IOSIF CIORTUZ VICTOR DAN PĂCURAR

AMELIORAŢII SILVICE

EDITURA LUX LIBRIS

 CUPRINS

Prefaţă………………………………………………………………………………….……… ….3
Partea I. Noţiuni preliminare
Cap. 1. Definiţia, importanţa şi sarcinile Amelioraţiilor silvice………………………………. ….6
1.1. Definiţia Amelioraţiilor silvice ca disciplină ştiinţifică şi ca ramură de activitate
forestieră…………………………………………………………………………….. ….6
1.2. Importanţa şi sarcinile Amelioraţiilor silvice………………………………………… ….6
Cap. 2. Noţiuni de pedologie şi de climatologie de interes ameliorativ……………………….. ….8
2.1. Solul - sinteză a condiţiilor de mediu; fertilitate, degradare,
proces de degradare, teren degradat…………………………………………………. ….8
2.2. Clima - factor ecologic fundamental; fertilitate climatică,
secetă, teren secetos, an secetos……………………………………………………. ….10
Cap. 3. Noţiuni de hidrologie ameliorativă şi de hidraulică aplicată…………………………. ….13
3.1. Circulaţia apei în natură; circuit hidrologic; bilanţ hidrologic,
ecuaţii de bilanţ şi coeficienţi de bilanţ………………………………………………. ….13
3.2. Scurgerea pluvială şi factorii care o influenţează, determinarea coeficientului
de scurgere, a volumului,duratei şi debitului scurgerii pluviale………………………….15
3.3. Curenţii de apă şi caracteristicile hidraulice ale unei secţiuni de scurgere…………... ….17
3.4. Viteza şi debitul curenţilor turbulenţi de apă şi modul de determinare a acestora……….19
3.5. Forţele de presiune exercitate de apă………………………………………………… ….22
3.6. Pierderi de sarcină în albii, canale şi conducte………………………………………..….24
3.7. Pătrunderea, stocarea şi circulaţia apei în sol şi subsol………………………………. ….26
Partea a II-a. Ameliorarea terenurilor degradate
Cap. 1. Procesele de degradare a terenurilor de cultură şi geneza terenurilor degradate…….….29
1.1. Eroziunea pluvială şi consecinţele ei………………………………………………… ….29
1.1.1. Definiţia, formele şi mecanismul eroziunii pluviale…………………………… ….29
1.1.2. Dinamica eroziunii pluviale accelerate………………………………………… ….31
1.1.3. Desfăşurarea eroziunii pluviale în suprafaţă şi geneza
terenurilor erodate şi stâncoase…………………………………………………….. ….33
1.1.4. Desfăşurarea eroziunii pluviale în adâncime şi geneza făgaşelor torenţiale…… ….37
1.1.5. Factorii care condiţionează eroziunea pluvială………………………………….. ….41
1.1.5.1. Felul şi rolul factorilor condiţionali în desfăşurarea
eroziunii pluviale accelerate……………………………………………. ….41
1.1.5.2. Influenţa substratului litologic asupra eroziunii pluviale……………… ….42
1.1.5.3. Influenţa reliefului asupra eroziunii pluviale………………………… ….43
1.1.5.4. Influenţa climatului asupra eroziunii pluviale…………………………. ….46
1.1.5.5. Influenţa solului asupra eroziunii pluviale…………………………… ….47
1.1.5.6. Vegetaţia şi eroziunea pluvială…………………………………………….48
1.1.5.7. Factorul antropic şi eroziunea pluvială……………………………… ….52
1.1.6. Pagubele provocate de eroziunea pluvială şi amploarea procesului în ţara
noastră…………………………………………………………………………. ….54
1.2. Eroziunea eoliană şi consecinţele ei………………………………………………….. ….56
1.2.1. Definiţia, formele şi desfăşurarea eroziunii eoliene şi formele de teren
degradat pe care le generează……………………………………………………. ….56
1.2.2. Factorii care condiţionează eroziunea eoliană, pagubele pe care le produce
procesul şi amploarea acestuia în ţara noastră…………………………………... ….59
1.3. Procesul de alunecare a terenurilor şi consecinţele lui……………………………….. ….61
 1.3.1. Definiţia, formele şi desfăşurarea procesului de alunecare şi formele de teren
degradat pe care le generează…………………………………………………….. ….61
1.3.2. Factorii care condiţionează alunecarea terenurilor, pagubele pe care le
produce procesul şi amploarea acestuia….………………………………………..…. ….65
1.4. Procesul de sărăturare a terenurilor şi consecinţele lui………………………………. ….67
1.4.1. Definiţia, formele şi desfăşurarea procesului de sărăturare şi formele de teren
degradat pe care le generează………………………………………………………. ….67
1.4.2. Factorii care condiţionează sărăturarea, pagubele pe care le produce
procesul şi amploarea acestuia în ţara noastră……………………………………… ….71
1.5. Procesul de înmlăştinare a terenurilor şi consecinţele acestuia……………………….….72
1.5.1. Definiţia, formele şi desfăşurarea procesului de înmlăştinare şi formele de
teren degradat generate de acest proces…………………………………………. ….72
1.5.2. Factorii care condiţionează înmlăştinarea, pagubele pe care le produce
procesul şi amploarea acestuia în ţara noastră…………………………………... ….77
1.6. Procesele de degradare antropică şi consecinţele lor………………………………….….80
Cap. 2. Acţiunea de ameliorare silvică a terenurilor degradate şi principiile ameliorării…… ….82
Cap. 3. Cercetarea şi cartarea terenurilor degradate…………………………………………. ….84
3.1. Cercetarea generală a perimetrelor de ameliorare……………………………………. ….84
3.2. Cartarea terenurilor degradate din perimetrele de ameliorare………………………... ….85
3.2.1. Metoda de cartare a terenurilor degradate în raport cu natura
şi intensitatea degradării……………………………………………………………. ….86
3.2.2. Metoda de cartare a terenurilor degradate după unităţi şi tipuri staţionale……… ….89
3.2.3. Metoda de cartare staţională unitară a terenurilor degradate……………………. ….92
Cap. 4. Măsuri generale de ameliorare a terenurilor degradate - complexul ameliorativ
şi componentele acestuia……………………………………………………………….. ….98
Cap. 5. Împădurirea terenurilor degradate……………………………………………………. …100
5.1. Particularităţile şi felul lucrărilor de împădurire a terenurilor degradate şi rolul
culturilor forestiere care se creează………………………………………………….. …100
5.2. Specii, formule şi scheme de amestec pentru împădurirea terenurilor degradate…… …104
5.2.1. Specii forestiere de folosit la împădurirea terenurilor degradate……………… …104
5.2.2. Formule şi scheme de amestec folosite la împădurirea terenurilor degradate………111
5.3. Tehnica instalării culturilor forestiere pe terenurile degradate……………………….…114
5.4. Controlul, completarea şi întreţinerea culturilor forestiere
instalate pe terenurile degradate……………………………………………………... …116
Cap. 6. Înierbarea terenurilor degradate şi ameliorarea pajiştilor naturale………………….. …119
6.1. Rolul vegetaţiei ierbacee în acţiunea de ameliorare şi tehnica înierbării……………. …119
6.2. Ameliorarea pajiştilor naturale şi exploatarea raţională a acestora………………….. …121
Cap. 7. Pregătirea solurilor din terenurile degradate în vederea împăduririi………………… …125
Cap. 8. Ameliorarea solului în vederea împăduririi…………………………………………… …127
8.1. Fertilizarea solurilor…………………………………………………………………. …127
8.2. Amendarea solurilor…………………………………………………………………. …130
8.3. Spălarea solurilor……………………………………………………………………. …133
8.4. Imbunătăţirea texturii solurilor……………………………………………………….…133
Cap. 9. Amenajarea terenurilor degradate în vederea împăduririi……………………………. …135
9.1. Rolul şi felul lucrărilor de amenajare a terenurilor în acţiunea de ameliorare………. …135
9.2. Curăţirea şi nivelarea terenurilor degradate…………………………………………..…135
9.3. Consolidarea terenurilor degradate………………………………………………….. …136
9.3.1. Consolidarea versanţilor erodaţi………………………………………………….…136
9.3.2. Consolidarea râpilor şi taluzurilor diverse………………………………………. …141
9.3.3. Consolidarea patului de ravene………………………………………………….. …143
 9.4. Stabilizarea terenurilor degradate…………………………………………………….…145
9.4.1. Stabilizarea terenurilor fugitive………………………………………………….. …145
9.4.2. Stabilizarea nisipurilor mobile…………………………………………………... …147
9.5. Drenarea locală a terenurilor………………………………………………………… …148
Cap. 10. Desecarea terenurilor forestiere……………………………………………………... …149
10.1 Definiţia, formele, necesitatea desecării şi sistemul de desecare…………………… …149
10.2. Eliminarea apelor de băltire……………………………………………………… …152
10.2.1. Tehnica eliminării apelor de băltire şi problemele pe care le ridică…………….…152
10.2.2. Amplasarea şi racordarea canalelor……………………………………………..…153
10.2.3. Determinarea debitului de evacuare……………………………………………. …155
10.2.4. Dimensionarea canalelor……………………………………………………….. …156
10.2.5. Stabilirea lucrărilor şi instalaţiilor auxiliare şi execuţia
sistemelor de desecare………………………………………………………….. …160
10.3. Coborârea nivelului freatic sau drenarea terenurilor……………………………….. …162
10.3.1. Necesitatea şi tehnica drenajului……………………………………………….. …162
10.3.2. Amplasarea şi racordarea drenurilor…………………………………………… …165
10.3.3. Determinarea debitului de drenaj………………………………………………. …168
10.3.4. Dimensionarea drenurilor………………………………………………………. …170
10.3.5. Lucrări şi instalaţii anexe pe reţeaua de drenuri şi execuţia sistemelor de
drenaj…………………………………………………………………………… …173
Cap. 11. Protejarea culturilor forestiere instalate pe terenuri degradate……………………...…175
Cap. 12. Tehnologia ameliorării silvice a terenurilor degradate……………………………… …176
12.1. Definiţia şi conţinutul noţiunii de tehnologie de ameliorare a terenurilor
degradate……………………………………………………………………………. …176
12.2. Verigi tehnologice de ameliorare silvică a terenurilor degradate………………………177
12.2.1. Verigi tehnologice de amenajare a terenurilor degradate……………………….…177
12.2.2. Verigi tehnologice de prelucrare a solului din terenurile degradate…………….…177
12.2.3. Verigi tehnologice de ameliorare a solului din terenurile degradate………………178
12.2.4. Verigi tehnologice de instalare a culturilor forestiere pe terenurile degradate….…178
12.2.5. Verigi tehnologice de protejare a lucrărilor executate în perimetre……………. …179
Partea a III-a . Ameliorarea terenurilor cu deficit de apă
Cap. 1. Seceta şi consecinţele ei……………………………………………………………….. …180
1.1. Definiţia, formele şi desfăşurarea procesului de secetă şi geneza terenurilor cu
deficit de apă………………………………………………………………………… …180
1.2. Factorii care condiţionează seceta, consecinţele şi amploarea procesului………….. …181
Cap. 2. Cercetarea generală şi cartarea terenurilor cu deficit de apă şi măsurile generale
de ameliorare a acestor terenuri………………………………………………………. …183
2.1 Cercetarea generală şi cartarea terenurilor cu deficit de apă…………………………. …183
2.2. Măsuri generale de ameliorare a terenurilor cu deficit de apă……………… …184
Cap. 3. Împerdeluirea terenurilor cu deficit de apă…………………………………………… …186
3.1. Definiţia, clasificarea şi necesitatea perdelelor forestiere de protecţie climatică……..…186
3.2. Aşezarea perdelelor forestiere de protecţie…………………………………………... …189
3.3. Crearea perdelelor forestiere de protecţie……………………………………………. …191
3.3.1. Specii forestiere de folosit la crearea perdelelor forestiere de protecţie………….…192
3.3.2. Formule şi scheme de amestec pentru crearea perdelelor forestiere…………….. …193
3.3.3. Tehnica instalării perdelelor forestiere de protecţie…………………………… …195
Cap. 4. Irigarea culturilor forestiere…………………………………………………………... …197
4.1. Definiţia, formele şi necesitatea irigaţiei…………………………………………… …197
4.2. Sistemul de irigaţie…………………………………………………………………… …200
 4.3. Apa de irigaţie………………………………………………………………………... …203
4.4. Regimul de irigaţie…………………………………………………………………… …207
4.4.1. Definiţia şi componentele regimului de irigaţie…………………………………. …207
4.4.2. Norma de irigaţie………………………………………………………………… …207
4.4.3. Norma de udare………………………………………………………………….. …209
4.4.4. Momentul udării…………………………………………………………………. …211
4.4.5. Durata udărilor şi intervalul dintre udări………………………………………… …212
4.5. Tehnica irigării culturilor…………………………………………………………….. …214
4.5.1. Metodele de udare şi domeniul lor de utilizare…………………………………. …214
4.5.2. Udarea prin scurgere pe brazde…………………………………………………. …215
4.5.3. Udarea prin aspersiune………………………………………………………….. …217
4.5.3.1. Tehnica udării prin aspersiune………………………………………… …217
4.5.3.2. Problemele speciale ale irigării prin aspersiune……………………… …220
Bibliografie selectivă………………………………………………………………………………227

