Partea întâi

I
În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război
mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se
scurgea aici fără conflicte mari.
Era începutul verii.
Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp. Cât ajunseseră
acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruță, lăsase
pe alții să deshame și să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină
veche și se culcase peste ea gemând. La fel făcuse și al doilea fiu, Nilă;
intrase în casă și după ce se aruncase într-un pat, începuse și el să geamă,
dar mai tare ca fratele său, ca și când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat,
Achim, se furișase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească
nimeni, iar cele două fete, Tita și Ilinca, plecaseră repede la gârlă să se
scalde.
Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruța sub
umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii și apoi ieșise și el la
drum cu țigara în gură. Părea de la sine înțeles că singură mama rămânea să
aibă grijă ca ziua să se sfârșească bine.
Moromete stătea pe stănoaga podiștei și se uita peste drum. Stătea
degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vedea că n-ar fi rău
dacă s-ar ivi cineva... Oamenii însă aveau treabă prin curți, nu era timpul de
ieșit în drum. Din mâna lui fumul țigării se ridica drept în sus, fără grabă și
fără scop.
— Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, mă, de sapă?
Iată că se ivise totuși cineva. Moromete ridică fruntea și îl văzu pe
vecinul său din spatele casei apropiindu-se de podișcă. Se uită numai o dată
la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de apariție
aștepta. „...Pe mă-ta și pe tine, chiorule!“ șopti atunci Moromete pentru el
însuși, ca și când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând și acum îl
îngloba și pe vecin, fiindcă tot apăruse; după care răspunsese foarte
binevoitor:
— Da, am terminat... Tu mai ai, mă, Bălosule?
— Am terminat și eu. Mai aveam un petic dincoace în Pământuri, mi l-
au săpat ai lui Țugurlan... Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? Îmi dai
salcâmu ăla?
Moromete se uită țintă la vecinul său înțelegând pentru ce ieșise el la
drum și nu răspunse la întrebare. „Da, am discutat odată să-ți vând un
salcâm! Poate am să ți-l vând... poate n-o să ți-l vând... De ce trebuie să ne
grăbim așa!?“ părea el să-i spună.
— Dar Victor al tău... El nu mai iese la sapă, Bălosule? Sau de când este
voiajor nu-l mai aranjează? zise Moromete. Adică... admitem cazul că fiind
ocupat... mai adăugă el.
Vecinul avu bănuiala că aceste cuvinte nu sunt chiar atât de nevinovate
cum s-ar fi putut înțelege din glasul cu care fuseseră rostite, dar trecu peste
asta.
— Păi de ce zici că nu vreai să mi-l mai dai, Moromete? Că vroiam să ți-
l plătesc...
Drept răspuns, Moromete începu să se uite pe cer.
— Să ții minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac
grămadă de grâu, Tudore! zise el.
Bălosu nu mai zise nici el nimic, apoi după câteva clipe schimbă vorba:
— Mă întâlnii pe la prânz cu Jupuitu. Zicea că mâine dimineață o
pornește prin sat după fonciire.
Moromete rămase nemișcat.
— Zice că a primit o dispoziție, sau un ordin, dracu să-l ia... Că cine are
de achitat fonciire și n-o s-o achite mâine, o să le ia din casă.
Moromete se mohorî dintr-o dată. Vru să răspundă, dar se ridică pe
neașteptate de pe stănoagă și sări spre poartă; un cal scăpase din grajd și
vroia să iasă la drum.
— Nea îndărăt blegule, unde vrei să te duci? strigă omul închizându-i
poarta în nas.
 Calul nu se sperie însă, rămase cu botul lângă ulucă și suflă puternic pe
nări, apoi, cu dispreț parcă, se întoarse cu spatele și începu să se frece de
ulucă.
— Nea n-auzi surdule!... Tu-ți adineaurea mă-tii! strigă Moromete
înfuriat.
Calul se opri din scărpinat și porni nepăsător spre prispa casei unde
zăcea Paraschiv. Moromete se luă după el, dar calul nu-l luă în seamă, se
opri lângă prispă și întinse gâtul lângă parmalâc, unde începu să roadă cu
dinții dintr-un drob de sare. Paraschiv ridică fruntea, se uită câteva clipe ca
și când n-ar fi înțeles ce se întâmpla, apoi deodată îi repezi calului cu toată
puterea un picior în burtă.
