AVA

Mi-am mutat degetele îndoielnic pe colțul fiecărui ochi și am șters urmele

tristeții ce trebuiau să dispară încă de la începutul existenței mele atât incerte
totuși. Lacrimile îmi sunt petale de îndurerare, din ce în ce mai apăsătoare.
Îmi sfâșie trupul bucățică cu bucățică și-mi rod sufletul atât de bătătorit de
tălpile arse ale ființelor care, odată, l-au colindat. Când oamenii-mi spuneau
că cea mai grea luptă pe care o porți în viața asta este a ta cu tine însăți, nu-i
auzeam, nu-i credeam. Mi se părea că doar eu pot fi singurul meu aliat și că
niciodată n-am să ajung să nu-mi înțeleg anumite acțiuni, ca am să-mi descos
fir cu fir stările contradictorii și să-mi îmbrățișez sentimentele apărute de
nicăieri. Eram atât de stăpână pe mine atunci! Acum, m-am pierdut și caut cu
greu un motiv să mă regăsesc. Dar ce mai e de regăsit când mă simt ca o
ruină înfrumusețată doar de efectele timpului care a trecut pe lângă mine?!

Plouă. Plouă. Plouă.

Privesc cu sufletul la gură fiecare picătură a ei care se sparge de pământ. Se

unesc, rând pe rând, cu el. Îl sărută și îi șoptesc cele mai păcătoase cuvinte. Îl
incită. Îl caută. Îl vor cu tot ce sunt. Mor pentru a-i dărui lui un alt sens. Dar
acesta rămâne placid chinului prin care trec iubitele lui. Parcă totuși ar vrea să
urle la ele, să le poruncească să vină mai multe, să moară într-un număr mai
mare. Pentru el, asta e hrană. Pentru el, asta înseamnă iubire absolută.
Pentru el, asta înseamnă sacrificiu supreme, un soi de etapă care îl duce mai
aproape de perfecțiunea adamică.

Melodia celor de la Ashes Remain se aude în fundal și pe tonurile grave,

picăturile parcă se înmulțesc și se lovesc cu și mai multă ardoare de Adonisul
lor. Ochii îmi sunt ațintiți spre suprafața moale pe care acestea o lasă după ce
se sting. Îmi strâng ochii. Simt telefonul cum vibrează undeva în apropiere. Îmi
distrage atenția pentru câteva secunde, ca mai apoi să mă surprind în același
tablou pe care l-am creionat mai devreme: melancolică, pierdută. Observ că
micuța cutiuță nu se oprește și decid să îl apuc. Privesc ecranul plină de
curiozitate și dezamăgire căci mi-a interrupt călătoria în timp.
Simt cum stomacul îmi este prins de celalalte viscere cu toate cuvintele pe
care le-aș rosti. Formează o minge care e gata-gata să se elibereze de sub
jugul trupului care le ascunde și care nu mai poate ține pasul cu forul meu
interior. O căldură inumană îmi pătrunde în tot corpul și pentru o secundă mă
face să cred că mă aflu în Iad. Dar un Iad plăcut, suportabil. Și până la urmă,
cred că acolo voi ajunge. Tremur cu telefonul în mână și apăs pentru a
răspunde.

- Ava?

Vocea ei angelică umple toată camera și zâmbesc. Instant bătăile inimii intră
pe făgașul lor normal și trupul mi se calmează.

- Da!

-Trebuie să vorbim. Poți veni până jos?

Tonul ei este unul destul de grav și slab. Poate prea slab. Nu-mi miroase a
ceva bun. De obicei, Alexandra mai are puțin și se urcă pe tine prin
intermediul telefonului. Atâta fericire emană. Acum pare distrasă și îngrijorată.

-Ce zici dacă urci tu? Am niște ceai care cred ca e încă destul de călduț și îl
putem savura în liniște, propun eu.

-Uhm, prea bine. Vin imediat, aud răspunsul ei.

Și închide.

Expir. Zgomotos.

- Și mă întrebam dacă ești de acord cu asta, continuă ea.

- Nu știu sincer ce să îți spun. Știi doar ce părere am despre asta, oftez eu.
- Haide, Ava! Suntem în ultimul an de facultate! Nu e corect ca atunci când
ieșim de aici să nu ieșim și cu amintiri, mai plăcute decât cele cu noi în bănci,
semi-adormite, nu crezi? Plus că nu am fost împreună niciodată, deci e un
moment oportun să facem o schimbare în legătură cu asta.

Cedez. Dacă mă mai împotrivesc mult ei, o voi supăra și ăsta nu e un lucru de
făcut pe lista mea. Acum, că e singura persoană disponibilă să mă asculte și
singura persoană care mă mai iubește așa cum sunt, nu am de gând să o dau
la o parte prin acțiunile mele. În ultima vreme eu am fost cea rece, cea
posomorâtă și ea mi-a suportat toate mofturile.

