Sunteți pe pagina 1din 27

. Poezia este reprezentativa pentru stoicismul victorian si a fost subiectul a numeroase parodii.

autocontrolul si acea “inexpresivitate pe care cultura populara a transformat-o intr-o virtute


traditional britanica.” “If” e un poem didactic, menit sa ofere informatii si sa instruiasca. El
ilustreaza trasaturile unui bun conducator. Kipling ne ofera exemple concrete ale actiunilor pe
care un barbat ar trebui sau nu sa le faca, actiuni care reflecta aceste trasaturi.Cel mai important
lucru este sa ai puterea sa continui, sa iti pastrezi gandirea clara, sa distingi binele de rau. Exista,
fara indoiala, unele calitati pe care un barbat matur trebuie sa le aiba pentru a avea succes, si
anume : optimism, intelepciune, ingeniozitate. Un barbat poate visa dar e obligatoriu sa fie
realist, sa gandeasca in perspectiva si sa isi asume responsabilitatea pentru actiunile sale.
Urmatoarele randuri ale poemului ne vorbesc despre capacitatea de a depasi obstacolele care
intervin in calea unui barbat. Calitatile care reies sunt perseverenta si responsabilitatea, esential
fiind sa iti urmaresti visurile si idealurile, in ciuda greutatilor care se pot ivi pe parcurs. Concluzia
ultimelor randuri este intr-o nota pozitiva : un barbat nu trebui sa renunte la visurile sale, trebui
sa dovedeasca ca este de incredere si destul de puternic pentru a fi un lider, un barbat matur.
Acest îndemn la autocontrol și stoicism este, fără îndoială, cel mai cunoscut poem al lui
Kipling.ghid pt cizelarea,slefuirea fiintei umane.Potrivit Ioanei M. Petrescu, „Glossă” se înscrie în
etapa a-3-a identificată de aceasta în creația eminesciană, în perioada marilor antume bazate pe
sinteza între filosofia lui Hegel și cea a lui Schopenhauer. Ca urmare, poetul care odinioară era un
Orfeu, un profet înțeles ca Mesia care putea reînvia devine acum un Christ vândut diavolului
„alungat din orizont, în orizont”,un „geniu pustiu” marcat de viziunea tragică asupra existenței
prin „categoriile negativiste” (Hugo Friedrich): alienare, dedublare, sciziunea eului,
transcendență goală, angoasă, melancolie, etc.Glossă” este considerată poezia lui Eminescu cea
mai apropiată de filozofia budistă. Unele idei se infiltrează prin filosofia Schopenhauriană, iar
altele prin intermediul cărții fundamentale budiste Dhammapada.Titlul este sugestiv „o creație în
sine” (Paul Cornea) concentrând toate semnificațiile filosofice și simbolice ale textului. Termenul
glossă derivă din verbul a glosa provenit din francezul gloser și semnifică explicarea unui cuvânt
sau a unei îmbinări de cuvinte.Compozițional, discursul liric se articulează pe zece strofe fiind o
meditație asupra lumii fără valoare de care omul de geniu este nevoit să se detașeze.Strofa I este
strofa temă având versurile grupate două câte două, în patru distihuri.Vreme trece, vreme
vine,Toate-s vechi și nouă toate;concentrează motivul baroc „irreparabile tempus fugit”, curgerea
inexorabilă a timpului care în ciuda acestui fapt nu aduce nici o schimbare pentru omul de geniu
care pare să retrăiască mereu aceeași zi întrucât nimic nu se modifică într-o lume a non-
valorilor.Ce e rău și ce e bine.Tu te’ntreabă și socoate;reprezintă un îndemn adresat omului de
geniu; personaj romantic, acesta este nevoit să gândească asupra condiției sale pentru a nu
cădea pradă posibilelor ispite a lumii care-l înconjoară.Nu spera și nu ai teamă,Ce e val ca valul
trece;se regăsește motivul valului înțeles ca numeroasele încercări ale vieții care nu ar trebui să
sperie omul de geniu, el va reacționa cumpătat și rațional întrucât viața în sine este efemeră. El
este nevoit să renunțe la sentimente omenești precum speranța și teama și să se distanțeze de
pătura comună asemenea pustnicilor.De te-ndeamnă, de te cheamă,Tu rămâi la toate rece.este
un nou îndemn adus omului de geniu, el este impulsionat să nu se implice, să rămână indiferent
la tot ceea ce-l înconjoară deoarece se cuvine ca un om desăvârșit să rămâna nepăsător la
întămplările trecătoare ale lumii. O atitudine asemănătoare se-ntâlnește și-n „Dhammapada”
„după ce un înțelept a ajuns la vârful înalt al turnului de înțelepciune el se uită netulburat la
mulțimea întristată de jos” (op. cit, II, 8). Strofa temă este marcată de stoicismul antic. În
manuscrisul 2269 Eminescu scria „Om de spirit e acela care în fundul inimii lui râde de toți și de
toate. Om de geniu e acela care râde de el însuși”.Strofa a-II-a înglobează alte motive baroce
precum dedublarea care se susține prin versurile.Tu așază-te deoparte,Regăsindu-te pe
tine,această idee find preluată din filosofia lui Epictet, Zenon, Marc Aureliu și Socrate. Este
sugerată din nou efemeritatea vieții,Multe trec pe dinainte,În auz ne sună multe,iar interogația
retorică.Cine ține toate minte.Și ar sta să le asculte?...este refuzul unei cunoașteri bazate pe
experiență.Strofa a-III-a se leagă mai mult de gândirea prezentă în upanișade. O variantă a strofei
a-III-a apărută în manuscris poartă amprenta gândirii budiste.Toate mor spre a se naște.Și se
nasc spre a străbate.Cercul ce nu-l pot cunoaște.Toate-s vechi și nouă toate.Aproape aceeași idee
se regăsește și în Dhammapada: „Omul care are tăria minții e pur ca apa netulburată dintr-un lac
și nu trece prin cercul nașterilor și al morții”Tema cunoașterii este susținută prin motivul eternei
alergări zadarnice care sugerează încercarea de a da un sens învârtirii pe loc :Nici încline a ei
limbă.Recea cumpăna-a gândirii,Înspre clipa ce se schimbă,Purtând masca fericirii,În direcția
filosofiei lui Platon, eul liric este conștient că atât cunoașterea esențială cât și cunoașterea de
sine rămâne mereu o pură și utopică „gnotti seauton”, deviza omului superior. Pentru a accede la
Cunoaștere, viața trebuie să fie dominată de rațiune, de „Recea cumpăna-a gândirii”. De aceea
iluzia fericirii este exclusă întrucât la fel ca și viața ea este relativă, trecătoare, amăgitoare, ea
apare și dispare într-o clipă îngreunând înțelesul eternității.Strofa a-IV-a prezintă imaginea lumii
ca teatru (theatrum mundi)Privitor ca la teatru,Tu în lume să te’nchipui,având ca punct de
plecare filosofia lui Schopenhauer. În această direcție Epictet scria „Nu uita că ești un actor într-o
dramă aleasă de cineva mai mare decât tine. Vei juca puțin dacă drama ce ți-ai ales e scurtă; mai
mult dacă ți-ai ales o dramă lungă. Datoria ta este să joci frumos rolul primit, dar alegerea nu e a
ta”. Omul de geniu este îndemnat să manifeste indiferență față de masa amorfă de indivizi
comuni, a căror aspirații se situează în imediat ducând o platitudine existențială. Versurile,Joace
unul și pe patru,Totuși tu ghici-vei chipu-i,ilustrează motivul măștii. Ideea susținută este cea
potrivit căreia indiferent de tertipurile de care va încerca omul comun să se folosească, omul de
geniu va remarca mereu adevărata intenție a aceastuia întrucât este capabil să facă dinstincție
între aparență și esență. Totodată apare și dorința izolării,Tu în colț petreci în tine,trăsătură
importantă a filosofiei budiste „Lumea este o boabă de spumă este ca un miraj. Proștii se pierd în
ea, dar înțelesul rămâne detașat”. (op. cit. XIII, 4). Geniul este nevoit să ducă o viață bazată pe
rațiune și cunoaștere, el va lua aminte din greșelile oamenilor comuni pentru a-și făuri o
conduită perfectă,Și-nțelegi din a lor artă,Ce e rău și ce e bine.Strofa a-V-a valorifică ideea
prezentului etern preluată din filosofia Schopenhauriană, lumea rămâne aceeași, ea nu se
schimbă:Tot ce-a fost ori o să fie,În prezent le-avem pe toate,Potrivit filosofului, „Toată istoria
omenirii în timp și spațiu nu este decât un șir de manifestări ale Ideii”.Strofa a-VI-a susține ideea
apoziției aparență-esență, este prezent motivul lumii ca teatruȘi de mii de ani încoace,Lumea-i
veselă și tristă;Alte măști, aceeași piesă;Alte guri, aceeași gamă;oamenii sunt văzuți ca niște
actori care se schimbă în răstimpuri dar rolurile rămân aceleași, iar viața apare ca o scenă
animată de aceștia. Patru variante ale acestei strofe rostesc explicit numele lui Buddha, iar
gândurile exprimate în versiunea finală corespund celor prezente în „Dhammapada” „Cel care a
ajuns la capătul drumului s-a eliberat din tristețe și din toate lanțurile lumii și nu mai
suferă”.Strofa a-VII-a dobândește accente de satiră, omul superior are o singură soluție într-o
lume fără valoare, atitudinea stoică. În vreme ce omul de geniu este caracterizat prin elevație,
depășirea limitelor, transcendență, idealuri înalte, omul comun stă sub semnul pragmaticului, al
fenomenalului, al platitudinii existențiale având scopuri imediate, el este lipsit de scrupule și
încearcă să iasă în evidență tot mai mult pe scena vieții:Nu spera când vezi mișeii,La izbândă
făcând punte;Te-or întrece nătărăii;De ai fi cu stea în frunte;Strofa își găsește reflectare în textul
budist „Unul e drumul care te duce la câștig, altul te duce la Nirvana. După ce un discipol al lui
Buddha a-nvățat aceasta el nu va mai căuta respectul lumii, dar va depune eforturi pentru a-și
însuși înțelepciunea”.Strofa a-VIStrofa a-VIII-a adâncește ideea abstragerii din fenomenal.
Motivul platonician sirenic.Ca un cântec de sirenă,Lumea-ntinde lucii mreje;își are echivalentul în
gândirea budistă, în Mara, care ispășește pe omul comun să se-ntoarcă din drumul vieții, tot așa
și cei comuni încearcă să ispitească omul superior:Te momește în vârteje;dintr-un sentiment de
gelozie, pentru ca în final acesta să ajungă asemenea lor. În astfel de condiții detașarea este cea
mai mare virtute,Tu pe-alături te strecoară.Strofa a-IX-a conține motto-ul din versiunea inițială a
poemului,Zică ce vor, zică,Ce-mi pasă!Atalaxia înțeleasă ca izolare în singurătatea creatoare este
singura care poate să-l salveze pe creator. Ideea poetică își găsește corespondență în gândirea
hindusă „Proslăvit e omul care s-a eliberat din toate lanțurile și a renunțat la toate dorințele”.
Calmul, detașarea și nepăsarea față de micimea vieții cotidiene marchează o atitudine potrivită
unui arhat „budist”.Strofa a-X-a reia versurile primei strofe în ordine inversă, astfel că versul,Tu
rămâi la toate rece,capătă o valoare emblematică. Limbajul poetic este conotativ, poetul apelând
la o suită de figuri de stil: antiteza „toate’s vechi și nouă toate”, interogația retorică „cine-ar sta să
le asculte?”, este o marcă a subiectivizării care susține oralitatea textului, epitet în inversiune
„recea cumpănă”, epitet „zgomote deșarte”, metafore „cântec de sirenă, masca fericirii.a glosa =
a explica un cuvant, sau un pasaj obscur dintr-un text, este o poezie de idei, o creatie filosofica,
rodul unei munci inelungate, este o poezie cu forma fixa, greu accesibila, fiecare strofa se va
incheia cu un vers ca o concluzie.Poezia se constitue intr-un cod etic al omului de geniu, care,
datorita autocunoasterii si experientei filosofice, trebuie sa se izoleze (filosofia shopenhaueriana)
departe de tumultul efemer al vietii oamenilor de rand.S1: strofa tema a poeziei cuprinde
cugetari si aforisme,versurile se grupeaza doua cate doua in patru distihuri,primele versuri
“Vreme trece, vreme vine,/Ce e rau si ce e bine”sunt o meditatie pe tema timpului,opunand
timpul universal celui omenesc. De la onologie se trece la morala, omul de geniu trebuind sa
deosebeasca “binele” de “rau”.totul e pus sub semnul zadarniciei “Ce e val, ca valul trece””Nu
spera si nu ai teama” geniul trebiuie sa renunte la sentimentele omenesti ale “sperantei “ si
“temerii” si sa se distanteze fata de lumea inconjuratoare ,asemenea “Luceafarului”: “De te-
ndeamna, de te cheama/ Tu ramai la toate rece”, ”rece” avand sensul de nepasator, indiferent
”cuvintele “vreme” si “toate” sugereaza partea statornica a existentei, partea pe care geniul
trebuie sa o aprofundeze.S2:incepe cu o imagine a cunoasterii empirice, prin simturi: “Multe trec
pe dinainte,/ In auz ne suna multe...”.Verbul “trec” sugereaza efemeritatea a tot ce ne
inconjoara.empirismul este ilustrat de cuvintele “suna” si “asculte” (“Si ar sta sa le asculte ?...”).
