Sunteți pe pagina 1din 33

UNIVERSITATEA “DUNAREA DE JOS’’ DIN GALAȚI

FACULTATEA DE STIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE

Cooperare judiciară internațională în


materie penală

REFERAT : EXTRĂDAREA

Specializarea: Administrație Publică și Integrare Europeană


Student: GRIGORAȘ ALBERTO
Cuprins

1. Introducere........................................................................................................................................... 1
2. Scurt istoric privind evoluția extrădării .............................................................................................. 4
3. Noțiunea de extradare și sistemele acesteia......................................................................................... 9
3.1 Sistemul politic sau guvernamental ............................................................................................. 10
3.2 Sistemul jurisdicțional ................................................................................................................. 10
3.3 Sistemul mixt............................................................................................................................... 12
3.4 Notiunea și natura juridică a extrădării ....................................................................................... 13
3.5 Cadrul legal privind extrădarea ................................................................................................... 14
3.6 Conventii internaționale ............................................................................................................. 14
3.7 Cadrul legal intern ....................................................................................................................... 15
3.8 Condiţiile privind extrădarea ....................................................................................................... 17
3.8.1 Condiţii referitoare la infracţiune ......................................................................................... 17
3.8.2 Condiţii referitoare la pedeapsă ............................................................................................ 18
3.8.3 Condiţii ce privesc infractorul .............................................................................................. 18
3.9 Procedura extrădării .................................................................................................................... 19
3.10 Extrădare activă (atunci când România este stat solicitant) ...................................................... 19
3.11 Extrădarea pasivă .................................................................................................................... 22
3.12 Mandatul de arestare european .................................................................................................. 23
3.13 Refuzul unui mandat de arestare european ................................................................................ 25
3.14 Comisia rogatorie ...................................................................................................................... 26
4. Considerații finale ............................................................................................................................. 28
5. Bibliografie ........................................................................................................................................ 30
Introducere

În lumea contemporană care are drept caracteristică principală deschiderea fara precedent a
granițelor , problema menționată apare intr-o dimensiune nouă de o importanță fundamentală
pentru înfăptuirea actului de justiție.1Progresul tehnico-ştiinţific înregistrat, precum şi
extinderea procesului de democratizare la nivel internaţional, a creat posibilitatea mişcării cu
uşurinţă a persoanelor şi mărfurilor, conducând implicit la dezvoltarea societăţii umane în
ansamblul său.

Efectul indiscutabil benefic, pentru întreaga umanitate, a creat însă şi posibilitatea unei largi
proliferări a fenomenului criminalităţii la nivel mondial. Pericolul tot mai accentuat
determinat de creşterea criminalităţii transnaţionale, necesitatea prevenirii şi combaterii cu
mai multă eficienţă într-un cadru organizat la nivel mondial, a determinat adoptarea unor
instrumente regionale sau mondiale care să unifice eforturile statelor lumii în stoparea
proliferării criminalităţii transnaţionale.

A apărut treptat nevoia cooperării între state pentru predarea sau primirea persoanelor care au
săvârşit infracţiuni pe teritoriul unui stat, refugiindu-se apoi în alt stat în vederea evitării
urmăririi penale, judecăţii sau executării pedepsei.
Un elemement principal,care a stat la baza apariţiei şi dezvoltării ulterioare a cooperării
internaţionale şi fără de care aceasta nu se putea concepe,l-a constituit încrederea reciprocă
într-un cadru instituţional bine reglementat.

Cooperarea judiciară internaţionala în materie penală reprezintă doar un domeniu în cadrul


activităţilor specifice de cooperare între statele lumii,domeniu extrem de important care s-a
impus cu necesitate încă de la începutul secolului trecut.
Cooperarea judiciară internaţională în materie penală nu este o noţiune inventată în secolul
trecut,fiind cunoscută din cele mai vechi timpuri.Fireşte că la început cooperarea judiciară se
rezuma la rezolvarea intereselor,de multe ori personale ale monarhilor în lupta acestora cu
opozanţii lor politici.

1
Georgiana Tudor,Mariana Constantinescu,Mandatul european de arestare.Aspecte teoretice şi practică
judiciară,Ed.Hamangiu,Bucureşti 2009,pag.5.

1
Dezvoltarea fără precedent a relaţiilor internaţionale în societatea contemporană a fost însoţită
de o creştere,de asemenea fără precedent, a criminalităţii internaţionale, prin proliferarea unor
forme ale criminalităţii organizate pe teritoriul mai multor state.2

Pericolul tot mai accentuat determinat de creşterea criminalităţii transfrontaliere,necesitatea


prevenirii şi combaterii cu mai multă eficienţă într-un cadru organizat la nivel mondial, a
determinat adoptarea unor instrumente internationale, zonale, regionale care să unifice
eforturile statelor lumii. Un pericol deosebit la adresa securităţii statelor este reprezentat de
dezvoltarea crimei organizate,cu toate formele sale de organizare. Încă de la începutul
secolului trecut,activităţile infracţionale comise de grupuri infracţionale organizate au depăşit
graniţele unui singur stat,extinzându-se în plan regional sau chiar mondial. Teorismul, traficul
şi consumul de droguri, traficul de armament, muniţii şi substante radio-active,traficul de
carne vie reprezintă principalele forme de manifestare a crimei organizate transfrontaliere în
epoca contemporană.

La momentul actual cooperarea judiciară internațională in materie penală reprezinta o


necesitate pe care majoritatea statelor au ales sa adere pentru obținerea de rezultate
impotriva criminalitatii transfrontaliere.
Crearea unui spațiu de libertate , securitate și justiție deziderat, declarat și asumat de UE, nu
se poate realiza decât în contextul perfecționării cooperării judiciare in materie penală între
statele membre.3

Dacă la nivelul României,până la aderearea la UE,ascunderea elementelor infractoar viza ca


locaţie numai teritoriul ţării sau în unele cazuri,cu riscuri,alte ţări prin trecerea frauduloasă a
graniţei,acum,mai ales în perspectiva integrării în spaţiul Schengen,fuga acestora şi
ascunderea lor pe teritoriul altor state membre este mult mai simplă,fără a implica nici un
risc.În acelaşi timp şi ţara noastră poate deveni un spaţiu în care să se refugieze pentru a scapa
de consecinţele legii,alte elemente infractoare din alte ţări din cadrul UE,ori din alte state care
nu fac parte din Uniune sau chiar de pe alte continente.

2
Alexandru Boroi,Ion Rusu,Cooperarea judiciară internaţională în materie penală,Ed.C.H.Beck,Bucureşti,
2008,pag 16.
3
Alexandru Boroi, Ion Rusu, op. Cit pag. 16

2
În ultimii ani, aceste forme complexe de manifestare a criminalităţii au depăşit graniţele unui
singur stat,manifestându-se în majoritatea cazurilor pe teritoriul mai multe state sau
continente. Chiar dacă,destul de greu,statele lumii cunoscute cu regimuri democratice au
înteles totuşi, că singura posibilitate de realizare a unui control mai eficient sub aspect
preventiv este cea legată de realizarea unei cooperări judiciare internaţionale corespunzătoare.

La mometul actual,dar şi în perspectivă,cea mai gravă ameninţare la adresa existenţei


umanităţii este reprezentată de recrudescenţa terorismului internaţional,fenomen care a luat o
amploare fără precedent,afectând deseori siguranţa statelor,destabilizând economii
naţionale,organizaţii şi instituţii,rasfrângându-se implicit asupra populaţiei civile, panicată,
speriată şi indignată de mijloacele crude şi josnice folosite de terorişti.

3
2. Scurt istoric privind evoluția extrădării

Instituţia extrădării în dreptul român apare de la sfârşitul secolului al XIX – lea.Însă cele mai
elocvente izvoare despre instituţia extrădării sunt cele de la începutul secolului XX, respectiv
Constituţia Regatului României din 1923, unde, în Titlul II, art. 32 se spune: „ Extrădarea
refugiaţilor politici este oprită”. La 20 aprilie 1929 se semnează un Protocol privind
considerarea infracţiunilor de falsificare de monedă ca infracţiuni de drept comun, în ceea ce
priveşte extrădarea, iar la 3 mai 1930 Regele semnează Decretul 1460 privind promulgarea
legii privind ratificarea Protocolului.