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
ARGHIRIADE, C. 1977, Rolul hidrologic al pădurii, Ed. Ceres, Bucureşti
BALY, R. J., STANESCU, P. , 1971, Alunecările de teren - Prevenire şi combatere,
Ed. Ceres Bucureşti
BĂCĂUANU, P. ş.a. 1974, Dicţionar geomorfologic, Ed.Stiinţifică Bucureşti.
BĂDESCU, GH., 1971, Ameliorarea terenurilor erodate, corectarea torenţilor şi
combaterea avalanşelor, Ed.Ceres, Bucureşti.
BĂLOIU, V., 1967, Comabaterea eroziunii solului şi regularizarea cursurilor de
apă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
BENNETT, H. H., 1955, Elements of soil conservation, McGraw-Hill Book Co., New
York.
BODROV, V. A., 1961, Lesnaia melioraţia, Izd. Selihoz. Liti Jurn i Plakatov,
Moskva.
BOERU, SP., 1961, Amelioraţii agricole, EAS, Bucureşti.
BOTZAN, M., 1966, Culturi irigate, Ediţia a II-a, EAS, Bucureşti.
CADENAS DE LLANOS, F. L., CRIADO, M. B., 1968, Aspectos cualitativos y
cuantitativos de la erozion hidrica y del transpote y deposito de materiales ,
Inst. Forest. de Investig. y Experiencias , Madrid.
CERKASOV, A. A., 1954, Amelioraţia şi alimentarea cu apă în agricultură, EAS,
Bucureşti (traducere din limba rusă).
CHIRIŢĂ, C. ş.a., 1977, Staţiuni forestiere, Ed.Academiei RSR, Bucureşti.
CIORTUZ, I., 1971, Cercetări privind geneza şi tipologia terenurilor degradate din
V.Prahovei (teza de doctorat), Institutul Politehnic Braşov.
CIORTUZ, I., 1981, Amelioraţii silvice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
CIORTUZ, I., 1991, Indrumar de aplicaţii practice la Amelioraţii silvice,
Universitatea Transilvania Braşov.
CIORTUZ, I., PACURAR, V., 1998, Curs de hidrologie şi hidrogeologie,
Universitatea Transilvania Braşov.
CLINCIU, I., LAZAR, M., 1992, Corectarea torenţilor, Universitatea Transilvania
Braşov.
COSTIN, E., 1956, Culturi forestiere de protecţie în terenurile degradate, In MIF 80,
cap.VII, Bucureşti.
DAMIAN, I., 1978, Impăduriri, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
DIACONU, C., 1988, Râurile de la inundaţii la secetă, ET, Bucureşti.
DINU, V., 1974, Pădurea, apa, mediul înconjurător, Ed. Ceres, Bucureşti.
DRAGOŞ, V., 1957, Deplasări de teren, Ed.St. Bucureşti.
DRĂGULIN, N.I., MECOTA, TR. AL., 1957, Culturi forestiere pentru ameliorarea
terenurilor degradate şi neproductive, EAS, Bucureşti.
GHEORGHIU, I. M., 1964, Imbunătăţiri funciare,Ed. Didactică şi Pedagogică
Bucureşti.
GIURGIU, V., 1978, Conservarea pădurilor, Ed. Ceres, Bucureşti.
HARALAMB, AT., 1956, Cultura speciilor forestiere, EASS, Bucureşti.
IONESCU-ŞIŞEŞTI, GH., STAICU, IR., 1958, Agrotehnica vol. II, EAS, Bucureşti.
KOHNKE H., BERTRAND, A., 1959, Soil conservation, Mc Graw- Hill Book Co.,
New York-Toronto-London.
KOSMENKO, A. S., 1956, Combaterea eroziunii solurilor, EAS, Bucureşti.
KOSTEAKOV, A. N., 1960, Osnovâ melioraţii, Şest.izd. Selihozghiz, Moskva.
LATEŞ, M., ZAHARESCU, E., 1977, Stabilizarea malurilor şi taluzurilor, Ed.
Ceres, Bucureşti.
LUPE, I., 1955, Culturi forestiere de protecţie, în MIF 80, cap.V, ET, Bucureşti.
LVOVICI, M. I., 1963, Celovek i vodâ, Gos. Izd. Gheograf. Lit., Moskva.
MARCU, M., 1983, Meteorologie şi climatologie forestieră, Ed. Ceres, Bucureşti.
MĂIANU, AL., 1964, Salinizarea secundară a solului, Ed. Acad. R.S. România,
Bucureşti.
MÂNDRU, R., IOANIŢOAIA, H., 1962, Hidrologie ameliorativă, EAS, Bucureşti.
MEASHICOV, M., 1975, Imbunătăţiri funciare,EDP, Bucureşti.
MOŢOC, M., 1963, Eroziunea solului pe terenurile agricole şi combaterea ei, EAS,
Bucureşti.
MUNTEANU, S.A., 1956, Lucrări hidrotehnice de corectare a torenţilor, în MIF 83,
cap. XI, ET, Bucureşti.
MUNTEANU, S.A., ş.a., Amenajarea bazinelor hidrografice torenţiale prin lucrări
silvice şi hidrotehnice - vol. I. Ed. Academiei Române, Bucureşti.
NEGULESCU, E., CIUMAC, GH., 1959, Silvicultura, EAS, Bucureşti.
NEGULESCU, E. ş.a.,1973, Silvicultura, Vol.I, Ed. Ceres, Bucureşti.
OBREJANU, GR., MĂIANU, ST., 1966, Pedologie ameliorativă, EAS, Bucureşti.
PACURAR, V.D., 2001, Cercetări privind scurgerea şi eroziunea în bazine
hidrografice montane prin modelare matematică şi simulare (teza de
doctorat),Universitatea Transilvania Braşov.
PISARIKOV, H. A., TIMOFEEV, A.F., 1964, Ghidrotehniceskie melioratii lesnâh
zemeli, Izd. VZLTI, Leningrad.
PLEŞA, I., ş.a., 1980, Imbunătăţiri funciare, EDP, Bucureşti.
POLEAKOV, B. V., 1951, Calcule hidrologice la proiectarea instalaţiilor pe râuri
mici, E.T, Bucureşti (traducere din l.rusă).
POP, E., 1960, Mlaştinile de turbă din R.P.R., Ed. Academiei R.P. România ,
Bucureşti.
POPSA, GR., ş.a., 1960, Geomorfologia generală, EDP, Bucureşti.
POUQUET, J.,1961, L'Erozion des sols, PUF, Paris.
PUIU, ST., ş.a., 1983, Pedologie, EDP, Bucureşti.
RAHMANOV, V.V., 1962, Vodoohranaia roli lesov, Goslesbumizdat, Moskva.
RĂDULESCU, N. AL., ş.a., 1968, Geografia agriculturii României, Ed. St.,
Bucureşti.
RIEDL, OT., 1965, Lesnico-tehnicke meliorace, Statui pedag-nakladatelstvi, Praha.
ROŞCA, D., 1958, Hidrologie agricolă, EAS, Bucureşti.
SĂULESCU, N.A., SĂULESCU, N.N. , 1967, Câmpul de experienţă, Ediţia a II-a,
EAS, Bucureşti.
SOBOLEV, S.S., 1961, Zaşcita pociv ot erozii, Izd selihoz. hit. jurn i plakatov,
Moskva.
SPÂRCHEZ, Z., 1962, Impădurirea terenurilor nisipoase din nord-vestul ţării, EAS,
Bucureşti.
STĂNESCU, P., ş.a., 1967, Memorator pentru combaterea eroziunii solului, EAS,
Bucureşti.
STĂNESCU, V., 1979, Dendrologie, EDP, Bucureşti.
SUS, N. I., 1956, Agrolesomelioratia, Selihozgiz, Moskva.
SUSMEL, L., 1968, Sul'azzione regimante ed antieroziva della foresta, Acad. Naz.
dei Lincei, Roma.
ŞTEFAN, V., ş.a, 1981, Imbunătăţiri funciare, EDP, Bucureşti.
TÂRZIU, D., 1997, Pedologie şi staţiuni forestiere, Ed.Ceres, Bucureşti.
TÂRZIU, D., SPÂRCHEZ, GH., 1997, Elemente de geologie şi geomorfologie, Ed.
Lux Libris, Braşov.
TRACI, C., ş.a., 1962, Impădurirea terenurilor degradate din Munţii Apuseni,EAS,
Bucureşti.
TRACI, C., COSTIN, E. şi colab., 1965, Culturi forestiere de protecţie pe terenurile
degradate din R.S.România, Inst.de Cercetări Forestiere - CDTEF, Bucureşti.
TRACI, C., COSTIN, E., 1966, Terenurile degradate şi valorificarea lor pe cale
forestieră,EAS, Bucureşti.
TRACI, C., 1985, Impădurirea terenurilor degradate, Editura Ceres, Bucureşti.
TUFESCU, V., 1966, Modelarea naturală a reliefului şi eroziunea accelerată,
Editura Academiei R.S. România.
ZACHAR, D., 1970, Erozia pody, Vad. SAV, Bratislava.
x x x 1960, Recueil d'études géographiques, Ed. De l'Académie RPR,
Bucharest.
x x x 1977, Indrumări tehnice în Silvicultură. Compoziţii, scheme şi tehnologii de
împădurire, MEFMC - Dep. Silviculturii, Bucureşti.
x x x 1977, Indrumări tehnice privind fertilizarea şi irigarea culturilor silvice şi
arboretelor, MEFMC - Dep. Silviculturii, Bucureşti.
x x x 1980, Sistemul român de clasificare a solurilor, ICPA, Bucureşti.
x x x 1983, Geografia României I, Geografia fizică, Ed. Academiei
R.S.România.
 PREFAŢĂ