Interogatia retorica este refuzul unei astfel de cercetari empirice a intregului, care se incearca
prin repetarea pronumelui “multe”. Lumea ce ne inconjoara fiind efemera, trecatoare, iar
cercetarea ei nesigura, geniul trebuie sa se izoleze si astfel sa tinda spre autocunoastere “Tu
aseazate deoparte,/ Regasindu-te pe tine, “.S3:”Recea cumpan-a gandirii“ metafora saraca,
ampla, sugereaza ratiunea, care refuza iluzia fericirii “masca fericirii ” si subliniaza desertaciunea
ei.”Ce din moartea ei se naste/ Si o clipa tine poate ;” temporalitatea este redusa la “clipa”,
accentuand si mai mult faptul ca fericirea este trecatoare.Toate-s vechi si noua toate“; statornicul
se manifesta in efemer luand mereu alte masti.S4:”Privitor ca la teatru/ Tu in lume sa te-nchipui”
Eminescu introduce motivul lumii ca teatru, larg raspandita in filosofia antica hindusa. Fiind un
“teatru” lumea si viata nu trebuie sa ne amageasca”Tu in petreci in tine” omul de geniu se
distanteaza de actorii subiectivi si se obiectiveaza printr-o dubla interiorizare.”petrecerea” din
sufletul geniului contrasteaza cu plansul si cearta omului comun, judecat dintr-o perspectiva
shopenhaueriana pesimista.privind acest “teatru”, omul superior va putea sa disocieze “binele”
de “rau”, ca un adevarat critic al actorilor.S5: ” Viitorul si trecutul/ Sunt a filei doua fete,/.../ In
prezent le-avem pe toate,” sugereaza faptul ca trecutul, prezentul si viitorul sunt doar o
conventie. De fapt, noi traim intr-un prezent etern, care inglobeaza totul (idee preluata de
Shopenhauer de la Sfantul Augustin ). prezentul este singura forma concreta a existentei.S6:“Caci
acelorasi mijloace/ Se supun cate exista” esenta lumii este aceeasi, desi manifestarile ei sunt
altele si aceasta esenta trebuie sa ajunga s-o cunoasca omul de geniu.S7, S8, S9:Eminescu
apeleaza la mijloacele satirei, antiteza shopenhaueriana dintre geniu si oamenii de rand
devenind si mai clara. ”misei” si “natarai” sunt cei ce nu au idealuri, ci doar scopuri imediat;
omul de geniu nu trebuie “sa li se prinda lor tovaras”.ultimul vers “Ce e val, ca valul trece”
impune in strofa urmatoare existenta unor imagini acvatice “cantec de sirena”, “lucii mreje”,
“varteje” sugerand faptul ca lumea este la fel de schimbatoare ca si marea.versurile “Tu pe-
alaturi te strecoara,/ Nu baga nici chiar de seama.../ ”, “De te-ating, sa feri in laturi/ De hulesc, sa
taci din gura.../ “, “Ca sa nu-ndragesti nimica,/ Tu ramai la toate rece.”refuzul total de a se
reintegra in lumea inconjuratoare.S10:reia versurile din prima strofa, insa in ordine inversa,
constituind axiome. - “Glosa” seamana cu o demonstratie matematica. Pornind de la semnificatia
cuvantului “glosa”,care inseamna a explica un cuvant,un fragment,s-a ajuns..Glosa este alcatuita
dintr-un numar egal de strofe cu numarul versurilor din prima strofa.Incepand cu a doua strofa
se comenteaza se comenteaza fiecare vers al strofei-tema,ultima strofa reluand,ca o
concluzie,prima strofa,in ordinea inverse a versurilor.Poezia lui Eminescu reprezinta o culme a
creatiei sale.Prin continut,popezia are valoare filosofica,gnomica(de cunoastere),constituindu-se
intr-un adevarat cod de cunoastere,de etica,cu valoare de generalizare maxima.Forma poetica
este lapidara,sententioasa,concentrate,clara,sobra. Prin motivele de inspiratie, George Calinescu
semnaleaza motivele antice si cele romantice.Tudor Vianu,referindu-se la tema vietii ca
spectacol,precizeaza ca aceasta este una dintre cele mai vechi teme care apare in toata filosofia
greaca.Tema lumii ca teatru l-a inspirit sip e Eminescu care a reprodus dupa un manuscris din
1750 un fragment din “Comedia cea de obste”,reprezentand gandurile lui Oxenstierna,privind
comparatia intre lume si comedie.“Glossa” lui Eminescu se incadreaza intre marile creatii
universale si ale literaturii romane,avand ca tema fundamentala timpul,iar ca motive:fugit
irreparabile tempus(timpul fuge fara sa se mai intoarca);fortuna labilis(soarta schimbatoare) si
vanitos vanitatum (desertaciunea desartaciunilor). “Glossa” este poezia care graviteaza in jurul
conditiei geniului care datorita conceptiilor sale superioare este nevoit sa se sustraga lumii
inguste in care traieste omul comun.Desi Eminescu se autodefineste ca fiind poet
romantic,maiestria artistica a acestei creatii poetice consta in tocmai in clasicitatea ei ce reiese in
primul rand din respectarea regulilor pe care le impune o poezie cu forma fixa,cum este
glosa,precum si lapidaritatea convingatoare a versurilor.Eminescu valorifica o serie de idei
filosofice care sunt turnate in forme artistice desavarsite.Inca din prima strofa,considerate strofa-
tema a poeziei,cititorul intra in contact cu aceste adevaruri general-valabile,exprimate lapidary in
versuri grupate doua cate doua.Ca si in alte poezii (“Scrisoarea I”, “Oda(in metro antic)”,
“Revedere”) poetul mediteaza asupra trecerii timpului.Cea de-a doua strofa contine codul de
reguli si sfaturi de provenienta stoica.De aici rezulta ca pentru om cel mai important lucru este sa
se cunoasca pe sine sis a nu se lase purtat de valurile inselatoare ale fericirii efemere.Dar pentru
asta drumul vietii trebuie mereu luminat de ratiune,numai asa putandu-se evita orice
deziluzie,asa cum se sugereaza in strofa a treia.In strofa a patra-lumea ca teatru,motiv preluat de
Eminescu si din filosofia antica hindusa,si care mai poate fi urmarit in opera unor scriitori din
literature universalaShakespeare,Lope de Vega.Ca si in finalul “Luceafarului”,in “Glossa” lumea
este vazuta ca o imensa scena de teatru,spre care inteleptul priveste ca spectator. Revenind apoi
in strofa a sasea si a opta,aceasta idée devine laitmotivul poeziei.Intr-un univers in care doar
mastile se schimba,poetul lanseaza indemnurile:”Amagit atat de-adeste/Nu spera sin u ai
teama”.O idée schopenhauriana,exprimata in “Scrisoarea I” este aceea a prezentului
etern:”Viitorul si trecutul/Sunt a filei doua fete”.Singura clipa sigura a existentei trecutului este
prezentul,fiindca trecutul nu poate fi reconstituit,iar viitorul nu poate fi prevazut.Datorita
abundentei de accente satirice,”Glossa” este numita de G.Calinescu o “capodopera a satirei
ideologice”.Satira se face simtita cu precadere in strofele sapte si noua.Daca in partea a doua a
“Scrisorii III” satira capata dimensiuni de pamphlet,in “Glossa” aceasta este expresia
indiferentei,a unui adanc dispret:”Nu spera gand vezi miseii/La izbanda facand punte”Ultima
strofa,care este o reiterare a celei dintai,dar in care versurile sunt asezate intr-e ordine inverse
celei initiale,codul de reguli si sfaturi etice devine mai evident datorita versului cu valoare
emblematica “Tu ramai,la toate rece”,si care se afla la inceput, ultimul vers realizand o simetrie
cu primul vers:”Vreme trece,vreme vine”. In ceea ce priveste stilul,acesta se caracterizeaza prin
prin limpezime si armonie. Claritatea reiese tocmai din simplitatea limbajului “scuturat de
podoabele stilistice”. Poetul apeleaza la epitete,simboluri,metafore(ratiunea devine
“cumpana”,viitorul si trecutul-pagini ale aceleiasi file),numai cand intentioneaza sa releve in mod
deosebit o idée.Ritmul trohaic accentuat in versurile sentinta,intaresc impresia de neclintire a
adevarurilor filosofice.In final,demne de retinut sunt cuvintele lui Dumitru Popovici,care
concluzioneaza asupra poeziei:”Ea amplifica,pe de o parte,sintetizeaza pe de alta parte si da un
character aforistic experientei umanului pe care o facea Hyperion.Poetul este “un Hyperion
condamnat sa ramana in societate si sa isi determine pozitia in complexul raporturilor
sociale”.Poemul GLOSSA a aparut in anul 1883 si incheie activitatea lirica a lui Mihai Eminescu
constituindu-se ca o profunda meditatie filozofica.Opera lui Mihai Eminescu se incadreaza unui
romantism tarziu asimiland experientele clasicismului si patriotismului.Universul sau liric
cuprinde teme precum:cea a timpului (timpul subiectiv uman, timpul obiectiv, al omului de geniu
care aspira spre absolut si timpul universal; - tema naturii si a iubirii, cele doua aspecte fiind
consubstantiale deoarece cadrul natural nu este un simplu decor ci devine o stare de spirit. De
asemeni in opera lui Eminescu apar patru tipuri de iubire: cea idilica (paradiziaca) - "Dorinta",
"Lacul"; iubirea demonica cu motivul strigoiului, al dublului; iubirea elegiata caracteristica ultimei
etape de creatie - "Pe langa plopii fara sot...".meditatia sociala si tema istorica cu motive precum
mitul Daciei, al etnogenezei - "Scrisoarea a III-a";tema folclorica se regasete la toate nivelurile
createi - "Luceafarul" care are la baza basmul muntenesc "Fata in gradina de aur", "Revedere",
"Ce te legeni...";tema filozofica si anume aspiratia omului de geniu catre absolut.ultima este
conceptia creatorului despre arta si rolul ei. Artele poetice eminesciene sunt: "Epigonii", "Numai
poetul", "Criticilor mei".Semnificatia titlului.Termenul "glossa" are doua acceptii: una provine din
limba greaca iar cealalta din latina unde termenul inseamna explicatia data pe marginea unui
text. In Evul Mediu la curtile spaniole glossa devine specie a genului liric cu forma fixa. Alte poezii
cu forma fixa sunt: sonetul, rondelul si gazelul.Tema.Este filozofica si cuprinde adevaruri general
valabile formulate cu o mare putere de abstractizare a ideilor.Compozitia.Poezia cu forma fixa e
alcatuita din o strofa tema sau strofa nucleu care va fi reluata cu ordinea inversa a versurilor in
finalul textului. Pe langa aceste doua strofe fiecare vers tema va fi explicat, glossat intr-un numar
egal de strofe.Surse de inspiratie filozofica:filozofia stoică, reprezentată prin Zenon, Seneca, Marc
Aureliu;filozofia antică hindusă. în cadrul căruia există motivul "lumea ca teatru", dar preluat de
Emincscu din cugetările suedezului Oxenstierna ;1583-1654);vechile scrieri româneşti, între care
"învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie" (sec.XVI), poemul "Viaţa lumii" al lui
Miron Costin, "Psaltirea în versuri tocmită" a lui Dosoftei, precum şi operele lui Dimitrie
Cantemir, de la care poetul preia motivul "fortuna labil is";filozofia lui Schopenhauer, conform
căreia Regizorul lumii ca teatru este "viaţa" universală, forţa oarbă, ademenitoare, asemenea
unui "cântec de sirenă" ("Ca un cântec de sirenă/ Lumea-nlinde lucii mreje; ).Poezia "Glossa " a
fost publicată în 1883, în primul volum de versuri al marelui poet Mihai Eminescu „Glossă” este o
poezie cu formă fixă şi caracter gnomic; numărul strofelor fiind determinat de cel al versurilor.
Fiecare strofă comentează câte un vers din „strofa mamă”, pe care îl ia drept concluzie, iar ultima
strofă prezintă versurile din strofa iniţială însă în ordine inversă.Tema poeziei este un cod etic al
omului superior, care oferă învăţăminte oamenilor, pe baza autocunoaşterii şi experienţei sale
filozofice. Poezia este, de asemenea, o cugetare, conţinând adevăruri universal-valabile, deci
incontestabile. Maximele, sentinţele simt scurte şi lapidare, concise şi exprimate de un singur
vers.Tema filozofică a "Glossei" este condiţia omului în raport cu timpul.Prima strofă este strofa
de baza a poeziei si este alcătuită din opt versuri şi conţine adevăruri universal-valabile
exprimate concis, grupan-du-se ca sens şi câte două. dar având destulă substanţă filozofică
fiecare vers în parte."Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi şi nouă toate;Ce e rău şi ce e bineTu
te-ntreabă şi socoate;Nu spera şi nu ai teamă.Ce e val ca valul trece;De le-ndeamnă, de te
cheamă.Tu rămâi la toate rece."Primul vers semnifică trecerea ireversibilă a timplui, al doilea
repetabilitatea evenimentelor ce compun viaţa umană, al treilea recomandă discernământul în
cântărirea valorilor morale ale propriei vieţi,al patrulea îndeamnă la meditaţie asupra vieţii,
deoarece sufletul omului este alcătuit din speranţă şi temeri (versul al cincilea); timpul este
efemer pentru om, toiul în viaţa sa este trecător ("Ce e val ca valul trece"), de aceea, chiar dacă
tentaţiile vieţii sunt multiple, ele sunt amăgitoare şi omul trebuie să le domine cu delăsare
superioară şi raţiune.Aşadar, prima strofă porneşte de la ideea scurgerii implacabile a timpului
pentru om şi ajunge la raţiunea care trebuie sa-l conducă pe om în viaţă .Strofa a-II-a înglobează
alte motive baroce precum dedublarea care se susţine prin versurile „Tu aşează-te deoparte /
Regăsindu-te pe tine”, această idee find preluată din filosofia lui Epictet, Zenon, Marc Aureliu şi
Socrate. Este sugerată din nou efemeritatea vieţii „Multe trec pe dinainte / În auz ne sună
multe”, iar interogaţia retorică „Cine ţine toate minte / Şi ar sta să le asculte” este refuzul unei
cunoaşteri bazate pe experienţă.Strofa a-III-a se leagă mai mult de gândirea prezentă în
upanişade. O variantă a strofei a-III-a apărută în manuscris poartă amprenta gândirii budiste
„Toate mor spre a se naşte / Şi se nasc spre a străbate / Cercul ce nu-l pot cunoaşte / Toate-s
vechi şi nouă toate”. Aproape aceeaşi idee se regăseşte şi în „Dhammapada” „Omul care are
tăria minţii e pur ca apa netulburată dintr-un lac şi nu trece prin cercul naşterilor şi al morţii” (VI,
6).Tema cunoaşterii este susţinută prin motivul eternei alergări zadarnice care sugerează
încercarea de a da un sens învârtirii pe loc: „Nici încline a ei limbă / Recea cumpăna-a gândirii /
Înspre clipa ce se schimbă / Purtând masca fericirii”. În direcţia filosofiei lui Platon, eul liric este
conştient că atât cunoaşterea esenţială cât şi cunoaşterea de sine rămâne mereu o pură şi
utopică „gnotti seauton”, deviza omului superior. Pentru a accede la Cunoaştere, viaţa trebuie să
fie dominată de raţiune, de „Recea cumpăna-a gândirii”. De aceea iluzia fericirii este exclusă
întrucât la fel ca şi viaţa ea este relativă, trecătoare, amăgitoare, ea apare şi dispare într-o clipă
îngreunând înţelesul eternităţii.Strofa a-IV-a prezintă imaginea lumii ca teatru (theatrum mundi)
„Privitor ca la teatru / Tu în lume să te’nchipui”, având ca punct de plecare filosofia lui
Schopenhauer. În această direcţie Epictet scria „Nu uita că eşti un actor într-o dramă aleasă de
cineva mai mare decât tine. Vei juca puţin dacă drama ce ţi-ai ales e scurtă; mai mult dacă ţi-ai
ales o dramă lungă. Datoria ta este să joci frumos rolul primit, dar alegerea nu e a ta”. Omul de
geniu este îndemnat să manifeste indiferenţă faţă de masa amorfă de indivizi comuni, a căror
aspiraţii se situează în imediat ducând o platitudine existenţială. Versurile „Joace unul şi pe patru
/ Totuşi tu ghicive-i chipu-i” ilustrează motivul măştii. Ideea susţinută este cea potrivit căreia
indiferent de tertipurile de care va încerca omul comun să se folosească, omul de geniu va
remarca mereu adevărata intenţie a aceastuia întrucât este capabil să facă dinstincţie între
aparenţă şi esenţă. Totodată apare şi dorinţa izolării „Tu în colţ petreci în tine”, trăsătură
importantă a filosofiei budiste „Lumea este o boabă de spumă este ca un miraj. Proştii se pierd în
ea, dar înţelesul rămâne detaşat”. (op.cit. XIII, 4). Geniul este nevoit să ducă o viaţă bazată pe
raţiune şi cunoaştere, el va lua aminte din greşelile oamenilor comuni pentru a-şi făuri o
conduită perfectă „Şi-nţelegi din a lor artă / Ce e rău şi ce e bine”.Strofa a V-a valorifică ideea
schopenhaueriană a prezentului etern, ale cărui două valenţe sunt trecutul şi viitorul: "Viitorul şi
trecutul/ Sunt a filei două feţe/ (...)/ Tot ce-a fost ori o să fie/ în prezent le-avem pe toate". Omul
trebuie să mediteze asupra efemerităţii sale în lume, asupra faptului că pentru el timpul este
trecător şi ireversibil, iar trecutul şi viitorul devin zădărnicie dacă nu ai discernământ şi-ţi iroseşti
viaţa cu nimicuri: "Dar de-a lor zădărnicie/ Te întreabă şi socoatc."Strofa a VI-a reia ideea ca viaţa
c o scenă, lumea e un teatru, iar oamenii sunt adori, adevăr valabil de mii de ani, schimbându-se
numai interpreţii: "Alte măşli, aceeaşi piesă/ Alte guri, aceeaşi gamă". Tot un adevăr etern este şi
faptul că oamenii sunt veseli şi trişti: "Şi de mii de ani încoace/ Lumea-i veselă şi tristă;". Nu
trebuie să-ţi faci iluzii că poţi înfăptui idealuri, dar nici nu trebuie sa te Ierni pentru a aspira la
ele, pentru că "Amăgit atât de-udese/ Nu spera şi nu ai teamă."Strofa a VII-a stă sub imperiul
timpului trecător şi ireversibil, de aceea omul nu trebuie să spere că va pulea schimba ceva în
curgerea firească a existenţei umane. Cu accente satirice, dar şi cu scepticism, Eminescu exprimă
câteva reguli de conduită, prin care omul poate depăşi neîinplinirile inerente, provocate de
mediocritatea societăţii: "Nu spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte,/ Te-or întrece
nătărăii,/De ai fi cu stea în frunte;". Sfatul omului de geniu este acela de a "nu te prinde lor
tovarăş", pentru că ei vor dispărea definitiv odată cu scurgerea timpului, deoarece "Ce e val, ca
valul trece".Strofa a VIII-a cuprinde sfaturile poetului privind atitudinea faţă de meschinăriile
lumii, de ipocrizia oamenilor, prin care eşti îndemnat să nu le laşi atras de tentaţiile vieţii, de
aspectele ei trecătoare, amăgitoare, chiar dacă "Te momeşte în vârteje". îndemnul lui Eminescu
este să te strecori pe alaiuri, sa eviţi cu inteligenţă mizeriile societăţii şi, dominai de raţiune, "Nu
băga nici chiar de seamă,/ Din cărarea ta afară/ De te-ndeamnă, de te cheamă".Strofa a-IX-a
conţine motto-ul din versiunea iniţială a poemului „Zică ce vor, zică / Ce-mi pasă!”. Atalaxia
înţeleasă ca izolare în singurătatea creatoare este singura care poate să-l salveze pe creator.