- Prea bine, Ale! Mergem.

Țipă și se ridică imediat de pe canapeaua comodă pe care mi-a oferit-o

bunicul și despre care zicea că îmi va prinde bine atunci când voi învăța până
târziu și îmi va fi prea greu să îmi mut corpul în dormitor. Se apropie de mine
și mă strânge în brațe cu puterea unui urs. Are cele mai călduroase
îmbrățișări. În brațele ei mă simt mică și protejată de fiecare răutate a lumii.
Mă face să mă simt acasă, o emoție pe care greu o mai încerc în ultima
vreme.

- Esti cea mai tare Ava Green!

Mă uit la ea și nu-mi vine să cred. Categoric eu nu sunt cea tare de aici. Știu
doar să plâng și să mă țin departe de oameni. Ea e cea tare aici, cu
certitudine. O cunosc pe Alexandra de mai bine de cinci ani acum și mi-a
devenit ca o soră. Sora pe care nu am avut-o niciodată.

- Mi s-a mai spus, râd eu. Și de fapt mințeam, rareori primesc un compliment
și mai rar știu să răspund.

Se uită serioasă la mine ca mai apoi să îmi atribuie un zâmbet a la Alexandra

Droy.

-Acum că am stabilit asta, vreau să te mai întreb ceva.

Se așează înapoi și îmi prinde mâinile în ale ei.

- L-ai mai visat?

Mi se taie respirația și un nod mi se pune în gât. Ochii mi se umezesc și nu

pot face nimic altceva decât să o privesc. Abia îmi pot fura gândul de la el și
întrebarea ei mă dă peste cap. E un subiect atât de delicat, că nici atunci când
sunt numai eu cu mine nu mă simt în stare să îl abordez pentru că nu știu
cum și în ce fel mă va face să reacționez. E tulburătoare starea pe care mi-o
oferă gândul că a fost și niciodată nu va mai fi.

- N-nu. Sau da. Nu îmi pot aduce aminte cu certitudine dacă era el sau nu.
Dar l-am simțit mai prezent ca niciodată. Îmi e foarte greu să realizez, chiar și
acum, după atâta timp, că nu o să îi mai văd chipul la cafenea. De fiecare
dată mă apropii de ea, încercând în zadar să o mai ocolesc. Ochii îmi rămân
mereu fixați la ușa ei și sper că el o să o deschidă și-mi va face cu mâna, așa
cum o făcea cândva. Sau că atunci când voi ajunge în apartament va mirosi a
mâncare caldă, a tocănița pe care o pregătea el atât de des, doar știi. Și de
diminețile în care mă ținea în brațe și-mi cânta. Și de albastrul angelic al
ochilor săi, suspin eu. Îl simt atât de aici uneori... și nu e totuși suficient ca să-
mi dizolve dorul. E o stare ciudată, de exaltare și de nostalgie în același timp,
pe care nici măcar partea mea rațională nu o poate înțelege, nu contează
eforturile pe care le fac, de fiecare data.

Abia îmi țin lacrimile. Vreau sa nu mai plâng, însă mă copleșește total fiecare
amintire cu el. E atât de absent acum dar totuși atât de prezent. E parte din
mine și asta nu se va schimba niciodată, deși el nu mai e.

- Ava, știi foarte bine că Vladimir și-ar fi dorit să nu se întâmple așa. Și mai
presus de toate, sunt sigură că în momentul ăsta ți-ar fi șters fiecare lacrimă
în parte și te-ar fi pus să promiți că nu vei mai vărsa niciuna, mă dojenește ea.

- Problema este că el m-a învățat toate lucrurile posibile și imposibile. Mai

puțin unul.
Mă privește și încearcă să își dea singură seama. Ghicește și dă aprobator
din căpușor. Mă ia în brațe și în timp ce mă mângâie pe spate. Îmi e cald și
îmi e bine. Nu mă mai simt singură. Și ca și când starea mea nu era sufficient
de liniștită acum, începe să cânte. Cântecul nostru, al meu și a lui. Mă cufund
într-o liniște interioară pe care și ea o sesizează. Adorm...

Miroase a tocăniță și a ceai de mentă. Zâmbesc. Deschid alene ochii și mă uit

în stânga și în dreapta. Îmi simt capul greu, iar toracele și mai greu, ca de
plumb. Îmi e teribil de cald și abia îmi pot controla respirația. Nu, Doamne! Te
rog, nu din nou! Nu găsesc fir de aer pe care să-l pot asimila. Îmi simt mâinile
tremurânde și mă ridic în capul oaselor. Mâna îmi este pe piept și presez cu
putere. Dar nimic. Nu se poate. Credeam că am reușit să trec peste asta.
Credeam că nu se va mai întâmpla. Și el nu e aici. Nu e. Nu știu cum să mai
fac față singură la toată situația asta. La viața asta fără el. La fiecare sfat pe
care mi-l doresc și pe care el nu poate să mi-l ofere. La fiecare moment pe
care încă mai vreau să îl impart cu el și nu îl pot împărți decât cu gândurile
mele, în speranța că de acolo de unde e el mă va auzi și va fi mândru de
mine.