În ţara noastră există o suprafaţă apreciabilă de terenuri degradate generate de

procese de degradare cu caracter natural (eroziune, alunecări etc.) şi antropic
(excavare, poluare ş.a.). Terenurile în cauză şi-au pierdut parţial sau total capacitatea
productivă şi, ca urmare, ele dau producţii vegetale slabe sau nu dau nici un fel de
recolte, reclamând măsuri speciale de ameliorare pentru refacerea potenţialului lor
productiv.
Pe lângă suprafaţa terenurilor afectate de degradare, la care ne-am referit mai
sus, în spaţiul nostru geografic există şi o mare suprafaţă de terenuri cu deficit de apă,
afectate periodic sau permanent de secetă, pe care producţia vegetală are un caracter
incert, fiind dependentă strict de mersul vremii. Ca şi terenurile degradate, terenurile
secetoase caracterizate prin deficit periodic sau permanent de apă reclamă măsuri de
ameliorare menite să asigure stabilitatea recoltelor vegetale.
Evident, atât ameliorarea terenurilor degradate, cât şi ameliorarea terenurilor
secetoase interesează cu precădere agricultura şi silvicultura ca ramuri ale producţiei
vegetale, terenurile respective constituind obiect de preocupare pentru lucrătorii şi
specialiştii care activează în sectoarele Amelioraţiilor agricole şi Amelioraţiilor
silvice.
Problemele referitoare la ameliorarea terenurilor degradate şi cu deficit de apă
au intrat în atenţia şi preocupările silvicultorilor în cea de-a doua jumătate a secolului
trecut, începuturile acţiunii de ameliorare silvică a terenurilor de cultură fiind legate
de stabilizarea prin împădurire a nisipurilor mobile din sudul Olteniei şi de
împădurirea unor terenuri sterpe din stepa Ialomiţei şi Brăilei. În continuare, pe durata
unui secol şi jumătate, activitatea de ameliorare desfăşurată de silvicultori s-a
diversificat şi amplificat şi a cunoscut perioade succesive de intensificare şi de
încetinire, iar Amelioraţiile silvice s-au conturat treptat ca disciplină ştiinţifică şi ca
ramură de activitate forestieră.
După Revoluţia din Decembrie 1989, activitatea de ameliorare a terenurilor
degradate şi cu deficit de apă a intrat într-o perioadă de stagnare, ca urmare a
frământărilor economico-sociale legate de tranziţia de la socialism la capitalism, în
special a retrocedării către foştii proprietari a pământului şi pădurilor. Mai mult decât
atât, în condiţiile unei atmosfere confuze şi a lipsei unor legi şi reglementări clare şi
ferme, o parte din noii proprietari au procedat la distrugerea unor culturi forestiere
realizate într-o serie de perimetre de ameliorare, au brăcuit numeroase arborete şi au
tăiat ras o mare suprafaţă păduroasă, atât în regiunea de câmpie, cât şi mai ales în
regiunile de deal şi de munte. Rezultatul a fost cât se poate de firesc şi de dezastruos:
reactivarea, intensificarea şi amplificarea eroziunii eoliene şi pluviale şi a alunecărilor
de teren, sporirea inundaţiilor cu caracter catastrofal, intensificarea secetei ş.a.
În prezent, la începutul mileniului III, în ţara noastră problema ameliorării
terenurilor degradate şi cu deficit de apă a reintrat în actualitate şi ea va cunoaşte un
mers ascendent pe măsura aşezării lucrurilor pe făgaşul lor normal. O mărturie în
acest sens este Hotărârea de Guvern nr. 81/1998, privind unele măsuri pentru
ameliorarea prin împădurire a terenurilor degradate, care marchează începutul unei
noi perioade în acţiunea de ameliorare.
Lucrarea de faţă, intitulată Amelioraţii silvice, reprezintă cursul universitar cu
acelaşi nume, care se predă studenţilor de la Facultatea de Silvicultură şi Exploatări
Forestiere- secţia Silvicultură şi apreciem că aceasta poate fi un îndrumar util în
activitatea de ameliorare, care urmează să fie desfăşurată în următoarea perioadă de
către sectorul forestier. Elaboratul s-a realizat în conformitate cu programa analitică în
vigoare şi cuprinde trei părţi intitulate după cum urmează:
- partea întâi - Noţiuni preliminare;
- partea a doua - Ameliorarea terenurilor degradate;
- partea a treia - Ameliorarea terenurilor cu deficit de apă.
În prima parte a lucrării se arată obiectul, importanţa şi sarcinile Amelioraţiilor
silvice, iar apoi se prezintă o serie de noţiuni fundamentale de ordin pedologic,
meteorologic, hidrologic şi hidraulic, menite să înlesnească înţelegerea aspectelor şi
modul de rezolvare a unor probleme expuse în următoarele două părţi. În partea a
doua, se prezintă procesele de degradare a terenurilor de cultură şi geneza terenurilor
degradate, se formulează principiile ameliorării, se arată modul în care se
fundamentează acţiunea de ameliorare, se fac precizări legate de necesitatea şi
conţinutul complexului ameliorativ, se dau detalii referitoare la lucrările
fitoameliorative şi la lucrările de pregătire şi ameliorare a solului, de amenajare a
terenurilor vizate la împădurire, de desecare a terenurilor şi de protejare a lucrărilor de
ameliorare executate în perimetrele de ameliorare, iar în final se tratează aspectele
generale şi de detaliu privind tehnologia de ameliorare silvică a terenurilor. În sfârşit,
în partea a treia se prezintă procesul de secetă şi consecinţele acestui proces, se arată
modul în care sunt cercetate terenurile cu deficit de apă şi măsurile generale de
ameliorare a acestora, iar apoi se dau indicaţii amănunţite în legătură cu împerdeluirea
câmpurilor secetoase şi cu irigarea culturilor forestiere.
Elaboratul este rodul colaborării permanente dintre autori şi el valorifică
experienţa în domeniu acumulată de-a lungul timpului, constituind, credem noi, un
pas înainte faţă de manualul apărut la EDP în 1981.
Desigur, lucrarea Amelioraţii silvice la care ne-am referit este în primul rând o
lucrare didactică şi, ca urmare, ea se adresează mai ales studenţilor silvicultori,
precum şi studenţilor de la Colegiul universitar care au în preocupări probleme de
protecţie a mediului. În acelaşi timp, apreciem că lucrarea în cauză poate fi utilă şi
specialiştilor amelioratori din silvicultură şi din agricultură interesaţi de starea şi de
îmbunătăţirea fondului funciar.
Adresăm caldele noastre mulţumiri colegilor din cadrul facultăţii, în special
celor din Catedra de silvicultură, care pe parcurs şi în etapa de definitivare a lucrării
au făcut observaţii şi aprecieri asupra conţinutului lucrării şi asupra unor aspecte
abordate. Am fost şi rămânem şi în continuare receptivi la toate observaţiile pertinente
făcute cu competenţă şi bună credinţă.

Braşov, iulie 2003 Autorii

 PARTEA I. NOTIUNI PRELIMINARE
Cap. 1. Definiţia, importanţa şi sarcinile Amelioraţiilor silvice

1.1. Definiţia Amelioraţiilor silvice ca disciplină ştiinţifică şi ca ramură de

activitate forestieră

Termenul "amelioraţii" provine din cuvântul franţuzesc "amélioration", care

înseamnă îmbunătăţire sau ameliorare. În cazul de faţă, îmbunătăţirea are ca obiect o
categorie specială de terenuri şi anume terenurile afectate de procese de degradare a
solului sau de secetă şi caracterizate, ca urmare, printr-o capacitate productivă nulă,
redusă sau incertă.
Ştiinţa care se ocupă cu îmbunătăţirea radicală şi durabilă a terenurilor de
cultură vegetală poartă denumirea de Amelioraţii sau Îmbunătăţiri funciare. Această
ştiinţă studiază procesele de degradare şi de secetă, care afectează capacitatea
productivă a terenurilor şi stabileşte modalităţile de combatere a acestor procese şi de
ameliorare a terenurilor degradate şi secetoase în vederea valorificării lor cât mai
raţionale.
Evident, problemele de îmbunătăţiri funciare preocupă în primul rând
agricultura şi silvicultura ca ramuri de bază ale producţiei vegetale. În legătură cu
aceasta şi Amelioraţiile se împart în Amelioraţii agricole şi Amelioraţii silvice. Prin
urmare, Amelioraţiile silvice sunt o subdiviziune a îmbunătăţirilor funciare şi
constituie pe de o parte disciplină ştiinţifică de învăţământ, iar pe de altă parte -
ramură de activitate forestieră.
Ca disciplină ştiinţifică, Amelioraţiile silvice studiază procesele de degradare
şi de secetă şi consecinţele lor şi stabilesc modul de combatere a acestora prin
mijloace de tehnică silvică, în scopul ameliorării şi valorificării cât mai raţionale a
terenurilor degradate şi cu deficit de apă. Ca ramură de activitate forestieră,
Amelioraţiile silvice reprezintă silvotehnica terenurilor degradate şi cu deficit de apă
şi se ocupă cu măsurile şi lucrările silvotehnice de recuperare sau folosire mai
eficientă a terenurilor neproductive, slab productive sau periodic neproductive.