Ideea poetică îşi găseşte corespondenţă în gândirea hindusă „Proslăvit e omul care s-a eliberat
din toate lanţurile şi a renunţat la toate dorinţele”. Calmul, detaşarea şi nepăsarea faţă de
micimea vieţii cotidiene marchează o atitudine potrivită unui arhat „budist”.Ultima strofă este
strofa-tema, scrisă în ordinea inversă a versurilor, căpătând profunzimi filozofice prin faptul că, în
enumerarea maximelor, se porneşte de la un precept esenţial pentru existenţa umană şi anume
de la raţiune, care trebuie să guverneze omul în întreaga sa viaţă.Aşadar, dacă eşti raţional ("Tu
rămâi la toate rece"), chiar dacă eşti atras de tentaţiile, de nimicurile vieţii ("De te-ndeamnă de
te cheamă), să ştii că totul este trecător în lumea asta ("Ce c val, ca valul trece"), aşa că să nu
speri că poţi realiza idealuri, totuşi să nu te temi că ai fi neputincios ("Nu spera şi nu ai teamă"),
să Iii mereu atent şi să discerni valorile morale ale existenţei ("Te întreabă şi soeoate/ Ce e râu şi
ce e bine"), deoarece numai astfel vei învăţa din experienţa vieţii, chiar ducă omul este efemer
prin scurgerea ireversibilă, implacabilă şi ciclică a timpului: ("Toate-s vechi şi nouă toate:/ Vreme
trece, vreme vine.").Prin conţinut, poezia "Glossă" de Mihai Eminescu este o poezie gnomică şi
filozofică, ce exprimă adevăruri gnoseologice (gnoseologia este studiul cunoaşterii), etice şi
morale, cu o mare putere generalizatoare în versuri lapidare, dar cu mare concentraţie
sentenţioasă. Limbajul artisticStilul este clasic, armonios şi clar, de o simplitate uimitoare.
Figurile de stil sunt puţine, existând doar câteva epitete ("recea cumpănă", "lumea-i veselă şi
tristă", "zgomote deşarte") şi ceva mai multe metafore ("cumpăna gândirii","cântec de sirenă",
"masca fericirii").Aforismele sunt construite cu expresii populare ("de ai fi cu stea în frunte", "nu
te prinde lor tovarăş", "feri în lături" ) sau proverbe ("toate-s vechi şi nouă toate", "ce e val, ca
valul trece").Poezia are zece strofe, fiecare a câte opt versuri scurte, de opt silabe, rima este
încrucişată. Ritmul trohaic, la fel ca în poezia populară, produce o muzicalitate uşor melancolică,
atât de sugestivă pentru scepticismul eminescianPoezia Glossă este o meditaţie pe concepte
filosofice clasice, care pune în discuţie două modele de viaţă, două concepte diferite despre poet
şi poezie. Modelul poetului militant a fost exprimat deplin în poezii cum sunt: Ce-ţi doresc eu ţie,
dulce Românie, Epigonii, împărat şi proletar, Scrisoarea III, prin articolele sale politice şi
polemice. Modelul poetului, conştiinţă naţională şi socială, contemplativ, este al filosofului
preocupat de marile probleme ale destinului uman, ale sufletului, la care aderă în a doua parte a
activităţii sale creatoare şi este prezent în poezii ca: Luceafărul, Odă (în metru antic), Glossă, Şi
dacă…Compoziţional, poezia este o glossă, adică o poezie cu formă fixă, în care versurile din
prima strofă sunt dezvoltate în câte o strofă, iar ultima strofă este prima strofă
inversată.Publicată în 1883, ea este, în mod evident, o sinteză mai bună, mai clară, lipsită de
elemente narative, a modelului contemplativ-estetic, o apropiere de conceptul de poezie pură,
susţinut de estetica simbolistă.Titlul nu vizează doar explicarea formei fixe, ci şi sensul de limbă,
de explicaţie, de răspuns, de concluzie la întrebările pe care poetul, ca în poezia Criticilor mei, şi
le punea: „Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?”. în poemul Luceafărul, adevărul este
turnat în modelul unui erou („ Venea plutind în adevăr”), care este viu şi reflectă drumul spre
conştiinţă, având drept consecinţă izolarea omului de geniu.Se discută, în general, despre
conceptul de ataraxie, preluat de la Schopenhauer, care înseamnă negarea voinţei de a trăi,
izolarea spiritului, concentrarea în sine, eliberarea de mrejele magiei, mânuite de demonul
Mara. Este un punct, către care converge filosofia indiană, pe care a cunoscut-o
Eminescu.Conceptele filosofiei clasice devin motive poetice, într-un text simplu,decantat, fără
personaje, fără elemente narative, fără podoabe stilistice.Conceptul de panta rhei, sugerat prin:
„Ce e val ca valul trece”, este dezvoltat în sens moralizator, pe baza unei analogii între mişcarea
naturii, ritmurile universului, şi mişcarea umană, ritmurile sociale. Ele alcătuiesc un vârtej, o
continuă momeală („Cu un cântec de sirenă, / Lumea-ntinde lucii mreje; / Ca să schimbe-actorii-
n scenă, /Te momeşte în vârteje;”). Scopul este de a împiedica eliberarea spiritului(„Tupe-alături
te strecoară, / Nu băga nici chiar de seamă, / Din cărarea ta afară / De te-ndeamnă, de te
cheamă”), dar „ Vreme trece, vreme vine”.Conceptul de fortuna labilis, sugerat de versuri ca:
„Nici încline a ei limbă / Recea cumpăn-a gândirii /înspre clipa ce se schimbă /Pentru masca
fericirii, /Ce din moartea ei se naşte /Şi o clipă ţine poate;” se interferează lumea ca joc: „Privitor
ca la teatru / Tu în lume să te-nchipui: /Joace unul şi pe patru, / Totuşi tu ghici-vei chipu-i, “sau
de mimesisde factură barocă, ca şi hybris. „Lumea-ntinde lucii mreje”.Conceptul de autonomia
esteticului, prezent în finalul poemului Luceafărul („Iar eu în lumea mea mă simt /Nemuritor şi
rece”), de factură clasicistă, devine în Glossă („Tu rămâi la toate rece”).Pentru conceptul de
homo mensura, prezent în versul „Dacă ştii a lor măsură”, precizăm că, de fapt, cititorul este
îndemnat să opteze pentru conceptul de armonie şi echilibru, specific pentru cel ce înţelege legic
lumea, devenind un om de principii, jucând un rol arhetipal, aşa cum îl avea Hyperion în
Luceafărul.Problema incompatibilităţii din poemul Luceafărul se decantează în Glossă‘şi devine
un conflict exprimat direct. Autorul nu se mai ascunde în spatele unor eroi, ci tranşează direct
problema raportului dintre spirit şi natură, în modul filosofiei indiene. Spiritul devine conştient
de rolul său de centru al universului şi nu mai vrea să ia parte la drama naturii, nu-şi mai asumă
roluri, ca în poemul Luceafărul. El devine autonom, desprins de lume, înstrăinat. Cei ce nu
cunosc filosofia indiană şi n-au meditat pe Bhagavad-Gita sau Upanişade discută despre soarta
omului de geniu. Spiritul optează pentru absolut şi respinge relativul lumii materiale, sociale.
Glossă devine, astfel, un moment de cristalizare mult mai accentuată a spiritului eminescian. De
aceea textul este simplu, fără podoabe stilistice, şi reprezintă o etapă de evoluţie mult mai
avansată a eului, decât cea din Luceafărul.Poetul se regăseşte pe sine: „Regăsindu-te pe tine”.
Doctrina renunţării se deosebeşte, în creştinism, de modelul filosofic indian, adoptat de Mihail
Eminescu. între filosofie şi religie există o deosebire esenţială. Filosofia îşi propune să-1 înveţe pe
om să trăiască după anumite principii şi să moară frumos ca Socrate. Religia îl învaţă pe om să
dobândească viaţa veşnică. Acest lucru începuse să-1 înţeleagă şi Eminescu, de acest lucru ne
convinge prin poeziile:Rugăciune, învierea, Răsaiasupra mea, Colinde, colinde, Dumnezeu şi
om.Glossă" este titlul unei poezii din genul literar glosă, care a fost publicată în anul 1883, în
primul volum de versuri al poetului naţional Mihai Eminescu. Criticii literari afirmă că această
poezie este influenţată de filozofia budistă, deoarece multe din ideile lui Arthur Schopenhauer,
marele filosof german; sau ideile din cartea sacră budistă, în versuri, numită Dhammapada, se
regăsesc în această operă eminesciană.Compoziţia poeziei,care are forma fixa, e alcătuită dintr-o
strofă tema, denumită şi strofă nucleu, care va fi reluată cu ordinea inversă a versurilor în finalul
textului. De asemenea fiecare vers-tema este explicat, în număr egal de strofe.Tema poeziei
constă în crearea unui cod etic al omului superior, care oferă învăţăminte oamenilor, pe baza
autocunoaşterii şi experienţei sale filozofice. Tema filozofică a "Glossei" este condiţia omului în
raport cu timpul.Laszlo Galdi, în studiul său Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, apreciază că:
„Procesul de plăsmuire al Glossei a trecut în total prin patru fraze, iar Maiorescu, în vederea
ediţiei sale, s-a oprit la faza a III-a”. În literatura universală, majoritatea gloselor se compun dintr-
o strofă-temă de 4 versuri şi dintr-un „comentariu” expus în 4 strofe. Pornind de la semnificaţia
cuvântului „glosă”, care înseamnă a explica un cuvânt, un fragment, s-a ajuns la poezia cu formă
fixă-una dintre cele mai pretenţioase, faţă de sonet, rondel, gazel. Glosa este alcătuită dintr-un
număr de strofe egal cu numărul versurilor din prima strofă. Începând cu a doua strofă se
comentează fiecare vers al strofei-temă, ultima strofă reluând, ca o concluzie, prima strofă, în
ordinea inversă a versurilor.Poezia lui Mihai Eminescu reprezintă o culme a creaţiei sale. Prin
conţinut, poezia are valoare filozofică, gnomică, constituindu-se într-un adevărat cod de
cunoaştere, de etică, cu valoare de generalizare maximă. Forma poetică este lapidară,
sentenţioasă, concentrată, clară, sobră. Printre motivele de inspiraţie, George Călinescu
semnalează motivele antice şi cele romantice. Tudor Vianu, referindu-se la tema vieţii ca
spectacol, precizează că aceasta este una din cele mai vechi teme care apare în toată filozofia
greacă (Poezia lui Mihai Eminescu, 1930; Lumea ca teatru, în Studii de literatură universală,
1960). Toate studiile de critică şi istorie literară îl menţionează ca izvor de inspiraţie pe suedezul
Oxenstierna. Lucrarea sa, Cugetări pe teme diferite, a circulat şi la noi, în tălmăcirea franceză a
autorului.Tema lumii ca teatru l-a inspirat şi pe Eminescu care, în „Curierul de Iaşi”, la 13 iunie
1876, la „Diverse”, a reprodus după un manuscris din 1750 un fragment din Comedia cea de
obşte, reprezentând gândurile lui Oxenstierna, privind comparaţia între lume şi comedie. „Lumea
este o privelişte, oamenii sunt comedianţii, norocul împărăteşte jocurile şi întâmplările le
alcătuiesc. (...) Lumea vrea să se înşele - înşele-se dar. Deschiderea comediei începe din lacrimi şi
din suspinuri. În lucrarea cea dintâi se arată principiile cele nelumeşti a oamenilor. Cei fără de
simţire bat în palme ca să arate a lor bucurie, cei înţelepţi flueră jocurile. Cela ce intră plăteşte la
uşă un ban ce se numeşte osteneală şi ia în locul lui un petec pecetluit, ce însemnează neodihna,
cât îşi va ţine locul (...). În scurt: acest fel este comedia lumei acesteia şi cela ce vrea să aibă
zăbava cu linişte să se puie într-un unghiu mic, de unde să poată cu odihnă, ca să fie privitorul şi
unde să nu fie nicidecum cunoscut, ca să poată fără grijă a batjocori după cum i se cade” (apud
Dumitru Murăraşu, Mihai Eminescu, Poezii, Bucureşti, 1982).Perpessicius menţionează tot în
Mihai Eminescu, Opere alese (vol. I, Scriitori români, 1964) influenţa lui William Shakespeare.