Codul Penal din 1936, denumit şi Codul Penal Carol al II-lea, stipulează, în capitolul IX,
articolul 634, aliniatele 1-6 condiţiile de fond, condiţiile privitoare la infracţiune, pedeapsă şi
cu privire la urmări. Codul penal român din 1968, în articolele 6 şi 9 are reglementări
privitoare la extrădare.

Astfel, potrivit art. 6 alin. 2, „ Pentru infracţiunile îndreptate împotriva intereselor statului
român sau contra unui cetăţean român, infractorul poate fi judecat şi în cazul în care s-a
obţinut extrădarea lui”. În art. 9 denumit „ Extrădarea” se prevede că aceasta se acordă sau
poate fi solicitată pe bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa
acestora, în temeiul legii. Prima lege privind extrădarea este Legea nr. 4/1971
Constituţia României din anul 1991, în articolul 19, aliniatele 1 şi 2 stipulează: „ Cetăţeanul
român nu poate fi extrădat sau expulzat din România” şi „ Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi
extrădaţi numai în baza unor convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate”
Parlamentul României a ratificat şi a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, la data de
14.05.1997, Convenţia europeană de extrădare, din 13 decembrie 1957, precum şi cele două
protocoale adiţionale la aceasta, din 1975 şi 1978.

„Extrădarea apare ca un act bilateral ce intervine între două state: unul pe teritoriul căruia se
află infractorul refugiat şi căruia i se adresează cererea de extrădare ( statul solicitat ) şi altul
care este interesat în pedepsirea infractorului şi care adresează în acest scop cererea de
extrădare (statul solicitant ). Prin finalitatea sa, extrădarea este deci un act de asistenţă
judiciară internaţională în materie penală, prin care un infractor este transferat dintr-un stat în

4
altul pentru a fi tras la răspundere pentru infracţiunea săvârşită.”4 România a încheiat
convenţii de asistenţă juridică cu mai multe state, şi anume: Albania, Algeria, Belgia,
Bulgaria, Republica Populară Democrată Coreeană, Cuba, Franţa, Germania, Grecia, Italia,
Maroc, Mongolia, Polonia, Rusia, Siria, Tunisia, Turcia, Ungaria.

Cel de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul
delicvenţilor a aprobat tratatul tip extrădare. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat acest
Tratat prin Rezoluţia nr. 45/116 din 14 septembrie 1990, invitând statele membre să
colaboreze, în cadrul unor aranjamente bilaterale şi multilaterale, în vederea întăririi măsurilor
de prevenire a criminalităţii şi de întărire a procesului de justiţie penală.5

În Europa în Tratatul privind Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui si Oţelului (1951) şi


Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europeane (1957) păreau a fi create doar într-
un scop pur economic, se preconiza deja la acel moment o uniune politică care să
contrabalanseze puterea crescândă într-un mod periculos a Statelor Unite, visând –cel puţin –
la o Europă unită, care mai târziu, începând cu dezvoltarea unei pieţe comune şi libere s-a
apropiat din ce în ce mai mult de realitate. Aceste dezvoltări, după cum s-a dovedit ulterior, au
fost în strânsă legătură cu naşterea mandatului european de arestare. Tot în 1957 a fost
semnată şi Convenţia Europeană de Extrădare, care deşi a prevăzut obligaţia generală a
statelor semnatare de a extrăda, ea a lăsat loc unor modificări individuale de către părţi, lăsând
astfel a marjă largă de acomodare Convenţiei la legislaţia internă. În acel moment, datorită
conjuncturii istorice, această soluţie era probabil cea mai potrivită.

Eventuala încercare de a impune o formă de cooperare care presupune o încredere reciprocă


în sistemele de drept penal ale celorlalte state, ar fi fost iluzorie. Astfel, deşi exista obligaţia
generală a statelor de a extrăda, prin excepţie statele aveau dreptul de a refuza extrădarea
naţionalilor, extrădarea pe motivul lipsei dublei incriminări şi extrădarea pentru infracţiuni
politice. În ceea ce priveşte cooperarea între statele membre ale UE, aceasta era facilitată prin
art. 15 al Convenţiei, care prevede posibilitatea unei re-extrădări în favoarea unui alt stat
membru fără acordul primului stat executant. În anii 1970, odată cu amplificarea cooperării
între statele membre ale Comunităţilor Europene şi prin urmare, proliferarea criminalităţii

4
Stănoiu, Rodica Mihaela - „ Asistenţa juridică internaţională în materie penală” ( Bucureşti, Editura Academiei
R.S.R., 1977, pag.99)

5
Boroi, Alexandru – „ Drept penal. Parte generală”, Ed. All Back, Bucureşti, 2000, pag. 59

5
transnaţionale, instituţia extrădării şi-a dovedit din ce în ce mai clar limitele. În consecinţă,
Consiliului Europei a adoptat Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului în anul
1977 în Strasbourg, prin care s-a urmărit excluderea excepţiei infracţiunilor politice în cazuri
de extrădare pentru faptele legate de terorism6, cu anumite rezerve7.

În anul 1986 în Actul Unic European s-au pus bazele pieţei comune, caracterizată prin
libertatea circulaţiei bunurilor, a persoanelor şi a serviciilor. Cu referire la cea de-a doua
libertate, exista o dispută între statele membre în privinţa necesității desființării controlalelor
la frontiere. Aceasta părere a fost susținută de Benelux, Franţa şi Germania. În urma acestor
dispute s-a elaborat Acordul Schengen, în cadrul Convenţiei de Implementare a Acordului
Schengen în anul 1990, prevăzând astfel eliminarea controalelor la frontierele comune.

Reacţia statelor membre a fost diferită: pe când majoritatea statelor din UE şi unele state terţe
au aderat într-un termen destul de scurt la Acord8, alte state, precum Marea Britanie şi Irlanda
au privit cu scepticism Acordul, nefiind părţi la acesta. În urma Tratatului de la Maastricht,
dat fiind că armonizarea sistemelor penale ale statelor membre în acel stadiu de dezvoltare era
încă o utopie, liderii UE s-au mărginit la încurajarea unei cooperări judiciare în cadrul
pilonului 3. A fost prima oară când s-a propus în mod explicit o armonizare a sistemelor
penale şi tot atunci s-a atras atenţia asupra importanţei respectării drepturilor omului, tratatul
prevăzând că cooperarea în spaţiul european va trebui făcută cu respectarea Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului9.

În următorii ani infracţionalitatea transfrontalieră, mai ales în domeniul traficului de droguri,


arme şi persoane,al infracţiunilor fiscale şi al spălării de bani, s-a dezvoltat cu o viteză
considerabilă, fapt pentru care procedura iniţială şi anevoioasă a extrădării a devenit
ineficientă10. Au apărut probleme legate de durata excesivă a procedurii de extrădare, iar
cerinţa dublei criminalităţi şi excepţia predării propriilor naţionali au fost şi ele obstacole în
calea executării cererii de extrădare. Rezervele şi acordurile bilaterale adiţionale Tratatului au
subminat de asemenea efectivitatea instrumentului. Ca răspuns la aceste probleme, începând

6
Art. 1 din Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului
7
Art. 13
8
I.e: Portugalia, Spania, Italia, Grecia, Norvegia, etc
9
Michael Plachta şi Wouter van Ballegooj, op.cit, p 19-20
10
Kristof Fabry, The European Arrest Warrant: no security without Human Rights, Teza de proiect SIPRI, 2007,
pe site-ul http://www.sipri.org/search?SearchableText=fabry, accesat în 09. 10. 2015, 15:35, p. 3

6
cu anul 1993, Consiliul European a început să elaboreze un program care avea menirea de a
simplifica, îmbunătăţi şi accelera procedura extrădării. Rezultatul a fost parcurgerea a doi paşi
mărunţi înspre scopul propus, respectiv Convenţiile din 1995 şi 1996 privind procedurile
simplificate între statele membre ale Uniunii Europene. Convenţia din 1995 obligă predarea
persoanei în condiţiile procedurii simplificate în măsura în care persoana în cauză îşi dă
acordul la a fi extrădat, cu acordul statului executant.