1.2. Importanţa şi sarcinile Amelioraţiilor silvice

Preocupările legate de ameliorarea terenurilor au apărut în activitatea de

cultură a plantelor, odată cu nevoia recuperării pentru producţia vegetală a unor
terenuri neproductive sau slab productive. Evident, la început activitatea de
ameliorare a avut un caracter empiric, era restrânsă şi se limita strict la sectorul
agricol. Treptat însă, pe măsura acumulării de material faptic şi de experienţă,
activitatea de ameliorare s-a raţionalizat, s-a amplificat şi diversificat şi s-a extins şi în
sectorul forestier, Amelioraţiile silvice devenind un domeniu de mare interes teoretic
şi practic.
Importanţa Amelioraţiilor silvice decurge din importanţa problemelor pe care
le abordează. Eroziunea pluvială, alunecările de teren, înmlăştinarea, seceta şi alte
procese, care afectează capacitatea productivă a terenurilor de cultură, au consecinţe
economico-sociale dintre cele mai grave, cu adânci implicaţii asupra activităţii
umane, combaterea acestor procese şi reducerea până la anulare a consecinţelor lor
negative justifică pe deplin necesitatea lucrărilor de ameliorare silvică a terenurilor
degradate şi secetoase şi scot în evidenţă importanţa Amelioraţiilor silvice ca
disciplină ştiinţifică şi ramură de activitate forestieră.
Între sarcinile actuale şi de perspectivă imediată din domeniul Amelioraţiilor
silvice se înscriu următoarele:
- definitivarea acţiunii de ameliorare în perimetrele incomplet ameliorate;
- împădurirea tuturor terenurilor degradate existente în fondul forestier;
- ameliorarea şi valorificarea prin culturi forestiere a terenurilor intens
degradate din fondul agricol; care nu pot fi valorificate altfel;
- recuperarea prin culturi forestiere a unor terenuri degradate antropic prin
excavare, haldare ş.a.;
- realizarea unor reţele de perdele forestiere de protecţie pe câmpiile uscate
bântuite de secetă şi de vânt;
- extinderea irigaţiei în pepiniere, răchitării, culturi intensive şi culturi
speciale.
Lucrările de ameliorare silvică care se vor executa, urmează să se adauge
lucrărilor de mare amploare realizate de silvicultori în bazinele râurilor Bistriţa,
Chineja, Putna, Buzău, Prahova, Argeş, Sadu, Lotru, Jiu, Ampoi şi Arieş, în nordul
Dobrogei şi în alte locuri, precum şi grandioaselor lucrări de îndiguire, de desecare, de
irigare şi de ameliorare a unor terenuri sărăturate etc. realizate de specialiştii agronomi
pe întreg cuprinsul ţării.
 Cap. 2. Noţiuni de pedologie şi de climatologie de interes ameliorativ

2.1. Solul - sinteză a condiţiilor de mediu; fertilitate, degradare, proces de

degradare, teren degradat

În producţia vegetală în câmp deschis, solul ocupă un loc de prim ordin,

reprezentând un important mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură. Ca factor
de mediu, acesta pune la dispoziţia plantelor spaţiu pentru ancorarea rădăcinilor,
hrană, apă, aer, căldură ş.a, influenţând direct cele patru procese care determină viaţa
plantelor şi anume absorbţia, asimilaţia, respiraţia şi transpiraţia. Împreună cu
condiţiile de relief şi de climă, condiţiile de sol definesc ceea ce denumim, în mod
obişnuit, habitatul, ecotopul, biotopul sau staţiunea diverselor comunităţi de plante. În
timp ce relieful constituie scheletul staţiunii, care influenţează numai în mod indirect
vegetaţia, solul şi clima reprezintă componente ecologice cu influenţă directă asupra
plantelor.
Solul este prima componentă ecologică a unei staţiuni şi el influenţează în
mod direct creşterea şi dezvoltarea plantelor de cultură. Acesta apare la interferenţa
dintre litosferă, atmosferă şi biosferă şi el sintetizează şi reflectă întregul ansamblu al
condiţiilor de mediu, putând fi considerat nu numai un produs al mediului geografic ci
şi o oglindă a acestuia.
Localizat la partea superioară a litosferei, solul este un corp organo-mineral,
care se naşte pe seama materialului litologic subiacent, în urma unor procese
complexe de natură fizică, chimică şi biologică în rândul cărora se înscriu
dezagregarea, alterarea, eluvierea, iluvierea şi bioacumularea sau acumularea
humusului. Momentul în care materialul litologic dezagregat şi alterat poate reţine în
mod durabil apa şi conţine substanţe nutritive minerale şi organice, suficiente pentru
instalarea plantelor superioare, marchează un salt calitativ de trecere lentă de la roca
sterilă la solul fertil. Ca urmare, solul se deosebeşte în mod radical de roca din care s-
a format prin ceea ce denumim fertilitate sau rodnicie; roca este inertă şi sterilă, iar
solul este fertil.
Fertilitatea este capacitatea productivă a solului, adică aptitudinea acestuia de
a întreţine o vegetaţie utilă, capabilă să dea recolte, asigurându-i simultan şi
neîntrerupt apa şi hrana. În acelaşi timp, fertilitatea reprezintă calitatea solului, adică
sinteza tuturor proprietăţilor sale fizice, chimice şi biologice.
 Sporirea fertilităţii solurilor constituie o preocupare de bază în agricultură şi
silvicultură şi în această direcţie ştiinţa şi practica agro-silvică au obţinut succese
remarcabile. Astfel, printr-o prelucrare corespunzătoare, prin fertilizare minerală
şi/sau organică, prin amendare, prin irigare şi prin alte lucrări adecvate capacitatea
productivă a fost ridicată la cote deosebit de înalte, obţinându-se producţii vegetale pe
măsură. În acelaşi timp însă, trebuie remarcat faptul că, intervenţia omului în natură a
avut şi o serie de consecinţe negative asupra covorului de soluri. Prin defrişarea
sistematică a pădurilor, prin desţelenirea pajiştilor, prin exploatarea haotică a unor
resurse, printr-o agrotehnică necorespunzătoare, prin păşunat abuziv sau neraţional şi
prin alte acţiuni antropice s-a ajuns la degradarea solului, adică la diminuarea sau
anularea fertilităţii acestuia, pe mari întinderi de teren.
În sens larg, degradarea reprezinta modificarea calităţii unui lucru, astfel încât
lucrul respectiv ajunge inferior din acest punct de vedere. În cazul de faţă, "lucrul"
este solul, iar "calitatea" este fertilitatea. Procesele care diminuează până la anulare
fertilitatea solurilor se numesc procese de degradare, iar terenurile afectate de aceste
procese poartă denumirea de terenuri degradate, legătura dintre procesele de
degradare şi terenurile generate fiind o legătură cauzală de la cauză la efect.
Din cele de mai sus rezultă că, terenurile degradate sunt terenuri care au fost
cândva productive, dar care în urma degradării au devenit parţial sau total
neproductive. De asemenea, rezultă că, degradarea este o noţiune generică în care sunt
incluse mai multe procese de degradare, legătura dintre degradare şi procesele
constitutive fiind o legătură de la general la particular.
Procesele de degradare sunt numeroase şi diferite între ele dar ele pot fi
grupate în raport cu diverse criterii luate în considerare. Astfel, în raport cu
activitatea umană, se pot distinge două mari categorii de procese şi anume:
- procese de degradare cu caracter natural, în desfăşurarea cărora omul joacă
rol de factor condiţional;
- procese de degradare cu caracter antropic, în desfăşurarea cărora omul
reprezintă factor cauzal.
În prima grupă intră eroziunea pluvială, eroziunea eoliană, alunecările şi surpările de
teren, sărăturarea şi înmlăştinarea, iar în cea de-a doua grupă se includ excavarea,
deranjarea repetată a terenurilor, haldarea şi poluarea.
În raport cu modificările suferite de sol, procesele de degradare se grupează în
următoarele patru categorii:
 - procese care înlătură solul şi/sau îl acoperă cu materiale nefertile;
- procese care desfigurează versanţii şi afectează stabilitatea terenurilor;
- procese care bătătoresc şi răvăşesc terenurile de cultură;
- procese care care alterează "in situ" proprietăţile fizice, chimice şi
microbiologice ale solurilor.
În prima grupă intră eroziunea pluvială, eroziunea eoliană, surparea, excavarea şi
haldarea, în cea de-a doua grupă intră alunecările, în grupa a treia intră deranjarea
repetată a terenurilor, iar în grupa a patra - sărăturarea, înmlăştinarea şi poluarea
terenurilor.
În urma proceselor de degradare menţionate iau naştere numeroasele forme de
teren degradat, fiecare cu un anumit specific ecologic şi un anumit potenţial
productiv, în funcţie de natura şi intensitatea degradării şi de condiţiile de desfăşurare
a acesteia. Formele respective pot fi grupate în următoarele zece categorii de terenuri
degradate:
1. terenuri erodate generate de eroziunea pluvială în suprafaţă;
2. terenuri stâncoase determinate tot de eroziunea în suprafaţă, în condiţiile
apariţiei la suprafaţă a unor aflorimente de roci într-o proporţie de 25 - 95%;
3. râpi şi taluzuri naturale produse în urma eroziunii în adâncime şi a
proceselor de alunecare şi surpare;
4.depozite naturale de materiale produse de eroziunea în adâncime (depozite
torenţiale) şi de surpare (depozite de grohotiş);
5. terenuri fugitive, alunecătoare şi curgătoare, produse de alunecările de teren;
6. terenuri nisipoase cu dune şi interdune de nisip produse prin acţiunea
vântului;
7. terenuri sărăturate, cu soluri halomorfe şi semihalomorfe, generate de
salinizare, alcalizare şi solodizare;
8. terenuri mlăştinoase cu exces pluvial sau freatic de apă şi soluri minerale
hidromorfe sau semihidromorfe;
9. terenuri turboase cu soluri organice turbice şi turboase (histosoluri);
10. terenuri degradate antropic prin excavare, deranjare, haldare şi poluare.
Categoriile de terenuri degradate menţionate mai sus reprezintă terenuri slab
productive sau neproductive, care dau producţii slabe sau nu dau deloc producţie şi
din acest motiv degradarea este considerată o adevărată calamitate cu profunde
implicaţii economico-sociale. Ca urmare, stăvilirea proceselor de degradare,
ameliorarea terenurilor şi reintroducerea lor în circuitul economic constituie
imperative de mare importanţă.