Astfel, Mihai Eminescu notează în necrologul pentru Gambetta publicat în „Timpul”, la 22
decembrie 1882: „Viaţa e o umbră călătoare numai, un comediant care un ceas strigă şi
gesticulează pe scenă şi apoi nu se mai aude; e un basm povestit de un nerod, plin de furtună şi
de zbucium şi totuşi neînsemnând nimic”.Glossa lui Mihai Eminescu se încadrează între marile
creaţii universale şi ale literaturii române, având ca temă fundamentală timpul, iar ca motive:
fugit irreparabile tempus (timpul fuge fără să se mai întoarcă); fortuna labilis (soartă
schimbătoare) şi vanitas vanitatum (deşertăciunea deşertăciunilor), prezente în: literatura
egipteană - Cântecul Harpistului; literatura ebraică, literatura latină - la Horaţiu; literatura
franceză - Francois Villon - Balada doamnelor din alte vremuri şi Alphonse de Lamartine - Lacul;
literatura germană J.W. Goethe - Faust, iar în literatura română la Miron Costin - Viaţa lumii şi,
mai târziu, la Lucian Blaga.Glossă este o poezie care gravitează înjurai condiţiei geniului care
datorită concepţiilor sale superioare este nevoit să se sustragă lumii înguste în care trăieşte omul
comun. Deşi Eminescu se autodefineşte ca fiind poet romantic („Eu rămân ce-am fost:
romantic”), măiestria artistică a acestei creaţii poetice constă tocmai în clasicitatea ei ce reiese în
primul rând din respectarea regulilor pe care le impune o poezie cu formă fixă, cum este glosa,
precum şi lapidaritatea convingătoare a versurilor.Dar mai există şi alte argumente care
ilustrează caracterul clasic al Glossei. De exemplu, faptul că este scrisă la persoana a treia, când
sunt exprimate adevăruri aforistice („Ce e val, ca valul trece”), sau la persoana a doua când este
vorba de regulile şi sfaturile privitoare la etica de integrare a lumii şi vieţii conform acestor
adevăruri. O asemenea constatare conduce la concluzia că geniul trebuie să se detaşeze de
frământările omului obişnuit. Ironia este însă prezentă în detaşarea sa rece, superioară,
transformată într-un act de acuzare,”dar şi într-un scut de apărare.Eminescu valorifică o serie de
idei filozofice care sunt turnate în forme artistice desăvârşite încă din prima strofă, considerată
strofa-temă a poeziei, unde verbele sunt puse la „prezentul etern”, cititorul intră în contact cu
aceste adevăruri general-valabile, exprimate lapidar în versuri grupate două câte două. Ca şi în
alte poezii (Scrisoarea I, Odă - în metru antic, Revedere) poetul meditează asupra scurgerii
timpului: „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi şi nouă toate”, repetiţia cuvintelor „vreme”,
„toate” şi antinomia termenilor „vechi” - „nouă” sugerând tocmai această idee.Cea de-a doua
strofă conţine codul de reguli şi sfaturi de provenienţă stoică. De aici rezultă că pentru om cel
mai important lucra este să se cunoască pe sine şi să nu se lase purtat de valurile înşelătoare ale
fericirii efemere. Dar pentru asta dramul vieţii trebuie mereu luminat de raţiune, de „Recea
cumpăn-a gândirii”, numai aşa putându-se evita orice deziluzie, precum se sugerează în strofa a
treia. În strofa a patra - lumea ca teatru, motiv preluat de Eminescu şi din filozofia antică hindusă
şi care mai poate fi urmărit în opera unor scriitori din literatura universală: Lope de Vega, Pedro
Calderon de la Barca şi William Shakespeare.Ca şi în finalul Luceafărului („Trăind în cercul vostru
strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece”), în Glossă lumea
este văzută ca o imensă scenă de teatru spre care înţeleptul priveşte ca spectator: „Privitor ca la
teatru / Tu în lume să te-nchipui: / Joace unul şi pe patru, / Totuşi tu ghici-vei chipu-i, / Şi de
plânge, de se ceartă, / Tu în colţ petreci în tine / Şi-nţelegi din a lor artă / Ce e rău şi ce e
bine”.Revenind apoi în strofele a şasea şi a opta, această idee devine laitmotivul poeziei. Într-un
univers în care doar măştile se schimbă („Alte măşti, aceeaşi piesă, / Alte guri, aceeaşi gamă”),
poetul lansează îndemnurile: „Amăgit atât de-adese / Nu spera şi nu ai teamă” //... „Tu pe-alături
te strecoară”. O idee schopenhaueriană, exprimată în Scrisoarea I şi mai cu seamă în Cu mâne
zilele-ţi adaogi..., este cea a prezentului etern: „Viitorul şi trecutul / Sunt a filei două feţe”.
Singura clipă sigură a existenţei este prezentul, fiindcă trecutul nu poate fi recunoscut, iar viitorul
nu poate fi prevăzut. Astfel, „Tot ce-a fost ori o să fie / în prezent le-avem pe toate”Datorită
abundenţei de accente satirice, Glossă este numită de George Călinescu o „capodoperă a satirei
ideologice”. Satira se face simţită cu precădere în strofele 7 şi 9. Dacă în partea a doua a Scrisorii
III satira capătă dimensiuni de pamflet, în Glossă aceasta este expresia indiferenţei, a unui adânc
dispreţ: „Nu spera când vezi mişeii / La izbândă făcând punte. / Te-or întrece nătărăii, / De ai fi cu
stea în frunte”. Aici, termenii „mişei”, „nătărăi” au valoare de invective. Simţind că
autocontemplaţia este o modalitate certă de a ajunge la o linişte sufletească totală, poetul este
capabil să-şi păstreze atitudinea echilibrată, indiferent de circumstanţe. Un asemenea echilibru
se degajă din versurile: „De te-ating, să feri în laturi, / De hulesc, să taci din gură”Ultima strofă,
care este o reiterare a celei dintâi, dar în care versurile sunt aşezate într-o ordine inversă celei
iniţiale, codul de reguli şi sfaturi devine mai evident datorită versului cu valoare emblematică „Tu
rămâi la toate rece”, şi care se află la început; ultimul vers realizând o simetrie cu primul vers:
„Vreme trece, Vreme vine”. În ceea ce priveşte stilul, acesta se caracterizează prin limpezime şi
armonie. Claritatea reiese tocmai din simplitatea limbajului „scuturat de podoabele stilistice”.
Poetul apelează la epitete, simboluri, metafore (raţiunea devine „cumpănă”, viitorul şi trecutul -
pagini ale aceleiaşi file), numai când intenţionează să releve în mod deosebit o ideeMaximele
cuprinse în Glossă - poezie gnomică - sunt exprimate în cuvinte şi expresii populare: „Ce e val ca
valul trece”, „Tu te-ntreabă şi socoate”, „Tu în colţ petreci în tine”. Referitor la alcătuirea strofelor
remarcăm că sunt compuse din câte opt versuri, iar versurile celei dintâi, fiecare dintre ele, devin
concluzii pentru celelalte strofe. Ritmul trohaic, accentuat în versurile sentinţă, întăresc impresia
de neclintire a adevărurilor filozofice. În final, demne de reţinut sunt cuvintele lui Dumitru
Popovici, care concluzionează asupra poeziei: „Ea amplifică, pe de o parte, sintetizează pe de altă
parte şi dă un caracter aforistic experienţei umanului pe care o făcea Hyperion”. Poetul este „un
Hyperion condamnat să rămână în societate şi să îşi determine poziţia în complexul raporturilor
sociale”E de remarcat importanţa simbolurilor acustice, a paralelismului semantic şi sintactic.
Titu Maiorescu în Eminescu şi poeziile lui - 1889 subliniază faptul că numai prin cunoaşterea
adâncă a limbii române poetul o poate supune la forme artistice, ajungând la valori asemenea
celor din Glossă şi din alte poezii: „După aşa o încordare, după o aşa «luptă dreaptă» pentru a
turna «limba veche în formă nouă» nu ne vom mira că a putut ajunge Eminescu pe de o parte la
aplicarea sigură a unor forme rafinate, în Odă (în metru antic), în Glossă şi în admirabilele
Sonete, pe de alta, la cea mai limpede expresie a unor cugetări de adâncă filozofie, pentru care
nu se găsea până atunci nici o pregătire în literatura noastră”.Glossa este o poezie filozofica in
care Mihai Eminescu propune un cod etic al omului superior, alcatuit pe baza cunoasterii lumii, a
autocunoasterii si a experientei filozofice.Cugetarea filozfica si sfaturile poetului sunt exprimate
printr-o poezie cu forma fixa, pretentioasa, glossa (este alcatuita dintr-un numar de strofe egal cu
numarul versurilor din prima strofa; incepand cu strofa a doua fiecare strofa comenteaza un vers
din prima strofa, reluand ca o concluzie a strofei respetcive; glossa se incheie cu reluarea in
ordine inversa a versurilor din prima strofa).Ideea esentiala a poeziei este ca omul superior
trebuie sa se ridice asupra conditiei umane obisnuite, sa se detaseze de framantarile vietii a
oamenilor obisnuiti.Prima strofa, strofa-tema a poeziei, cuprinde exprimarea concisa, aforistica,
a unor adevaruri general valabile:Vreme trece, vreme vine,Toate-s vechi si noua toate;Ce e rau si
ce e bineTu te-ntreaba si socoate.Nu spera si nu ai teama,Ce e val ca valul trece;De te-ndeamna,
de te cheama,Tu ramai la toate rece.Cu strofa a doua incepe comentarea fiecarui vers din strofa-
tema, constituindu-se treptat un ansamblu de reguli si sfaturi de provenienta stoica.Singurul
lucru folositor in viata este cunoasterea de sine, idee preluata din conceptia filozofului
Socrate:Tu aseaza-te deoparte,Regasindu-te pe tine.Omul nu trebuie sa se lase atras de
zgomotele desarte ale vietii, de iluzia fericirii, care este trecatoare ci trebuie sa se bazeze pe
propria sa ratiune, lucida, pe recea cumpan-a gandirii.incepand cu strofa a patra poetul
introduce motivul lumii ca teatru, motiv larg raspandit in filozofia mitica indiana, dar preluat de
la cugetatorul suedez Oxenstierna; omul nu trebuie sa se lase angranat in spectacolul vietii, el nu
trebuie sa se amestece in framantarile celorlalti:Privitor ca la teatruTu in lume sa te-
nchipui:Joace unul si pe patru,Totusi tu ghici-vei chipu-i,si de plange, de se cearta,Tu in colt
petreci in tine,si-ntelegi din a lor artaCe e rau si ce e bine.in strofa urmatoare poetul valorifica o
idee preluata din filozofia lui Schopenhauer, portivit careia singura forma concreta a vietii
omenesti este prezentul pentru ca trecutul e greu de reconstituit si viitorul greu de prevazut:Tot
ce-a fost ori o sa fie in prezent le-avem pe toate.Poetul introduce si motivul vanitas vanitatum,
insistand asupra ideii ca spectacolul vietii este acelasi dealungul generatiilor:Alte masti, aceeasi
piesa,Alte guri, aceeasi gama.incepand cu strofa a sasea se amplifica elementele de satira; poetul
vizand proasta alcatuire a lumii in care rasplata este in raport invers proportional cu meritul:Nu
spera cand vezi miseiLa izbanda facand punte,Te-ar intrece nataraii,De ai fi cu stea in frunte.Viata
intinde capcane, incercand sa atraga oamenii:Ca un cantec de sirena,Lumea-ntinde lucii mreje;Ca
sa schimbe-actorii-n scena,Te momeste in varteje.Poetul insista asupra singurei conduite
posibile: retragerea de pe scena vietii si transformarea intr-un spectator detasat, rece si
ironic.Ultima strofa reia versul cu care se termina strofa precedenta:Tu ramai la toate receSe
scoate astfel in evidenta si mai mult singura posibilitate de salvare a omului, atitudinea rece, fara
iluzii in fata vietii; aceasta este unicul drum, care ne scuteste de suferinte.Poezia se remarca prin
claritatea ideilor si simplitatea exprimarii poetice. Remarcam si in aceasta creatie capacitatea
poetului de a plasticiza idei abstracte; astfel forta ratiunii este concretizata printr-o cumpana
sensibila la cea mai mica schimbare; vitorul si trecutul sunt a filei doua fete, deasemenea poetul
foloseste un sir de antiteze: rau-bine, trecut-viitor, vechi-nou, etern-trecator.Poetul creeaza un
ontrast puternic intre rautate, minciuna, ura, ce caracterizeaza viata oamenilor obisnuiti si
ratiune, luciditate, detasare, ironie, ce caracterizeaza conditia omului superior.Criticul literar
Dumitru Popovici, facand o comparatie intre Luceafarul si Glossa, considera, ca autorul Glossei
este un Hyperion condamnat sa ramana in societate si sa-si determine pozitia in copmplexul
raporturilor sociale.Cuvantul "glosa" are doua acceptii: explicatia unui cuvant sau a unui pasaj
dintr-un text; nota explicativa facuta de un copist pe marginea unui manuscris; poezie cu forma
fixa, in care prima strofa este o strofa -nucleu ce introduce tema poeziei, Iar fiecare dintre
strofele urmatoare comenteaza succesiv cate un vers al strofei - nucleu, iar ultima strofa reia
versurile primei strofe, in ordine inversa.Titlul poeziei eminesciene este luat fie din limba latina
(glossa - "cuvant care necesita explicatii"), fie din limba greaca (glossa -"limba"), acestea fiind
singurele limbi in care cuvantul se scrie cu doi "s". Ca specie literara, "glosa" este de origine
