Sunteți pe pagina 1din 11

Instituții de drept judiciar privat

Participanții în procesul civil


Părțile

Introducere

Capitolul al doilea din Titlu II al noului cod de procedura civilă face referire la părțile
din procesul civil. Textul se raportează la reclamant și pârât, fiind subiecții principali, în
sensul că procesul se realizează pentru apărarea drepturilor și intereselor lor legitime cât și la
terțele persoane care, în mod voluntar sau forțat, în timpul procesului, intervin. NCPC nu-l
mai prevede pe procuror printre părțile procesului civil.
Procesul civil nu poate să fie conceput fără prezența părților, ceea ce nu înseamnă că,
de regulă, părțile trebuie să se și înfățiseze înaintea judecatorului. Așadar este indispensabilă
prezența juridică a părților.1
Lipsa unei definiții legale în actualul cât și în noul cod de procedură civilă, cu privire
la noțiunile de „parte’’, „reclamant’’ și „pârât’’, a dat naștere unor discuții referitoare la
condițiile pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acțiunii civile. După părerea
legiuitorului, acest lucru de a define noțiunea de „parte’’ îi revine literaturii de specialitate și
jurisprudenței.
Problema aceasta a fost complinită în doctrină astfel ca reclamant este persoana care se
adresează instanței judecătorești și cere apărarea unui drept sau interes al său ocrotit de lege,
iar pârât este persoana chemată în judecată ca fiind presupusă a fi încălcat sau contestat
drepturile reclamantului.
Cunoașterea noțiunii de parte este importantă atât în precizarea drepturilor și
obligațiilor participanții la process, dar fără și faptul că efectele produse de hotărârea
judecatorească vor fi doar asupra persoanele care au participant la procesul civil în calitate de
părți.

Poziția părților în procesul civil

În procesul civil participă cel puțin trei părți: instanța, reclamantul (persoana care
formulează pretenții) și pârâtul (persoana care se apără).
Structura procesului civil și principiile ce stau la temelia realizării actului de justiție
determină însăși poziția părților în procesul civil. Între aceste principii, contradictorialitatea și
dreptul la apărarea sunt elemente esențiale ale activității judiciare. În materia civilă, părțile se

1
Mihaela Tăbârcă, Drept Procesual Civil, Vol. I. Teoria generală, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2013, p.
330

1
află într-o poziție de egalitate juridică; ele sunt tratate tot timpul de instanță ca părți aflate pe
un picior de egalitate.2
În procesul civil, reclamantul are un rol aparte, deoarece el stabilește calitatea părților
în proces. El este cel care hotărăște asupra cui se declanșează acțiunea.
Pârâtul nu-și poate alege calitatea. Ea este impusă ori de reclamant ori rezultă dintr-o
situație a legii.

1. Folosința și exercițiul drepturilor procedurale

1.1 Capacitatea procesuală de folosință

Conform art. 56, din noul cod de procedură civilă, poate fi în judecată orice persoană
care are folosința drepturilor civile (alin. 1). Cu toate acestea, pot sta în judectă asociațiie,
societățiile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii (alin.
2). Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului.
Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință sunt lovite de
nulitate absolută (alin. 3).
Prima condiție pentru ca o persoană să poată deveni parte într-un proces civil, este să
aibă capacitate procesuală de folosință. În procesul civil, parte este doar persoana care este
capabilă de a avea drepturi și obligații procesuale, adică doar aceea persoană care are această
capacitate procesuală de folosință. Așadar, orice persoană fizică sau juridică, poate fi parte
într-un proces civil în calitate de reclamant, pârât, intervenient etc.
Capacitatea de folosință este definită în noul cod civil ca fiind ‘’aptitudinea persoanei
de a avea drepturi și obligații civile’’. Ea este dobândită o data cu nașterea persoanei și
încetează o data cu moartea acesteia. ( art. 35 NCC)
Lipsa capacității de folosință. Alin. 3, al art. 56 al NCC, prevede ca lipsa capacității
procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului cât și faptul că actele de
procedură îndeplinite de acea persoană lipsită de capacitate de folosință. sunt lovite de nulitate
absolută. În codul anterior nu era determinată această sancțiune, astfel că în doctrină,
sancțiunea era respingerea acțiunii.

