Colaborarea cadre didactice-părinţi în sprijinul îmbunătăţirii performanţelor şcolare ale

şcolarilor mici -un exemplu de bună practică

Şcoala îl învaţă pe copil să se situeze printre semeni, să se obişnuiască cu anumite cerinţe şi

realităţi sociale. Dar educaţia în familie constituie prima şcoală a copilului, partea cea mai
importantă a pregătirii lui pentru viaţa socială şi productivă. Familia trebuie să fie prima
instituţie socială care se preocupă de asigurarea condiţiilor necesare dezvoltării normale a
copilului. Şcoala şi familia sunt cei doi poli de rezistenţă ai educaţiei, care contribuie prin
mijloace specifice la formarea tinerilor.

Odată cu intrarea în şcoală, copilul trăieşte în două lumi diferite: una a familiei, colorată încă de
afectivitatea primei copilării, cealaltă, a şcolii, încărcată de noi exigenţe şi de promisiunile
viitorului, la fel de importante. Dacă aceste medii educaţionale se completează şi se susţin, ele
asigură într-o mare măsură buna integrare a copilului în activitatea şcolară şi, pe plan mai
general, în viaţa socială.

Obiectivul cel mai important al colaborării dintre şcoală şi familie în perioada şcolarităţii mici îl
reprezintă susţinerea eforturilor copilului pentru ca acesta să dobândească primele instrumente
ale muncii intelectuale şi să obţină succesul şcolar.

Clasa reprezintă pentru elevi al doilea mediu de socializare, după familie. Aici elevul va trăi şi
experimenta, va învăţa deprinderi sociale necesare pentru viaţă.

În activitatea pe care o desfăşurăm, am pornit întotdeauna de la "punctele forte" ale elevilor şi

cele ale noastre ca învăţător, cum ar fi: ce ştie elevul, ce poate să facă, ce îi este îngăduit să
realizeze, spre ce are înclinaţii, de ce abilităţi didactice dispune.

Apoi am avut în vedere "punctele slabe" pe care vrem să le îndreptăm (ce nu ştie elevul, ce n-a
înţeles, ce nu poate să facă, ce nu ne este îngăduit nouă ca învăţători să facem). Este necesară o
bună cunoaştere a elevilor şi totodată o bună cunoaştere a forţelor proprii.

Am ajutat elevii să treacă peste reţineri, să-şi exprime în mod deschis opiniile personale, să
vorbească despre evenimentele la care participă, despre calităţile şi defectele lor. Elevii au
dobândit nu numai curajul exprimării unor opinii, ci şi respectul pentru părerile colegilor, ale
părinţilor, pentru adevăr.

În felul acesta am pus pe fiecare elev în situaţia de a-şi exercita, în clasă, principalele însuşiri
care-i definesc personalitatea, făcându-i participanţi activi, dar şi colaboratori, parteneri ai noştri
în ducerea la bun sfârşit a tuturor activităţilor.

Calitatea proceselor de comunicare ce se stabilesc în grupul şcolar depinde de potenţialul

comunicativ al fiecăruia dintre membrii lui.
 Experienţa profesională ne-a confirmat efectul stimulator al aprecierilor pozitive. Atunci când
am acordat suficientă apreciere pozitivă, ne-am îmbunătăţit relaţiile chiar şi cu elevii mai slabi.
Aprecierile negative generează nesiguranţă, scepticism, ezitare, frustrare, agresivitate, ostilitate,
inferioritate. Elevii îi agrează pe învăţătorii care îi fac să se simtă importanţi, nu pe cei care-i fac
să se simtă inferiori, jenaţi. Ei simpatizează şi sunt legaţi prin puternice trăiri afective de
învăţătorii care le ascultă opiniile şi evită persoanele şi situaţiile care îi pun în încurcătură, în
inferioritate. Limbajul învăţătorului are un rol foarte important în educare elevilor. Cuvintele
dure, ironice, jignitoare sunt resimţite ca lipsă de respect, ca o desconsiderare a personalităţii lor.
Astfel de învăţători nu sunt agreaţi, nu rămân ca figuri pozitive în conştiinţa elevilor. Un
comportament verbal arogant, ironic, nepoliticos duce la dezvoltarea unor atitudini nedorite la
elevi.

Este important şi necesar ca învăţătorul să ştie să creeze un mediu favorabil în clasă. Să fie
permanent disponibil pentru elev, să nu-l umilească niciodată, să menţină permanent un mediu
pozitiv, stimulativ.