spaniola, poezia datand inca din secolul al XI V-lea si fiind o creatie a poetilor curteni."Glossa" lui
Minai Eminescu este o poezie gnomica, ceea ce inseamna ca este o poezie care contine maxime,
sentinte, sfaturi morale; maxima este un enunt concis, exprimand un principiu etic, o norma de
conduita, fiind sinonima cu aforism, sentinta.Surse filozofice:- filozofia stoica, reprezentata prin
Zenon, Epictet, Seneca, Marc Aureliu;filozofia antica hindusa, in cadrul caruia exista motivul
"lumea ca teatru", dar preluat de Eminescu din cugetarile suedezului Oxenstiema (1583-
1654);vechile scrieri romanesti, intre care "invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau
Teodosie" (sec.XVI), poemul "Viata lumii" al lui Miron Costin, "Psaltirea pre versuri tocmita" a lui
Dosoftei, precum si operele lui Dimitrie Cantemir, de la care poetul preia motivul "fortuna
labilis";filozofia lui Schopenhauer, conform careia Regizorul lumii ca teatru este "viata"
universala, forta oarba, ademenitoare, asemenea unui "cantec de sirena" ("Ca un cantec de
sirena / Lumea-ntinde lucii mreje;").Poezia "Glossa" de Mihai Eminescu a aparut in 1883, in
volumul de "Poezii", ingrijit de Titu Maiorescu, aceasta creatie fiind cea mai reusita dintre cele
patru variante scrise de poet.Tema poeziei este un cod etic al omului superior, care ofera
invataminte oamenilor, pe baza autocunoasterii si experientei sale filozofice. Poezia este, de
asemenea, o cugetare filozofica pe un ton sententios, continand adevaruri universal-valabile,
deci incontestabile. Maximele, sentintele sunt scurte si lapidare, concise si exprimate de un
singur vers. Poezia este de factura clasica prin obiectivarea superioara, prin detasare fata de
framantarile existentei umane pline de orgolii, ambitii, prefacatorii etc. Tema filozofica a
"Glossei" este conditia omului in raport cu timpul.Strofa - nucleu, prima strofa a poeziei, este
alcatuita din opt versuri si contine adevaruri universal-valabile exprimate concis, grupandu-se ca
sens si cate doua, dar avand destula substanta filozofica fiecare vers in parte."Vreme trece,
vreme vine,Toate-s vechi si noua toate;Ce e rau si ce e bineTu te-ntreaba si socoate;Nu spera si
nu ai teama,Ce e val ca valul trece;De te-ndeamna, de te cheama,Tu ramai la toate rece."Primul
vers semnifica trecerea ireversibila a timpului, al doilea repetabilitatea evenimentelor ce compun
viata umana, al treilea recomanda discernamantul in cantarirea valorilor morale ale propriei
vieti, al patrulea indeamna la meditatie asupra vietii, deoarece sufletul omului este alcatuit din
speranta si temeri (versul al cincileA); timpul este efemer pentru om, totul in viata sa este
trecator ("Ce e val ca valul trece"), de aceea, chiar daca tentatiile vietii sunt multiple, ele sunt
amagitoare si omul trebuie sa le domine cu detasare superioara si ratiune.Asadar, prima strofa
porneste de la ideea scurgerii implacabile a timpului pentru om si ajunge la ratiunea care trebuie
sa-1 conduca pe om in viata.Strofa a doua comenteaza primul vers al strofei-tema, care este o
maxima, o sentinta in care argumentele vin in sprijinul sensului filozofic al ideii de timp, dar si al
cunoasterii de sine. Ideea exprimata de Socrate inca din antichitate ("Cunoaste-te pe tine insuti",
dicton inscris pe frontispiciul templului din Delphi - n.n.) este ilustrata de versul: "Regasindu-te
pe tine". Ideea filozofica a timpului este explicata prin faptul ca timpul se scurge ireversibil
pentru om, prin faptul ca intamplarile nesemnificative sunt si ele trecatoare: "Multe trec pe
dinainte, / in auz ne suna multe, /Cine tine toate minte / Si ar sta sa le asculte?". Timpul este
valoros pentru om numai in privinta autocunoasterii si nu trebuie risipit pe lucruri neimportante,
pentru ca timpul este implacabil, iar clipa nu trebuie irosita.Strofa a treia explica versul "Toate-s
vechi si noua toate", care implica si ideea timpului trecator, de aceea omul nu trebuie sa-si
iroseasca viata gandindu-se la lucruri efemere, pentru ca acest fapt nu duce decat la o iluzie a
fericirii si nu la o fericire deplina. Ratiunea trebuie sa domine omul intreaga viata ("Recea
cumpan-a gandirii"), pentru ca experienta capatata de acesta cu luciditate sa-l ajute sa inteleaga
faptul ca totul este efemer si schimbator, omul putand percepe doar "masca fericirii", ce "o clipa
tine poate". Numai prin ratiune omul poate evita dezamagirea in intreaga sa existenta, intrucat
intamplarile ce o compun urmeaza un circuit ciclic.Strofa a patra introduce o idee antica hindusa,
aceea ca lumea e un teatru, iar oamenii sunt actori care interpreteaza roluri gata scrise. Ideea
este preluata de la cugetatorul suedez Oxenstiema. indrumarea gnomica "Privitor ca la teatru /
Tu in lume sa te-nchipui" indeamna la detasare, la neamestec in tumultul vietii obisnuite, dar
amagitoare, care nu poate produce decat suferinta. Viata este privita ca un teatru, in care
oamenii joaca roluri diferite, numai cei perfizi pot juca mai multe roluri ("Joace unul si pe
patru"), dar detasarea ta, impusa de ratiune, te fereste sa te Iasi pacalit ("Totusi tu ghici-vei
chipu-i"). Discernamantul e necesar pentru a intelege din viata inselatoare, amagitoare "Ce e rau
si ce e bine".Strofa a cincea valorifica ideea schopenhaueriana a prezentului etern, ale carui doua
valente sunt trecutul si viitorul: "Viitorul si trecutul/ Sunt a filei doua fete/ ()/ Tot ce-a fost ori o
sa fie/ in prezent le-avem pe toate". Omul trebuie sa mediteze asupra efemeritatii sale in lume,
asupra faptului ca pentru el timpul este trecator si ireversibil, iar trecutul si viitorul devin
zadarnicie daca nu ai discernamant si-ti irosesti viata cu nimicuri: "Dar de-a lor zadarnicie/ Te
intreaba si socoate."Strofa a sasea reia ideea ca viata e o scena, lumea e un teatru, iar oamenii
sunt actori, adevar valabil de mii de ani, schimbandu-se numai interpretii: "Alte masti, aceeasi
piesa /Alte guri, aceeasi gama".Tot un adevar etern este si faptul ca oamenii au bucurii si
necazuri, sunt veseli si tristi: "Si de mii de ani incoace / Lumea-i vesela si trista;". Nu trebuie sa-ti
faci iluzii ca poti infaptui idealuri, dar nici nu trebuie sa te temi pentru a aspira la ele, pentru ca
"Amagit atat de-adese/ Nu spera si nu ai teama."Strofa a saptea sta sub imperiul timpului
trecator si ireversibil, de aceea omul nu trebuie sa spere ca va putea schimba ceva in curgerea
fireasca a existentei umane. Cu accente satirice, dar si cu scepticism, Eminescu exprima cateva
reguli de conduita, prin care omul poate depasi neimplinirile inerente, provocate de
mediocritatea societatii: "Nu spera cand vezi miseii / La izbanda facand punte, / Te-or intrece
nataraii, / De ai fi cu stea in frunte;". Sfatul omului de geniu este acela de a "nu te prinde lor
tovaras", pentru ca ei vor disparea definitiv odata cu scurgerea timpului, deoarece "Ce e val, ca
valul trece".Strofa a opta cuprinde sfaturile poetului privind atitudinea fata de meschinariile
lumii, de ipocrizia oamenilor, prin care esti indemnat sa nu te lasi atras de tentatiile vietii, de
aspectele ei trecatoare, amagitoare, chiar daca "Te momeste in varteje". indemnul lui Eminescu
este sa te strecori pe alaturi, sa eviti cu inteligenta mizeriile societatii si, dominat de ratiune, "Nu
baga nici chiar de seama, / Din cararea ta afara / De te-ndeamna, de te cheama".Strofa a noua il
invata pe om regulile de conduita pe care trebuie sa le respecte pentru a fi ferit de deziluzii.
Aceste norme stau sub semnul ratiunii pure, a judecatii reci, a atitudinii de obiectivare a vietii,
care te pot proteja daca nu te amesteci in inselatorul tumult al vietii si, chiar daca esti hulit, sa te
prefaci ca nu observi: "De te-ating, sa feri in laturi, / De hulesc, sa taci din gura;". Tot ratiunea iti
da masura lucrurilor, cu ea poti cantari obiectiv oamenii si atunci nu merita sa le dai sfaturi si nu
trebuie sa indragesti nimic in aceasta lume meschina, superficiala si limitata, deoarece totul este
zadarnicie, "vanitas vanitatum et omnia vanitas" ("desertaciunea desertaciunilor si toate sunt
desertaciune"): "Ca sa nu-ndragesti nimica, / Tu ramai la toate rece."Ultima strofa este strofa-
tema, scrisa in ordinea inversa a versurilor, capatand profunzimi filozofice prin faptul ca, in
enumerarea maximelor, se porneste de la un precept esential pentru existenta umana si anume
de la ratiune, care trebuie sa guverneze omul in intreaga sa viata.Asadar, daca esti rational ("Tu
ramai la toate rece"), chiar daca esti atras de tentatiile, de nimicurile vietii ("De te-ndeamna, de
te cheama), sa stii ca totul este trecator in lumea asta ("Ce e val, ca valul trece"), asa ca sa nu
speri ca poti realiza idealuri, totusi sa nu te temi ca ai fi neputincios ("Nu spera si nu ai teama"),
sa fii mereu atent si sa discerni valorile morale ale existentei ("Te intreaba si socoate / Ce erau si
ce e bine"), deoarece numai astfel vei invata din experienta vietii, chiar daca omul este efemer
prin scurgerea ireversibila, implacabila si ciclica a timpului: "Toate-s vechi si noua toate: / Vreme
trece, vreme vine.George Calinescu a fost fascinat de ultima strofa a "Glossei", careia i-a acordat
un interes deosebit si pe care a sintetizat-o in urmatoarea afirmatie: "Adunarea, la sfarsit, a
tuturor preceptelor si maximelor are un sens superior formei goale a glossei: e socoteala r totala
a lumii, linia trasa dedesubt pentru aceasta suma. Acest mod de a masca satira, de a o amesteca
cu o constiinta superioara a lumii, de a face din nemernicie aproape o virtute necesara invartirii
cosmice, pe care o sfatuiesti altora, dar la care nu poti participa, e rar in poezie".Pria continut,
poezia "Glossa" de Mihai Eminescu este o poezie gnomica si filozofica, ce exprima adevaruri
gnoseologice, etice si Imorale, cu o mare putere generalizatoare in versuri lapidare, dar cu mare
concentratie sententioasa. Gnoseologia este partea filozofiei care cerceteaza posibilitatea
cunoasterii lumii de catre om, legile, izvoarele si formele acestei cunoasteri. Cuvantul vine din
limba greaca, "gnosis" inseamna "cunoastere", iar "logos" inseamna "stiinta", sensul
gnoseologiei s-ar putea interpreta ca "stiinta cunoasterii". Limbajul artistic Stilul este clasic,
armonios si clar, de o simplitate uimitoare. Figurile de stil sunt putine, existand doar cateva
epitete ("recea ; cumpana", "lumea-i vesela si trista", "zgomote desarte") si ceva mai l multe
metafore ("cumpana gandirii","cantec de sirena", "masca fericirii").Aforismele sunt construite cu
expresii populare -"de ai fi cu stea in frunte", "nu te prinde lor tovaras", "feri in laturi"- sau
proverbe -"toate-s vechi si noua toate", "ce e val, ca valul trece".Prozodia. Poezia are zece strofe,
fiecare a cate opt versuri scurte, de opt silabe, rima este incrucisata. Ritmul trohaic, la fel ca i in
poezia populara, produce o muzicalitate usor melancolica, atat de sugestiva pentru scepticismul
eminescian.Cuvantul "glosa" are doua acceptii: explicatia unui cuvant sau a unui pasaj dintr-un
text; nota explicativa facuta de un copist pe marginea unui manuscris; poezie cu forma fixa, in
care prima strofa este o strofa - nucleu ce introduce tema poeziei, iar fiecare din strofele
urmatoare comenteaza succesiv cate un vers al strofei - nucleu, iar ultima strofa reia versurile
primei strofe, in ordine inversa.Titlul poeziei eminesciene este luat fie din limba latina (glossa
-"cuvant care necesita explicatii"), fie din limba greaca (glossa - "limba"), acestea fiind singurele
limbi in care cuvantul se scrie cu doi "s". Ca specie literara, "glosa" este de origine spaniola,
poezia datand inca din secolul al XIV-lea si fiind o creatie a poetilor de la curtea regilor. "Glossa"
lui Mihai Eminescu este o poezie gnomica, intrucat confine maxime, sentinte, sfaturi morale;
maxima este un enunt concis, exprimand un principiu etic, o norma de conduita, fiind sinonima
cu aforism, sentina.Surse filozofice:filozofia stoica, reprezentata prin Zenon, Epictet, Seneca,
Marc Aureliu;filozofia antica hindusa, in cadrul caruia exista motivul "lumea ca teatru", dar
preluat de Eminescu din cugetarile suedezuiui Oxenstierna (1583-1654);vechile scrieri romanesti,
intre care "Invataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie" (sec.XVI), poemul "Viata
