UN SIMBOL AL SCHIMBULUI DINTRE GENERAŢII –

ÎNMÂNAREA CHEII PROMOŢIEI 2007 VIITOAREI

PROMOŢII 2008

– CHEIA SUCCESULUI –
Stud.plt.maj. ANA CONSTANTIN
Stud.sg. ALINA ŢUCĂ

Se spune întotdeauna că cei mai frumoşi ani sunt anii petrecuţi în

vremea copilăriei, când îndrăzneai să visezi spre absolut fără a-ţi asuma
răspunsuri majore şi fără a te gândi la consecinţe. Totuşi, îndrăznesc să cred
că cei mai frumoşi ani pentru un om sunt cei în care acesta ajunge la vârsta
la care îşi pune întrebări despre el, despre viaţa lui şi începe să se descopere
pe sine. Tot ce îţi poţi dori în acele momente este ca oamenii de lângă tine
să îţi ofere mult sprijin şi încredere pentru ca tu, prin forţele tale, să poţi mai
apoi să dai sens lumii în care trăieşti.
Atunci când noi am primit cheia succesului de la generaţia dinaintea
noastră, am simţit o mare emoţie născută din recunoaşterea de către ceilalţi a
puterii de voinţă de care dispunem, dar şi o mare responsabilitate, de a
contribui şi noi cu ceva la menţinerea tradiţiei şi valorii acestui gest.
Acum, când acei frumoşi ani se pare că s-au sfârşit, transformându-se într-o
redefinire a sensului de frumos, ne simţim mândri că putem să transmitem
celor ce vin după noi sensul tradiţiei şi al respectării valorilor.
În aceste momente semnificative mă gândesc că anii îşi pun amprenta
asupra vieţii noastre. Suntem tineri acum, dar ştim că şi tinereţea trece. Totul
e ca sufletul şi mintea noastră să ne rămână proaspete. Dorim ca totul să
bată, să simtă, să plonjeze în adânc şi să scoată de acolo întotdeauna perle,
şi nu aspecte mediocre. Şi pentru că voi, cei cu un pas înaintea noastră aveţi
încrederea şi bucuria de a ne considera urmaşii voştri, vom continua drumul
deschis de voi cu demnitate, mândrie, seriozitate, îndrăzneală şi vom încerca
să devenim la rândul nostru un exemplu frumos pentru cei ce vor urma.
Cei patru ani de Academie? Un punct de plecare către frumoasele
realizări de mai târziu. I-am străbătut, o perioadă de timp, împreună. Sperăm
că au fost plini de conţinut, că am acumulat pe parcursul lor, şi unii, şi
ceilalţi bogăţii spirituale suficiente pentru a ne determina pe toţi şi pe voi,
cei care veţi pleca acum şi pe noi, cei care mai rămânem încă un an, să
revenim mereu în punctul de unde am plecat, pentru a rămâne identici cu noi
înşine, pentru a nu abdica din ceea ce trebuie cu adevărat să fim. Anii
petrecuţi au fost nişte ani de formare şi de întărire a fiecăruia, sub aripa mai
severă sau mai îngăduitoare a comandanţilor, dascălilor şi instructorilor care
ne-au îndrumat.
Voi, cei care ne predaţi ştafeta acum, veţi zbura spre alte zări mai
incitante, dar şi mai periculoase şi de aceea, nu întâmplător îmi vine în minte
o vorbă a lui Creangă: „nu lumea este vinovată că este aşa cum este. lumea e
lume. zi-i lume şi te mântuie“. Noi, cei tineri, nu trebuie să uităm că vom
intra în relaţie, nu cu noţiunea de lume, ci cu lumea concretă care este foarte
felurită: o parte te iubeşte, cealaltă te ucide (la figurat vorbind). Dar dacă nu
eşti nici iubit, nici ucis, eşti practic un nimeni. Şi nimeni nu vrea să fie un
nimeni. Dar, pentru a fi cineva cu adevărat, trebuie să ne formăm, să
muncim, să acumulăm valori, să dăm ce-i mai bun din noi, pentru a ne
câştiga atât propriul respect, cât şi pe cel al celor din jurul nostru.
Când o flacără se aprinde de la dogoarea celeilalte, se spune că a fost
inteligentă. Când o flacără se topeşte de la dogoarea celeilalte, se spune că a
iubit. Când o flacără se aprinde singură, se spune că a avut geniu. Numai
atunci nu se spune nimic: când o flacără nu s-a aprins niciodată...
Ce aş putea dori în aceste momente profunde şi solemne ale existenţei
noastre? Să ne aprindem cu toţii de la dogoarea flăcărilor vieţii, să ne topim
de dragul unei flăcări, să ne aprindem de la sine în anevoiosul urcuş către
viitor, să ardem intens şi cu folos pentru noi şi pentru cei din jurul nostru, şi
mai ales să nu ne stingem înainte de vreme, pentru că nimic nu poate fi mai
trist decât o flacără pâlpâind spre stingere, sufocată de propriile-i
dezamăgiri.
„Noi nu primim înţelepciune“ spunea Proust. „Trebuie să o descoperim
în noi înşine după o călătorie pe care nu o poate face altcineva în locul
nostru“.
Ar trebui să ne gândim că nu putem opri cursul vieţii şi nici noi nu ne
vom putea schimba felul de a fi. Ceea ce putem face însă e să ne vedem
limpede, fiecare drumul său şi să ne străduim, apelând la toate energiile
interioare să îi învingem piedicile. Ceea ce nu putem modifica noi înşine, să
lăsăm în seama celor care ne pot ajuta: dascălii şi comandanţii noştri. Acum
ei încearcă să ne sprijine. Dar mâine trebuie să o facem singuri! Şi din
experienţa de viaţă a celor înţelepţi să înţelegem un lucru: să nu aşteptăm
niciodată până ne e sete ca să săpăm o fântână!
Cu un veac în urmă, când oamenii ajungeau la o răscruce în viaţa lor,
erau nevoiţi să ia o hotărâre. În zilele noastre trăim ca în interiorul unor
microcipuri: la fiecare nanosecundă ni se deschid şi ni se închid un milion de
posibilităţi. Totul e să avem în permanenţă mare grijă ca nu cumva altcineva
să ia hotărârea în locul nostru. Pentru că aşa cum spunea Jung: „eu însumi
sunt o întrebare adresată lumii, dar tot eu trebuie să furnizez răspunsul,
căci altfel sunt redus la răspunsul pe care mi-l va da lumea...“