2.2. Clima - factor ecologic fundamental; fertilitate climatică, secetă,

teren secetos, an secetos

Clima constituie cea de-a doua componentă ecologică a staţiunilor. Considerat

factor ecologic fundamental, climatul determină în mod decisiv arealul speciilor şi
deci posibilitatea luării în cultură a acestora şi influenţează în mod direct creşterea şi
dezvoltarea plantelor.
Aşa cum se ştie, clima reprezintă regimul fluctuant al vremii, respectiv al
proceselor şi fenomenelor meteorologice, care au loc în atmosfera unui teritoriu,
regim determinat de radiaţia solară, de circulaţia maselor mari de aer şi de condiţiile
geografice ale regiunii respective. Elementele caracteristice ale climei sunt
temperatura, nebulozitatea, precipitaţiile şi vântul, în funcţie de valorile medii (şi
extreme) ale acestora deosebindu-se o multitudine de climate mai mult sau mai puţin
favorabile culturii plantelor.
Ca şi solul, clima are o anumită capacitate productivă, denumită prin analogie
fertilitate climatică. Aceasta reprezintă aptitudinea climatului de a asigura plantelor
lumina şi căldura de care au nevoie şi de a aproviziona mediul fizic cu apa necesară.
Cultivând aceleaşi plante în aceleaşi condiţii de sol, dar în climate diferite, acestea se
vor dezvolta diferit punând în evidenţă fertilitatea climatică a terenurilor respective.
Principalele elemente climatice care influenţează cu precădere fertilitatea
climatică sunt temperatura şi precipitaţiile. De regulă, cu cât este mai cald şi mai
umed cu atât plantele se vor dezvolta mai viguros. În funcţie de aceste două elemente,
climatele se împart în climate umede şi climate uscate, departajarea făcându-se după
valoarea unor indicatori calculaţi (limita de uscăciune, indicii de ariditate etc.)
Climatele umede, cu excepţia extremelor latitudinale şi altitudinale, sunt
favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor. Dimpotrivă, climatele uscate nu sunt, de
regulă, favorabile culturii plantelor, datorită deficitului de apă (uscăciunii) provocat
de secetă.
De-a lungul timpului, omul în calitate de cultivator al pământului a obţinut o
serie de succese pe linia utilizării şi ameliorării condiţiilor climatice. Astfel el a creat
soiuri de plante care au putut fi extinse în afara arealului obişnuit de cultură şi a
realizat mijloace locale de luptă împotriva intemperiilor climatice, inclusiv împotriva
uscăciunii din sol şi din atmosferă (spaţii adăpostite, perdele de protecţie, irigaţii ş.a.).
În acelaşi timp însă, prin defrişarea pădurilor, prin desţelinirea pajiştilor şi prin alte
acţiuni, succedate de dereglarea regimului hidrologic şi de declanşarea proceselor de
eroziune, omul a contribuit la stepizarea sau aridizarea unor teritorii, ca urmare a
extinderii şi intensificării proceselor de secetă caracteristice climatelor uscate.
Seceta este procesul meteorologic care pe de o parte împiedică formarea
precipitaţiilor atmosferice, iar pe de altă parte conduce la pierderea rezervelor de apă
din sol şi din atmosferă. Procesul defineşte o anumită stare a timpului denumită vreme
secetoasă şi el determină deficitul de apă din mediul fizic al plantelor. Terenurile cu
deficit permanent sau periodic de apă în sol şi/sau în atmosferă poartă denumirea de
terenuri secetoase şi ele nu sunt favorabile culturii plantelor, recoltele vegetale date
de aceste terenuri fiind, de regulă, reduse şi nesigure.
După cum se ştie, mediul fizic în care cresc şi se dezvoltă plantele, şi mai ales
solul, constituie un imens rezervor în care se acumulează apa necesară plantelor
respective. Dar această apă se pierde treptat şi, ca urmare, pentru ca plantele să nu
sufere, ar trebui ca precipitaţiile şă se repete la cel mult câteva zile. Un număr de cel
puţin 10 zile în sezonul cald (aprilie - septembrie) şi de cel puţin 14 zile în sezonul
rece (octombrie - martie) în care nu cad precipitaţii utile de minimum 5 mm poartă
denumirea în climatul nostru temperat de perioadă de secetă.
Dacă perioadele de secetă sunt lungi sau dacă ele se repetă în decursul unui an,
atunci anul respectiv este un an secetos.
Anii secetoşi pot fi slab, moderat, puternic sau foarte puternic secetoşi, după
cum deficitul de precipitaţii, faţă de media multianuală (normală) este de 5-10%, 10-
15%, 15-25% sau depăşeşte 25%. În aceşti ani, în special în cei puternic şi foarte
puternic secetoşi producţia vegetală este slabă sau complet compromisă, motiv pentru
care seceta este considerată ca şi degradarea solurilor o mare calamitate naturală.
 Cap. 3. Noţiuni de hidrologie ameliorativă şi de hidraulică aplicată

3.1. Circulaţia apei în natură - circuit hidrologic, bilanţ hidrologic,

ecuaţii de bilanţ
şi coeficient de bilanţ

Datorită radiaţiei solare şi gravitaţiei terestre, în natură are loc un permanent

proces de circulaţie a apei, aflată într-una sau într-alta din formele sale de agregare.
Acest proces de continuă şi neîntreruptă circulaţie a apei poartă denumirea de circuit
hidrologic şi el cuprinde o succesiune de fenomene constitutive (verigi) şi anume
evapotranspiraţia apei, circulaţia vaporilor, condensarea vaporilor, precipitarea,
retenţia, scurgerea, infiltraţia apei în sol, iar apoi din nou evapotranspiraţia ş.a.m.d.
(fig.1).

Fig.1. Schema circuitului hidrologic

1.Precipitaţii 2.Retenţie 3.Infiltraţie 4.Scurgere superficială
5.Scurgere subterană 6.Evaporaţie 7 Evapotranspiraţie

Ca urmare a circuitului hidrologic, terenurile adică porţiunile de uscat primesc

apă şi pierd apă. Calculul care exprimă raportul între veniturile şi pierderile de apă ale
unui teren se numeşte bilanţ hidrologic. Desigur, acest bilanţ se referă de fiecare dată
la un anumit teritoriu şi la o anume perioadă de timp şi el poate fi echilibrat sau
dezechilibrat, în funcţie de mărimea veniturilor sau pierderilor de apă.
Principalele elemente care se au în vedere la stabilirea bilanţului hidrologic
anual al unui teritoriu sunt precipitaţiile căzute (P0) ca venituri şi, respectiv,
evapotranspiraţia (E0) şi scurgerea totală (S0), compusă din scurgerea superficială (S)
şi din scurgerea subterană (S1), ca pierderi de apă. Cu ajutorul acestor elemente,
notate simbolic în modul arătat, se poate scrie următoarea ecuaţie generală de bilanţ:
P0 = S0 + E 0 + F = S + S1 + E0 + F
unde, F este factorul de bilanţ, care arată dacă bilanţul este echilibrat (F=0) sau
dezechilibrat, teritoriul în cauză caracterizându-se prin exces de apă (F>0) sau prin
deficit de apă (F<0).
Ecuaţia concretă de bilanţ anual pentru teritoriul ţării noastre luat în ansamblu
este următoarea:
660 = 150 + 510 + 0 = 100 + 50 + 510 + 0 (mm)
Evident, ecuaţii concrete de bilanţ se pot stabili şi au fost stabilite pentru
diverse teritorii ca ţinuturi climatice, etaje fitoclimatice etc.
Raportând scurgerea totală la precipitaţiile care au generat-o se obţine
coeficientul normal de scurgere sau coeficientul scurgerii totale, k0, de mare utilitate
în lucrările de alimentare cu apă.
S0
k0 =
P0

De asemenea, raportând scurgerea la suprafaţă la precipitaţii se obţine

coeficientul scurgerii superficiale, k, de mare interes în problemele de combatere a
eroziunii solului şi de desecare a terenurilor.
S
k=
P0

Uneori, pentru aprecierea stării hidrologice a unui teren sau teritoriu, se

calculează un aşa numit coeficient de bilanţ (kb), folosind relaţia
W(1− k o )
kb =
Eo

în care, W reprezintă veniturile de apă (W≥P0);

k0 - coeficientul scurgerii totale;
 E0 - evapotranspiraţia potenţială cu valori
cuprinse între 750 mm la câmpie şi 350 - 400
mm în regiunea munţilor înalţi.
Desigur, în funcţie de valoarea coeficientului kb se apreciază starea hidrologică
a terenurilor. Astfel kb egal practic cu unitatea semnifică o balanţă echilibrată, kb mai
mare ca 1 arată exces de apă, iar kb mai mic ca 1 trădează un deficit oarecare de apă.
Calculele de mai sus, referitoare la bilanţul hidrologic, nu sunt şi nu pot fi
riguroase. Acestea au un caracter orientativ şi se cer dublate de observaţii asupra
caracterelor morfologice ale solurilor şi asupra umidităţii medii dominante în perioada
de vegetaţie a acestora.
Circulaţia apei în natură constituie o problemă importantă care explică o serie
de procese care au loc pe suprafaţa terestră cum sunt eroziunea solului, alunecările de
teren, înmlăştinarea ş.a.