Tot atunci mama ieși în prag. Avea fața roșie și obosită, iar nădușeala îi
curgea în șiroaie înnegrite peste obraji și gât.
— Ilie, unde s-au dus fetele alea? Ce fac eu aici singură? Acu se
întunericește și ce mâncați?
— Raci o să mâncăm, fa, d-aia te vaiți tu? răspunse Moromete trăgând
calul spre grajd.
Raci nu se găseau nicăieri în apele satului. Tocmai raci, prin urmare,
aveau să mănânce la masă. Femeia se șterse cu deznădejde pe frunte, înghiți
în sec și pieri în tindă.
— Niculae, unde ești, mă? strigă Moromete spre grădină.
— Aicea sunt! se auzi un glas de undeva.
— Ce faci acolo? Treci încoace și ajută-i mă-tii! Te duseși în grădină sa
te odihnești, că până acum stătuși! Când ți-oi da una după ceafă, îți sar
mucii pe jos!
Pe poarta grădinii intră un băiat de vreo doisprezece ani. Avea capul gol
și cămașa de pe el era ferfeniță. Picioarele goale erau pline de zgârieturi cu
urme de sânge închegat cu praf.
— Treci la mă-ta și vezi ce treabă are! spuse iar Moromete, pornind
încet spre grădină.
MoromețiiMarin Preda

II
Băiatul se urni de lângă poartă și intră în tindă. La vatră, femeia se
chinuia cu o mână să mestece mămăliga, iar cu alta să prăjească niște ceapă
în tigaie. Alături de vatră, prinsă între două cărămizi, clocotea o oală cu
ceva verde înăuntru. Femeia dăduse jos căldarea cu mămăligă și o mesteca
aprig, încercând din când în când s-o țină pe loc cu talpa piciorului.
— Veniși cu oile, mă? Du-te repede și prinde-o pe Bisisica... Viu și eu
acum să le mulgem... Să torn mămăliga... Unde sunt fetele alea?
Băiatul se uită la maică-sa și se întoarse alene îndărăt, fără să spună
ceva. Ieși în curte și începu să strângă oile spre obor. Câțiva miei săriseră pe
prispă și lingeau sare.
— Câși, mânca-te-ar câinii! zise el apucând mieii de gât și făcându-le
vânt de pe prispă.
Închise poarta oborului și rămase între oi tăcut. Oborul era mic și cele
douăzeci, douăzeci și cinci de oi abia aveau loc să se miște. Una dintre ele,
care stătea alături de băiat, frecă pământul cu copita ei mică și se culcă
încet, suspinând. Era o oaie bătrână și blândă care mergea totdeauna în
urma cârdului.
— Ai prins-o, mă? Hai mai repede că se răcește mămăliga!
Băiatul se întoarse nepăsător spre mama lui care intrase în obor cu un
căldăroi în mână și abia se mișcă.
— Hai, Niculae... hai, Niculae! Să nu-ți dau acum câteva! Unde e
Bisisica? Treci s-o prindem, unde te tot uiți? zise femeia cu un glas moale și
cam îndepărtat, ca și când ar fi vorbit gardurilor.
— Lovi-o-ar moartea de Bisisica! mormăi Niculae, apropiindu-se de o
oaie neagră și cornută care se pitise într-un colț și aștepta nemișcată,
ascultând parcă cele ce se spuneau despre ea.
Băiatul se repezi asupra ei și o apucă de picior; oaia nu se mișcă, dar
când își simți piciorul prins zvâcni pe neașteptate și-l trânti pe băiat cu
burta la pământ.
 — Fire-ai a naibii, dacă nu te omor! scrâșni el și ridicându-se cu o
sprinteneală uimitoare se repezi iar. De astă dată, el n-o mai scăpă din
mâini. Oaia sărea în trei picioare și gemea greu. Femeia se apropie cu
căldarea și o apucă de celălalt picior, o trase spre buza căldăroiului și începu
s-o mulgă. Niculae o ținea de coarne și o izbea cu sălbăticie peste bot.