1.2 Capacitatea procesuală de exercițiu

În literatura juridică capacitatea procesuală de exercițiu a fost definită ca fiind


”aptitudinea unei persoane care are folosința unui drept, de a și-l putea apăra în proces,
personal sau prin mandatari aleși’’.3 Art. 37 din noul cod civil definește capacitatea de
exercițiu ca ‘’aptitudinea unei persoane de a încheia singură acte juridice civile’’.

2
Ioan Les, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011,p.90
3
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007

2
Persoanele care au această capacitate de exercițiu își pot exercita drepturile
procedurale în nume propriu sau prin reprezentant.
NCPC prevede că’’ partea care nu are exercițiul drepturilor procedurale nu poate sta în
judecată decât este reprezentată, asistată ori autorizată în condițiile prevăzute de legile sau,
după caz, de statutele care îi reglementează capacitatea ori modul de organizare’’. (art. 56
alin.2)

Reprezentarea părților în proces

Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu ( minorii sub 14 ani), precum și interzisul


judecătoresc sunt reprezentați în procesul civil. Minorii sunt reprezentați de părinții lor, iar
dacă aceștia lipsesc, este desemnat un tutore de către instanță de tutelă ( art. 118-119). Acesta
are obligația de a reprezenta pe minor în actele juridice până ce minorul împlinește vârsta de
14 ani.
Persoana pusă sub interdicție este reprezentată de tutorele desemnat de persoana sau
autoritatea competentă. Persoanele juridice, conform art. 209 alin. 1 NCC ’’ persoana juridică
îsi exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la
data constituirii lor’’.
Conform art. 144 alin. 2 NCC tutorele nu poate „fără avizul consiliului de familie și
autorizarea instanței de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare
cu alte sarcini reale a bunurilor minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale acestuia,
precum și să încheie în mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare’’.
Asistarea părților intervine în cazul persoanelor fizice cu capacitate restrânsă de
exercițiu. Aceste persoane sunt citate și stau personal în proces fiind asistați de părinți sau
tutore care semnează actele alături de ei și sunt de asemenea citați în procesul civil.

Autorizarea. Reprezentantul sau ocrotitorul legal al unei persoane, pentru a îndeplini


anumite acte de o autorizare specială dată de organul competent are nevoie de autorizare.
NCC prevede faptul că tutorele nu poate „fără avizul consiliului de familie și autorizarea
instanței de tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărteală, ipotecare ori de grevare cu alte
sarcini reale a bunurilor minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum
și să încheie în mod valabil orice ce depășesc dreptul de administrare’’. (art. 144 alin. 2)
Autorizarea intervine în cazul actelor de dispoziție facute de reprezentanții sau
ocrotitorii legali ai minorilor fără capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă.
Capacitatea de exercițiu a persoanelor juridice este exercitată de către organele lor de
conducere sauu alte persoane împuternicite de aceste persoane.
Lipsa capacității procesuale de exercițiu. NCPC reglementează sancțiunea lipsei
capacității procesuale de exercițiu și anume ’’actele de procedură îndeplinite de cel care nu
are exercițiul drepturilor procedurale sunt anulabile’’.

3
1.3 Curatela specială

NCPC prevede condițiile în care instant poate dispune desemnarea unui curator
special. Acesta este numit doar în caz de urgență și dacă persoana lipsită de capacitate de
exercițiu nu are reprezentant legal.
Legea nu precizează care ar fi acele cazuri de urgență, instant fiind cea care decide.
Numirea curatorului special se face numai la cerea părții interesate, solicitantul fiind obligat
să prezinte starea de urgență.
Curatorul special este numit doar până la desemnarea reprezentantului legal. La
numirea reprezentantului, obligațiile curatorului special încetează.
NCPC prevede și altă situație când se poate numi un carator special și anume când există
„conflict de interese între reprezentantul legal și cel reprezentat sau când o persoană juridica
ori o entitate dintre cele prevăzute la art. 55 alin. 2, chemată să stea în judecată, nu are
reprezentant’’. În cazul acesta curatorul special se dispune de către instanţă, nemaifiind
necesară formularea unei cereri din partea persoanei interesate.
Oricum în toate cazurile, numirea curatorului special se dispune de către instanţa de
judecată „dintre avocaţii desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă
judecătorească”.4
Remunerarea curatorului special se face în funcţie de activitatea desfăşurată. Instanţa
fixează prin încheiere, o remuneraţie provizorie, stabilindu-se atunci şi modalitatea de plată.

2. Persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte

Mai multe persoane pot să fie reclamante sau pârâte într-un proces civil, purtând
denumirea de coparticipare sau litisconsorţiu procesual. Acest lucru a fost prevăzut şi în
legislaţia anterioară.
În acest caz, legea impune o singură condiţie, şi anume ca obiectul procesului civil să
fie un drept sau o obligaţie comună a părţilor ori ca drepturile sau obligaţiile acestora să aibă
aceeaşi cauză ori să existe o legătură între ele.5
Coparticiparea procesuală este clasificată :
a). după poziţia părţilor, coparticiparea procesuală poate fi activă, pasivă sau mixtă;
b). după momentul în care se formează, coparticiparea procesuală este iniţială şi
ulterioară;
c). în funcţie de rolul voinţei părţilor în formarea sa, coparticiparea procesuală poate fi
facultativă sau necesară.

3. Alte persoane care pot lua parte la judecată

3.1 Intervenţia voluntară

4
Ioan Les, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.97
5
Mihaela Tăbârcă, Drept Procesual Civil, Vol. I. Teoria generală, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2013, p.
331

4
Textul din NCPC reglementează cazul persoanelor care nu participă de la începutul
procesului civil. Ele sunt cunoscute sub forma sintagmei terţe persoane.
Terţele persoane sunt introduse sau intervin în procesul civil în momentul desfăşurării
procedurii judiciare. Din momentul introducerii lor în proces, aceste persoane dobândesc
calitatea de părţi, continuând să îşi păstreze denumirea de terţe persoane.
Condiţiile generale de admisibilitate a participării terţilor la procesul civil sunt:
existenţa unui proces civil în curs de judecată şi existenţa unei legături strânse de conexitate.
În mod general, intervenţia produce următoarele efecte: terţul devine parte în proces;
hotărârea îi este opozabilă şi are autoritate de lucru judecat şi faţă de intervenient;
intervenientul poate să exercite căile de atac în condiţiile prevăzute de lege; se prorogă
competenţa instanţei asupra cererii de intervenţie.
Terțul trebuie să poată sta în judecată, în condițiile legii, deci trebuie să aibă capacitate
procesuală.6
NCPC reglementează două forme de intervenţii şi anume: intervenţia voluntară şi
intervenţia forţată.Când terţul intervine în procesul civil din propria iniţiativă, ne aflăm în
prezenţa unei intervenţii voluntare, iar dacă terţul intervine în procesul civil din iniţiativa
uneia din părţi , ne aflăm în prezenţa unei intervenţii forţate.
Art. 61 prevede că intervenţia voluntară îmbracă două forme: intervenţia principală şi
intervenţia accesorie.
Art. 68 prevede că intervenţia forţată se poate prezenta sub forma chemării în
judecată a altor persoane, chemării în garanţie, arătării titularului dreptului şi introducerii
forţate în cauză, din oficiu, a altor persoane. Această ultimă formă de intervenţie forţată nu a
fost cunoscută în Codul de procedură civilă anterior.
Intervenţia voluntară. Cererea terţului de a intra într-un proces civil deschis de alte
părţi, pentru apărarea propriului drept sau pentru apărarea dreptului uneia dintre părţi. În
primul caz, intervenţia este principală iar în cel de-al doilea caz, intervenţia este accesorie.
a). Intervenţia principală. Intervenţia principală este una dintre cele mai frecvente
forme de participare a terţelor persoane in procesul civil. Se face sub forma unei cereri de
chemare în judecată a celor două parţi din proces. Această cerere este făcută în faţa primei
instanţe şi înainte de încheierea dezbaterilor. Ea se poate face şi direct şi indirect în apel doar
cu acordul părţilor.

b). Intervenţia accesorie. În literatura de specialitate este cunoscută şi sub


denumirile de intervenţie auxiliară sau conservatoare. Prin această intervenţie se urmăreşte
apărarea unor drepturi ale reclamantului sau ale pârâtului. Terţul acordă ajutor părţii pentru
care a intervenit, cu scopul de a se pronunţa o hotărare favorabilă acestei părţi.
Intervenţia accesorie se face sub forma unei simple cereri, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de art. 148, alin. 1. Ea poate fi formulată până la închiderea dezbaterilor, în tot
cursul judecăţii, chiar şi în căile extraordinare de atac.