lumii" al lui Miron Costin, "Psaltirea pre versuri tocmita" a lui Dosoftei, precum si operele lui
Dimitrie Cantemir, de la care poetul preia motivul "fortuna labilis";filozofia lui Schopenhauer,
conform careia Regizorul lumii ca teatru este "viata" universala forta oarba, ademenitoare,
asemenea unui "cantec de sirena" ("Ca un cantec de sirena/ Lumea-ntinde lucii marete;").Poezia
"Glossa" de Mihai Eminescu a aparut in 1883, in volumul de "Poezii", ingrijit de Titu Maiorescu,
aceasta creatie fiind cea mai reusita dintre cele patru variante scrise de poet.Tema poeziei este
un cod etic al omului superior, care ofera invataminte oamenilor obisnuiti, pe baza
autocunoasterii si experientei sale filozofice. Poezia este, de asemenea, o cugetare filozofica pe
un ton sententios, continand adevaruri universal-valabile, deci incontestabile. Maximele,
sentintele sunt scurte si lapidare, concise si exprimate printr-un singur vers. Poezia este de
factura clasica prin obiectivarea superioara, prin detasare fata de framantarile existentei umane
pline de orgolii, ambitii, prefacatorii etc. Tema filozofica a "Glossei" este conditia omului in raport
cu timpul.Strofa-nucleu. prima strofa a poeziei, este alcatuita din opt versuri si confine adevaruri
universal-valabile exprimate concis, grupandu-se ca sens si cate doua, dar avand destula
substanta filozofica fiecare vers in parte.Vreme trece, vreme vine,Toate-s vechi si noua toate;Ce e
rau si ce e bineTu te-ntreaba si socoate;Nu spera si nu ai teama,Ce e vol ca valul trece;De te-
ndeamna, de te cheama,Tu ramai la toate rece. "Primul vers semnifica trecerea ireversibila a
timpului, al doilea repetabilitatea evenimentelor ce compun viata umana, al treilea recomanda
discernamantul in cantaiirea valorilor morale ale propriei vieti, al patrulea indeamna la meditatie
asupra vietii, deoarece sufletul omului este alcatuit din sperantd si temeri (versul al cincilea);
timpul este efemer pentru om, totul in viata sa este trecator ("Ce eval ca valul trece"), de aceea,
chiar daca tentatiile vietii sunt multiple, ele sunt amagitoare si omul trebuie sa le domine cu
detasare superioara si ratiune. Asadar, prima strofa porneste de la ideea curgerii implacabile si
ireversibile a timpului pentru om si ajunge la ideea ca ratiunea trebuie sa-l conduca pe om in
viata.Strofa a doua comenteaza primul vers al strofei-tema, "Vreme trece, vreme vine ", care este
o maxima, o sentinta in care argumentele vin in sprijinul sensului filozoflc al ideii de timp, dar si
al cunoasterii de sine. Ideea exprimata de Socrate inca din antichitate ("Cunoaste-te pe tine
insuti", dicton inscris pe frontispiciul templului din Delphi) este ilustrata de versul: "Regasindu-te
pe tine". Ideea filozofica a timpului este explicata prin faptul ca timpul se scurge ireversibil
pentru om, prin faptul ca intamplarile nesemnificative sunt si ele trecatoare: "Multe trec pe
dinainte,/ In auz ne suna multe,/Cine tine toate minte/ Si ar sta sa le asculte?...". Timpul este
valoros pentru om numai in privinta autocunoasterii si nu trebuie risipit pe lucruri neimportante,
pentru ca timpul este implacabil, iar clipa nu trebuie irosita.Strofa a treia explica versul "Toate-s
vechi si nona toate", care implica si ideea timpului trecator, de aceea omul nu trebuie sa-si
iroseasca viata gandindu-se la lucruri efemere, pentru ca acest fapt nu duce decat la o iluzie
afericirii si nu la o fericire deplina. Ratiunea trebuie sa domine omul intreaga viata -"Recea
cumpan-a gandirii"-, pentru ca experienta capatata de acesta cu luciditate sa-l ajute sa tnteleaga
faptul ca totul este efemer si schimbator, omul putand percepe doar "masca fericirii", ce "o clipa
tine poate". Numai prin ratiune omul poate evita dezamagirea in tntreaga sa existenta, intrucat
intamplarile ce o compun urmeaza un circuit ciclic.Strofa a patra introduce o idee antica hindusa,
aceea ca lumea e un teatru iar oamenii sunt actori, care interpreteaza roluri gata scrise. Ideea
este preluata de la cugetatorul suedez Oxenstierna. Indrumarea gnomica "Privitor ca la teatru/
Tu in lume sa te-nchipui" indeamna la detasare, la neamestec in tumultul vietii obisnuite dar
amagitoare, care nu poate produce decat suferinta. Viata este privita ca o scena, pe care oamenii
interpreteaza roluri diferite, iar cei perfizi pot juca chiar mai multe roluri ("Joace unul si pe
patru"), dar detasarea ta, impusa de ratiune, te fereste sa te lasi pacalit ("Totusi tu ghici-vei
chipu-i"). Discernamdntul e necesar pentru a intelege din viata inseiatoare, amagitoare "Ce e rau
si ce e bine ".Strofa a cincea valorifica ideea schopenhaueriana a prezentului etern, ale carui
doua valente sunt trecutul si viitorul: "Viitorul si trecutul/ Sunt a filei doua fete/ [...]/ Tot ce-a
fost ori o sa fie/ In prezent le-avem pe toate". Omul trebuie sa mediteze asupra efemeritatii sale
in lume, asupra faptului ca pentru el timpul este trecator si ireversibil, iar trecutul si viitorul devin
zadarnicie daca nu ai discemamant si-ti irosesti viata cu nimicuri: "Dar de-a lor zadarnicie/ Te
intreaba si socoaterStrofa a sasea reia ideea ca viata e o scena, lumea e un teatru, iar oamenii
sunt actori, adevar valabil de mii de ani, schimbandu-se numai interpretii: "Alte masti, aceeasi
piesa/ Alte guri, aceeasi gama". Tot un adevar etern este si faptul ca oamenii au bucurii si
necazuri, sunt veseli si tristi: "Si de mii de ani incoace/ Lumea-i vesela si trista;". Nu trebuie sa-fi
faci iluzii ca poti infaptui idealuri, dar nici nu trebuie sa te temi pentru a aspira la ele, pentru ca
"Amagit atat de-adese/Nu spera si nu ai teama"Strofa a saptea sta sub imperiul timpului trecator
si ireversibil, de aceea omul nu trebuie sa spere ca va putea schimba ceva in curgerea fireasca a
existentei umane. Cu accente satirice, dar si cu scepticism, geniul accentueaza cateva reguli de
conduita, prin care omul poate depasi suferinta cauzata de neimplinirile inerente, de
mediocritatea societatii: "Nu spera cand vezi miseii/ La izbanda facand punte,/ Te-or intrece
nataraii,/ De ai fi cu stea in frunte;". Sfatul omului de geniu este acela de a "nu te prinde lor
tovaras", pentru ca ei vor disparea defmitiv odata cu trecerea timpului, deoarece totul este
efemer:"Ce e val, ca valul trece".Strofa a opta cuprinde sfaturile eului liric privind atitudinea fata
de meschinaria lumii, de ipocrizia oamenilor, prin care esti indemnat sa nu te lasi atras de
tentatiile vietii, de aspectele ei trecatoare, amagitoare, chiar daca "Te momeste in varteje".
indemnul lui Eminescu este sa te strecori pe alaturi, sa eviti cu inteligenta mizeriile societatii si,
dominat de ratiune, "Nu baga nici chiar de seama,/ Din cararea ta afara/ De te-ndeamna, de te
cheama".Strofa a noua il invata pe om regulile de conduita pe care trebuie sa le respecte pentru
a fi ferit de deziluzii- Aceste norme stau sub semnul ratiunii pure, a judecatii reci, a atitudinii de
obiectivare a vietii, care te pot proteja daca nu te amesteci in inselatorul tumult al vietii si, chiar
daca esti hulit, sa te prefaci ca nu observi: "De te-ating, sa feri in laturi,/ De hulesc, sa taci din
gum;". Tot ratiunea iti da masura lucrurilor, cu ea poti cantari obiectiv oamenii si atunci nu
merita sa le dai sfaturi si nu trebuie sa indragesti nimic in aceasta lume meschina, superficiaia si
limitata, deoarece totul este zadarnicie, "vanitas vanitatum et omnia vanitas" ("desertaciunea
desertaciunilor si toate sunt desertaciune"): "Ca sa nu-ndragesti nimica,/ Tu ramai la toate
rece."Ultima strofa este strofa-tema scrisa in ordinea inversa a versurilor, capatand profunzimi
filozofice prin faptul ca, in enumerarea maximelor, se porneste de la un precept esential pentru
existenta umana si anume de la ratiune, care trebuie sa guverneze omul in intreaga sa
viata.Asadar, daca esti rational ("Tu ramai la toate rece"), chiar daca esti atras de tentatiile, de
nimicurile vietii ("De te-ndeamna, de te cheama), sa stii ca totul este trecator in lumea asta ("Ce
e val, ca valul trece"), asa ca sa nu speri ca poti implini idealuri, totusi sa nu te temi ca ai fi
neputincios ("Nu spera si nu ai teama"), dar sa fii mereu atent si sa discerni valorile morale ale
existentei ("Te intreaba si socoate / Ce e rau si ce e bine"), deoarece numai astfel vei invata din
experienta vietii, chiar daca omul este efemer prin curgerea ireversibila, implacabila §i ciclica a
timpului ("Toate-s vechi si noua toate: / Vreme trece, vreme vine.)"George Calinescu a fost
fascinat de ultima strofa a "Glossei", careia i-a acordat un interes deosebit si pe care a sintetizat-
o in urmatoarea afirmatie: "Adunarea, la sfarsit, a tuturor preceptelor si maximelor are un sens
superior formei goale a glossei: e socoteala totala a lumii, linia trasa dedesubt pentru aceasta
suma. Acest mod de a masca satira, de a o amesteca cu o constiinta superioara a lumii, de a face
din nemernicie aproape o virtute necesara invartirii cosmice, pe care o sfatuiesti altora, dar la
care nu poti participa, e rar in poezie...".Prin continut, poezia "Glossa" de Mihai Eminescu este o
poezie gnomica si filozofica, ce exprima adevaruri gnoseologice, etice si morale, cu o mare
putere generalizatoare in versuri lapidare, dar cu mare concentrate sententioasa. Gnoseologia
este partea filozofiei care cerceteaza posibilitatea cunoasterii lumii de catre om, legile, izvoarele
si formele acestei cunoasteri. Cuvantul vine din limba greaca, "gnosis" inseamna "cunoastere",
iar "logos" inseamna "stiinta", sensul gnoseologiei s-ar putea interpreta ca "stiinta
cunoasterii".Limbajul artistic.Stilul este clasic, armonios si clar, de o simplitate uimitoare.Figurile
de stil sunt putine, existand doar cateva epitete ("recea cumpana", "lumea-i vesela si trista",
"zgomote desarte") si ceva mai multe metafore ("cumpana gandirii","cantec de sirena", "masca
fericirii").Aforismele sunt construite cu expresiipopulare -"de ai fi cu stea in frunte", "nu te
prinde lor tovaras/', "feri in laturi"- sau proverbe -"toate-s vechi si noua toate", "ce e val, ca valul
trece".Prozodia. Poezia are zece strofe, fiecare a cate opt versuri scurte, de opt silabe, rima este
incrucisata. Ritrnul trohaic, la fel ca in poezia populara, produce o muzicalitate usor melancolica,
atat de sugestiva pentru scepticismul eminescian. Glosa este un substantiv derivat de la verbul “a
glosa”, care inseamna a explica pe marginea unui text, a unui fragment mai putin explicit sau pe
marginea intelesurilor unor termeni polisemantici. Cu timpul, termenul a ajuns sa semnifice o
poezie cu forma fixa, precum sonetul, rondelul sau gazelul.Glossa are o structura pretentioasa,
fiind alcatuita dintr-un numar de strofe egal cu numarul de versuri ale strofei intai.“Glossa”
eminesciana are prima strofa formata dintr-un octet, fapt ce a condus la alcatuirea poemului din
opt strofe distincte, la care se adauga prima si ultima repetate. In ordinea versurilor din strofa
intai sunt dezvoltate toate celelalte strofe, care comenteaza fiecare cate un vers, reluat in final,
ca o concluzie pilduitoare. Poezia se incheie cu aceleasi versuri din strofa initiala, dar care sunt
reproduse in ordinea lor inversa, cu scopul de a amplifica intelesurile filosofice exprimate.Din
cauza structurii ei complicate si a regulilor de versificatie constrangatoare, care solicitau poetilor
virtuozitate prozodica, glossa a fost putin cultivata in literatura romana si universala. Eminescu
insusi a creat o singura varianta a acestui tip de poezie cu forma fixa.Poezia “Glossa” a aparut in
1883, anul in care s-a incheiat activitatea lirica a scriitorului, si este considerata de George
Calinescu o capodopera a liricii eminesciene.Prin continutul ei, reprezinta un poem filosofic si
gnomic, exprimand adevaruri ale cunoasterii si ale moralei, formulate cu o mare putere de
generalizare a ideilor.Exprimarea poetica este concentrata, lapidara, sententioasa si se realizeaza
prin versuri-maxime numite si aforisme poetice. Propozitiile sunt scurte, de obicei principale,
coordonate prin juxtapunere, copulativ sau adversativ, cu scopul de a concentra la maximum
mesajul ideatic al cugetarilor literare. Procedeele retorice sunt rare, marcand faza de maturitate
a liricii lui Eminescu, in care poetul a preferat sobrietatea stilistica ornamentelor retorice. G.