— Mânca-te-ar lupii să te mănânce! Dacă n-am să te omor într-o zi...
Femeia zise s-o lase în pace să nu mai dea în ea degeaba. Cum degeaba?
Mergea în frunte și totdeauna târa întreg cârdul în goană peste izlaz și nu se
mai oprea până nu ajungea pe locurile de păscut. Niculae era silit să alerge
și el și arunca zadarnic cu bulgări spre ea. Când ajungeau pe miriște, băiatul
cădea istovit de goană pe o brazdă și plângea în neștire. Uneori o prindea
cu ajutorul altor băieți și o bătea cu cruzime. Oaia se cumințea un timp, lăsa
alteia conducerea cârdului, apoi iarăși își lua locul. Câteodată, înnebunit,
Niculae alerga înaintea oilor aflate în plină goană, despărțea cârdul de oaia
bezmetică, o alunga în porumburi cu ciomagul și o bătea cu bolovani până
îl părăseau puterile. Oaia sărea din loc în loc, fugea, se oprea tremurând și
gemea de lovituri. În ziua aceea nu mai alerga, dar a doua zi goana și chinul
băiatului reîncepeau cu prospețime. Niculae o ținea minte încă de pe când
era noatină.
Într-o iarnă, la Bobotează, venise popa cu căldărușa și intrase în obor să
stropească oile cu aghiazmă. Bisisica — așa o botezase Achim când o
învățase să împungă ca berbecii — ieșise din cârd și ridicase fruntea spre
popă. Când părintele făcuse semnul crucii zbicind din busuioc, oaia,
crezând că e vorba de împuns, se repezise în patrafirul aceluia bestecăind cu
cornițele ei mici printre picioarele popii.
— Gata, ai scăpat, zise femeia lovind cu milă spinarea oii, care în tot
timpul mulsului tremurase ca frunza. Dă-i drumul, Niculae!
Băiatul îi dădu drumul de coarne, izbind-o în același timp cu piciorul în
grumaz; apoi prinse altă oaie, care cât simți mâna femeii sub uger, singură
se lăsă pe căldăroi și începu să rumege liniștită.
— Vezi, asta de ce stă?! îngână Niculae, ca și când cineva ar fi pretins că
toate oile seamănă cu Bisisica. Nu știu, mamă, dar eu m-am săturat... Eu le
lovește moartea de oi, îngână el mai departe jelindu-se. Eu nu mă mai duc
cu oile... Toată lumea le dă la cioban, numai tata s-a găsit mai breaz să mă
trimită pe mine... De ce nu-i spui să le dea la cioban? De două luni de zile
nu m-am mai dus la școala. Are sa mă lase repetent...
— Gata, zise femeia, alta... Hai mai repede că se răcește mămăliga!...
Niculae prinse altă oaie care nu mai era blândă. El o apucă de bot cu
ură și-i strânse nasul:
— Stai! Ce! o iai pe urmele Bisisichii, fire-ai a naibii!? bolborosi el. Apoi
se adresă mamei cu alt glas: Eu spun una și tu te faci că n-auzi! N-auzi că
mă lasă repetent?
— Ce să-ți fac eu dacă te lasă repetent? Parcă dacă te duci nu te lasă!
răspunse femeia cu gândul în altă parte.
— N-auzi că nu mă lasă?! zise băiatul necăjit. De câte ori vreai să-ți tot
spun?
— Ce să-mi tot spui? întrebă femeia cu același glas îndepărtat și
îmbulzit de alte gânduri. Alta, spuse ea iar. Se vede că nu prea le-ai păscut
azi... Asta abia a dat câteva picături!
Niculae, de astă dată, strigă:
— N-auzi, mamă?
— Aud, mă, aud! Spune! răspunse femeia mai apropiat.
— Păi nu ți-am mai spus? „Tu, Moromete, nu te speria că n-ai cărți și
că n-ai venit astă-toamnă, eu te trec clasa numai să vii la examen. Să înveți
pentru examen, că nu ți-am pus note“...
— Păi să te duci la examen, zise femeia, iarăși cu gândul împrăștiat.
— Cum să mă duc, mamă, dacă n-am învățat?!