Alături de sensibilitate şi capacitate de empatie, dragostea pentru copil, obiectivitatea, o bună

autocunoaştere a educatorului, o corectă cunoaştere a subiectului educaţiei, reflecţia asupra căilor
de sporire a calităţii muncii la catedră şi asupra posibilităţii evitării stărilor conflictuale sunt tot
atâtea căi care asigură eficienţa actului instructiv-educativ. Ele ţin de procesul de
autoperfecţionare a educatorului şi mai ales de relaţia sa cu elevii. Perfecţionarea relaţiei
educator-elev în sensul instalării în clasă a unui climat favorabil cooperării, poate oportunitatea
unui învăţământ eficient care să dezvolte responsabilitatea, creativitatea, iniţiativa.

În domeniul colaborării şcoală-familie, punctul de plecare este cunoaşterea prealabilă a părinţilor

de către învăţător, a familiei, a climatului familial.

Activitatea educativă îmbracă o multitudine de forme la următoarele nivele: comitetul de

părinţi, consiliul reprezentativ al părinţilor, corespondenţa cu părinţii, consultaţiile pedagogice,
implicarea părinţilor în activitatea şcolii, activităţi nonformale (excursii, cercuri, serbări,
aniversări, cursuri etc.), consultaţii la cererea părinţilor.

Numărul mare de contacte şcoală- familie nu asigură neapărat rezultate fructuoase.

Întâlnirile colective cu părinţii reprezintă cea mai ,,profitabilă’’ şi democratică formă de

colaborare a învăţătorului cu familiile elevilor săi. Pentru învăţător înseamnă un cadru de
manifestare şi de perfecţionare a calităţilor sale manageriale, un moment optim de conştientizare
şi de mobilizare a părinţilor într-un parteneriat real, prilej de a învăţa şi el din experienţa
părinţilor. Pentru părinţi, adunările colective reprezintă tot atâtea prilejuri de autoevaluare şi de
sporire a competenţelor educative, de informare pedagogică avizată, decide înţelegerea
complexităţii fenomenului instructive-educativ şi a poziţiei pe care o ocupă în acest proces.

Vă supunem atenţiei o activitate prin care am urmărit conştientizarea părinţilor faţă de

influenţa imaginii/stimei de sine asupra performanţei şcolare.

La începutul întâlnirii, am cerut părinţilor să scrie pe o hârtie:

• 3 realizări în activitatea /comportamentul/ relaţiile copilului

• 3 lucruri la care trebuie să se lucreze/ neîmpliniri

Apoi, le-am citit următoarea poveste:“Leul Leo, regele animalelor, stăpânul de necontestat, se
plimba prin savană. Deodată, întâlni un iepure sălbatic. Ridicându-se la înalţimea forţei sale
dominatoare, îl întrebă pe acesta: "Cine este regele animalelor?" Iepurele, înlemnit de groază,
răspunde: "Tu, Măria ta!" Atunci Leo, bine dispus, zâmbi iepurelui fâstâcit şi, cu un gest
mărinimos al labei sale porunci: "Poţi pleca!" Leul întâlni o gazelă şi jocul se repetă. Din nou
scoase un răget la bietul animal, din nou i se confirmă cât este el de atotputernic şi, din nou,
repetă bine dispus: "Poţi pleca!"
Situaţia se repetă de mai multe ori, cu un cerb, cu o zebră, cu o girafă. Toate aceste animale
erau mai mici, respectiv mai slabe decât leul. El deveni din ce în ce mai îndrăzneţ. În cele din
urmă, întâlni un rinocer. În mod normal, ar fi trebuit să-l ocolească, dar cu privirea sigură, cu
mersul grav, subliniindu-şi mândria, cutezanţa, răcni: "CINE este regele animalelor?". Firesc ar
fi fost ca rinocerul să nu-l bage în seamă, dar în acea zi, intimidat datorită siguranţei cu care
păşea leul şi a tonului ridicat, răspunse: "Desigur, dumneata, stăpâne!" Mergând mai departe,
leul întâlni un elefant. În inchipuirea sa de moment, leul se considera mai puternic şi îşi urla
întrebarea cunoscută. Dar elefantul avea o cu totul altă părere despre sine. În consecinţă,
ripostă. Îşi ridică un picior, pe care îl sprijini uşor pe capul leului, aşa încât acesta se scufundă
în nisip până la gât, după care îşi văzu mai departe de drum fără să se uite înapoi. Dezorientat şi
încercând să se elibereze, leul striga dupa uriaşul care se depărta tacticos: "Dar îmi mai este
permis să pun întrebarea?"