6
Mihaela Tăbârcă, Drept Procesual Civil, Vol. I. Teoria generală, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2013, p.
340

5
3.2 Intervenţia forţată

I . Chemarea în judecată a altei persoane

Chemarea în judecată a altor persoane este cănd, în procesul civil participă terţele
persoane care, în scopul preîntâmpinării unui nou proces, conferă părţilor dreptul de a
introduce în proces acele persoane care ar pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.
Reclamantul şi intervenientul principal poate formula cererea pentru chemarea în
judecată a altor persoane până la terminarea cercetării procesului în faţa primei instanţe.
Vechea reglementare nu consacră însă şi posibilitatea cererii de chemare în judecată a altei
persoane şi de către intervenientul principal (art. 68).
Pârâtul poate depune această cerere în termenul prevăzut pentru depunerea
întâmpinării în faţa primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la
primul termen de judecată.7
După ce cererea de chemare în judecată s-a depus, aceasta se va comunica terţului care
urmează a intra în proces şi părţii potrivnice.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane este judecată odată cu cererea
principală, în două faze: admiterea în principiu şi judecată.
Conform art. 70, terţul dobândeşte poziţia de reclamant, iar hotărârea îşi produce
efectele şi în privinţa lui.

II.Chemarea în garanţie

Chemarea în garanţie constituie acea formă de participare a terţelor persoane în


procesul civil, foarte des folosită în practica judiciară în raporturile dintre persoanele fizice cât
şi juridice.
Partea interesantă poate să cheme în garanţie o terţă persoană,împotriva căreia ar putea
să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri.(art. 72)
Chemarea în garanţie se poate realiza fie pe cale principală, adică într-un proces
distinct, fie pe cale incidentă, adică prin intermediul chemării în garanţie. 8
Chemarea în garanţie oferă garantului posibilitatea de a contribui alături de cel
garantat la respingerea pretenţiilor părţii adverse, situaţie în care garantul nu va mai fi obligat
la despăgubiri faţă de cel garantat în acel proces.
Condiţiile chemării în garanţie sunt asemănătoare unei cereri de chemare în judecată.
Chemarea în garanţie este des folosită în materie contractuală. În practică, ea este formulată
adeseori în cadrul acţiunilor în revendicare, în cadrul acţiunilor ce privesc sistarea stării de
indiviziune şi în acţiunile în evacuare.
Cererea va fi făcută în forma prevăzută cererii de chemare în judecată (art. 194). Ea
trebuie formulată de către reclamant sau de intervenientul principal, cel mai târziu până la
terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.

7
Ioan Les, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, p.118
8
Ioan Les, Tratat de drept procesual civil, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti,2002, p.107

6
Actuala reglementare prevede în mod expres faptul că intervenientul principal este şi
el îndreptăţit să formuleze o cerere de chemare în garanţie.
După depunerea cererii de chemare în garanţie, instanţa dispune comunicarea acesteia
celui chemat în garanţie. Cererea de chemare în garanţie se judecă în două faze şi anume:
admiterea în principiu şi judecarea cererii.
Chematul în garanţie va deveni parte doar după admiterea în principiu a cererii. El va
fi obligat să ia procedura în care aceasta se află în momentul introducerii sale în proces.
Împotriva cererii de chemare în garanţie, terţul poate formula întâmpinare în termenul
prevăzut de instanţă.
Soluţionarea cererii de chemare în garanţie se face odată cu cererea principală. Dacă
se intârzie soluţionarea acţiunii principale, instanţa va dispune disjungerea celor două cereri,
pentru a fi judecate distinct. În acest caz, judecarea cererii de chemare în garanţie va fi
suspendată până la soluţionarea cererii principale.