— Păi învață! răspunse femeia moale.
— Cum să învăț?! strigă Niculae deodată atât de indignat și furios că
ridică și brațele, și glasul lui de copil răsună ascuțit în liniștea amurgului care
începuse să acopere salcâmii.
— Ia și tu o carte cu oile și citește. Ce vreai să-ți fac eu? răspunse
femeia cu un glas în care răzbătuseră câteva urme de interes.
— Care carte, mamă, care carte? Nici Citirea n-a vrut să-mi cumpere
tata. De unde să iau, că nimeni nu mi-o dă. Dacă m-ar lăsa să mă duc la
scoală...
Femeia tăcea și mulgea mai departe oaia.
 — Mai e vreuna? întrebă ea apucând altă oaie. Treci și ține-o să nu-mi
verse laptele, mai spuse ea, strângând căldăroiul între genunchi.
Niculae apucă oaia de gât cu o mână, iar cu cealaltă o atinse pe femeie
pe umăr.
— Mamă, spune-i tu lui tata... zise el rugător, dar glasul i se rupse și
scoase un strigăt. Oaia se mișcase și-l călcase pe o bubă de pe picior cu
copita ei mică și ascuțită. Niculae izbucni pe neașteptate într-un plâns
sfâșietor și se lăsă jos ca o cârpă.
— Ce e, mă, te-a călcat? întrebă femeia sec. De ce nu te păzești? Ține
oaia să nu-mi verse laptele!
La auzul glasului lipsit de milă al mamei, băiatul începu să plângă și mai
adânc, perpelindu-se pe jos și izbind cu pumnii lui mici în pământul afânat
de bălegarul vechi al oilor. Femeia prinse altă oaie și începu să mulgă
singură și tăcută, în timp ce Niculae continua să plângă. Într-o vreme el
încetă orice mișcare, se ridică în capul oaselor și rămase cu coatele pe
genunchi. Se simțea că durerea piciorului îi trecuse de mult, el însă plângea
mai departe pe genunchi, ca și când ar fi cântat ceva lung și deznădăjduit:
— Aaa... aaa...
— Ce e acolo mă? se auzi din drum glasul lui Moromete. Iar te-a călcat
oaia? Taci din gură, că nu-ți iese mațele.
Femeia tocmai atunci terminase de muls și pleca din obor. Ea se opri în
mijlocul bătăturii și vorbi cu un glas care îl făcu pe Niculae să se oprească
din plâns.
— Lovi-o-ar moartea de vorbă, de care nu te mai saturi, Ilie! Toată ziua
stai de vorbă și beai la tutun și mie îmi arde cămașa pe mine. Dacă alții n-au
treabă și au chef de vorbă... Copilul ăsta plânge aici și el stă la poartă și bea
tutun. Veniți de la deal și vă lungiți ca vitele... și eu să îndop singură o ceată
de haidamaci...
Paraschiv ridică fruntea și-o privi pe femeie cu o ură cuibărită în el de
pe vremea când mama lui bună murise. Din drum, Moromete se urni spre
poartă și intră în curte tăcut.
— Ce e, fa, zăltato, ce vreai să fac eu? Dacă e bleg și-l calcă și oile…
— Toată lumea are treabă, Catrino, zise Tudor Bălosu din drum.
Femeia nu răspunse nici unuia și intră în tindă.
— Moromete, zise Tudor Bălosu, nu stai, mă, să-ți dau banii?
Moromete făcu un gest nedeslușit.
MoromețiiMarin Preda

III
Cele două fete ale lui Moromete ajunseseră la gârlă și începuseră să se
scalde. Apa era rece, dar în timpul zilei fuseseră la muncă și a doua zi era
duminică, era călușul, nu puteau sta fără să se spele.
— Ce facem, fa? zise cea mai mare, Tita, după ce intră în apă și începu
să clănțăne din dinți. E rece ca gheața.
— Ei, ca gheața, vezi-ți de treabă, așa e la început, răspunse cealaltă
intrând în gârlă vitejește.