Povestea a constituit baza discuţiei ulterioare, care s-a încheiat cu următoarele concluzii:

1. Toţi ne formăm o imagine despre propria persoană.

2. În acţiunile noastre ne bazăm pe această imagine.
3. Imaginea de sine nu coincide întotdeauna cu realitatea.
4. Atunci când există o mare discrepanţă între imaginea de sine şi realitate, comunicarea are de
suferit.
5. Atunci când comunicarea are de suferit, este lezat şi sentimentul stimei de sine.

(preluare din “Antrenamentul comunicării sau arta de a înţelege”, Vera F. Birkenbihl)

Am oferit părinţilor următoarele informaţii pentru studiu individual:

Ce este imaginea de sine ?

Imaginea de sine este modul în care te simţi şi gândeşti, despre calităţile şi defectele tale.
Abilitatea noastră de a ne evalua corect şi realist, de a fi capabili să ne acceptăm aşa cum suntem,
de a ne cunoaşte realist potenţialul şi limitele personale defineşte imaginea de sine.
Acceptarea de către o persoană a propriei puteri şi a zonelor în care se mai pot aduce
îmbunătăţiri este bazată pe credinţele şi presupunerile legate de aptitudini, limitări, înfăţişare,
resurse emoţionale, locul fiecăruia în lume, percepţia potenţialului şi sentimentul importanţei
fiecăruia.

Cum se dezvoltă stima de sine ?

Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieţii din experienţele pe care le are copilul cu
celelalte persoane şi din acţiunile pe care le realizează şi la care participă. Experienţele din timpul
copilăriei au un rol esenţial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele şi eşecurile din
copilărie, precum şi modalităţile de reacţie a copilului la acestea, definesc imaginea pe care o are
copilul despre el. Atitudinile părinţilor, ale profesorilor, colegilor, fraţilor (surorilor), prietenilor,
rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a copilului.
Încurajarea – modalitate de dezvoltare a stimei de sine a copiilor
Încurajarea este procesul prin care părinţii pot dezvolta încrederea şi stima de sine a copilului.

Componentele stimei de sine

Să te simţi important
Să te simţi iubit
Să ai simţul puterii
Să ai încredere în tine
Să te simţi matur
Să te simţi respectat
Să cunoşti şi să trăieşti după anumite valori
Să te simţi unic
Să te simţi plin de succes
Să te simţi acceptat
Să te justifici
Să-ţi menţii integritatea
Să controlezi stresul eficient
Să îndrăzneşti să rişti
Să fii disciplinat
Să ai scopuri bine definite
Să controlezi conflictele
Să accepţi responsabilităţile şi provocările
Să te simţi capabil să-i influenţezi pe alţii
Să simţi că ai controlul asupra vieţii cuiva
Să ai o imagine corporală pozitivă
Să fii capabil să accepţi laudele şi criticile
Să ai o sferă largă de emoţii
Să poţi acţiona independent şi interdependent
Să te simţi mândru
Să fii capabil să dai şi să primeşti
Să te simţi util
Să te simţi legat de cei din jur
Să te simţi competent în luarea deciziilor
Să tratezi eficient cu colegii/ autorităţile
Să te simţi în siguranţă
Să ştii că e uman să greşeşti
Să ştii că se poate avea încredere în tine

După ce am discutat despre modul în care imaginea şi stima de sine influenţează toate
aspectele vieţii noastre, am dat părinţilor o temă de reflecţie, pentru a conştientiza influenţa
modelului asupra copilului:

Povestea băieţelului

Într-o zi un băieţel s-a dus la şcoală.

Băieţelul era mic,
Iar şcoala era mare.
Dar când băieţelul a văzut
Că intrarea în clasa lui
Se făcea printr-o uşă direct din curte,
A fost foarte fericit,
Iar şcoala nu i s-a mai părut
Atât de mare ca la început.

Într-o dimineaţă
Când băieţelul se afla în clasă,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Astăzi o să facem un desen.”
„Grozav”, s-a gândit băieţelul,
căci îi plăcea mult să deseneze.
Ştia să deseneze o mulţime de lucruri:
Lei şi tigri,
Pui şi vaci,
Trenuri şi vapoare ...
Şi şi-a scos cutia cu creioane colorate
Şi a început să deseneze.