III. Arătarea titularului dreptului

Legea conferă pârâtului ce deţine un lucru pentru altul sau care exercită un drept
asupra acelui lucru de a-l indica pe adevăratul titular al dreptului dedus în judecată (art. 75).
Pârâtul care va proceda astfel va putea fi scos din proces. În acest caz, procesul va
continua doar între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. Legea nu impune obligaţia
pârâtului de a indica pe adevăratul titular al dreptului.
Cererea privind arătarea titularului dreptului va îndeplini condiţiile generale de
participare a terţelor persoane in procesul civil şi încă două condiţii şi anume: formularea
cererii de către pârâtul ce deţine un bun sau care exercită în numele altuia un drept asupra
acelui lucru şi obiectul acţiunii principale, care trebuie să poarte asupra unui drept real.
Arătarea titularului dreptului nu poate fi folosită în acţiunile cu caracter strict personal,
nici în litigiile privind starea şi capacitatea persoanelor sau în litigiile de muncă.
Cererea privind arătarea titularului dreptului trebuie în primul rând să fie motivată,
raportându-se la elementele de fapt ale cererii cât şi la temeiul ei juridic. Ea trebuie să
îndeplinească şi condiţiile prevăzute de art. 148 cu privire la forma cererilor.
Din cerere trebuie să decurgă calitatea în care acesta deţine bunul sau exercită vreun
drept asupra lui şi datele adevăratului titular al dreptului.
Cererea se depune înaintea primei instanţe în termenul prevăzut de lege pentru
depunerea întampinării. După primirea cererii , instanţa dispune comunicarea acesteia celui
arătat titular al dreptului. Textul legii nu reglementează şi necesitatea comunicării cererii
reclamantului.
Cel arătat titular al dreptului va depune întâmpinare împotriva cererii privind
introducerea sa în proces. Prin această întampinare, terţul se va putea apăra, în cazul în care
nu este titularul dreptului adus în judecată. În cazul în care terţul recunoaşte arătările
pârâtului, îi va lua locul acestuia. Terţul va dobândi calitatea de pârât şi tocmai în această
calitate îşi va formula apărarea faţă de acţiunea principală. 9

9
Ioan Les, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011,p.131

7
După ce terţul participă la proces se va începe judecarea cererii formulate de către
pârât. Cererea privind arătarea titularului dreptului nu se soluţionează întotdeauna împreună
cu cererea principală. În cazul în care cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile
pârâtului, acesta din urmă va fi scos din cauză (cu acordul reclamantului). În continuare se va
soluţiona doar cererea privitoare la arătarea titularului dreptului. 10
Dacă terţul va nega susţinerile pârâtului, procesul se va soluţiona în continuare cu
privire la ambele cereri.
Se va pronunţa o singură hotărâre, ce va avea în vedere cererea principală şi cererea
de arătare a titularului dreptului.

IV.Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane

Introducerea forţată din oficiu a unei terţe persoane, este ceva nou în dreptul nostru
procesual, tocmai pentru evitarea pronunţărilor unor hotărâri care să afecteze interesul unor
terţe persoane neintroduse iniţia în procesul civil.
În acest caz, sunt prevăzute situaţiile determinate de lege, ce impun soluţionarea
procesului civil în raport cu o terţă persoană asupra căreia s-ar putea răsfrânge efectele
hotărârii judecătoreşti.
Introducerea în cauză se dispune din oficiu, chiar şi împotriva voinţei părţilor, dar doar
în cazurile în care legea prevede expres şi în procedura necontencioasă.
În legislaţia noastră sunt cazuri rare când este prevăzută posibilitatea introducerii din
oficiu a unei terţe persoane. Introducerea în cauză a terţului poate fi utilă pentru clarificarea
unor elemente de fapt şi de drept ale cauzei.
În materia procedurii necontencioase, introducerea terţului în cauză „chiar dacă parţile
se împotrivesc” este inutilă, deoarece în acest caz nu sunt prezente părţi cu interese contrare.
S-a pus problema interesului introducerii terţului într-o cauză necontencioasă şi efectele
acesteia faţă de acesta.
Art. 532 alin. 2 din NCPC prevede în acest sens că „instanţa poate dispune, chiar din
oficiu, orice măsuri utile cauzei”. Însă, care este interesul introducerii unui terţ într-o cauză
necontencioasă? În continuare articolul prevede că „instanţa are dreptul de a asculta orice
persoană care aduce lămuriri în cauză precum şi pe acelea ale căror interese ar putea fi
afectate de hotărare”. Dar, pentru a aduce lămuriri în cauză, este suficientă citarea terţului.
Procedura de judecată vizează mai întâi citarea celui introdus în cauză căruia i se va
comunica, în copie, odată cu citaţia şi încheierea de admitere a introducerii în cauză, a cererii
de chemare în judecată, a întampinării şi înscrisurile anexate acestora.