Autorii Convenţiei din 1996, fiind conştienţi de dezavantajul numeroaselor excepţii de


neexecutare ale cererii de extrădare, aduc modificări cu privire la motivele de refuz. Astfel, de
exemplu, prin „mecanismul inversării”, excepţia infracţiunilor politice poate fi ridicată doar în
cazuri excepţionale. Or, excepţia acestor infracţiuni este desfiinţată ca şi regulă, statele având
însă dreptul de a limita abolirea acestei excepţii numai cu privire la fapte de terorism şi crimă
organizată. În practică însă, majoritatea statelor s-au folosit de acest drept11.

Totodată, convenţia obligă statele la extrădarea propriilor naţionali, cu unele rezerve, rezerve
de care în practică majoritatea statelor s-au prevalat. Convenţia restrânge totodată regula
specialităţii la pedepse privative de libertate cu posibilităţi de renunţare la regulă printr-o
declaraţie a statului. Nu în ultimul rând, art. 3 al Convenţiei conţine clauze de derogare de la
principiul dublei incriminări în materie penală, lăsând însă o marjă considerabilă de apreciere
în vederea aplicării sau neaplicării a principiului, la latitudinea statelor12.

Cu toate că aceste două Convenţii lăsau o libertate destul de mare statelor, acestea au fost
reticente la adoptarea măsurilor prevăzute prin Convenţii, mai ales în privinţa renunţării la o
parte din suveranitate sau în privinţa cedării principiilor deja înrădăcinate în politica penală
naţională, motiv pentru care niciuna dintre cele două Convenţii nu au fost ratificate.

Tratatul de la Amsterdam introduce poate cele mai semnificative modificări: transferă unele
competenţe - precum domeniile legate de vize, azil, imigraţie şi alte politici vizând libera
circulaţie a a persoanelor13 - din pilonul III în pilonul I. Astfel, în competenţa pilonului III
trunchiat rămâne în urma acestor modificări cooperarea în domeniul poliţiei şi justiţiei14. Se
introduce de asemenea un nou instrument, respectiv decizia-cadru, care va putea fi adoptat în

11
Michael Plachta şi Wouter van Ballegooj, op. cit, p 22
12
Idem, p 23
13
Art. 61-69 Tratatul de la Amsterdam
14
Art. 29-42 TA

7
vederea apropierii legislaţiilor naţionale şi al cărui mod de implementare este lăsat la
latitudinea statelor membre. Această libertate în implementare are avantajul flexibilităţii, o
trăsătură bine-venită în domeniul dreptului penal naţional şi al procedurii penale, întrucât
aceste domenii sunt cele mai sensibile la încălcarea suveranităţii naţionale15.

Totodată, intrarea în vigoare a deciziei-cadru nu necesită ratificarea ei anterioră de către state,


accelerând astfel aplicarea ei. Dezavantajul de netăgăduit este însă lipsa unui control eficace
cu privire la implementarea ei corectă: nici Comisia, nici Consiliul nu sunt înzestraţi cu
mijloace de verficare a implementării şi nici CJCE nu este abilitat să cenzureze modalitatea de
implementare, putând cel mult să emită hotărâri preliminare cu privire la validitatea şi
interpretarea deciziei, cu condiţia ca statul membru să emită o declaraţie în acest sens.

Un alt dezavantaj este faptul că persoanele fizice sau juridice nu au dreptul să declanşeze un
control al legalităţii deciziilor adoptate în pilonul 3, această prerogativă fiind asigurată doar
statelor membre. Astfel, protecţia drepturilor fundamentale ale acestor persoane este lăsată la
latitudinea instanţelor naţionale şi CEDO.

15
Kristof Fabry, op.cit, p

8
3. Noțiunea de extradare și sistemele acesteia

Extradarea este definita ca un act juridic bilateral, care consta în acceptarea remiterii unui
infractor de către statul solicitat, pe teritoriul căruia acesta se află, statului solicitant, în
vederea judecării sau pentru a executa o pedeapsă.16

Conceptul de extradare s-a bucurat de o atenție deosebită în literatura de specialitate, fiind


emise o multitudine de definiții cu nuanțări de la un autor la altul, de la un sistem la altul.
Noțiunea de extradare s-a dezvoltat treptat pe fondul implicării tot mai accentuate a statului.
În conformitate cu punctul de vedere al profesorului Rodica Mihaela Stanoiu, extradarea
apare ca un act bilateral ce intervine între doua state: unul pe teritoriul căruia se află
infractorul refugiat și căruia i se adresează cererea de extrădare și altul care este interesat în
pedepsirea infractorului și care adresează in acest scop cerea de extradare.17

Opiniile formulate de Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu, A Borooi, I Pascu, I. Molnar, V Lazar,


trebuie amintite și anume că extradarea este un act bilateral, politic și juridic prin care statul,
pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe acesta statului unde s-a săvârșit
infracțiunea ori statului ale cărui interese au fost afectate prin comiterea faptei sau ale cărui
cetațean este, în vederea tragerii la răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost
condamnat printr-o hotarâre definitive.18

Legea Nr. 18 din 9 mai 1977 pentru ratificarea convenției europene, incheiată la Paris, la 13
decembrie 1957 si a protocoalelor sale adiționale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie
1975 si la 17 martie 1978, prevede, în art. 3 că extradărea va fi cerută și, respectiv acordată de
România , în vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a caror savârsire, atrage,
potrivit legislatiei parții solicitante și a părții solicitate, o pedeapsa privativă de
libertate mai mare de 2 ani sau o pedeapsă mai severă, iar în vederea executării pedepsei;
numai dacă pedeapsa privativa de libertate este mai mare de un an sau mai severă.19

16
Constantin Butiuc – Institutii de drept penel , vol I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 2002, pag. 100
17
Stanoiu Rodica Mihaela- Asistenta juridical internationala in materie penala, Bucuresti Ed. Academiei
R.S.R, 1977, pag. 99
18
Alexandru Boroi- Drept penal , Partea generala, Editia a II – a, Ed. All Beck 2000, pag. 58
19
Legea nr. 80din 9 mai 1977 pentru ratificarea conventiei europene de extradare , incheiata la Paris la 13
decembrie 1957 si a protocoaleleor sale aditionale, incheiata la Strasbourb la 15 octombrie si al 17 martie

9
În materie de extrădare sunt cunoscute trei sisteme:
- sistemul politic sau guvernamental
- sistemul jurisdicțional
- sistemul mixt20

3.1 Sistemul politic sau guvernamental


Sistemul politic sau guvernamental prevede că extrădarea este considerată ca un act cu
caracter politic, pentru că admiterea sau respingerea cererii se face de către guvern, pe baza
datelor culese de la organele administrative sau judiciare. Decizia guvernului nu este
supusă controlului justiției. Caracterul politic rezultă din faptul că, extradarea se realizează
pe baza voinței liber exprimate a statelor, respectâdu-se suveranitatea și independența lor.

În evoluția sa istorică, extrădarea a avut un caracter exclusiv guvernamental până în secolul al


XVIII-lea, sițuatie ce se poate explica prin faptul că facea obiectul unor relații interstatale,
domeniu în care suveranul era singurul competent. În sistemul politic al extradării, cererea se
adreseaza pe cale diplomatica statului solicitant, care dispune efectuarea unor verificari cu
privire la persoana reclamantă și la temeinicia cererii, verificări care pot fi efectuate fie de
organele legislative, fie de cele judiciare. Indiferent de rezultatul cercetărilor, guvernul decide
admiterea sau respingerea cererii de extrădare în funcție de interesele sale politice interne sau
externe, hotărârea sa fiind fundamentată mai puțin pe îndeplinirea unor condiții de formă și de
fond și mai mult pe oportunitatea extrădării.

3.2 Sistemul jurisdicțional


În sistemul jurisdicțional, Codul penal, în art. 16 alin.1 prevede că extradarea poate fi acordată
sau solicitată pe bază de convenție internațională ori pe bază de reciprocitate. In alin. (2)
condițiile în care se acordă sau se solicită extrădarea prevăzute în convenții internaționale sau
declarații de reciprocitate se completează cu cele prevazute în legea spicială21.