3.2. Scurgerea pluvială şi factorii care o influenţează, determinarea

coeficientului de
scurgere, a volumului, duratei şi debitului scurgerii pluviale

Scurgerea pluvială este scurgerea generată de precipitaţiile atmosferice (ploi şi

zăpezi), care, după ce izbesc solul, se scurg pe terenurile înclinate fie risipit sau difuz,
sub formă de lamă cvasicontinuă, fie concentrat sub formă de şuviţe (şiroaie) sau de
şuvoaie de diverse mărimi. Ca element al bilanţului pluvial, scurgerea pluvială
depinde pe de o parte de precipitaţiile atmosferice, iar pe de altă parte de suprafaţa pe
care are loc acest fenomen.
Precipitaţiile atmosferice influenţează scurgerea pluvială prin natura şi
caracteristicile lor, cele mai mari scurgeri fiind generate de ploile abundente - foarte
abundente, de mare intensitate şi cu structură de tipul IV, precum şi de zăpezile
bogate sau troienite, care se topesc brusc în condiţii de sol parţial îngheţat. Principala
caracteristică pluvială care intervine în geneza scurgerii este cuantumul
precipitaţiilor. Acest cuantum se notează de regulă, cu h şi exprimă în milimetri
coloană de apa, cu menţiunea că 1 mm coloană de apă reprezintă 1 l/m2, respectiv 10
m3/ha.
Suprafeţele de teren influenţează scurgerea pluvială atât prin mărimea lor, S,
exprimată în diverse unităţi de arie (m2, ha, km2 etc.), cât şi prin caracterele lor de
ordin geografic, în rândul cărora se înscriu condiţiile de sol (profunzime, textură,
compactitate), condiţiile de relief (panta, expoziţie), modul de folosire şi de exploatare
etc.
Principalele elemente care caracterizează scurgerea pluvială sunt în număr de
4 şi anume - coeficientul de scurgere (k), volumul scurgerii (W), durata scurgerii (T)
şi debitul scurgerii pluviale (Q).
Coeficientul de scurgere este parametrul care arată proporţia de apă care se
scurge la o precipitaţie (ploaie) dată. Intr-adevăr, dacă se face bilanţul unei ploi,
atunci se observă că, din cantitatea de apă căzută din atmosferă, h, o parte este reţinută
la nivelul stratului vegetal şi la nivelul suprafaţei solului, hr, o parte se infiltrează în
sol, hi, iar restul se scurge, hs = h-(hr+hi). Ori, raportând scurgerea la cantitatea de apă
care a generat această scurgere se obţine tocmai proporţia scurgerii sau coeficientul de
scurgere, conform formulei
hs h − (h r + h i )
k= =
h h

Coeficientul în cauză este în general subunitar şi el poate fi determinat cu

uşurinţă cunoscând cuantumul ploii de calcul şi valorile retenţiei şi infiltraţiei. De
regulă, cuantumul ploii de calcul se determină pentru o anumită durată şi o anumită
asigurare, retenţia se scoate din tabele în funcţie de starea terenurilor, iar infiltraţia se
calculează sau se extrage din grafice în funcţie de textura solului şi de durata ploii.
Volumul scurgerii pluviale (W) reprezintă cuantumul acestei scurgeri şi el se
exprimă în litri sau metri cubi de apă.
Din relaţia anterioară referitoare la coeficientul de scurgere, rezultă că
scurgerea, dată de o ploaie, se poate calcula ca produs h·k şi se exprimă în mm sau
l/m2, arătând cantitatea de apă în litri care se scurge de pe un metru pătrat de teren în
urma ploii respective. Ca urmare, volumul scurgerii pluviale, W, care se produce în
urma unei ploi de pe o suprafaţă S, în hectare, se poate calcula cu relaţia:
W = 10000·S·h·k (l)
Tinând seama că 1 m3 de apă este egal cu 1000 litri, rezultă:
W = 10·S·h·k [m3]
Durata scurgerii (T) reprezintă intervalul de timp cuprins între începutul şi
sfârşitul acestui fenomen. Această durată este mai mare ca durata ploii şi se obţine
adăugând la durata ploii timpul de concentrare a apelor din punctele cele mai
îndepărtate ale teritoriului avut în vedere. Acest timp de concentrare sau de
consumpţiune se notează cu τ şi el poate fi determinat relativ uşor folosind una din
formulele de calcul existente în literatura de specialitate (formula Gregori, formula
Kirpich etc.). Aşadar, se poate scrie:
T = t +τ (min)
Debitul scurgerii pluviale (Q) reprezintă intensitatea scurgerii şi arată
cantitatea de apă care se scurge din teritoriul avut în vedere în unitatea de timp.
Raportând volumul scurgerii la durata scurgerii se obţine intensitatea medie a
scurgerii respectiv debitul mediu, Qmed, conform relaţiei:
10 ⋅ S ⋅ h ⋅ k
Qmed = [m3/s]
(t + τ ) ⋅ 60
Remarcăm totuşi faptul că, debitul mediu este o mărime de calcul şi are o
utilitate practică redusă. Pentru nevoi practice interes deosebit prezintă intensitatea
maximă a scurgerii, care se înregistrează pe durata T, denumită debit maxim, Qmax, în
raport cu care se face dimensionarea lucrărilor hidrotehnice de conducere a apei.
Debitul maxim depinde atât ca mărime, cât şi ca timp de realizare de raportul
în care se află durata ploii cu timpul de concentrare, putându-se deosebi 3 cazuri, după
cum t este mai mare, este egal sau este mai mic în comparaţie cu τ. Analiza acestor
cazuri arată că cea mai mare intensitate a scurgerii se realizează în cazul 2, respectiv
atunci când durata ploii de calcul este egală cu timpul de concentrare. În acest caz se
poate scrie relaţia:
10 ⋅ S ⋅ h ⋅ k
Qmax = 2·Qmed = [m3/s]
t ⋅ 60

Scurgerea pluvială prezintă un mare interes deoarece ea stă la baza unor

procese deosebit de dăunătoare cum sunt eroziunea solului şi viiturile torenţiale.

3.3. Curenţii de apă şi caracteristicile hidraulice ale unei secţiuni de

scurgere

Curenţii de apă sunt mase de apă mai mici sau mai mari care se mişcă în lungul
unor trasee de scurgere, reprezentate prin canale naturale (rigole, şanţuri, făgaşe
torenţiale şi albii), canale artificiale (rigole, şanţuri şi canale diferite realizate de
om) şi conducte diverse.
Există o mare varietate de curenţi acvatici, care se diferenţiază în raport cu o
serie de criterii, după cum urmează.
În raport cu poziţia faţă de suprafaţa scoarţei, se deosebesc curenţi de
suprafaţă sau exteriori denumiţi şi cursuri de apă şi curenţi subterani sau interiori.
 În raport cu continuitatea scurgerii, curenţii de apă se împart în curenţi
continui alimentaţi de izvoare (pâraie, râuri, fluvii) şi curenţi intermitenţi alimentaţi
exclusiv de precipitaţii (şiroaie, şuvoaie, torenţi).
După felul în care se mişcă particulele de apă, se disting curenţi laminari şi
curenţi turbulenţi. În primul caz, apa se scurge ordonat sub formă de straturi paralele,
iar în cel de-al doilea caz, scurgerea este dezordonată, cu vârtejuri, particulele trecând
sistematic dintr-un strat în altul.
După natura pereţilor care mărginesc fluidul în mişcare, se deosebesc jeturi
sau vâne de apă, curenţi cu suprafaţă liberă şi curenţi sub presiune. În primul caz,
lichidul este mărginit integral de aer sau de un alt fluid, în cazul al doilea - o parte din
lichid vine în contact direct cu atmosfera, iar în cazul al treilea - lichidul este
înconjurat integral de pereţi rigizi.
În functie de felul în care variază viteza într-o anumită secţiune în decursul
timpului curenţii de apă se împart în curenţi staţionari sau permanenţi şi curenţi
nepermanenţi. În primul caz, viteza apei în secţiunea cercetată rămâne constantă în
timp, iar în cazul al doilea - viteza de scurgere variază în timp.
În sfârşit, în funcţie de variaţia vitezei medii în lungul curenţilor, se deosebesc
curenţi cu scurgere uniformă şi curenţi neuniformi. În primul caz, viteza medie de
scurgere rămâne constantă în diferitele secţiuni din lungul curentului, iar în cazul al
doilea viteza variază, variaţia putând fi graduală sau bruscă.
Evident, toate formele curenţilor de apă la care ne-am referit prezintă interes
teoretic şi practic. Apreciem totuşi că interes deosebit prezintă curenţii turbulenţi de
suprafaţă, care se mişcă permanent şi uniform în canale naturale, canale artificiale şi
conducte.
Dacă se face o secţiune ortogonală printr-un traseu de scurgere (canal natural,
canal artificial sau conductă) se obţine profilul transversal al acestuia. Profilele
transversale sunt foarte variate atât ca formă cât şi ca dimensiuni (fig.2), dar ele pot fi
cunoscute uşor, făcând măsurători adecvate. Astfel, în cazul canalelor naturale, atât
forma cât şi dimensiunile profilelor transversale pot fi determinate uşor aplicând
metoda absciselor şi ordonatelor succesive.
 a.Canale naturale

b.Canale artificiale

c.Conducte

Fig.2.Formele secţiunilor de scurgere a apei

Cunoscând profilul transversal şi nivelul apei în secţiune se pot stabili

elementele hidraulice ale secţiunii respective şi anume suprafaţa udată, perimetrul
udat şi raza hidraulică.
Suprafaţa udată este porţiunea din profilul transversal umplută cu apă. Se
notează, de regulă, cu litera A, se exprimă în metri pătraţi şi se determină analitic,
prin calcule, sau grafic, prin planimetrare, pe desen întocmit la scară.
Perimetrul udat reprezintă porţiunea din conturul profilului transversal care
vine în contact cu apa. Acesta se notează, de regulă, cu litera P, se exprimă în metri şi
se poate determina analitic sau grafic (cu rigla sau curbimetrul) pe desenul profilului
transversal întocmit la scară.
 Raza hidraulică constituie o caracteristică hidraulică derivată. Aceasta se
notează cu litera R, se exprimă în metri şi se determină ca raport între suprafaţa udată
şi perimetrul udat.
Ca valoare raza hidraulică reprezintă o cotă parte din adâncimea apei în
secţiune. Astfel, în cazul albiilor foarte late, cu lăţimea mult mai mare decât grosimea
"h" a lamei de apă, raza hidraulică este egală practic cu adâncimea h(R=h). De
asemenea, în cazul secţiunilor circulare de rază "r" şi cu diametrul "d" raza hidraulică
reprezintă jumătate din raza secţiunii şi un sfert din diametrul acesteia, adică:
r d
R= =
2 4

Cele trei caracteristici hidraulice, la care ne-am referit mai sus, prezintă o
mare importanţă, ele stând la baza unui mare număr de calcule cu caracter hidraulic,
privind viteza curenţilor, debitul curenţilor ş.a.