Tita se aplecă și o stropi pe neașteptate cu un val de apă. Fata cea mică
țipă ascuțit, se strâmbă înfiorată, apoi deodată se aplecă și ea și o împroșcă
pe soră-sa de sus până jos. Se bălăciră câtva timp țipând mereu, apoi Tita se
opri și strigă:
— Ajunge, treci și mă freacă pe spinare, trebuie să ne întoarcem acasă!
Fetele începură să se spele pe rând, cea mai mare uitându-se din când în
când cu teamă să nu le vadă cineva. Într-un timp ea chiar sări din apă și se
repezi spre mal. Partea de gârlă unde se scăldau era un loc dosnic la
marginea satului, numit, nu se știe de ce, Valea Morii. Lângă vale se
întindea un fel de crâng lat, mai mult un fel de iaz părăsit de apele râului
care curgeau pe marginea satului, Dinspre partea aceea, care făcea un cot
mare lângă gropanul unde stăteau fetele, se auzea cineva plescăind prin apă
și apropiindu-se din ce în ce.
— Treci, fă, afară, Ilinco, n-auzi că vine cineva? zise Tita speriată.
— Și dacă vine, ce? răspunse Ilinca nepăsătoare.
— Fă, zăpăcito, nu ți-e rușine? Treci afară, n-auzi?
Fata însă, chiar de-ar fi vrut să se mai ascundă, n-ar mai fi avut timp. De
după cotul apei se ivi, printre frunzele aplecate ale crăcilor de sălcii, partea
de la genunchi în jos a picioarelor cuiva. Fata cea mare când văzu pantalonii
aceia umblând prin apă, își trase repede cămașa pe cap și pieri în tufișul
sălciilor tremurând. De-acolo ea auzi numaidecât niște glasuri și îngheță.
— Ce faci, fă, aici, te scalzi?
 — Da, mă scald, ce să fac, răspunse Ilinca și începu să râdă.
— Scaldă-te, fă, se auzi iarăși glasul acela.
— Păi, mă scald, răspunse iar Ilinca. Apoi fata din tufiș se auzi strigată:
— Tito, treci încoace că nu e nimeni. E Florica lui Miuleț și cu ga
Leana, vor să prindă pește. S-au îmbrăcat în pantaloni.
Tita ieși din tufiș încă înspăimântată și când le văzu pe cele două cu
plasa, începu să râdă:
— Ce naiba, Floareo, zise ea, ai băgat-o în pantaloni? Era să mor de
frică. Și proasta aia sta în apă. Dacă era un băiat, fă, ce te făceai?
Ilinca râse iar:
— Da’ ce, mi-era frică de el? Îi dam cu nămol în ochi!
— Ei, ce știe ea, zise muierea cu plasa.
— Ați prins mult pește? întrebă Tita schimbând vorba.
— Am prins pe dracu ghem! De câte ori ridicăm plasa, numai broaște și
mormoloci.
— Tata spunea că ăia pe la București mănâncă broaștele! Zicea că le
îndoapă cu carne și le bagă la cuptor, așa vii. Pe urmă, când încep să facă
poc-poc, le scot afară și le mănâncă cu furculița, zise Ilinca scuipând pe
marginea apei.
— Prostia ta, răspunse cea cu plasa. Ia uitați-vă!
Cele două ridicară plasa la mal și o dădură peste cap. Numaidecât un
broscoi orăcăi cu putere făcând să răsune valea și țâșni înapoi în apă
stropind în ochi pe cele două pescuitoare. Alte broaște, de toate mărimile
săriră de pe mal împroșcând apa. Un singur peștișor, ca un deget de copil,
strălucea în buruienile de pe mal și chiar și acela era gata să alunece înapoi
dacă una din pescuitoare nu l-ar fi prins numaidecât. Înainte de a-l arunca
în oală, ea se uită la el cum zvâcnește.
— Hai să mergem, Ilinco, ce tot mai aștepți, nu vezi că te-ai învinețit?
Fata ieși clănțănind și se îmbrăcă repede.
— Stați, fa, că mergem și noi, zise fata cu plasa. Ați auzit? Se mărită
Polina.
— Polina lui Bălosu? Păi știm, răspunse Ilinca.