Sistemul jurisdicțional al extrădării s-a generalizat în a doua jumatate a secolului XX, fiind în
prezent operațional în majoritatea statelor lumii, apreciindu-se în mod corect că este singurul
în măsură să asigure protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor
extrădabile și în același timp ca fiind cel mai corespunzător cooperării internaționale în lupta
cu criminalitatea în etapa actuală de evoluție a civilizației umane.

20
Constantin Butiuc – Institutii de drept penel , vol I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 2002, pag. 100
21
Codul penal adoptat prin Legea nr. 301/2004 publicat in Monitorul Oficial nr. 575 din 29 iunie 2004

10
Extrădarea este o formă de cooperare judiciară în materie penală, care facilitează realizarea
justiției naționale, punând în joc raporturile interstatale stabilite pe cale diplomatică, dar, prin
aplicarea sa, extrădarea este un act judiciar represiv din partea statului caruia i se solicită,
întrucat, de cele mai multe ori, presupune și arestarea unui infractor a carui judecare sau sua
condamnarea nu intră în competența sa.

Numai privită ca act jurisdicțional extrădarea poate să garanteze apararea drepturilor


fundamentale ale omului, evitarea abuzurilor și a arbitrariului, realizarea scopului instituției
de drept și producerea consecințelor urmărite.

În ceea ce privește competența autoritătii publice chemată să se pronunțe cu privire la


admisibilitatea cererii de extrădare, în sistemul jurisdicțional aceasta este atribuită în
exclusivitate organelor judiciare, autoritatile administrative asigurând doar logistica
activităților corelative actelor dispuse de instanță și transmiterea pe căi diplomatice a acestora.

Constitutia Romaniei din 1991 a modificat în mod semnificativ regimul juridic al extradării,
marcând trecerea de la sistemul mixt de acordare a acesteia, în care hotararea instanțelor
judecatorești avea doar rol de aviz prealabil pentru puterea executivă, decizia asupra extrădării
fiind luată de guvern, la un regim jurisdicțional de acordare a extrădării, instanțele
judecătorești fiind singurele abilitate să decidă asupra acordării sau respingerii extrădării.

Atât verificarea condițiilor de formă și de fond ale extrădării, cât și decizia finală de
respingere sau acordare a extrădării aparține organelor judiciare, fiecare stat stabilind, potrivit
dreptului sau intern, la ce nivel jurisdicțional se judecă cererile de extradăre, căile de atac ce
pot fi exercitate, respectiv gradele jurisdicționale pe care le traversează un proces de
extrădare.

11
3.3 Sistemul mixt
În cazul sistemului mixt, instanțele judecătorești sunt cele care se pronunță asupra
admisibilității și temeiniciei cererii de extrădare, hotărârea nu este obligatorie, guvernul
putând să se conformeze sau nu, decizia lui, neputând fi atacată în justiție. Dacă isntanța
hotărăște să respingă cererea de extrădare, soluția este obligatorie pentru guvern.22

În evoluția sa istorică, sistemul mixt a apărut în secolul al XVIII-lea, ca o reacție împotriva


caracterului absolut al extrădarii văzută exclusiv ca act guvernamental, într-o epoca în care
autorii de drept s-au axat mai mult pe problema legitimității în dreptul public, fiind mai puțin
interesați de modul de reglementare al procedurii extrădarii. Prima țară care a atribuit și
autorității judiciare competența în materia extrădării a fost Belgia, in 1736, cu ocazia
încheierii unei convenții între Franța și Țările de Jos. Tot Belgia, prin Legea din 1.10.1833,
atribuia puterii jurisdicționale un rol consultativ în fundamentarea deciziilor guvernamentale,
stabilind documentele în baza cărora se poate dispune extrădarea, precum și condițiile și
durata arestării preventive.

În opinia profesorului Vintila Dongoroz „acest sistem are îndoitul merit ca, pe de o parte,
asigură persoanei a cărei extradare se cere posibilitatea de a se apăra și de a se evita
extrădarea în condiții neregulate, iar pe de altă parte, lasă guvernului o margine de apreciere,
chiar în cazul când extradarea este admisibilă, fiindcă pot exista consideratiuni de ordin
moral, politic, echitate etc., pe care justiția nu poate sa le invoce, ea trebuind să se conformeze
legilor, atunci când a hotărât ca cererea de extrădare trebuie sa fie admisă, considerațiuni însă
de care guvernul poate, oricând, să țină seama și să refuze, pe teritoriul sau, o cerere de
extrădare”.

Sustinatorii sistemului mixt al extradarii considera ca atat autoritatea guvernamentala, cat si


organele judiciare ale unui stat trebuie chemate sa se pronunte asupra cererii de extradare. In
opinia lor, autoritatea guvernamentala, purtatoare directa a suveranitatii de stat, trebuie in mod
firesc sa decida asupra cererii de extradare.

22
Constantin Butiuc – Institutii de drept penel , vol I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 2002, pag. 101

12
Decizia luata este necesar sa fie intemeiata insa pe o cunoastere a situatiei de fapt, pe
constatarea daca toate conditiile de fond si de forma ale extradarii sunt sau nu indeplinite.
Aceasta activitate de cercetare a situatiei de fapt si de verificare a conditiilor extradarii, este o
activitate judiciara si deci de competenta organelor judiciare.23

In dreptul nostru penal, pana la intrarea in vigoare a Constitutiei Romaniei (8.12.1991) a


functionat sistemul mixt, prevazut in cuprinsul legii 4/1971, conform caruia, in cazul
extradarii pasive, hotararea judecatoreasca de extradare are rolul unui simplu aviz pentru
Guvern, care va decide intr-un mod suveran. Constitutia Romaniei in vigoare astazi,
stipuleaza in art. 19 alin. 3 ca extradarea se hotaraste de justitie, ceea ce subliniaza ca aplicabil
este sistemul jurisdictional.24

3.4 Notiunea și natura juridică a extrădării

Extrădarea este considerată expresia cea mai vie a asistenţei juridice în domeniul dreptului
penal. Certitudinea că fuga nu poate asigura sustragerea de la răspunderea penală este o
condiţie indispensabilă eficacităţii preceptului penal.

Extrădarea este o instituţie care funcţionează direct în interesul statului care o solicită, indirect
însă, ea serveşte intereselor tuturor statelor, fiindcă prevenirea şi reprimarea infracţiunilor
devine pe plan infracţional o preocupare de interes colectiv. Ea însă nu poate acoperi toate
necesităţile asistenţei juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, fiind forma de
asistenţă cu cele mai importante efecte. Se întâmplă deseori ca un infractor, după ce
săvârşeşte o infracţiune pe teritoriul statului său, să se refugieze pe teritoriul altui stat, pentru
a scăpa de tragerea la răspundere penală.

În aceste situaţii, infractorul nu poate fi tras la răspundere, în lipsă, în ţara unde s-a săvârşit
infracţiunea iar în ţara în care se refugiază nu se ştie dacă acesta este infractor sau, dacă se
ştie, adeseori nu există probe referitoare la săvârşirea infracţiunii. De asemenea sunt situaţii
când infractorul a fost judecat, dar înainte de a începe executarea pedepsei sau în timpul

23
Rodica Mihaela Stanoiu – „Asistenta juridica internationala in materie penala”, Editura Academiei R.S.R.,
Bucuresti, 1975, pg. 107;
24
Costica Bulai – „Manual de drept penal. Partea generala.”, Editura ALL, Bucuresti, 1997, pg. 116;

13
executării, condamnatul se refugiază pe teritoriul altui stat. Pentru rezolvarea acestor cazuri a
fost creată instituţia extrădării ca fiind „instituţia menită să asigure cooperarea juridico-penală
dintre state pentru a nu crea posibilitatea infractorilor dintr-un stat, care s-au refugiat pe
teritoriul altui stat, să scape de răspunderea penală ori să se sustragă de la executarea
sancţiunii aplicată printr-o hotărâre de condamnare definitivă.”25

3.5 Cadrul legal privind extrădarea


Extrădarea se situează în cadrul dreptului internațional public mai exact al dreptului
internațional penal. Însă pe planul dreptului intern, extrădarea reprezintă o necesară și
obligatorie componentă judiciară. Convenția europeana de extrădare reprezintă cel mai
important document în domeniul extrădării adoptat în secolul trecut. Adoptata la paris pe 13
decembrie 1957 , a intrat în vigoare la 18 aprilie 1960, fiind ratificata de în prezent de aproape
toate statele europene.26