3.4. Viteza şi debitul curenţilor turbulenţi de apă şi modul de determinare

a acestora

Viteza şi debitul constituie doi parametri fundamentali ai curenţilor de apă şi

ei depind pe de o parte de caracteristicile hidraulice ale secţiunilor de scurgere, iar pe
de altă parte de rugozitatea şi de panta traseelor de scurgere. Caracteristicile
hidraulice sunt reprezentate prin suprafaţa udată, perimetrul udat şi raza hidraulică şi
ele se obţin prin măsurători succedate de determinări analitice sau grafice; rugozitatea
este reprezentată de gradul de asperitate al pereţilor traseului de scurgere şi ea este
redată printr-o serie de indici denumiţi coeficienţi de rugozitate ale căror valori se
apreciază; panta reprezintă înclinarea traseului de scurgere faţă de orizontală şi se
obţine ca raport între diferenţa de cotă dintre capetele traseului şi lungimea acestuia,
exprimându-se ca valoare naturală (sinus) a unghiului de înclinare al planului de
scurgere ( α ).
• Viteza curenţilor reprezintă spaţiul parcurs de particulele de apă în unitatea
de timp. Este un parametru foarte variabil, care într-o secţiune transversală
înregistrează variaţii mari, atât pe orizontală (de la un mal la altul), cât şi pe verticală
(de la suprafaţă spre fund). Datorită variaţiei mari a vitezei de la un punct la altul, în
calcule se operează cu o viteză medie - v, în m/s, egală cu raportul dintre intensitatea
scurgerii printr-o secţiune (m3/s) şi valoarea secţiunii respective (m2).
 Pentru determinarea vitezei există, în principiu, două metode şi anume metoda
hidraulică şi metoda hidrometrică.
Metoda hidraulică de determinare a vitezei curenţilor este o metodă indirectă
de lucru. Aceasta reclamă cunoaşterea caracteristicilor hidraulice ale secţiunii de
scurgere, a rugozităţii şi a pantei, iar apoi aplicarea unei formule de calcul.
Cea mai cunoscută şi mai uzuală formulă de calcul pentru determinarea vitezei
medii într-o secţiune oarecare este relaţia stabilită de francezul A. Chézy (1775).
Această formulă îmbracă următoarea formă:
v = C· R ⋅ l
în care: v este viteza medie în secţiune, m/s;
C - coeficientul de viteză sau coeficientul lui Chézy, ale
cărui valori depind de raza hidraulică şi de rugozitate,
m0,5/s;
R - raza hidraulică, m;
l - panta hidraulică a curentului, egală practic cu panta
topografică, sin α .
În aplicarea formulei anterioare, singurul factor care pune probleme este
coeficientul de viteză C. Acesta a constituit obiect de preocupare pentru numeroşi
cercetători, iar pentru determinarea lui au fost propuse o suită de formule. În ţara
noastră, în cazul scurgerii în albii naturale, canale şi conducte, pentru determinarea
coeficientului de viteză se foloseşte, de regulă, relaţia lui N. N. Pavlovski şi anume:
1 y
C= ⋅R
n

în care: n este coeficientul de rugozitate cu valori cuprinse,

în general, între 0,010 şi 0,040;
R - raza hidraulică, m;
y - exponent ce depinde de n şi R şi este egal aproximativ cu
1/6.
Valorile lui C calculate cu relaţia precedentă au fost tabelizate sau transpuse
pe diagrame, putând fi determinate uşor, în funcţie de R şi n.
În cazul scurgerii ± difuze de pe versanţi, la noi se foloseşte, mai ales,
următoarea relaţie stabilită de Bazin:
87 ⋅ R
C=
γ+ R
în care γ este coeficientul de rugozitate cu valori cuprinse între 2 şi 20.
Metoda hidrometrică de determinare a vitezei curenţilor este o metodă de
stabilire directă a spaţiului parcurs de particulele de apă în unitatea de timp. Aceasta
reclamă un instrumentar adecvat şi o metodologie specifică de lucru şi cuprinde mai
multe procedee de lucru.
Între procedeele de măsurare directă a vitezei curenţilor cele mai uzuale sunt
procedeul cu flotoare şi procedeul cu morişca hidrometrică. Primul procedeu este un
procedeu simplu şi şi el permite, aplicând legea spaţiului pentru un tronson de traseu,
să se stabilească viteza medie la suprafaţă, iar apoi, printr-o formulă corelativă,
valoarea vitezei medii în secţiune. Al doilea procedeu hidrometric este un procedeu
mai laborios dar mai riguros, care permite determinarea unor viteze punctuale,
amplasate pe mai multe verticale. Pornind de la vitezele punctuale măsurate, se
calculează viteza medie pentru fiecare verticală, iar apoi viteza medie în secţiune
calculată ca medie aritmetică a vitezelor pe verticale sau ca medie ponderată în raport
cu suprafeţele udate parţiale, delimitate de verticale.
• Debitul curenţilor reprezintă intensitatea acestora, respectiv cantitatea de
apă care trece printr-o porţiune în unitatea de timp. De regulă, acest important
parametru se notează cu Q, se exprimă în m3/s, l/s, l/min etc. şi se poate determina în
mai multe moduri, cele mai uzuale metode de lucru fiind metoda hidraulică, metoda
hidrometrică, metoda volumetrică, metoda diluţiei şi metoda apometrică.
Metoda hidraulică de determinare a debitului curenţilor constă în
multiplicarea vitezei medii în secţiune, stabilită pe cale hidraulică cu valoarea
suprafeţei udate, Rezultă următoarea relaţie folosită în proiectare în mod curent:
Q = v ⋅ A = A ⋅ C ⋅ R ⋅l [m3/s]
Metoda hidrometrică este metoda de determinare a debitului care porneşte de
la viteza medie în secţiune obţinută prin măsurători (procedeul cu morişca
hidrometrică s.a), pe care o înmulţeşte cu suprafaţa udată, rezultând de asemenea
debitul Q în m3/s.
Metoda volumetrică constă în măsurarea volumului de apă, W, în litri, care se
scurge printr-o secţiune într-un anumit interval de timp, t, în minute. Raportând
volumul de apă la timpul scurs, rezultă debitul, Q în l/min, conform relaţiei:
W
Q= (l/min)
t
 Metoda în cauză poate fi folosită exclusiv în cazul curenţilor cu debite reduse,
apa fiind captată în recipienţi de dimensiuni corespunzătoare.
Metoda diluţiei constă în analiza bilanţului de apă şi de sare în două secţiuni
succesive din lungul unui curent, în prima secţiune, caracterizată printr-un debit Q şi o
concentraţie naturală de sare, (c0), introducându-se un debit elementar de apă q cu o
concentraţie ridicată (c1) cunoscută de sare. Rezultă următoarea relaţie de bilanţ:
Q ⋅ c0 + q ⋅ c1 = (Q + q) ⋅ c2
din care după determinarea concentraţiei de sare rezultate c2 se calculează valoarea Q.
Ca şi metoda volumetrică, metoda diluţiei poate fi utilizată exclusiv în cazul
curenţilor cu debit redus.
Metoda apometrică este metoda de determinare care foloseşte instalaţii
speciale denumite apometre. Acestea sunt obstacole mecanice confecţionate din tablă
de oţel prevăzute la partea superioară cu deschideri, de forma unui triunghi
dreptunghic isoscel, sau de formă trapezoidală cu umerii înclinaţi la 14o faţă de
verticală, denumite deversoare. Barând scurgerea, apa este obligată să se scurgă prin
deversoare, care având caracteristici speciale permit determinarea debitului în funcţie
de grosimea lamei de apă care deversează (fig 3.).

90O
76O

Fig.3.Apometre (a.Thompson-triunghiular, b. Cipolletti-trapezoidal)

3.5. Forţele de presiune exercitate de apă

În interiorul lichidelor şi deci şi al apei, indiferent dacă ele sunt în repaus sau
în mişcare, datorită greutăţii apar eforturi de compresiune orientate în toate direcţiile.
Aceste presiuni elementare poartă denumirea de presiuni statice respectiv
hidrostatice.
Presiunea hidrostatică, ps, exercitată de apă într-un punct oarecare din masa ei
depinde de poziţia punctului respectiv şi se poate determina cu relaţia
ps = γ ⋅h [N/m2]
în care, γ este greutatea volumetrică a apei, N/m3;
h - ordonata punctului în cauză, faţă de
suprafaţa apei, m.
Dacă apa vine în contact cu o suprafaţă oarecare, pe suprafaţa respectivă se
exercită o forţă de presiune, Fp, care este egală cu suma presiunilor punctuale şi care
poate fi determinată cu relaţia:
Fp = γ ⋅ hG⋅S [N]
în care: S este suprafaţa pe care se exercită forţa de
presiune, m2;
hG - ordonata centrului de greutate al suprafeţei,
m.
Forţa de presiune se exercită normal pe suprafaţă şi se aplică în centrul de
presiune, situat mai jos de centrul de greutate, a cărui ordonată hp, poate fi uşor de
determinat. Astfel, în cazul unei suprafeţe plane verticale de formă dreptunghiulară de
lăţime B şi de înălţime H, în metri, se poate folosi relaţia:
3
hp = hG + BH ⋅ 1 [m]
12 S⋅ hG

Dacă suprafaţa asupra căreia presează apa este înclinată sub un unghi α, atunci
forţa de presiune Fp se descompune într-o componentă verticală, Fv, care dă stabilitate
şi o componentă orizontală, Fo, care dă împingere:
Fv = Fp ⋅ cosα [N]
Fo = Fp ⋅ sinα [N]
Presiunea hidrostatică explică cunoscutul principiu al lui Arhimede, din care
derivă expresia greutăţii aparente, Ga, a corpurilor:
Ga = V ( γ c- γ ) [N]
în care: V este volumul corpului cufundat în apă, m3;
γc - greutatea volumetrică a corpului în cauză,
N/m3.
 γ - greutatea volumetrică a apei, N/m3
Pe lângă presiunea statică, în apa aflată în mişcare, datorită vitezei, se dezvoltă
şi un alt fel de presiune şi anume presiunea dinamică, pd, care reprezintă energia
cinetică a unui volum de apă egal cu unitatea şi care este dată de relaţia:
v2 v2
pd = δ⋅ = γ⋅ [N/m2]
2 2g

în care δ este densitatea aparentă a lichidului, kg/m3.

Datorită presiunii dinamice, pe suprafeţele cu care apa ce se scurge vine în
contact, apar câteva forţe speciale denumite forţe hidrodinamice. Aceste forţe sunt
forţa frontală (Ff), forţa ascensională (Fas) şi forţa tangenţială (Ftg) şi ele au un rol
important în acţiunea mecanică a curenţilor de apă.
Dintre forţele hidrodinamice interes special prezintă mai ales forţa frontală.
Aceasta se exercită pe suprafeţele izbite direct de curenţi, se aplică în centrul de
greutate al acestora şi se poate determina cu relaţia:
v2
Ff = Cx⋅S⋅δ⋅ [N]
2

în care: Cx este un coeficient care depinde de forma şi dimensiunile

suprafeţei
izbite, cu valori determinate experimental care se înscriu
între 0,5 şi 1,50;
S - suprafaţa izbită, pe care se exercită forţa în cauză şi care
se mai numeşte suprafaţă maestră, m2.
Forţele exercitate de apă explică dinamica eroziunii pluviale şi fluviale,
precum şi scurgerea aluviunilor.

