot duce la identificarea copilului şi/sau a adresei unde locuieşte, cu
comiterea ulterioară de abuzuri şi infracţiuni, prin întâlnirea faţă în faţă cu copilul sau nu).16

16
SURSA: Racolta L. Despre abuzul asupra copilului. În : Revista învăţământului preşcolar, București, 2008, nr. 3-
4, p. 34.

86
ANEXA3
Tabel 1.2.1.
Diferenţa dintre disciplinare şi abuz, după Whitman 17

DISCIPLINĂ ABUZ
Măsurile luate de adult sunt relaţionate în mod Măsurile sunt lipsite de logică: legătura dintre
logic cu comportamentul „indisciplinat” al faptă şi pedeapsă este arbitrară.
copilului.
Nu se face un „proces” copilului; copilul nu Copilul şi comportamentul lui sunt judecate şi
este „judecat”. etichetate: „eşti un copil rău, prost…” etc.
Pedeapsa se referă doar la situaţia prezentă. Se referă la greşelile din trecut şi la alte greşeli
ce se cumulează.
Are drept consecinţă dezvoltarea motivaţie Dezvoltă motivaţia extrinsecă a copilului (a
intrinseci a copilului (copilul face lucrurile face cum trebuie pentru a scăpa de pedeapsă).
cum trebuie din proprie iniţiativă şi nu impuse
de controlul din afară) şi a sensului
autodisciplinei.
Copilul nu este umilit şi supus. Copilul este umilit de adult şi supus cu forţa.
Există o anumită libertate (între anumite limite Nu permite alternative şi nici nu implică
cunoscute de copil) în alegerea pedepsei. gândirea copilului asupra situaţiei.
Copilul învaţă să-şi asume responsabilitatea Adultul are responsabilitatea reacţiilor şi a
pentru faptele sale. comportamentelor copilului.
Are la bază conceptele de respect şi egalitate Se bazează pe o relaţie inferior/superior, de
între copil şi adult. dominanţă şi control al adultului asupra
copilului.
Dezvoltă capacitatea copilului de a rezolva Dezvoltă în copil sentimentul că doar adulţii
probleme. pot rezolva problemele copiilor.
Demonstrează copilului dragostea şi afecţiunea Demonstrează copilului ostilitatea adultului
adultului. faţă de el.

17
SURSA : Veleanovici A., Cucu-Ciuhan G., Vladislav E.O. ș.a. Copii şi adolescenţi –probleme, tulburări, evaluare
şi intervenţie psihoterapeutică. În : Coord. Științific Mitrofan I. Abuzul și neglijarea copilului. Bucureşti: Ed. SPER,
2014, p. 160 apud Neamţu G. Tratat de asistenţă socială. Iaşi: Ed. Polirom, 2003, p.702-703

87
ANEXA4
Tabel 2.2.1
Principii de realizare a programului psihoterapeutic conform vârstei copiilor18
PERIOADA DE FĂCUT DE EVITAT
Copilăria - aşezaţi-vă la nivelul copilului; - nu încercaţi să menţineţi
timpurie - adresaţi întrebări scurte şi concise; controlul discuţiei;
(3-5 ani) - folosiţi întrebări cu răspuns deschis, pentru - propoziţiile/frazele lungi;
a obţine detalii în legătură cu situaţiile - întrebările închise;
specifice şi familiare; - să puneţi întrebări după
- folosiţi jucării;
fiecare răspuns al copilului.
- folosiţi cuvinte şi expresii specifice
copiilor;
- folosiţi prenumele persoanelor şi nu
numele;
- acordaţi-i copilului timp suficient să
răspundă.
Copilăria - construiţi relaţia în timp; - comentariile critice;
mijlocie - ascultaţi empatic; - să adresaţi prea multe întrebări
(6- 11 ani) - solicitaţi exprimarea sentimentelor; factuale;
- urmaţi firul discuţiei; - interogatoriul;
- folosiţi întrebări deschise; - contactul vizual permanent;
- uneori puteţi oferi răspunsuri multiple, în
- întrebările abstracte;
vederea alegerii;
- vorbiţi despre activităţi familiare copilului; - întrebările retorice;
- oferiţi indicatori contextuali (de ex.: - întrebările de tip „de ce”, referitoare la
fotografii, exemple verbale); motive.
- reformulaţi sau simplificaţi întrebarea, în
cazul în care copilul nu a înţeles-o sau nu a
oferit un răspuns;
- solicitaţi direct trecerea la subiecte / sarcini
noi.

Preadolescența - clarificaţi limitele confidenţialităţii; - termenii psihologici;


și adolescența - arătaţi respect; - judecăţile/evaluările bazate
(12-18 ani) - solicitaţi şi ascultaţi punctul de vedere şi doar pe normele adulţilor.
sentimentele copilului;
- fiţi pregătit pentru stres emoţional;
- solicitaţi alternative de a rezolva
problemele;
- fiţi atent la orice indicator al riscului de
suicid.