3.6 Conventii internaționale


În situaţia în care criminalitatea transnaţională organizată a dobândit o amploare din ce în ce
mai mare, cooperarea juridică internaţională în materie penală constituie singurul mijloc
eficient de a răspunde acestui fenomen. România a ratificat cele mai importante instrumente
multilaterale în domeniul asistenţei judiciare internaţionale în materie penală sau conţinând
dispoziţii în această materie, adoptate sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Consiliului
Europei. De asemenea, ţara noastră a încheiat, de-a lungul timpului, numeroase înţelegeri
bilaterale privind asistenţa juridică în materie penală. Astfel România este parte la Convenţia
europeană de extrădare şi la Protocoalele sale adiţionale.27

România a încheiat convenţii de asistenţă juridică internaţională, cuprinzând reglementări în


domeniul extrădării cu mai multe state. Cel de-al VIII-lea Congrea al ONU pentru prevenirea
crimei şi tratamentul deligvenţilor a aprobat Tratatul tip extrădare. Adunarea Generală ONU a
ratificat acest tratat prin Rezoluţia nr.45/116 din 14 decembrie 1990, invitând statele membre
să coopereze în cadrul unor aranjamente bilaterale şi multilaterale.

25
Matei Basarab – Drept penal partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1997, pag. 79
26
Boroi, Alexandru – „ Drept penal. Parte generală”, Ed. All Back, Bucureşti, 2000, pag. 115

27
F.R.Radu “Legea nr.304/2004 privind cooperarea juridicară internaţională în materie penală – un pas
important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al uniunii europene” Dreptul
nr.11/2004

14
La Paris în 1957 s-a încheiat Convenţia europeană de extrădare şi protocoalele adiţionale din
1975 şi 1978 de la Strasburg pe care România le-a ratificat prin Legea 80/1997. În relaţiile cu
statele care nu sunt parte la Convenţia europeană de extrădre şi cu care nu a fost încheiată o
înţelegere bilaterală în această materie, se aplică dispoziţiile referitoare la extrădare din
tratatele şi convenţiile bilaterale privind asistenţa juridică.

Acquis-ul în domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală se află într-


o continuă evoluţie, dată fiind necesitatea de a ţine pasul cu formele noi ale criminalităţii
transnaţionale.

3.7 Cadrul legal intern


Constituţia României, prin dispoziţiile art.19, alin.1, stabileşte principiul potrivit
căruia România nu îşi extrădează proprii cetăţeni, însă legiuitorul român a completat art.19 cu
o excepţie, stabilind că, prin derogare de la prevederile alin.1, cetăţenii români pot fi extrădaţi
în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legi şi pe bază de
reciprocitate.

Codul penal prevede că “extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie
internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.” 28 Cadrul
constituţional şi dispoziţiile Codului penal privitoare la extrădare, precum şi convenţiile
internaţionale în materie la care România este parte reprezintă o bază legală importantă, însă
nu suficientă.

De aceea în anul 2001 a fost adoptată Legea nr.296 privind extrădarea care a înlocuit Legea
nr.4/1971, devenită inaplicabilă după apariţia Constituţiei din 1991 şi depăşită de noua
concepţie europeană. Legea nr.296/2001 reglementează condiţiile în care extrădare se acordă,
respectiv, poate fi solicitată, procedura extrădării, efectele extrădării şi aşa-numita extrădare
aparentă.

Prevederile acestei legi se aplică numai în baza şi pentru executarea normelor referitoare la
extrădare cuprinse în convenţiile internaţionale la care România este parte, pe care le
completează în situaţiile nereglementate, iar în absenţa unei convenţii internaţionale, acestă

28
Art.9 - Codul penal român

15
lege reprezintă dreptul comun în materie, aplicabil de statul romîn în virtutea curtoaziei
internaţionale, sub garanţia reciprocităţii.
Pentru a facilita aplicarea instrumentelor internaţionale au mai fost adoptate Legea
nr.704/2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală şi Legea nr.756/2001
privind transferarea persoanelor condamnate în străinătate.

Însă procesul de integrare a României a impus revizuirea cadrului constituţional privind


extrădarea. Ca urmare, era imperios necesară modificarea legii privind extrădarea, în vederea
stabilirii condiţiilor în care cetăţenii români pot fi extrădaţi 29 . De asemenea, practica a
dovedit că legile adoptate în anul 2001 prezentau o serie de lacune. Astfel, Ministerul Justiţiei
a luat hotărârea de a elabora proiectul unei legi privind cooperarea juridică internaţională în
materie penală, concretizat prin Legea nr.302/2004 privind cooperarea internaţională în
materie penală.

Cea mai importantă măsură menită a asigura integrarea deplină a României în spaţiul juridic
comun european o constituie transpunerea în dreptul intern, prin dispoziţiile Titlului III, care
intră în vigoare de la data aderării, a deciziei cadru privind mandatul european de arestare şi
procedurile de predare între statele membre.Titlul II al aceleaşi legii reglementează
extrădarea, cu reglementări moderne, armonizate cu dispoziţiile internaţionale.

Trebuie precizat faptul că conform art. 189, alin. 2 din lege “începând cu data aderării
României la Uniunea Europeană, dispoziţiile titlului III vor înlocui, în relaţia cu statele
membre ale Uniunii Europene, dispoziţiile în materie de extrădare” , acest Titlu III referitor la
cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în baza unui mandat european de arestare
şi predare intrînd în vigoare doar la aderarea României la Uniunea Europeană.

Astfel, prevederile referitoare la extrădare cuprinse în Legea nr. 302/2004 au intrat în vigoare
la data adoptării acestei legii. Însă, după data aderării Romaniei la Uniunea Europeană,
acestea vor fi aplicabile doar în relaţiile cu ţările nemembre ale Uniunii Europene, în relaţiile
cu statele membre fiind aplicabile prevederile Titlului II.

29
F.R.Radu “Legea nr.304/2004 privind cooperarea juridicară internaţională în materie penală – un pas
important spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al uniunii europene”
Dreptul nr.11/2004

16
Deci, începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, preconizată pentru 2007,
dispoziţiile în materie de extrădare vor fi înlocuite de dispoziţiile privind cooperarea cu statele
membre ale Uniunii europene în baza unui mandat european de arestare şi predare, numai în
relaţia cu statele membre ale Uniunii.

3.8 Condiţiile privind extrădarea

Potrivit dispozițiilor art. 24 din lege, cetățenii romanipot fi extrădați din România în baza
convențiilor internaționale multilaterale la care aceasta este parte și pe bază de reciprocitate,
dacă este îndeplinită cel putin una din următoarele condiții România poate să predea, la
solicitarea de extrădare a unui alt stat, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite
penal sau trimise în judecată pentru o infracţiune ori sunt căutate în vederea executării unei
pedepse de către autorităţile judiciare ale statului solicitant.

Pentru realizarea extrădării trebuie îndeplinite anumite condiţii referitoare la infracţiune, la


infractor, pedeapsa prevăzută de lege sau aplicată de instanţă, competenţă şi de ordin
procedural.

3.8.1 Condiţii referitoare la infracţiune

Pentru a se îndeplinii această condiţie trebuie să se fi săvârşit o infracţiune pe teritoriul


statului solicitant sau de către un cetăţean al acestui stat, ori prin fapta săvârşită să fie lezate
interesele acelui stat.
- Persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării
cererii de extrădare,
- Persoana extrădabilă are și cetățenia statului solicitant,
- Persoana extrătabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetățean al unui stat
membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al uniunii Europene,
O altă condiție cerută de lege pentru admisibilitatea extrădării este aceea că fapta pentru
care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută
ca infracțiune atât de legea statului soclicitant cât si de legea română.

