Sunteți pe pagina 1din 2

Am putea spune în câteva cuvinte faptul ca feminitatea reprezintă totalitatea trăsăturilor care

constituie specificul caracterului feminin. Dacă nu luăm în considerare perioada în care singura
utilitate a femeii era acela de a contribui – tocmai prin “statutul” de femeie – la procreare, la
perpetuarea speciei, vom putea afirma cu pertinenţă faptul că în timp, femeile au învăţat să se
folosească de atuurile pe care le-au dobândit.
Statutul evoluat al femeii este des valorificat, atât în literatura română cât şi în literatura
universală. Însă între persoană şi personaj exista o linie îngroşat trasată, care marchează diferenţa
dintre cele două concepte. Dacă persoana este reprezentantul speciei umane privit în ansamblul
trăsăturilor sale fizice și psihice, luat în raport cu societatea și privit ca subiect cu drepturi și cu
obligații, personajul literar are cu totul alte caracteristici: este principalul component al unei
opere epice sau dramatice (niciodată lirice), care determină acţiunea, se află în centrul
evenimentelor şi întâmplărilor, ori poate fi o puternică personalitate umană în jurul căreia se
construieşte esenţa ideatică a respectivei creaţii literare. În mod concret, personajul literar este
pur fictiv, este unealta prin care autorul îşi transmite mesajul, transfigurând realitatea prin prisma
propriilor sentimente, putând avea ca model o persoană, un tip uman sau o categorie socială.
Feminitatea este reflectată cu măiestrie în opera lui Caragiale “O scrisoare pierdută”. Zoe
Trahanache este singurul personaj feminin al lui Caragiale care întruchipează doamna distinsă
din înalta societate, neîncadrându-se, ca celelalte protagoniste, în lumea mahalalelor. Tocmai din
acest motiv, Caragiale izbuteşte, în stilul lui caracteristic si inconfundabil, să ilustreze o femeie
care ştie să se afirme, să manipuleze după bunul plac şi care îi determină pe toţi din jurul ei să
acţioneze potrivit propriului ei interes.

Deşi în epocă femeile nu aveau dreptul la vot, ea îşi impune candidatul, pe Caţavencu, în numele
unui interes personal, acela de a căpăta scrisoarea de amor, altfel şi-ar fi distrus prestigiul şi
poziţia socială, viaţa tihnită şi lipsită de griji de care beneficia din plin. Are asupra bărbaţilor o
seducţie aparte, care o face înţelegătoare, generoasă.
Dintr-un anumit punct de vedere Zoe ar putea fi adoptată ca model: este inteligentă, autoritară,
ambiţioasă şi îşi impune voinţa în faţa oricui, fiind dispusă la orice compromis. În ceea ce
priveşte includerea ei în triunghiul amoros (personal o consider o mică scăpare) care, dintr-un
avânt lansat în urma conştientizării de propriile-i capacităţi, Zoe jonglează cu marionetele din
jurul ei, care reuşesc să-i ducă numărul până la sfârşit, Tipătescu şi Trahanache plecând capul
plouaţi (Trahanache ştie de idila cu prefectul judeţului Tipătescu, dar se complace, pentru că are
nevoie de imaginea pe care o dobândeşte, în calitate de soţ al Zoei, iar pe Tipătescu Zoe îl refuză
când acesta îi propune să fugă în lume, gândindu-se la consecinţe, deşi este îndrăgostită,
dovedind faptul că luciditatea şi caracterul puternic sunt alte două trăsături definitorii pentru
Joiţica.)
Cunoscându-şi interesele, Zoe nu dă înapoi, pentru a evita dezonorarea şi cedează în privinţa
alegerii lui Caţavencu, fiindcă publicarea scrisorii de dragoste i-ar aduce închiderea spulberarea
titlului de prima doamnă din judeţ şi compromiterea Don Juan-ului prefect.
Pentru a-şi atinge scopul, a-şi păstra reputaţia intactă, Zeo recurge la toate mijloacele feminine:
lacrimi, leşin şi chiar autoritate, cu care-l domina pe Tipătescu, la care strigă: “Eu îl aleg, eu şi
bărbatul meu”. Aliindu-se cu Caţavencu în final, Zoe se dovedeşte o abilă parteneră de afaceri
politice, jucându-şi şansa prin prisma supunerii totale a lui Zaharia Trahanache, Tipătescu,
Cetăţeanul turmentat, care vede în ea o damă bună”.
Zoe este prin excelenţă reprezentanta aparenţei, a disimulării, ilustrând într-o formă grandioasă
diferenţa dintre esenţă şi aparentă. Zoe ilustrează tipul femeii care ştie ce vrea şi ştie şi cum să
obţină ceea ce îşi doreşte. Îşi foloseşte trăsăturile feminine (frumuseţea, şarmul şi capacitatea de
a convinge lumea din jur) şi o gestică definitorie în funcţie de situaţia care o impune: De
exemplu, atunci când Zoe îl întâlneşte pe Trahanache prima oară după aflarea existenţei scrisorii,
prin intermediul didascaliilor (începând să se jelească şi căzându-I ca leşinată în braţe), se
sugerează şiretenia femeii de a părea sensibilă şi distrusă de supărare.
În zilele noastre Zoe există şi îmbrăcă diverse forme la diferite vârste. Nu putem nega faptul că
personajul este unul complex, care ilustrează acea femeie cochetă care-şi cunoaşte scopurile şi
pentru împlinirea cărora recurge la diverse mijloace, folosindu-şi cu o incredibilă dexteritate
calităţile feminine. Zoe demonstrează încă odată faptul că femeia este capabilă de efort şi de a
lua decizii importante în situaţii tensionate. Soarta este alături de cei care riscă, care depun o
muncă asiduă pentru împlinirea telurilor, iar coanei Joiţica soarta îi surâde.
Consider că Zoe este femeia care-şi exploatează capacităţile la maxim şi nu îi este frică să cadă
în imoralitate. Personal, admir femeile care ştiu ce vor şi care ştiu să-i mânuiască pe cei din jur,
Zoe reprezentând modelul contemporan al femeii care se afirmă în societate şi care reuşeşte să se
facă auzită.