4. Reprezentarea părţilor în judecată

10
Ibidem

8
Prin reprezentare se desemnează situaţia în care o persoană numită reprezentant
îndeplineşte acte procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în
procesul civil.
NCPC prevede trei forme principale ale reprezentării judiciare: reprezetarea legală,
convenţională şi judiciară.
Reprezentarea legală există doar în cazurile prevăzute de lege.
Reprezentarea convenţională se produce în urma unui acord de voinţă al părţilor, cu
ajutorul unui mandat.
Reprezentarea judiciară este dispusă de către judecător printr-o decizie, în cazurile
prevăzute de lege, pentru asigurarea unui proces echitabil.
În general, reprezentatul unei părţi poate îndeplini orice acte de procedură care sunt în
favoarea apărării acesteia şi pentru soluţionarea procesului civil.
Calitatea de reprezentant nu poate fi prezumată, părţile având obligaţia de a indica
calitatea acestuia. Pentru reprezentantul reclamantului indicarea acestei cerinţe este un
element necesar al cererii de chemare în judecată.
Mandatarul are obligaţia, în toate cazurile, să-şi justifice calitatea în faţa instanţei de
judecată. Reprezentantul avocat îşi justifică calitatea cu împuternicirea eliberată în baza
contractului de asistenţă judiciară şi conform Legii nr. 51/1995. Cel care nu este avocat îşi va
justifica calitatea prin înscris autentic.
Nejustificarea calităţii de reprezentant va conduce la nulitatea cererii. Instanţa este
datoare să dea un termen a împlini această lipsă, iar dacă nu se va îndeplini se va anula
cererea.

Dispoziţii speciale privind reprezentarea convenţională

Această instituţie este foarte folosită în procesele civile. Ea ia naştere în urma unei
convenţii de mandat între partea litigantă şi un terţ, care se obligă să îndeplinească actele
procedurale în numele şi folosul părţii reprezentate.
Legea nu permite, însă îndeplinirea unor acte procedurale, părţile fiind obligate să se
prezinte personal în instanţă în cazul chemării lor la interogatoriu; partea care se află în
străinătate şi este reprezentată printr-un mandatar va putea fi interogată prin acesta. În
procesul de divorţ şi în faţa instanţelor de fond părţile trebuie să se afişeze în persoană, în
afara cazului în care unul dintre soţi este privat de libertate, suferă de o boală gravă, este pus
sub interdicţie judecătorească, are reşedinţa în străinătate sau se află într-o altă situaţie ce nu-i
permite să se prezinte personal. În cazurile acestea, părţile se vor putea înfăţişa în instanţă prin
avocat, mandatar, tutore sau curator.

Mandatarul neavocat. Când reprezentantul nu este avocat, el nu va putea pune


concluzii decât printr-un profesionist al dreptului, printr-un avocat. Textul actual din NCPC
este mult mai nuanţat decat cel din vechea reglementare. Mandatarul neavocat, va putea
propune probe şi va fi îndreptăţit să îndeplinească acte procedurale însă nu va putea pune
concluzii „asupra excepţiilor procesuale şi asupra fondului”.