17
Fapta săvârşită trebuie să fie considerată infracţiune atât în legislaţia statului solicitant, cât şi
în cea a statului solicitat să efectueze extrădarea. Astfel trebuie îndeplinită condiţia dublei
incriminări fără de care statul solicitant n-ar avea temei să-l ceară pe făptuitor, iar statul
solicitat nu l-ar preda, întrucât nu l-ar considera infractor. Însă extrădarea poate fi acordată şi
dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru acestă faptă este exclusă
cerinţa dublei incriminări print-o convenţie internaţională la care România este parte.
Deci, se are în vedere tendinţa de diminuare, pe plan european, a rolului acestei condiţii, în
contextul evoluţiei rapide a criminalităţii, care cunoaşte noi forme.30

3.8.2 Condiţii referitoare la pedeapsă

“Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, numai
pentru fapte a căror săvârşire atrage, potrivit legislaţiei statului solicitant şi legislaţiei române,
o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării unei sancţiuni
penale, numai dacă aceasta este mai mare de un an”.
Prin introducerea acestei condiţii s-a urmărit să nu fie folosită acestă instituţie deosebit de
complexă şi cu multe implicaţii, pentru fapte cu o periculozitate redusă.

3.8.3 Condiţii ce privesc infractorul

Persoana a cărei extrădare se cere trebuie să fie cetăţean străin. Potrivit constituţiei,
persoanele de cetățenie romană nu pot fi extrădate. Dacă acestea vor săvârşi infracţiuni în
străinătate, vor fi pedepsite de legea penală română potrivit principiului personalităţii. Prin
derogare de la prevederile constituţionale, a fost reglementată ca excepţie în legea de revizuire
a constituţiei, faptul că cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale şi
pe bază de reciprocitate.

Infractorul trebuie să se găsească pe teritoriul statului solicitat, adică al ţării căreia i se cere
extrădarea. În convenţiile internaţionale se stipulează că statele se obligă să-şi extrădeze
reciproc, la cerere, persoanele aflate pe teritoriul lor, pentru a fi trase la răspundere.

30
A.Boroi, G.Nistoreanu – Drept penal partea generală Ediţia.4, Editura ALL Beck

18
3.9 Procedura extrădării
Pentru a putea opera extrădarea trebuie să existe o cerere de extrădare din partea unui stat care
are interesul să-l pedepsească pe făptuitor sau să-l pună să execute pedeapsa pe cel
condamnat. Statul solicitat care primeşte cererea de extrădare este obligat să-l aresteze pe
făptuitor pentru ca acesta să nu aibă posibilitatea să dispară. În cazul respingerii cereri de
extrădare, această obligaţie nu mai există. Statul solicitat este obligat să comunice statului
solicitant data şi locul predării făptuitorului care este extrădat.

Dacă în termen de 15 zile de la data stabilită pentru predare, făptuitorul nu este luat în primire
statul solicitat nu mai este obligat să satisfacă cererea, putând chiar pune în libertate pe
făptuitor. Acest termen nu va putea fi prelungit decât cu cel mult încă 15 zile. Statul solicitant
este obligat să comunice părţii solicitate informaţii cu privire la finalizarea procesului penal în
care a fost implicat cel extrădat. După pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive se va
transmite şi o copie a sentinţei dată în cauza respectivă.

De asemenea, autorităţile judiciare române trebuie să realizeze examenul de


regularitate internaţională, spre a constata dacă între România şi statul solicitant există norme
convenţionale ori o înţelegere privind declaraţia de reciprocitate, dacă există vreun
impediment în realizarea extrădării. Cererea şi actele privitoare la extrădare în vederea
judecăţii sau pentru executarea pedepsei sunt însoţite de traduceri.

Astfel așa cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, procedura de extrădare prevăzută
de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală este
următoarea: extrădarea activă și extrădarea pasivă.
Actuala lege care reglementează instituția extrădării face distincție între extrădarea activă și
extrădarea pasivă, în raport cu poziția României de stat solicitant sau stat solicitat sau stat
solicitat. 31

3.10 Extrădare activă (atunci când România este stat solicitant)

Prin modificarea art. 66 din Legea nr. 302/2004, s-a revenit la competenţa Ministerului
Justiţiei de a întocmi cererea de extrădare. Trebuie subliniat însă că Ministerul Justiţiei

31
Al. Boroi, Ioan Rusu, Cooperare judiciară în materie penală, p.107

19
întocmeşte cererea de extrădare numai pe baza încheierii motivate a instanţei judecătoreşti
competente, care stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezenta lege pentru a se
solicita extrădarea. Astfel, extrădarea va fi activă atunci când țara noastră va înainta o cerere
de extrădare către un alt stat la propunerea motivată a procurorului competent în faza de
urmarire penală, iar în faza de judecată sau de punere în executare a hotărârii la propunerea
motivată a președintelui instanței competente32.Prin art. 661 s-a reglementat o procedură clară
de dare în urmărire internaţională.

Astfel, în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate
fi adus labîndeplinire întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul
României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare,
după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, emite
un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, care se transmite Centrului de
Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului.

Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin Mandatul de urmărire internaţională în


vederea extrădării trebuie să conţină toate elementele necesare identificării persoanei urmărite
(incluzând fotografii, impresiuni digitale etc.), o expunere sumară a situaţiei de fapt şi date
privind încadrarea juridică a faptelor.

Despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire internaţională
sau căutate de autorităţile judiciare române pentru aducerea la îndeplinire a unui mandat de
executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă, instanţa poate fi
informată nu numai de Biroul Naţional Interpol, ci şi de o altă structură în cadrul Centrului de
Cooperare Poliţienească Internaţională, dar şi de Ministerul Justiţiei, prin orice mijloc care
lasă o urmă scrisă şi a cărui autenticitate poate fi verificatăInstanţa de executare sau instanţa
care a emis mandatul de arestare preventivă stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a se solicita extrădarea.

Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura specializată, are obligaţia de


a informa instanţa de executare sau instanţa emitentă a mandatului de arestare preventivă de
îndată ce Biroul Central Naţional Interpol corespondent îi notifică faptul că persoana care face

32
Al. Boroi, Ioan Rusu, Cooperare judiciară în materie penală, p.107 apud. Al Boroi, op. Cit.p.57

20
obiectul mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu o copie la
Ministerul Justiţiei. Instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un
singur judecător, cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Încheierea nu se pronunţă
în şedinţă publică, şi se consemnează într-un registru special, pentru a se respecta
confidenţialitatea procedurii (Deşi era prevăzută şi de legea iniţială, confidenţialitatea era
deseori încălcată de unele). Conform dispoziţiilor art. 67 alin. 4, încheierea poate fi atacată cu
recurs de procuror, în termen de 24 ore de la pronunţare. Dosarul cauzei este înaintat instanţei
de recurs în termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către
instanţa superioară în grad. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de
24 de ore de la soluţionarea recursului. În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin
care s-a constatat că sunt întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării şi a actelor anexe,
Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de regularitate
internaţională. Potrivit dispoziţiilor art. 40 din lege, examenul de regularitate internaţională
are ca scop verificarea conformităţii cererii de extrădare a actelor anexate acesteia cu
dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, inclusiv cu declaraţiile formulate de România
în baza dispoziţiilor unei convenţii multilaterale, prin intermediul său urmărindu-se astfel să
se constate:
a) dacă între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru
extrădare;
b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil;
c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor art. 17 din
lege;
d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art.

În cazul în care, potrivit atribuţiilor care îi revin, direcţia de specialitate a Ministerului


Justiţiei constată că nu sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională pentru a se
întocmi şi transmite cererea de extrădare, ministrul justiţiei îl sesizează pe procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de
revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele
situaţii Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor. Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată,
anulează încheierea atacată.

21
Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge, menţinând
încheierea atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de
24 de ore de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 67 alin. 10).
Astfel, în ambele situaţii, hotărârea finală revine instanţei, astfel încât se elimină orice
eventuală critică de neconstituţionalitate care putea fi adusă vechii proceduri. Totodată, prin
modificările aduse legii s-a prevăzut şi posibilitatea ca, în cazul în care constată că actele sunt
incomplete, înainte de a întocmi şi transmite cererea de extrădare direcţia de specialitate a
Ministerului Justiţiei să poată solicita instanţei competente să îi transmită, în cel mult 72 de
ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internaţional aplicabil. Încheierea prin care
se constată că sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea se transmite Ministerului
Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate, Serviciul drept internaţional public şi
cooperare judiciară internaţională în materie penală.