Calinescu analizeaza “Glossa” intr-un capitol special al studiului “Opera lui Mihai Eminescu”,
intitulat “Clasicismul gnomic”.Criticul apreciaza ca, in ultima lui faza de creatie artistica, Eminescu
a renuntat la subiectivitatea romantica, evoluand spre obiectivitatea si judecata rationala a
scriitorului clasic: “In ultima sa ipostaza, poezia eminesciana de introspectie se sterilizeaza si de
ceea ce numim, de obicei, sentiment. Ea manuieste reprezentarile cele mai descarnate, notiunile
sentimentelor, adica schema lor abstracta, ori idei de ordin teoretic.” Acelasi critic foloseste
termenul de “lirica ideologica” in legatura cu poezia clasica a lui Eminescu.In capitolul critic deja
mentionat, el analizeaza si alte poeme, precum “Oda- in metru antic”, “Cu mane zilele-ti adaogi”,
“Criticilor mei”, “La steaua” alaturi de “Glossa”, pe care G. Calinescu o defineste drept “o
capodopera a satirei ideologice fara obiect, care, printr-o sublima scamatorie de idei, voieste a
invedera proasta mecanica a lumii Interpretand ultima strofa a “Glossei”, pe care o aprecia in
mod deosebit, G. Calinescu afirma: “Adunarea, la sfarsit, a tuturor preceptelor si maximelor are
un sens superior formei goale a glossei: e socoteala totala a lumii, linia trasa dedesupt pentru
aceasta suma. Acest mod de a masca satira, de a o amesteca cu o constiinta superioara a lumii,
de a face din nemernicie aproape o virtute necesara invartirii cosmice, pe care o sfatuiesti altora,
dar la care nu poti participa, e rar in poezie”Primele opt versuri compun strofa-tema a poeziei, in
fiecare dintre ele fiind exprimat cate un adevar uman, cu valoare de generalitate: trecerea
perpetua a timpului care marcheaza si viata omeneasca; succesiunea “vechiului” si a “noului”,
forme ce se intrepatrund si se transforma continuu dintr-una intr-alta; indemnul moral adresat
omului de a se intreba si de a discerne intre valoarea “binelui” si cea a “raului”; proclamarea
indiferentismului fata de sperantele si de temerile obisnuite ale oamenilor; distingerea intre
valorile reale si cele efemere asemanate “valurilor” trecatoare; distantarea obiectiva si “rece” de
indemnurile si de chemarile inselatoare ale unei existente mediocre. Poetul repeta, in strofa
intai, pronumele nehotarit substantivat “toate”, care reflecta generalizarea indemnurilor poetice
si foloseste perechile antonimice (verbale, adjectivale si adverbiale) in crearea motivelor aflate in
antiteza: “trece-vine”, “vechi-noua”, “rau-bine”.Eminescu intrebuinteaza numai verbe conjugate
la prezentul etern al modului indicativ sau la imperativ. O particularitate a repetitiei o reprezinta
tautologia, constand in reiterarea, in aceeasi propozitie sau fraza, a unor cuvinte identice din
punct de vedere semantic: (“Ce e val ca valul trece”), dar cu functii sintactice diferite (in cazul de
fata: nume predicativ- complement circumstantial de mod comparativ).Strofa a doua contine
indemnuri preluate din filosofia socratica, platoniciana si stoica, ai caror celebri reprezentanti au
fost: Socrate insusi, Platon, elevul sau Zenon, Epictet, Seneca si Epicureul-imparat Marcus
Aurelius. Conform preceptelor stoice, individul trebuie sa duca o existenta sobra, ascetica, chiar
retrasa, austera si echilibrata moralmente. Din multitudinea intamplarilor vazute ori numai
auzite de om, din experienta sa directa si indirecta de viata, el trebuie sa selecteze ceea ce se
armonizeaza cu eul propriu si sa se regaseasca in experientele altora.Versurile al 13-lea si al 14-
lea comenteaza dictonul lumii grecesti: “Cunoaste-te pe tine insuti!”, inscris pe frontispiciul
templului din Delphi. Poetul se disociaza de miscarea si actiunile lumii, pe care le compara
dispretuitor cu niste “zgomote desarte”. Omul superior va sti sa aleaga intre aparenta si realitate,
intre esential si neesential, chiar daca ragazul vietii lui este vremelnic. In strofa a treia, poetul
indeamna personalitatea umana sa nu se lase atrasa si amagita de himera fericirii, care poate
covarsi dreapta-i judecata. Senzatia de multumire, de plenitudine umana este de scurta durata,
relativa si trecatoare. Poetul numeste fericirea o “masca”, deci o aparenta aplicata pe chipul
proteic al destinului omenesc. Fericirea nu dureaza si ea se naste din propria ei moarte, tinand
numai “o clipa”. Satisfactiile sunt aceleasi si mecanismul lor, facil de implinit, este bine cunoscut
poetului. Fericirile sunt “vechi” si “noi” in acelasi timp. Ca sa evite deziluziile si suferinta, omul de
spirit este indemnat sa-si foloseasca ratiunea, numita metaforic “rece-a cumpana-a gandirii”.In
strofa a patra, Eminescu comenteaza motivul literar al lumii vazute ca un “teatru” urias. Acest
motiv a fost preluat din filosofia antica indiana si se regaseste in toate marile curente literare, de
la Renastere, clasicism, pana la romantism. Poetul ii cere omului superior sa nu devina un simplu
actor, manevrat de soarta, in piesa deja cunoscuta a vietii, ci sa ramana un “privitor” care asista
lucid la scena deschisa; el sa identifice cu perspicacitate adevaratul chip al eroului, chiar daca
acela ar interpreta numeroase roluri, carora le corespund mastile actoricesti.Cugetatorul trebuie
sa stea departe de tumultul vietii si sa nu se amestece nici in suferinta umana, nici in disputele
vane dintre indivizi. Din existenta diverselor personaje, care joaca pe scena vietii, omul rational
se cuvine sa inteleaga si sa discearna binele de raul atat de raspandit in lume.Strofa a cincea
transpune in versuri o cugetare schopenhaueriana, referitoare la contopirea timpului trecut cu
cel viitor in dimensiunea etern. Omul este condamnat sa traiasca cu intensitate numai clipa
trecatoare a prezentului, singura care ii poate da certitudini si satisfactii; trecutul este un
moment deja trait, deci irecuperabil pentru om, in timp ce viitorul ramane o proiectie incerta, o
prezumtie legata de idealurile omenesti, care –de obicei- nu se implinesc. Ideea prezentului
etern apare si in poezia “Cu mane zilele-ti adaogi”. Omul intelept se cuvine sa valorifice macar
acest scurt prezent, pentru a da un inteles si o finalitate existentei sale. Pentru poet nimic nu
este nou si experientele trecute se pot repeta la infinit, chiar intr-un viitor la fel de
nesemnificativ pentru durata actuala.Mesajul final al strofei este legat de zadarnicia de a crede in
importanta iluzorie a faptelor omenesti, idee ce reflecta pesimismul eminescian, de sorginte
existentiala si filosofica, totodata.Strofa a sasea debuteaza cu o propozitie circumstantiala
cauzala si argumenteaza afirmatiile din versurile strofei precedente. De cand exista civilizatii
omenesti pe pamant, ele se supun “acelorasi mijloace” si reguli de viata. Starea sufleteasca a
lumii este –“de mii de ani”- veselia superficiala, alternand cu tristetea profunda, cauzata de
suferinta si deceptii. Umanitatea joaca mereu aceeasi piesa dramatica si invechita a existentei
sale, care –reiterata- ajunge monotona si neinteresanta. Schimbarea este o aparenta
inselatoare, datorita faptului ca pe scena lumii se succed doar actorii, mereu altii. Oamenii se
reinnoiesc in succesiunea generatiilor, dar traiectoria vietii lor ramane neschimbata. Eminescu
valorifica o alta idee filosofica, si anume ca esenta ramane imuabila, in timp ce aparentele ei se
metamorfozeaza continuu, prin insasi evolutia existentei umane. Indemnul poetului este ca fiinta
inzestrata cu minte lucida sa nu se lase amagita de jocul mirific al formelor schimbatoare. Strofa
a saptea are accente de satira, Eminescu infierand “miseii”, care se unesc intre ei, pentru a
izbandi in viata. Ca sa-si atinga telurile tenace, dar marunte, “nataraii” sunt capabili sa distruga
personalitatile de exceptie, care devin totdeauna fragile, pentru ca sunt izolate si reduse
numeric. Nelegiuitii si prostii se inteleg intre ei, avand scopuri mercantile comune. Omul
inzestrat cu principii nu trebuie sa devina un “tovaras” al acestora, ci are obligatia morala sa isi
mentina speranta ca viitorimea va pretui si va pastra in memoria ei colectiva numai valorile
umane autentice, coborand in uitare nesemnificativul.Strofa a opta recurge la comparatia
mitologica a amagirilor lumesti cu cantecele Sirenelor, care provocau inecarea navigatorilor.
Aidoma glasurilor aducatoare de moarte, spectacolul lumii exercita o atractie funebra, un miraj
periculos asupra mintii si sufletului omenesc. Succesiunea faptelor vietii se transforma intr-un
vartej ametitor, care poate distruge fiinta prea sensibila sau naiva. Abilitatea insului rational
consta tocmai in capacitatea lui de a se feri de capcanele existentei si in taria de a nu-si
abandona telul major al trecerii sale prin viata. Daca iese din “cararea” aleasa, omul se rateaza si
existenta lui ajunge anonima.Versurile strofei a noua exprima scepticism, neincredere in oameni,
amaraciunea adunata in sufletul poetului, in cele peste trei decenii de viata. Sunt versuri ce
cuprind indemnuri aproape contrare firii omenesti, dar care se explica prin deziluziile traite de
autorul insusi. El ii cere inteleptului “sa se fereasca” de experienta comuna si de atingerea
imunda a semenilor si-i pretinde sa-si impuna tacerea, atunci cand “miseii hulesc” lucrurile
sfinte, batjocorindu-le; filosoful sa inceteze a mai da sfaturi inutile celor care nu le inteleg,
datorita capacitatii lor reduse de a reflecta asupra motivatiilor propriei lor existente; sa ii lase pe
oameni cu aptitudinile lor de magogice, cu placerea iluzorie de a vorbi superficial, fara sa atinga
substanta ideilor; sa le ignore tenacitatea obscura cu care urmaresc sa parvina, castigand diferite
trepte sociale in ierarhia iluzorie a lumii. Cel ce nu vrea sa se ataseze de nimic din lumea
aparentelor, ca sa nu sufere inutil, sa isi impuna raceala obiectiva (“ataraxia”- din gandirea
filosofica elina) in fata tuturor ispitelor derizorii. Ca sa arate cat de apropiat sufleteste este
acestei ultime idei, Eminescu reia versul ultim din strofa a noua imediat la debutul celei finale.
Indemnul poetic s-a transformat intr-un avertisment cu valoare emblematica, reflectand insasi
gandirea eminesciana: “Tu ramai la toate rece”. Atitudinea constanta a poetului este detasarea
spirituala cu care comenteaza ideile pe marginea carora gloseaza impasibil. Tonul satiric nu mai
capata accente pamfletare, precum in “Scrisori”, ci se transforma in dispret si indiferenta.
Eminescu atinge acea autocontemplatie pe care o recomanda Schopenhauer drept calea spre
gasirea marilor adevaruri, care faciliteaza omului de geniu starea de nirvana. Detasarea
eminesciana este inspirata si dintr-un alt concept filosofic grecesc, anume cel de “apatie”
(indiferenta, indepartare de suferintele omenesti)D. Popovici, unul dintre exegetii liricii
eminesciene, defineste “Glossa” raportandu-i semnificatiile la cele ale “Luceafarului”: “Ea
amplifica pe de o parte, sintetizeaza pe de alta parte, si da un caracter aforistic experientei
umanului pe care o facea Hyperion. Spre deosebire, insa, de astrul indragostit de Catalina, poetul
“Glossei” nu se poate izola in regiunile ceresti; el este un Hyperion condamnat sa ramana in
societate si sa-si determine pozitia in complexul raporturilor sociale.”Pornind de la semnificatia
cuvantului “glosa”,care inseamna a explica un cuvant,un fragment,s-a ajuns..Glosa este alcatuita
dintr-un numar egal de strofe cu numarul versurilor din prima strofa.Incepand cu a doua strofa
se comenteaza se comenteaza fiecare vers al strofei-tema,ultima strofa reluand,ca o
concluzie,prima strofa,in ordinea inverse a versurilor. Poezia lui Eminescu reprezinta o culme a
creatiei sale.Prin continut,popezia are valoare filosofica,gnomica(de cunoastere),constituindu-se
intr-un adevarat cod de cunoastere,de etica,cu valoare de generalizare maxima.Forma poetica
este lapidara,sententioasa,concentrate,clara,sobra.Prin motivele de inspiratie, George Calinescu
semnaleaza motivele antice si cele romantice.Tudor Vianu,referindu-se la tema vietii ca
spectacol,precizeaza ca aceasta este una dintre cele mai vechi teme care apare in toata filosofia
greaca.Tema lumii ca teatru l-a inspirit sip e Eminescu care a reprodus dupa un manuscris din
1750 un fragment din “Comedia cea de obste”,reprezentand gandurile lui Oxenstierna,privind
comparatia intre lume si comedie.Glossa” lui Eminescu se incadreaza intre marile creatii
universale si ale literaturii romane,avand ca tema fundamentala timpul,iar ca motive:fugit
irreparabile tempus(timpul fuge fara sa se mai intoarca);fortuna labilis(soarta schimbatoare) si
vanitos vanitatum (desertaciunea desartaciunilor).Glossa” este poezia care graviteaza in jurul
conditiei geniului care datorita conceptiilor sale superioare este nevoit sa se sustraga lumii
inguste in care traieste omul comun.Desi Eminescu se autodefineste ca fiind poet
romantic,maiestria artistica a acestei creatii poetice consta in tocmai in clasicitatea ei ce reiese in
primul rand din respectarea regulilor pe care le impune o poezie cu forma fixa,cum este
glosa,precum si lapidaritatea convingatoare a versurilor.Eminescu valorifica o serie de idei
filosofice care sunt turnate in forme artistice desavarsite.Inca din prima strofa,considerate strofa-
tema a poeziei,cititorul intra in contact cu aceste adevaruri general-valabile,exprimate lapidary in
versuri grupate doua cate doua.Ca si in alte poezii (“Scrisoarea I”, “Oda(in metro antic)”,
“Revedere”) poetul mediteaza asupra trecerii timpului.Cea de-a doua strofa contine codul de
reguli si sfaturi de provenienta stoica.De aici rezulta ca pentru om cel mai important lucru este sa
se cunoasca pe sine sis a nu se lase purtat de valurile inselatoare ale fericirii efemere.Dar pentru
asta drumul vietii trebuie mereu luminat de ratiune,numai asa putandu-se evita orice
deziluzie,asa cum se sugereaza in strofa a treia.In strofa a patra-lumea ca teatru,motiv preluat de
Eminescu si din filosofia antica hindusa,si care mai poate fi urmarit in opera unor scriitori din
literature universalaShakespeare,Lope de Vega.Ca si in finalul “Luceafarului”,in “Glossa” lumea
este vazuta ca o imensa scena de teatru,spre care inteleptul priveste ca spectator.Revenind apoi
in strofa a sasea si a opta,aceasta idée devine laitmotivul poeziei.Intr-un univers in care doar
mastile se schimba,poetul lanseaza indemnurile:”Amagit atat de-adeste/Nu spera sin u ai
teama”.O idée schopenhauriana,exprimata in “Scrisoarea I” este aceea a prezentului
etern:”Viitorul si trecutul/Sunt a filei doua fete”.Singura clipa sigura a existentei trecutului este
prezentul,fiindca trecutul nu poate fi reconstituit,iar viitorul nu poate fi prevazut.Datorita
abundentei de accente satirice,”Glossa” este numita de G.Calinescu o “capodopera a satirei
ideologice”.Satira se face simtita cu precadere in strofele sapte si noua.Daca in partea a doua a
“Scrisorii III” satira capata dimensiuni de pamphlet,in “Glossa” aceasta este expresia
indiferentei,a unui adanc dispret:”Nu spera gand vezi miseii/La izbanda facand punte”Ultima
strofa,care este o reiterare a celei dintai,dar in care versurile sunt asezate intr-e ordine inverse
celei initiale,codul de reguli si sfaturi etice devine mai evident datorita versului cu valoare
emblematica “Tu ramai,la toate rece”,si care se afla la inceput, ultimul vers realizand o simetrie
cu primul vers:”Vreme trece,vreme vine”.In ceea ce priveste stilul,acesta se caracterizeaza prin
prin limpezime si armonie. Claritatea reiese tocmai din simplitatea limbajului “scuturat de
podoabele stilistice”. Poetul apeleaza la epitete,simboluri,metafore(ratiunea devine
“cumpana”,viitorul si trecutul-pagini ale aceleiasi file),numai cand intentioneaza sa releve in mod
deosebit o idée.Ritmul trohaic accentuat in versurile sentinta,intaresc impresia de neclintire a