Ușa se deschide și în fața mea apare un bărbat. Mă cuprinde un sentiment de

liniște, amestecat cu un soi de frică. Respirația mea o ia la goană odată cu
fiecare pas pe care acesta începe să îl facă pentru a ajunge la mine. Ochii mi
se umezesc și-mi mușc agresiv limba. Abia mai pot să văd din cauza ceței pe
care lacrimile mi-o provoacă. Îi simt mâinile mari cum mi se mulează pe umeri
și pieptul puternic în spatele meu. Șoptește ceva, dar nu pot înțelege ce. Din
amalgamul de cuvinte am auzit încet "E în regulă, doar deschide gura!". Am
făcut imediat legătura cu tratamentul prescris de medic în urmă cu ceva timp
și am reacționat. Totul s-a întâmplat atât de rapid, încât nici nu mi-am dat
seama că lacrimile mi s-au oprit, dar că totuși cineva încă mă ține în brațe.

- Ai de gând să pleci și acum? Îl întreb, cu inima în dinți, pe străinul care mi-a

salvat viața.

- De fiecare dată voi fi nevoit să plec, dragă Ava!

Închid ochii. Când îi deschid, nu mai e nimeni lângă mine. L-am simțit cum s-a
desprins de mine și totuși nu am făcut nimic. Am stat așa, fără ca măcar să-l
văd, și am așteptat să plece.

Mă ridic încet și verific ușa. Huh! E închisă.Mă pun cu spatele la ea și mă las

încet jos. De ce mi se întâmplă mie toate astea? De ce am nevoie mereu de
cineva care să mă ajute? Cum a știu să intre exact când simțeam că mi se
prăbușește lumea la picioare și eu mă scurg încet,odată cu ea? Dacă ușa
era închisă, cum a reușit să intre? Dar dacă, după ce Ale a plecat, eu nu am
închis ușa?! Mai devreme vorbeam cu mine despre stările pe care nu le pot
pricepe și nici de efectele lor pe care uneori nu le pot controla și pasaje din
ceea ce se întâmplă chiar sub nasul meu pier în eter. Poate de aceea am și
uitat să închid ușa, poate că toate astea s-au întâmplat cu un motiv anume și
poate că el, de acolo de unde e acum, are grijă de mine. Așa cum mi-a promis
că o să facă, în fiecare zi pe pământ și după aceea.

- Îți spun sincer Ale, doar a intrat, mi-a dat tratamentul și a plecat.
- Eu nu înțeleg un lucru. Bine, de fapt mai multe, dar unul mai mult. De ce mama naibii nu te-ai
uitat să vezi cine a fost acel bărbat? Tu îți dai seama că putea fi oricine, și dacă că te-a salvat de
data asta, nu înseamnă că data viitoare va face la fel. Sau și mai rău: să nu fie el și să fie vreun
oarecare care să încerce doar să îți fure floricica?
 Ava pufnește într-un râs isteric. Cauza lui nu era neapărat gluma pe care o făcuse prietena ei ci
mai degrabă faptul că s-a purtat ca un copil inconștient, momit de prima punguță cu dulciuri pe
care un strain i-o întinde.
- Și ce ai vrea să îți spun acum? Că ai dreptate?! Știi și tu prea bine asta. Nu știu cum să mă
comport când sunt într-o situație cum a fost cea de mai devreme. Abia dacă știu să am grijă de
mine, mai cu seamă după toate episoadele prin care am trecut.
- Poate și sper din toată inima, să fie vreunul la cabana care să-ți tăbăcească fundul și să te facă să
înțelegi că tu ai rămas aici cu un motiv.

Disperarea Alexandrei atinge uneori punctul culminant din cauza comportamentului pueril de
care Ava dă dovadă. Îi place să își petreacă timpul cu ea, dar uneori simte că are grijă de propriul
copil, iar ea nu e sufficient de matură pentru o asemenea etapă. Temperamentul prietenei sale
s-a schimbat radical de la momentul critic peste care, se pare, nici acum nu a trecut. A încercat
să facă orice pentru ea, să o ducă peste tot, dar nu a reușit. Speră, totuși, că week-end-ul la
munte va veni cu multe surprize.

- Ai de gând să te muți la cabană? Suspină Ava.

- Și dacă îmi găsesc pe cineva și plec cu el în lume? Trebuie să fiu pregătită pentru orice situație,
nu crezi?