9
El va putea pune concluzii doar asupra unor incidente care nu au natura unor excepţii
procesuale, precum şi cu privire la admisibilitatea unor cereri incidente, cum ar fi cele de
intervenţie.
Când mandatarul persoanei fizice este soţ sau o rudă pănă la gradul al doilea inclusiv,
acesta poate pune concluzii în faţa oricărei instanţ, fără să fie asistat de avocat, dacă este
licenţiat în drept. (art. 83, alin. 2)
Art. 83, alin. 3 este o dispoziţie nouă ce obligă reprezentarea părţilor în materie de
recurs. Obligativitatea reprezentării sau asistării vizează redactarea cererii şi a motivelor de
recurs, precum şi exercitarea şi susţinerea recursului.

Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice

„Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale
autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale
celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat,
în slujba cărora se află şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării”. ( art. 1 din Legea
514/2003).
Consilierii juridici au ca atribuţii acordarea de consultanţă şi reprezentarea autorităţii
sau instituţiei publice în serviciul căreia se află sau a persoanei juridice cu care are raporturi
de muncă, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale autorităţilor, instituţiilor şi
persoanelor juridice vizate de lege „în raporturile lor cu autorităţile publice, instituţiile de
orice natură, precum şi cu orice persoană juridică sau fizică, română sau străină”, şi avizarea
şi consemnarea actelor cu caracter juridic.

Forma mandatului

Mandatul unei persoane care nu are calitatea de avocat. Legea vizează două
situaţii distincte : o ipoteză general, aceea în care împuternicirea este dată unui neprofesionist
al dreptului şi ipoteza în care împuternicirea este dată unui avocat ori consilier juridic.11
Împuternicirea trebuie făcută prin înscris autentic. Vechea reglementare dispunea ca
împuternicirea să fie dată prin înscris sub semnătură legalizată.
Împuternicirea de reprezentare trebuie să cuprindă menţiunile esenţiale ale raportului
juridic de mandate, menţiuni referitoare la împuternicirea de reprezentare, la întinderea
mandatului, date cu privire la mandatar şi la partea reprezentată. Ea poate fi făcută şi prin
declaraţie verbal în faţa instanţei de judecată fiind consemnată în încheierea de şedinţă.

Împuternicirea dată unui avocat sau consilier juridic. Ea se dovedeşte prin înscris,
potrivit legilor de organizare şi exercitare a profesiei. În cazul avocaţilor derivă dintr-un

11
Ioan Les, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011,p.145

10
contract de asistenţă juridică încheiat între avocat şi client, stabilindu-se astfel şi puterile
conferite avocatului şi întinderea mandatului acestuia.
Această reprezentare prin avocat este principal formă de apărare a persoanelor fizice în
procesul civil.
Consilierii juridici trebuie să-şi dovedeacă calitatea lor de reprezentanţi în faţa
organelor jurisdicţionale de orice fel şi chiar în faţa altor instituţii sau autorităţi ori persoane
juridice, cu delegaţia semnată de şeful autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice respective.
Ei sunt numiţi sau angajaţi în funcţie; ei nu au statutul de liber profesionişti pe care îl au
avocaţii.
Mandatul general. „Mandatarul cu procură general poate să îl reprezinte în judecată
pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume”. (art. 86)
Mandatul de reprezentare în justiţie nu încetează nici prin moartea celui care l-a dat si
nici prin pierderea de către acesta a capacităţii de exerciţiu. El durează până la retragerea lui
de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al celui devenit incapabil.
5. Asistenţa judiciară

Această instituţie este necesară în orice sistem procesual, deoarece contribuie la


protejarea cetăţenilor care nu îşi permit cheltuielile pe care le implică desfăşurarea procedurii
judiciare. Partea care se află în nevoie va fi apărată şi asistată gratuit de către un avocat sau li
se va acorda scutiri, amânări sau eşalonări a taxelor judiciare.
Are ca scop asigurarea dreptului la un process echitabil şi garantarea accesului egal la
actul de justiţie, pentru realizarea unor drepturi sau interese legitime pe cale judiciară,
inclusive pentru executarea silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii. Poate
fi formulată în orice fază a procesului civil, atât în faţa instanţelor de fond, cât şi în faţa
instanţelor de control judiciar.
Cererea de asistenţă judiciară trebuie să îmbrace obligatoriu forma scrisă şi se adresează
instanţei competente pentru soluţionarea cauzei în care se solicită ajutorul.

11