Dar profesoara a spus: „Aşteptaţi !

Nu începeţi încă !”
Şi a aşteptat până i s-a părut că toţi copiii sunt pregătiţi.
„Acum o să desenăm flori”,
a zis profesoara.
„Grozav”, s-a gândit băieţelul,
căci îi plăcea să deseneze flori.
Şi a început să deseneze flori frumoase,
Şi le-a colorat în roşu, portocaliu şi albastru.

Dar profesoara le-a spus copiilor:

„Aşteptaţi ! Vă voi arăta eu cum să coloraţi.”
Şi a desenat o floare roşie cu tulpina verde.
„Acum puteţi începe”, a zis profesoara.
Băieţelul s-a uitat la floarea profesoarei,
Apoi s-a uitat la floarea lui.
A lui era mai frumoasă decât a profesoarei,
Dar n-a mai spus nimic.
A întors doar foaia
Şi a desenat o floare ca a profesoarei,
Era roşie cu tulpina verde.
Într-o altă zi,
Când băieţelul intrase în clasă prin
Uşa din curte,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Azi o să facem ceva din argilă.”
„Grozav”, a spus băieţelul,
Căci îi plăcea să lucreze cu argilă:
Şerpi şi oameni de zăpadă,
Elefanţi şi camioane, ...
Şi a început să frământe bucata de argilă.
Dar profesoara a zis:
„Staţi ! Nu sunteţi gata să începeţi ...”
Şi a aşteptat până când toţi copiii au fost gata.

Acum o să facem o farfurie”,

a zis profesoara.
„Grozav”, s-a gândit băieţelul,
căci îi plăcea să facă farfurii.
Şi a început să facă farfurii de toate formele şi mărimile.
Dar profesoara le-a spus copiilor:
„Aşteptaţi, vă arăt eu cum să faceţi !”
şi le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă.
„Aşa, acum puteţi începe”, a zis profesoara.

Băieţelul s-a uitat la farfuria profesoarei,

Şi apoi la ale sale.
Îi plăceau mai mult farfuriile lui,
Decât farfuria adâncă făcută de profesoară,
Dar n-a spus un cuvânt. Şi-a transformat farfuriile lui într-o bilă mare de argilă din care a făcut o
farfurie adâncă şi mare
Ca şi cea făcută de profesoară .
Şi foarte curând, băieţelul a învăţat să aştepte şi să privească
Şi să facă lucruri ca şi cele făcute de profesoară.
Şi foarte curând
n-a mai făcut nimic de unul singur.
Şi s-a întâmplat într-o zi
Că băieţelul şi familia lui
s-au mutat într-o altă casă,
într-un alt oraş.
Şi băieţelul a trebuit să meargă la altă şcoală.
Şcoala nouă era şi mai mare,
Şi nu avea nici o uşă
Prin care să intre direct din curte în clasa lui.
Trebuia să urce nişte trepte înalte
Şi să meargă de-a lungul unui coridor lung
Până ajungea la clasa lui.

În prima zi de şcoală,
Profesoara le-a spus copiilor:
„Astăzi o să facem un desen”.
„Grozav”, şi-a zis băieţelul,
şi a aşteptat să-i spună profesoara ce să facă.
Dar ea n-a spus nimic.
s-a plimbat doar prin clasă.

Când a ajuns lângă băieţel, i-a spus:

„Tu nu ştii să desenezi ?”
„Ba da”, a zis băieţelul, „ce desen să facem ?”
„Nu ştiu până nu-l faci”, a zis profesoara.
„Cum să-l fac ?”, zise băieţelul.
„Cum vrei tu”, a fost răspunsul ei.
„Dacă toţi aţi face acelaşi desen,
şi l-aţi colora la fel,
cum să ştiu cine l-a făcut ?”
„Nu ştiu”, zise băieţelul
şi a început să deseneze o floare roşie
cu tulpina verde ...

(din volumul „Supă de pui pentru suflet” – Jack Canfield, Mark Victor Hansen)
Bibliografie:

• Moisin, Anton- Părinţi şi copii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995

• Boroş, Maximilian- Profesorul şi elevii, Editura Gutinul, Colecţia de pedagogie,

Maramureş,1994

• Narly Constantin- Pedagogie generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1996