— Nu, nu știți, că nu cu Birică se mărită, răspunse fata. Apoi se adresă
însoțitoarei: Hai să mergem și noi, ga Leano, că eu ți-am spus că până nu
plouă, peștii nu ies de pe fund. Fă, Tito, voi știți că Polina era în vorbă cu
alde Birică. Ei, acu’ se mărită cu Stan Cotelici.
— Cu șchiopu?! întrebă Tita, uimită. Cu urâtul ăla? Păi ce moartea
găsit-o să-l ia pe-ăla? Că după ce e șchiop, mai e și făcut!
— Da’ ce, fa, el nu trebuie să se însoare? Trebuie să-l ia cineva! zise
Leana înfășurând plasa.
— Să-l ia moartea! răspunse Tita, râzând.
— De ce, fa? Eu cum l-am luat pe Ene al meu? Ce are Stan Cotelii de
fugiți de el?
— E urââât, ga Leano, răspunse Tita, luând-o pe lângă sălcii. Și n-ar fi
nimic, dar matale l-ai văzut cum umblă? Are atâta avere și parcă e milog!...
— E bine să strângă omul, răspunse Leana cu îndoială.
— Hai, fa, îmbracă-te mai repede! zise Tita, răstindu-se spre soră-sa. De
ce nu-ți cârpești fusta aia, nu vezi că ți se vede buca?
— Ce să mai cârpesc, am tot cârpit-o... ia lasă-mă în pace! Dacă mi
vede, ce? Cine o vede, să mi-o mănânce! răspunse Ilinca la fel de răstit.
— Ce știe ea, râse fata cu plasa. Să te vedem la anul sau la anul ălalalt,
tot așa ai să zici?
Cu toate că era într-adevăr nevoie de anii aceia ca să nu mai zică (Ilinca
n-avea nici paisprezece ani), când fusese pomenit numele lui Birică, fata cea
mică a lui Moromete se roșise. Flăcăul însă nu știa nimic. El era prieten cu
frații ei, venea des seara pe la ei, jucau cu el tabinet, era vesel... și mai ales
cânta frumos.
Cele trei fete o luară înainte, iar muierea mergea în urma lor cu plasa pe
umăr. Soarele asfințise și în aer începuseră să bâzâie țânțarii. Când cotiră
după Valea Morii și se apropiau de pădurea de la marginea satului, muierea
care mergea mereu în urmă se miră:
— Parcă ne-ar fi auzit, fa! Ăla care iese din pădure nu e Birică?
Fetele băgară și ele de seamă și încetiniră pașii. Tăceau. Se gândeau dacă
trebuie sau nu să-i spună știrea flăcăului.
— Ce mai faci, Birică, n-ai mai venit pe la noi! îndrăzni totuși fata cea
mică a lui Moromete când Birică le ajunse din urmă.
Birică nu răspunse. Se cunoștea că îi pare bine că a întâlnit-o pe Tita.
Dădu bună seara și se apropie de ea.
 — Tito, vreau să-ți spun ceva... Am fluierat aseară la Polina și nu știu ce
e cu ea, n-a vrut să mai iasă, șopti el după ce se îndepărtă puțin cu fata.
Spune-i că am să trec diseară... Dacă nu mai vrea să vorbească cu mine, să-
mi spună!
S-ar fi putut crede că flăcăul nu dorea să știe decât atât, dar Titei nu-i
scăpă turburarea care îl stăpânea.
Cunoștea și ea bine această turburare. De aproape un an de zile era în
vorbă cu Victor, fratele Polinei. Victor Bălosu nu spunea că nu ține la ea,
dar nici nu se străduia să arate că ține.
— Atâta vreau să știu, continuă Birică, de astă dată fără să-și mai
ascundă îngrijorarea. Ai să-i spui, Tito?
Tita șovăia să răspundă.
— Birică! Se vorbește că Polina... Nu știu, așa am auzit... Tu nu știi
nimic? E vorba de Stan Cotelici, cică s-ar mărita cu el. Trebuie să vorbești
tu cu ea, să vezi ce s-a întâmplat.
Birică se posomori și amuți. Mai merse câțiva pași cu fata, apoi, fără mai
întrebe ceva, se îndepărtă. Fata cea mică a lui Moromete îl strigă din urmă,
dar flăcăul nu răspunse.