3.6. Pierderi de sarcină în albii, canale şi conducte

În interiorul unui curent permanent de apă cu viteza v, o particulă de masă m

şi de greutate G aflată într-o primă poziţie (poziţia 1) la înălţimea z1 deasupra unui
plan de referinţă dispune de o energie E1 formată din trei componente şi anume:
- energie potenţială de poziţie, egală cu G⋅z1;
p1
- energie de presiune statică, egală cu G⋅h1 = G⋅ ;
γ
 m ⋅ v 12 G ⋅ v12
- energie cinetică egală cu = .
2 2g
2
p 1 v1
Prin urmare, rezultă E1 = G( z1+ + ), formulă corelativă de larg interes
γ 2g
teoretic şi practic.
Raportând energia particulei la greutatea acesteia, se obţine sarcina sau
înălţimea hidrodinamică H1, dată de relaţia:
p1 v 2
H1 = z1 + + 1
γ 2g

Evident, după un timp oarecare particula ajunge într-o nouă poziţie (poziţia 2)
în care energia şi deci şi sarcina hidrodinamică a particulei sunt mai mici, deoarece,
datorită vâscozităţii, frecărilor şi obstacolelor care apar, o parte din energia lichidului
se transformă în căldură.
Aşadar, în lungul unui curent are loc o reducere treptată a sarcinii
hidrodinamice. Diferenţa de sarcină între două secţiuni succesive se numeşte pierdere
de sarcină şi se notează cu hp. Ca urmare, se poate scrie următoare relaţie, cunoscută
sub denumirea de ecuaţia lui D. Bernoulli:
p1 v 12 p v 2
z1 + + = z2+ 2 + 2 + hp.
γ 2g γ 2g

Pentru aplicarea relaţiei anterioare la un tub de curent de secţiune finită, este

necesar să se introducă un coeficient de corecţie α numit coeficientul lui Coriolis, care
ţine seama de neuniformitatea vitezelor în secţiune şi care se ia egal cu 1,1 în cazul
canalelor naturale şi artificiale şi cu 1,0 în cazul conductelor. Rezultă:
p1 α ⋅ v 12 p α ⋅ v22
z1 + + = z2 + 2 + + hp.
γ 2g γ 2g

Pierderile de sarcină hp se împart în două categorii şi anume pierderi liniare

datorate în principal frecării şi pierderi locale care se datoresc diverselor obstacole
(coturi, modificări de secţiune ş.a) de pe traseul de scurgere al curenţilor.
Pierderile liniare de sarcină, hf, se determină cu relaţia:
v2 λ ⋅ L v2 λ ⋅ L v2
hf = ζ⋅ = ⋅ = ⋅
2g d 2g 4 R 2g
în care: ζ (zeta) este coeficientul pierderilor liniare de sarcină;
λ - coeficientul lui Darçy (cu valori cuprinse între 0,01 şi
0,05);
 L - lungimea traseului de scurgere, m;
d - diametrul conductei, m;
g - acceleraţia gravitaţiei, în m/s2;
v - viteza medie de scurgere, m/s.
R- raza hidraulică a secţiunii de scurgere, m.
Pierderea locală de sarcină, hl, se determină cu relaţia:
v2
hl=ξ⋅
2g
în care: ξ (xi) este coeficientul pierderilor locale şi are valori
tabelizate,
care se înscriu între 0,1 şi 10.
De regulă, în cazul traseelor lungi de scurgere, suma pierderilor locale se
consideră că reprezintă circa 5% din pierderile liniare (Σhl = 0,05 hf) şi ca urmare ele
nu se mai calculează separat, luîndu-se direct hp = 1,05 ⋅ hf.
Pierderile de sarcină motivează prezenţa hidrofoarelor în sistemele de
alimentare cu apă şi explică de ce, de exemplu la irigarea prin aspersiune, presiunea
apei la pompă trebuie să fie mai mare decât presiunea de funcţionare a aspersoarelor.
3.7. Pătrunderea, stocarea şi circulaţia apei în sol şi subsol

Aşa cum se cunoaşte şi cum s-a aratat anterior, în urma precipitaţiilor

atmosferice căzute, o parte din apă pătrunde în sol. Procesul acesta de pătrundere şi
circulaţie a apei în interiorul solului poartă denumirea de infiltraţie sau scurgere
nesaturată. Evident, cantitatea de apă care se infiltrează depinde de natura şi starea
solului, iar intensitatea de infiltraţie se reduce treptat în timp, devenind din ce în ce
mai mică.
La un moment dat solul se saturează cu apă. Din acest moment, intensitatea de
infiltraţie rămâne practic constantă, iar infiltraţia devine filtraţie sau scurgere
saturată.
Într-un caz oarecare, infiltraţia şi apoi filtraţia apei depind de permeabilitatea
solului, iar aceasta depinde, la rândul ei, în mod direct de porozitatea solului respectiv,
iar în mod indirect de textura, structura şi gradul ei de afânare sau de compactare.
Porozitatea intervine în desfăşurarea procesului de pătrundere, stocare şi
circulaţie a apei în sol prin volumul porilor şi prin mărimea acestora. Volumul porilor
sau porozitatea propriu zisă (P) este în funcţie de cifra porilor (n), are valori care se
înscriu între 25 şi 50 procente de volum şi se poate determina cu relaţia:
da
P = n ⋅ 100 = (1 - ) ⋅ 100
ds

în care da reprezintă densitatea aparentă, iar ds - densitatea specifică a solului,

în kg/m3. În ceea ce priveşte mărimea porilor, aceştia se împart sub raport dimensional
în macropori, pori supracapilari, pori capilari şi pori subcapilari după cum diametrul
acestora este mai mare de 1,2 mm, este de 0,5 - 1,2 mm, se înscrie între 0,5 şi 0,0002
mm sau este mai mic de 0,2 microni.
O parte din apa care pătrunde în sol satisface nevoile solului, completându-i
rezervele, o parte se pierde prin evapotranspiraţie, iar o parte se scurge în profunzime,
generând pânze suprafreatice vremelnice sau alimentând pânzele freatice ori apele de
adâncime. Ca urmare, la un moment dat, în interiorul solului pot fi întâlnite
următoarele forme de apă:
- apă de higroscopicitate sau foarte strâns legată, inaccesibilă plantelor;
- apă peliculară sau strâns legată, accesibilă parţial doar unor specii;
- apă capilară sau labil legată, utilizabilă integral de vegetaţie;
- apă gravitaţională sau complet liberă, utilizată parţial de unele specii sau
neutilizată de plante.
Asupra formelor de apă arătate acţionează o serie de forţe şi anume:
- forţa gravitaţională;
- forţa capilară;
- forţa de adsorbţie exercitată de particulele de sol;
- forţa de absorbţie sau de sugere, exercitată de rădăcinile plantelor.
Forţa de adsorbţie împreună cu forţa capilară formează forţa de sucţiune a apei
de către sol şi ea are un rol important în mişcarea apelor infiltrate. Aceasta forţă
compusă se măsoară, de regulă, în atmosfere sau în unităţi pF, pF-ul fiind logaritmul
sucţiunii exprimată în centimetri coloană de apă.
Nivelul de umiditate pe care-l prezintă un sol, la un moment oarecare, se
caracterizează printr-o serie de indici, denumiţi indici hidrofizici, între care principalii
sunt coeficientul de higroscopicitate (Ch), coeficientul de ofilire (Co), capacitatea în
câmp (C) şi capacitatea de saturaţie (Cs). Corelarea acestor indici cu formele de apă
existente în sol şi cu forţa de sucţiune; exprimată în atmosfere şi în unităţi pF, se dă în
figura alăturată (fig. nr. 4.).
 CS 0 at - pF= 0
APĂ
GRAVITAŢIONALĂ
C 0,3 at - pF= 2,5
APĂ
CAPILARĂ

CO 15 at - pF= 4,2
APĂ
PELICULARĂ
CH 50 at - pF= 4,7
APĂ
HIGROSCOPICĂ
10 000 at - pF= 7
Fig.4.Corespondenţa indicilor hidrofizici ai solului
cu formele de apă şi cu valorile forţei de sucţiune

În interiorul solului, sub influenţa forţelor menţionate, apa circulă în toate

direcţiile, deplasarea fiind de la potenţial gravitaţional ridicat, la potenţial mai
coborât, de la o anumită adâncime spre suprafaţă, de la capilare mari la capilare mici,
de la sucţiune mică spre sucţiune mare, de la umiditate ridicată la umiditate mai
redusă şi respectiv de la particulele de sol spre perişorii absorbanţi ai rădăcinilor
plantelor.
Sub raport ameliorativ interes special prezintă circulaţia apei gravitaţionale pe
verticala locului adică spre adâncuri. În acest sens, remarcăm faptul că, după ce
parcurge stratul de sol cu o anumită omogenitate, apa gravitaţională pătrunde în
substratul litologic, adică în rocile subiacente, care în raport cu apa se împart în trei
categorii şi anume:
- roci acvifere poroase cu pori de diferite mărimi, care pot înmagazina apa şi o pot
ceda uşor (loess, nisipuri, pietrişuri, bolovănişuri, gresii şi conglomerate slab
cimentate);
- roci acvilude cu pori capilari şi subcapilari, care pot înmagazina uşor apa, dar o
cedează greu, la saturaţie devenind impermeabile (marne şi argile);
- roci acvifuge compacte lipsite practic de pori, prin care apa pătrunde şi circulă prin
fisuri şi crăpături, iar în unele cazuri se stochează în golurile existente (roci eruptive,
roci metamorfice, roci sedimentare puternic cimentate ca gresii dure, calcare ş.a.).
 În cazul solurilor omogene, al rocilor acvifere omogene, al rocilor acvilude şi
al rocilor acvifere cu fisuri fine, scurgerea apei este laminară, iar viteza de scurgere se
calculează cu relaţia lui Darcy:
v=K·l [m/zi]
în care,
K este coeficientul de filtraţie, m/zi;
l - panta piezometrică, dependentă de textura solului, tgα.
În cazul solurilor şi rocilor poroase neomogene şi al rocilor compacte
(acvifuge) cu fisuri pronunţate scurgerea este cvasiturbulentă, iar viteza de scurgere se
calculează cu formula Krasnopolski:
v = K · l0,5 [m/zi]
În sfârşit, în cazul rocilor compacte cu crăpături şi în golurile subterane,
scurgerea este turbulentă, iar viteza de scurgere poate fi determinată cu cunoscuta
relaţie stabilită de Chézy (v = C · R ⋅ l ).
Pe verticala unui loc, apele gravitaţionale pot coborâ până la o adâncime de 9-
12 km, mineralizându-se şi încălzindu-se treptat. Atunci când apa atinge pragul
geotermic de 365 oC, molecula ei se disociază în atomi de hidrogen şi oxigen.