adevarurilor filosofice.In final,demne de retinut sunt cuvintele lui Dumitru Popovici,care
concluzioneaza asupra poeziei:”Ea amplifica,pe de o parte,sintetizeaza pe de alta parte si da un
character aforistic experientei umanului pe care o facea Hyperion.Poetul este “un Hyperion
condamnat sa ramana in societate si sa isi determine pozitia in complexul raporturilor sociale”.In
atingere cu filosofia schopehauriana, Eminescu a fost deseori comentat ca unul dintre poetii
romantici cu inclinatii "pesimiste". Si filiatiile nu s-au oprit la Schopenhauer. Un poem ca
"Glossa" a fost interpretat de exegeti ca una dintre creatiile reprezentative pentru sentimentul
zadarniciei, ca sinteza a atitudinilor pesimiste eminesciene, capatand un caracter polemic insa,si
deci depasind filosofia pesimista.Atitudinea de revolta, ironia, verbul acuzator sau vindicativ sant
antischopenhaueriene. Aici acestea sant substituite de sentimentul de zadarnicie in
fata"mecanicii strambe a lumii".Aparuta in 1883, "Glossa" cunoaste o gestatie care
demonstreaza ivirea ei printr-un proces de elaborare treptata. Varianta Maiorescu e cea mai
cunoscuta si indeobste comentata. Cele ulterioare, desi ulterioare, nu mai pastreaza rotunjimea
acestiu text.Daca in "Scrisoarea I " sau "Rugaciunea unui dac" se resimt de pilda ecourile unui
vechi izvor indian al intelepciunii- "Rigveda", "Glossa", inrudita tematic si apartinand aceleasi
perioade, e una din expresiile superioare ale filosofiei atat de interiorizate in acesti ultimi ani ai
experientei ca poet a lui Eminescu. "Glossa" e "cea mai budista poezie a lui Eminescu" [A.Bhose],
dar unele din ideile sale sant filtrate prin Schopenhauer. Motivul central e cel al lumii ca teatru
["comedia cea de obste"] pe marginea caruia Eminescu mai meditase si publicase chiar in
"Curierul de Iasi" cugetari tangente acestuia. Lumea ca teatru se asociaza cu ideea izolarii, or
detasarea, izolarea, indiferenta sant atitudini pe carepoetul le asuma ca fiinta ce depaseste
nivelul omului comun. Singularitatea superioara a celui intelept trimite la poemul "Luceafarul",
dar si la "Oda[in metru antic]", care scrie despre regasirea de sine in "nemurirea rece", departe
de micimea prezentului, a contigentului. "Tu asaza-te deoparte./Regasindu-te pe tine" indeamna
poetul, eul "insemnat" de "suferinta dureros de dulce". In felul acesta Glossa devine un poem
care teoretizeaza imperativ actul desprinderii de "cercul stramt". Detasarea rece a celui care s-ar
reantoarce in nepasarea lui inalta, "mort" in perceptia omului comun, dar nemuritor in raport cu
acests, detasarea lui deci se sprijina pe atributul gandirii, al cugetarii, a carei cumpana stabileste
echilibrul intre rational si irational.Lumea ca teatru e o tema shopenhaueriana si conduce spre
ideea izolarii["Tu in colt petreci in tine"], prelucrata in numeroase creatii eminesciene probabil
dupa surse budiste. Cele doua fete ale timpului["Viitorul si trecutul/Sant a filei doua fete"] nu
contrazic ideea de circularitate. Opozitia trecut-viitor e inlocuita cu cea prezent-trecut si viitor, in
care regasim de fapt o opozitie anterioara clara a indentitatii intre trecut si viitor. Astfel, imaginea
timpului ca ciclu, asemeni izvorului intorcandu-se mereu in el insu-si din "Sarmanul Dionis,
trimite la alte texte sau variante ale "Glossei"[Viitorul un trecut e, pe care-l vad intors"], idee cu
surse in Shopenhauer, aceea a istoriei omenirii ca sir de manifestari ale Ideii. Versul"Vreme trece,
vreme vine"apare acum ca o expresie sub forma chiasmatica a conincidentei contrariilor; timpul
care trece si cel care vine devin unul si acelasi, opozitia anulandu-se si cele doua dimensiuni
convergand in prezent. Trecutul distantat, inceputul il "vede-n capat"doar"cine stie sa le-nvete",
adica cine ajunge sa deprinda ca timpul e prezentul ale carui fete sant trecut si viitor. Identitatea
amintita se regaseste asadar la nivelul versurilor urmatoare:"Tot ce-a fost ori o sa fie/In prezent
le-avem pe toate". Sentimentul zadarniciei pe care strofa a cincea il exprima legata de ideea
schopenhaueriana comunicata aici.In strofa urmatoare opozitiile se concentreaza iarasi in jurul
realitatii-aparentei:"Alte masti, aceeasi piesa/Alte guri, aceeasi gama", precum intre veselie si
tristete[doua aparente] omul nu gasaeste intelepciunea de a se detasa si a nu se lasa
amagit"atat de-adese". Concluzia e punct de prnire pentru strofa urmatoare care se ordoneaza
ca indemn la echilibru. Intre teama si speranta este de fapt opozitia iluzie-certitudine: Nu spera
când vezi mişeii//La izbândă făcând punte,/Te-or întrece nătărăii,/De ai fi cu stea în
frunte;/Teamă n-ai, căta-vor iarăşi/Între dânşii să se plece". Miseii si nataraii se afla in frunte si se
lupta intre ei pentru o intaietate stupida. "Nu te prinde lor tovaras" suna indemnul la izolare ce
se explica in versul gnomic"Ce e val ca valul trece", expresie tautologica unde metafora valului
presupune un singular cu valoare de general, figurand aparentele.Aparentele se revarsa
in"varteje", actorii intra si ies, succedandu-se in aceleasi roluri in "comedia minciunii", "luciile
mreje" cantecul de sirena sant proiectii ale vointei universale schopenhaueriene la baza careia
este neantul. Izolarea rece a filosofului, a cugetatorului care se detaseaza de propriile pasiuni, e
rostita ca aspiratie, iar caile de acces sant tot izolarea, tacerea: "sa feri in laturi", "sa taci din
gura". Strofa ultima, reluare inversata a primei, incheie poezia cu versul devenit acum
emblematic: "Vreme trece, vreme vine" prin care se creeaza constiinta existentei celor doua
dimensiuni temporale, aparente insa si de aici viziunea poetului asupra unui prezent al
convergentei celor doua. Opozitia se rezolva in repetitie. In coincidenta contrariilor se regaseste
circularitatea textului care sfarseste cum a inceput, facand astfel posibila lectura inversa sau mai
bine zis "reversibila".Sintetizat, textul apare in sfarsit ca un sistem de opozitii intre care una
devine esentiala:individualitatii ii corespunde ca deziderat invariatia, stabilitatea si un anume
echilibru mecanic pe care i-l dirijeaza cugetarea, iar multiplicitatii ii este caracteristica miscarea,
variabilitatea, oscilatia intre dimensiuni aparent contrarii.Daca lumea este multiplicitate, iar
timpul este prezent atemporal, individul cu atributele cugetarii e recele martor al miscarii celei
dintai si singurul capabil sa inteleaga ca timpul nu e cronologie seaca ci eternitate, revenire
mereu la origine, circularitate.Astfel, daca sursele poemului sant fundamental
schopenhaueriene, pesimiste, sensul final, dependent de alte texte eminesciene ca "Oda"...sau
"Luceafarul", este acela al aspiratiei la pozitia cugetatorului, detasat de lumea marunta, cotidiana
si retras intr-o singuratate fertila.La nivelul formei,"Glossa" e o compozitie originala in masura in
care poetul a invocat prozadic schema clasica. La origine glossa e o creatie nascuta in poezia
spaniola si preluata de Eminescu din literatura germana in care ar fi putut gasi termenul si
modelul la un Lessing, un Schlegel sau Uhland. De la origine il putem prelua din Don quijote de
Cervantes. Forma originala era :un catren tematic comentat in tonalitate ironica in patru decime.
Eminescu introduce simetria la nivelul compozitiei strofelor care aici sant octave si ansamblul e
compus din zece strofe. Versurile au masura de 8 silabe, iar reluarea inversata a primei strofe e o
inovatie eminesciana. Ea nu apare nici in primele variante ale "Glossei" care au o strofa initiala
sau una recapitulativa.Poem de referinta in creatia eminesciana, pus in relatie adesea si cu alte
creatii precum "Cu maine zilele-ti adaugi", "Rugaciunea unui dac", "Glossa" prelucreaza deci
teme si idei schopenhaueriene sau budiste, filtrandu-le prin sensibilitatea lui atinsa de marile
probleme ale sinelui intr-o lume discontinua si supusa unei mecanici fragile.Glosa scris cu dublu
-s- în italiana, germana, latina dar cu unul în franceza a însemnat procedeul de a explica de obicei
printr-un singur cuvînt pe marginea unui text un pasaj obscur, o proportie sau un alt cuvînt. De
aici s-a ajuns la o poezie cu forma fixa care alaturi de sonet si rondel este cea mai pretentioasa
dintre ele.Din punct de vedere compozitional “Glossa” se compune dintr-un numar de strofe egal
cu numarul versurilor din prima strofa în care se pune problematica poeziei, si ultima strofa care
este o strofa concluzie si în care sînt reluate versurile primei strofe în ordine inversa. Începînd cu
strofa a II-a fiecare strofa comenteaza cîte un vers din prima strofa care este reluat ca vers final al
strofei ca o concluzie.Este o poezie cu caracter filosofic, o poezie gnomica exprimînd adevaruri
ale cunoasterii, ale moralului într-o forma poetica concentrata, sententioasa.Este publicat pentru
prima data în 1883 îngrijit de Titu Maiorescu, a fost definitivata în 1882 dupa ce poetul o supune
unor prefaceri succesive începînd cu anul 1884 paralel cu Scrisorile si Luceafarul. Astfel s-au
cristalizat trei tipuri de Glossa: doua cu cîte noua strofe si una cu zece strofe. Titu Maiorescu o
prefera pe cea cu zece strofe pentru echilibrul si simetria desavîrsita a compozitiei.Glossa
transpune liric principii filosofice cunoscuta înca în filosofia vechilor greci sau romani, cum sînt
Parmenide, Zenon, Seneca...Motivul lumii ca teatru este preluat de la Epictet si Marcus Aurelius
dar motivul este prezent si în literatura evului mediu la Ronsar si Shakespeare. La Eminescu,
motivul este filtrat prin filosofia lui Schopenhauer. Un cugetator tradus în limba româna 1750
dupa un intermediar francez.Ideea lumii de teatru si conceptul Schopenhaurian al prezentului
etern se regasesc si în alte poezii Eminesciene ca Împarat si Proletar si Luceafarul.Mihai
Eminescu poet national si universal Mihai Eminescu este în literatura română poetul nepereche a
cărui operă învinge timpul, după cum afirmă George Călinescu. El este cel mai mare poet
naţional, care exprimă cel mai bine şi cel mai complet spiritualitatea românească. Eminescu
reprezinta o valoare si pe plan international, el imbogatind trasaturile romantismului prin
elemente noi ale creatiei lui. Operele sale stau alaturi, in literatura universala, de cele ale altor
romantici ca Victor Hugo, Novalis si Byron. Romantismul este un curent literar artistic ce apare la
sfarsitul secolului al XVIII-lea in Anglia si Germania si se dezvolta pe parcursul secolului urmator
in toata Europa. Estetica romantica neaga clasicismul evidentiind spiritul de revolta si dorinta de
innoire a lumii. Opera eminesciana marcheaza in literatura romana apogeul romantusmului,
Mihai Eminescu fiind considerat ultimul poet romantic european.Poetul si-a marturisit
apartenenta la acest curent in poezia „Eu nu cred nici in Iehova”: „Nu ma-incantati nici cu clasici,
Nici cu stil curat si antic Toate-mi sunt de o potriva Eu raman ce-am fost, romantic.” Eminescu a
preluat din romantismul german teme si motive precum si teoria romantica a geniului din opera
„Lumea ca vointa si reprezentare” a lui Arthur Schopenhauer. In conceptia filozofului german,
omul de geniu se detaseaza de omul obisnuit prin dorinta de absolut, prin capacitatea de a-si
depasi interesele, de a armoniza fantezia cu ratiunea. In opozitie cu acesta omul obisnuit duce o
existenta limitata, efemera, pe cand omul de geniu poate fi eternizat prin creatie. Filozofia
germana a repezentat una dintre cele mai importate surse de inspiratie pentru Eminescu,
ipostaza omului de geniu aparand in numeroare poezii. In poemul „Luceafarul”, geniul este
Hyperion ce doreste sa renunte la nemurire pentru a se implini pe plan erotic. El constientizeaza,
in final, caracterul imposibil al dorintei sale datorita incompatibilitatii dintre lumea sa si cea
omeneasca. Astfel, omul de geniu al lui Eminescu este inzestrat si cu capacitate afectiva pe langa
cea de cunoastere asa cum apare in literatura germana. O alta sursa de inspiratie o reprezinta
filozofia indiana. Un concept preluat din Upanisade este „tat twam osi” prezent in poezia
„Memento mori”, ce prespune identificare sinelui subiectiv cu sinele universal. Deasemenea
imnurile Rig-Veda au stat la baza conceperii poemului „Luceafarul”. Din filozofia greaca,Eminescu
a apelat la operele lui Platon, Aristotel si Socratede unde a preluat conceptul de tip stoic
„Cunoaste-te pe tine insuti” ce apare in poezia „Glossa”. Scriitorul a valorificat si sursele de
inpiratie nationala cum ar fi miturile, legendele, folclorul. Criticul literar Eugen Simion identifica
opt mituri fundamentale in opera eminesciana: mitul cosmogonic („Memento mori”), mitul
istoriei („Scrisoarea III”), mitul inteleptului („Memento mori”), mitul erotic („Floare albastra”),
cel oniric („Sarmanul Dionis”), mitul regresiunii la elementar („Mai am un singur dor”), mitul
creatorului („Epigonii”) si cel al poeziei („Numai poetul”). Folclorul a reprezentat un important
element in operele scriitorului.Eminescu a stiut sa culeaga si sa valorifice motivele folclorice
ducand la desavarsire cantecul popular. El a intuit că limbajul poetic trebuie să porneasca de la
operele folclorice şi de la texte vechi, care conservă formele cele mai rezistente de limbă. Astfel,
tipul de poet pentru care opteaza Eminescu este cel de tip bard care este capabil sa creeze un
limbaj liric paradisiac avand la baza miturle, legendele si folclorul. Temele romantice cel mai des
intalnite in poeziile lui Eminescu sunt natura, viata, moartea, iubirea, istoria si timpul.Tema
naturii este strans legata de cea a iubirii,natura fiind element rezonator al trairilor poetului care
isi proiecteaza de fiecare data sentimentele in universul inconjurator.Astfel in poezia „Floare
albastra” natura este una a inceputului de lume, nealterata de prezenta umana. Ea ocroteste
cuplul adamic de ochii profani : „Acolo-n ochi de padure, Langa balta cea senina Si sub trestia
cea lina Vom sedea in foi de mure.” Idealul de iubire se proiecteaza intr-un paradis
terestru.Trecerea de la regimul diurn la cel nocturn sugereaza, in corespondenta natura-iubire,
accentuarea intimitatii: „Pe carare-n bolti de frunze, Apucand spre sat in vale, Ne-om da sarutari
pe cale, Dulci ca florile ascunse.” O supratema este reprezentat de cea a timpului. O intalnim insa
in diferite dimensiuni: timp ambivalent-timpul universal in antiteza cu timpul individual
(„Luceafarul”), prezentul etern („Glossa”), timpul mitic („Sara pe deal”). Motivele romantice
prezente in opera eminesciana sunt pe cat de numeroase pe atat de complexe: luna, floarea
albastra, noaptea, teiul, codrul, lacul, viata ca vis, identitatea oamenilor in fata mortii, raul in
lume, panorama desertaciunilor, geniul,intoarcera la cosmogonie, lumea ca teatru. In poezia
„Glossa”, capodopera de factura clasica, cu valoare gnomica, apar motivele fortuna labilis „Nici
incline a ei limba Recea cumpan-a gandirii Inspre clipa ce se shimba Pentru masca fericirii, Ce din
moartea ei se naste Si o clipa tine poate; Pentru cine o cunoaste Toate-s vechi si noua toate. si
motivul lumii ca teatru. Acesta din urma este preluat din opera lui Shakespeare si sugereaza ca
lumea e un imens spectacol in care oamenii interpreteaza un rol.Fiecare individ poarta o masca,
toti sunt superficiali si ipocriti. Poezia „Memento mori” mai este intitulata „Panorama
desertaciunilor”, motivul vanitas vanitatum exprimand cel mai bine mesajul textului: Un alt
motiv bine reprezentat este viata ca vis.Acesta apare in „Luceafarul”, „Memento mori”, „Glossa”.
In viziunea lui Eminescu visul reprezinta posibilitatea de cunoastere a sinelui sau de a calatori in
alte lumi, catre origini. In „Lucefarul” comunicarea dintre fata de imparat si stea nu se poate
realiza decat intr-un cadru nocturn, intr-o stare de reverie.