3.11 Extrădarea pasivă

Procedura de extrădare pasivă are caracter urgent şi este de competenţa curţii de apel în a
cărei rază teritorială domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă şi a parchetului de
pe lângă aceasta.

În extrădării pasive , statul român primește o cerere de extrădare din partea unui stat străin
prin Ministerul Justitiei.33 În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat
de autoritatea centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului
solicitant, reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la
soluţionarea cererii de extrădare.

În cadrul procedurii de extrădare pasivă, persoana extrădabilă poate să opteze fie pentru
extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la extrădare. Potrivit
dispoziţiilor art. 54 alin. 8, hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de procurorul
general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia
penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general competent poate declara recurs

33
Al. Boroi, Ioan Rusu, Cooperare judiciară în materie penală, p.107 apud ,I. Retca, Reglementarea regimului
extrădării în legislația română, Dreptul nr. 2/2005, p.165

22
din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-
a respins cererea de extrădare este suspensiv de executare.

Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus extrădarea este suspensiv de
executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de arest provizoriu în vederea
extrădării. Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al
parchetului de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de
specialitate din Ministerul Justiţiei.

Începând cu 1 ianuarie 2007, de când România a devenit membră a Uniunii Europene, în


relaţiile cu celelalte state membre nu se mai aplică procedura extrădării, aceasta fiind înlocuită
cu procedura mandatului european de arestare.

3.12 Mandatul de arestare european

Prima formă de cooperare judiciara internațională în domeniul extrădarii, în Europa este dată
de Convenția europeană de extrădare ratificată de țările membre în Consiliul Europei .
Ratificarea are laoc la Paris în anul 1957 în ziua de 13 decembrie consolodată de protocoalele
adiționale ce au fost semnate la Strasbourg în anul 1957 în ziua de 15 octombrie si 17 martie
197834.

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, a intrat în vigoare Titlul III al Legii nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, aşa cum a fost
modificată prin Legea nr. 224/2006 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 103/2006, lege
prin care a fost transpusă decizia-cadru nr. 584/JAI/13.06.2002, privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare către statele membre ale Uniunii Europene.

Potrivit dispoziţiilor art. 77 din lege, mandatul de arestare european este definit ca fiind
decizia judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii
Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în

34
Legea nr.80/1997 pentru ratificarea Convenției europene de extrădare , încheiată la Paris la 13 decembrie
1957, și a protocoalelor sale adiționale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1957 și 17 martie 1978 (M.Of
nr. 89 din 14 mai 1977).

23
vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul executării unei pedepse sau a unei
măsuri privative de libertate.
Potrivit dispoziţiilor art. 78 din lege, autorităţile judiciare române emitente sunt instanţele
judecătoreşti, iar ca autorităţi judiciare de executare au fost desemnate Curţile de Apel.
Condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru ca instanţele române să poată emite un mandat
european de arestare sunt următoarele:
- în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită de legea
penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an;
- în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4 luni.

În ceea ce priveşte procedura de transmitere a mandatului european de arestare emis de


autorităţile judiciare române există o distincţie între situaţia în care se cunoaşte locul unde se
aflăpersoana solicitată şi situaţia în care acest loc nu este cunoscut.
În prima situaţie, autoritatea judiciară română poate transmite direct autorităţii judiciare de
executare mandatul european de arestare, în timp ce în a doua situaţie, poate să decidă
introducerea descrierii persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii Schengen, fie transmiterea
mandatului de arestare prin Interpol.

De asemenea, acesta poate fi transmis şi prin intermediul Reţelei Judiciare Europene. Atunci
când nu se cunoaşte autoritatea judiciară de executare, autoritatea judiciară emitentă va
efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei Judiciare Europene
sau prin direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei, în vederea obţinerii informaţiilor
necesare de la statul membru de executare.

Atunci când s-a emis mandatul european de arestare în vederea efectuării urmăririi penale sau
a judecăţii, autoritatea judiciară emitentă român va putea solicita autorităţii judiciare de
executare, înainte ca aceasta să se fi pronunţat asupra predării efective, predarea temporară în
România a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale sau va putea solicita să fie autorizată
luarea declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului de executare a mandatului. În privinţa
faptelor pentru care se îndeplineşte procedura de predare, art. 85 din lege distinge între fapte
pentru care predarea poate fi subordonată condiţiei dublei incriminări şi fapte pentru care nu
se cere îndeplinirea acestei condiţii, dar pedeapsa prevăzută de legea statului emitent să fie
închisoarea sau o măsură de siguranţă privativă de libertate de cel puţin trei ani. Din această
categorie fac parte faptele care vizează participarea la un grup criminal organizat, terorismul,

24
traficul de persoane, traficul ilicit de droguri şi de arme, de materiale nucleare şi radioactive,
crimele aflate sub jurisdicţia Curţii penale Internaţionale etc.
Legea reglementează în art. 88 doar trei motive obligatorii de refuz al executării unui mandat
european de arestare, respectiv:
- când persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat
membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost
executată ori în curs de executare sau executarea să fi fost prescrisă,
- pedeapsa graţiată ori infracţiunea amnistiată, respectiv să fi intervenit o altă cauză care
împiedică executarea;
- când infracţiunea pe care se bazează mandatul european este acoperită de amnistie în
România, dacă autorităţile române au, potrivit legislaţiei interne, competenţa de a urmări acea
infracţiune;
- când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal,
datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare, conform legii
române.

3.13 Refuzul unui mandat de arestare european

Executarea unui mandat european de arestare poate fi refuzată de către autoritatea judiciară
română de executare şi dacă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări, dar şi în situaţiile
prevăzute la alineatul 2 al aceluiaşi articol.

Legea instituie şi trei condiţii speciale pentru predare, respectiv:


- în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în scopul executării unei pedepse
aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost legal citată
cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă,
autoritatea judiciară emitentă trebuie să dea o asigurare suficientă care să garanteze persoanei
care face obiectul mandatului de arestare că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei
în statul emitent, în prezenţa sa.
- În cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul este sancţionată cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului emitent trebuie să prevadă posibilitatea
revizuirii pedepsei sau a măsurii aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 de
ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor proceduri de clemenţă;

25
- Când persoana care este supusa manadatului de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei
sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare în conformitate cu legea
română.35
- Cetăţenii români sunt predaţi în baza unui mandat european de arestare emis în vederea
efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, cu condiţia ca, în cazul în care se va pronunţa o
pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în România pentru
executarea pedepsei. Instanţa competentă să soluţioneze cauza care are ca obiect mandatul
european de arestare este curtea de apel. La solicitarea acesteia, procurorul general al
parchetului de pe lângă curte ia măsurile necesare pentru identificarea persoanei, reţinerea şi
prezentarea ei în faţa instanţei. În termen de 24 de ore de la reţinere, persoana este prezentată
instanţei care dispune prin încheiere motivată arestarea acesteia.

De asemenea, persoana în cauză este audiată, punându-i-se în vedere că poate consimţi la


predare. Dacă persoana în cauză consimte la predare se întocmeşte un proces-verbal şi se
pronunţă apoi o hotărâre prin care se ia act de acest consimţământ, hotărâre care este
definitivă şi executorie. În situaţia contrară, se procedează la audierea sa şi la administrarea
probelor. Hotărârea instanţei prin care se dispune asupra executării mandatului de arestare
european poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare, recurs care este de
competenţa Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Predarea persoanei urmărite se realizează de către poliţie, în termen de 10 zile de la


pronunţarea hotărârii judecătoreşti de predare. În mod excepţional, predarea poate fi amânată
pentru motive umanitare serioase, dacă există temerea că predarea va periclita în mod evident
viaţa sau sănătatea persoanei solicitate.

3.14 Comisia rogatorie


Comisia rogatorie internațională reprezintă una din modalitățile (formele) prevăzute de lege
pentru realizarea asistentei judiciare internaționale în materie penală.36
Potrivit dispoziţiilor art. 160 din lege, comisia rogatorie este definită ca acea formă de
asistenţă judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un stat o

35
Art. 88 alin. (1) lit. a , c din Legea nr. 302/2004, cu modificările și completările ulterioare

36
Al. Boroi, Ioan Rusu, Cooperare judiciară în materie penală, p.417

26
acordă unei autorităţi din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în numele său, unele
activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal.

