1.6.4.

EXAMINAREA PRIN TERMOGRAFIERE

Termenul de TERMOGRAFIE este un neologism compus din cuvintele greceşti "thermos" - căldură şi "graphein"-
scriere. Prin noţiunea de termografie se înţelege descrierea repartiţiei temperaturilor pe o suprafaţă analizată.
1.6.7.1 Schema de principiu. Termografierea în infraroşu se bazează pe captarea radiaţiei infraroşii (tabelul 1.4) emisă
de obiectul examinat şi convertirea acesteia prin intermediul unui detector într-o mărime electrică uşor de măsurat şi de codificat
pentru vizualizare sau pentru stocare sau înregistrare în vederea interpretării.

Tabelul 1.4. Lungimile de undă pentru radiaţia infraroşie - un segment al radiaţiei electromagnetice.

Radiaţia Radiaţia
Radiaţia infraroşie Unde radio
ultravioletă vizibilă
Infraroşu Infraroşu Infraroşu Infraroşu
apropiat mediu îndepărtat extrem
10-3 µm 38 75 6 30 >1014µm
0 0 3 15
Din punct de vedere principial schemele de termografiere pot fi grupate în două mari grupe:
- metodele de control care necesită o sursă de căldură ca anexă a echipamentului de examinare, denumite metode active
(fig. 1.50, a);
- metodele de control care constau în analiza sau măsurarea fluxului termic furnizat de produsul examinat (căldura există
sau este produsă independent de procesul de examinare), denumite metode pasive (fig. 1.50, b).
Principiul metodei active constă în încălzirea obiectului de examinat, de exemplu o placă metalică conţinând un defect
plan, cu unul sau mai multe impulsuri termice produse de un ansamblu de blitzuri de radiaţie termică alimentat de la o sursă de
curent specială. Metodele active se folosesc pentru: detectarea defectelor în materiale lipite, stratificate, acoperite, compozite
(metalice sau nemetalice); măsurarea grosimilor straturilor de acoperire sau învelişurilor; caracterizarea materialelor din punct de
vedere al comportamentului termic; evaluarea structurii materialelor compozite polimerice.
Principiul metodei pasive constă în captarea radiaţiei termice emise de obiectul examinat, înregistrarea imaginii termice
şi apoi decodificarea şi interpretarea imaginii termice a obiectului de examinat. Metodele pasive au o aplicabilitatea extrem de
largă: evidenţierea traseelor pe unde se produc pierderi de căldură în construcţii; verificarea izolaţiilor; măsurarea umidităţii sau
igrasiei; detectarea fisurilor şi crăpăturilor. Cea mai răspândită aplicaţie este în domeniul mentenanţei instalaţiilor electrice.
Imaginea termică a componentelor instalaţiilor electrice conţine informaţii globale privind, pe de o parte, funcţionarea normală şi,
pe de altă parte, informaţii privind disfuncţiile sau imperfecţiunile materialelor sau asamblărilor. Majoritatea componentelor
electrice în funcţiune sunt calde, chiar fără a avea defecte. Ceea ce deosebeşte un defect de o zonă normală este o supraîncălzire a
componentei cu defect faţă de cea fără defect.

Sursă de căldură
Termogramă
Sursă de Cod
Obiect
Cameră de luat curent de
examinat
vederi în IR culori

A
Defect Calculator cu placă
de achiziţie a imaginilor
Cartelă
şi soft specializat
Obiect magnetică
examinat Radiaţie
termică

B Cameră de luat
Fig 1.50 Schema de principiu a a examinări prin termografiere în infraroşu: vederi în IR
Distanţe de la 0 ala– 10
activă;
3
m b – pasivă
 Camera de luat vederi în infraroşu captează imaginile termice ale obiectelor examinate pe care le înregistrează codificat
pe o cartelă magnetică. Fluxul termic emis de obiect poartă informaţii despre acesta, informaţii care, atent interpretate, pot fi
deosebit de utile pentru: evidenţierea traseelor pe unde se produc pierderi de căldură în construcţii, pentru optimizarea izolaţiilor
termice la cuptoare, instalaţii din industria chimică, termocentrale, pentru semnalarea unor disfuncţii ale unor subansambluri în
mişcare, pentru semnalarea unor tumori canceroase în stadiu incipient etc.