18
SURSA : Suport de curs. Formare de formatori. Mecanismul intersectorial de cooperare în protecția copilului.
Chișinău: Ed. Bons Offices, 2014, p.96.

88
ANEXA5
Tabel 2.2.2
FACTORII PROTECTORI CARE STAU LA BAZA RESURSELOR INTERNE ŞI
EXTERNE PENTRU DEZVOLTAREA ARMONIOASĂ A COPILULUI19
Individul Familia/rudele Mediul apropiat Mediul extins

Sentimentul de Ataşament şi  Relaţie pozitivă cu un  Implicaţie


stăpânire a interacţiuni pozitive adult.  Frecventarea religioasă sau
controlului asupra părinte-copil. şcolii, angajare la spirituală . 
propriei vieţii. Organizare şi reguli serviciu.  Participare Implicare în viaţa
Încredere în viitor. acasă. la activităţi comunităţii. 
Simţ al Relaţii armonioase extraşcolare, hobby-uri. Oportunităţi mai
responsabilităţii sau de familie.  Experienţă pozitivă la mari etc.
al angajamentului. Responsabilităţi şcoală.  Relaţii
Forţă, determinare. acasă etc. armonioase de
Planuri de viitor. prietenie. 
Simţ al umorului etc. Responsabilităţi la
serviciu etc.

19
SURSA: Suport de curs. Formare de formatori. Mecanismul intersectorial de cooperare în protecția copilului.
Chișinău: Ed. Bons Offices, 2014, p.24

89
ANEXA 6
Tabel 2.3.1.
Diferenţele de tematică între cele două domenii20
Consiliere psihologică Consiliere educațională
 evaluare psihologică • cunoaşterea şi imaginea de sine
• consiliere în probleme emoţionale • dezvoltarea unor abilităţi de
(anxietate, depresie), comportamentale comunicare
(agresivitate, hiperactivitate), de • dezvoltarea unor abilităţi sociale
învăţare (eşec şcolar, abandor şcolar) • dezvoltarea abilităţilor de prevenire a
• consiliere vocaţională consumului de alcool, droguri, tutun
• dezvoltă proiecte de prevenţie • dezvoltarea unei psihosexualităţi
• terapie individuală şi de grup sănătoase
• realizează cursuri de formare şi • prevenirea HIV/SIDA
informare pentru profesori, părinţi pe • dezvoltarea abilităţilor de prevenire a
teme de psihologie educaţională şi afectivităţii negative: anxietate,
promovarea sănătăţii depresie, agresivitate, suicid
• intervenţie în situaţie de criză • consiliere vocaţională
• materiale informative pentru massmedia • controlul stresului
• cercetare în domeniul consilierii • rezolvare de probleme
• elaborează metode de evaluare valide, • decizii responsabile
standardizate şi etalonate • tehnici de învăţare eficientă
• managementul timpului
• dezvoltarea creativităţii

20
SURSA : Băban A. Consiliere educațională. Cluj- Napoca: Ed. Asociația de științe cognitive din România, 2001,
p.67-68.

90
ANEXA 7
PROIECTAREA ACTIVITĂŢII DE CONSILIERE

În proiectarea activităţii de consiliere se disting ca etape :

A) Definirea problemei
Problema este definită ca fiind diferenţa dintre starea curentă şi o stare dorită, diferenţă
nedepăşită spontan din cauza unor impedimente [36, p. 91]. Orice problemă conţine următoarele
elemente: datele sau starea curentă; scopul sau starea dorită; restricţiile impuse ce orientează
alegerea deciziei de rezolvare.
Problemele pot fi clasificate în funcţie de anumite criterii [32, p. 87] :
1) Gradul de definire sau structură :
• probleme bine definite în care sunt specificate cele trei elemente ;
• probleme slab definite ce implică absenţa unor componente sau lipsa de claritate a acestora.
2) Gradul specificitate :
• probleme specifice;
• probleme generale.
3) Importanţă :
• probleme minore;
• probleme majore.
B) Descrierea problemei se realizează prin detalierea elementelor comportamentale, cognitive şi
emoţionale.
C) Identificarea posibililor factori de formare şi dezvoltare a problemei; de foarte multe ori
problemele au la bază un complex de cauze şi nu cauze singulare.
D) Identificarea factorilor de menţinere şi activare a problemei ;
E) Stabilirea planului de intervenţie ; în elaborarea planului de intervenţie trebuie parcurse
următoarele faze :
- formularea obiectivului de lungă durată (de pildă, formarea unei imagini de sine pozitivă) ;
- formularea obiectivelor specifice în funcţie de natura problemei şi de obiectivul de lungă
durată;
- identificarea strategiei de intervenţie pentru fiecare obiectiv specific în parte.
F) Evaluarea intervenţiei.

91

S-ar putea să vă placă și