Aceasta are ca obiect:


- localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea inculpatului, audierea părţii
vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea; percheziţia,
ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială; cercetarea la faţa locului şi
reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică şi constatarea medico-legală;
transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces, interceptările şi înregistrările audio
şi video, examinarea documentelor de arhivă şi a fişierelor specializate şi alte asemenea acte
de procedură;
- transmiterea mijloacelor materiale de probă;
- comunicarea de documente sau dosare.
În cazul comisiilor rogatorii care au ca obiect percheziţii, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi
sechestrul, legea română condiţionează efectuarea acestora de următoarele: infracţiunea care
motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da loc de extrădare în România ca
stat solicitat, respectiv compatibilitatea comisiei rogatorii cu legea internă.
Comisia rogatorie externă , la fel ca și comisia rogatorie internă este o activitate procesuala
care implică o deplasare de competență teritoriala de la un organ judiciar la un altul . Spre
deosebire de comisia rogatorie internă în care deplasarea de competență are loc către organele
judiciare dintr-o altă localitate în același stat în cazul comisiei rogatorii externe , deplasarea se
face extrateritorial, către organele judiaciareale unui stat străin , organe care au posibilitatea să
efectueze actul procedural respectiv.37

37
Al. Boroi, Ioan Rusu, Cooperare judiciară în materie penală, p.421 apud, Legea nr. 236/1998 (M. Of. Nr 492
din 21 decembrie 1998), art, 2 parag. 1

27
Considerații finale

La nivelul Uniunii Europene, instituţia extrădării a constituit un subiect de permanentă


actualitate, chiar din momentul constituirii construcţiei unionale.
După cum se observă, numeroşi autori şi specialişti în domeniul dreptului au prezentat
extrădarea activă şi extrădarea pasivă în diferite modalităţi, determinate în special de evoluţia
juridică a instituţiei. Între aceste precizări există o serie de deosebiri care însă nu sunt prea
importante, definitorii fiind abordările realizate în acord cu prevederile legale care
reglementau instituţia extrădării în diferite perioade.

De-a lungul timpului, în viaţa internaţională s-au impus unele realităţi noi, s-a constatat o
intensificare a fenomenului infracţional la nivel european, mai ales o anumită ofensivă a
crimei organizate şi a terorismului care fac tot mai multe victime. Aceste realităţi presupun
colaborarea eficientă între autorităţile judiciare penru realizarea unui spaţiu european de
securitate juridică şi mai ales pentru judecarea în cadrul unei jurisdicţii unice a infractorilor.

Urmează ca autorităţile care vor avea de rezolvat asemenea probleme să procedeze la o


interpretare şi aplicare a normelor juridice internaţionale care privesc direct sau tangenţial
domeniul extrădării, şi desigur a legislaţiei naţionale. Câteva reguli sunt deja de largă
aplicaţie, universal recunoscute de sistemele juridice şi practica aferentă.

Astfel, nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice sau atunci când în ţara respectivă
persoana în cauză ar putea fi condamnată la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă altor
tratamente inumane, degradante; extrădarea se admite şi se practică în cazurile de piraterie
marină şi aeriană, dar şi în cazurile de trafic de arme sau stupefiante. În prezent, instituţia
extrădării este reglementată prin convenţiile de extrădare sau cele de asistenţă juridică
încheiate de state în acest scop, prin aplicarea principiului reciprocităţii, iar în absenţa
acestora, prin convenţiile bilaterale prin care se incriminează infracţiuni grave, precum şi prin
legislaţia internă a fiecărui stat.

Extrădarea este o instituţie ce este reglementată prin norme de drept cuprinse în convenţii
bilaterale sau multilaterale prin care se reglementează această materie; aceste norme apar ca şi
consecinţă a teritorialităţii penale şi se bazează pe colaborarea internaţională în ceea ce

28
priveşte asistenţa juridică între state; extrădarea fiind un atribut suveran al statului, acesta
poate admite sau refuza predarea persoanei a cărei extrădare se solicită.

Sub raportul finalităţii sale, extrădarea este un act de reciprocă asistenţă juridică internaţională
şi poate fi acordată numai în baza unei convenţii internaţionale, în condiţiile legii sau pe bază
de reciprocitate. Extrădarea este un act bilateral, deoarece implică, pe de o parte, existenţa
unei cereri de extrădare din partea statului solicitant şi pe de altă parte, predarea extrădatului
de către statul solicitat.

S-au desprins următoarele trăsături, care pun în lumină aspectele specifice ale instituţiei
extrădării: act de suveranitate intervenit în relaţiile dintre două state; act jurisdicţional solicitat
şi acordat exclusiv în scopul realizării represiunii, persoana extrădată fiind un inculpat sau un
condamnat penal; act de asistenţă juridică internaţională.

Fiind o instituţie juridică, extrădarea are şi un pronunţat caracter politic, întrucât ea se


realizează pe baza voinţei liber exprimate a statelor, respectându-se suveranitatea şi
independenţa lor.

Extrădarea, după cum am prezentat pe parcursul lucrării, poate fi activă sau pasivă, în funcţie
de aspectele de fapt şi de drept care o caracterizează. Extrădarea are aşadar o natură juridică
mixtă; ea nu este un simplu act de asistenţă juridică, ci este în acelaşi timp un act de
suveranitate şi un act jurisdicţional definitoriu în cadrul cooperării judiciare în materie penală.

Dispoziţiile examinate anterior referitoare la extrădarea pasivă şi extrădarea activă se aplică în


mod corespunzător, fără a se aduce însă atingere obligaţiilor rezultate din aderarea la
Convenţia privind simplificarea procedurii de extrădare între statele membre şi la Convenţia
privind extrădarea între statele Uniunii Europene.

29
Bibliografie

Tratate, Lucrări de specialitate :

A. Boroi, I. Rusu, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală, Editura C. H.


Beck, Bucureşti, 2008
A.Boroi, G.Nistoreanu – Drept penal partea generală Ediţia.4, Editura ALL Beck
Alexandru Boroi- Drept penal , Partea generala, Editia a II – a, Ed. All Beck 2000
Boroi, Alexandru – „ Drept penal. Parte generală”, Ed. All Back, Bucureşti, 2000
C. Bulai, B. N. Bulai, Manual de Drept penal, Partea generală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2007
C. S. Paraschiv, M. Damaschin, Drept procesual penal, Partea generală, ed. a II-a, revizuită
si adăugită, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004
Constantin Butiuc – Institutii de drept penel , vol I, Ed. Lumina Lex, Bucuresti 2002
Costica Bulai – „Manual de drept penal. Partea generala.”, Editura ALL, Bucuresti, 1997
Georgiana Tudor,Mariana Constantinescu,Mandatul european de arestare.Aspecte teoretice şi
practică judiciară,Ed.Hamangiu,Bucureşti 2009
Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007
I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, Tratat, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006
L. Coraș, Extrădarea în lumina dispozițiilor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internațională în materie penală, Dreptul nr. 11/2004
L. Lorincz, Drept procesual penal, Partea generală, Editura Pro Universitaria, Bucureşti,
2006
M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, Constituţia României revizuită, comentarii şi
explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004
Matei Basarab – Drept penal partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1997
Stănoiu, Rodica Mihaela - „ Asistenţa juridică internaţională în materie penală” ( Bucureşti,
Editura Academiei R.S.R., 1977
V. Dongoroz,Curs de Drept penal, Bucureşti , 1941

30
Legislaţie:

Art. 1 din Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismuluiArt. 61-69 Tratatul de la


Amsterdam
Codul penal adoptat prin Legea nr. 301/2004 publicat in Monitorul Oficial nr. 575 din 29
iunie 2004
Legea nr. 302/2004 cu modificările şi completările ulterioare
Legea nr.80/1997
Legea nr.80/1997 pentru ratificarea Convenției europene de extrădare , încheiată la Paris la 13
decembrie 1957

Pagini internet
http://www.sipri.org/search?SearchableText=fabry
www.avocatnet.ro

31

S-ar putea să vă placă și