Posibilităţile de utilizare. Posibilităţile de utilizare a termografierii în infraroşu sunt

1.6.7.2
nelimitate şi în domenii de cea mai mare diversitate. De exemplu, pompierii o folosesc pentru a vedea prin fum,
pentru a găsi persoane, şi a localiza baza focului. Camerele de termografiere sunt de asemenea instalate la unele maşini de lux
pentru a ajuta şoferul, pe timp de noapte sau pe echipamente militare pentru misiuni pe timp de noapte. Unele activităţi
fiziologice şi răspunsuri particulare, la corpul uman şi la alte animale cu sângele cald pot fi monitorizate prin termografiere în
infraroşu, unde izolarea termică devine defectuoasă, tehnicienii din construcţia clădirilor pot vedea imaginea termică prin care se
indică pierderile de căldură şi pot îmbunătăţii eficienţa sistemului sau de încălzire sau de răcire (fig 1.51), în cazul aerului
condiţionat.

Fig 1.51 Imaginea termografică a unei case,

unde se văd zonele de pierdere a căldurii.

monitorizarea împrejurărilor; imagistica

Termografierea în infraroşu şi-a găsit numeroase posibilităţi de aplicare în:
medicală; vizibilitatea în timpul nopţii; cercetare; controlul proceselor tehnologice pe operaţii şi
faze; examinările nedistructive; supravieţuirea în securitate; imagistica chimică.
1.6.7.3 Echipamentul folosit. Un sistem de examinare termografică, ce poate fi utilizat atât în varianta activă (fig. 1.52, a) cât şi
în varianta pasivă (fig. 1.52, b) cuprinde, de regulă, următoarele componente: cameră radiometru, sistem de încălzire, masă
pentru deplasarea după trei axe de coordonate, sursă de curent electric pentru alimentarea sistemului de încălzire şi acţionarea
motoarelor care asigură deplasarea componentelor pe masa-suport, corp negru pentru etalonarea sistemului, soft specia-lizat şi
computer adecvat. Există o gamă largă de aparate de preluat imagini în infraroşu. Cele mai moderne au un detector cu elemente
sensibile multiple denumit FPA - Focal Plan Array.

A
 Fig 1.52. Sistem de examinare prin termografiere:
a – încălzire în impulsuri, cu blitzuri de radiaţie infraroşie; b – cameră radiometru.

1.6.7.4 Modul de lucru. Termografierea în infraroşu este o tehnică ce permite obţinerea, cu ajutorul unei aparaturi
adecvate, a imaginii termice, sau a unei scene termice, observate într-un domeniu spectral din infraroşu. Înţelegând prin imagine
termică – o repartiţie structurată a datelor reprezentative ale radiaţiei infraroşii provenind de la o scenă termică şi prin scenă
termică – parte a spaţiului-obiect care se observă cu o aparatură de termografie în infraroşu. Domeniul spectral denumit infraroşu
(IR) este o bandă din spectrul radiaţiei electromagnetice, situată între domeniul vizibil şi cel al undelor radio, cu lungimi de undă
cuprinse între 0,75 şi 30 mm, din care, în defectoscopie, sunt folosite uzual doar intervalele 3,5 ... 5 mm şi 8 ... 12 mm.
În vederea realizării unui control nedistructiv folosind termografierea în infraroşu trebuie parcurse următoarele
etape:
- se va identifica echipamentul necesar pentru termografierea în varianta activă;
- probele ce urmează a fi examinate se montează pe dispozitivul de poziţionare şi orientare, în poziţie optimă, cu ajutorul
elementelor de fixare;
- poziţionarea blitzurilor în raport cu proba examinată se va face astfel încât fluxul termic radiant pe care acestea îl
furnizează să asigure o încălzire uniformă a suprafeţei probei;
- poziţionarea camerei şi focalizarea imaginii termice. Pentru a se obţine o imagine clară trebuie aleasă distanţa optimă între
camera de termografiere şi proba ce urmează a fi examinată. Claritatea imaginii se modifică şi prin reglarea obiectivului
camerei;
- stabilirea parametrilor de examinare. Parametri de examinare, se aleg în funcţie de natura materialului din care este
confecţionată proba şi de grosimea acesteia, corelarea realizându-se prin metode teoretice şi experimentale;
- examinarea propriu-zisă. In cadrul examinării termografice se vizualizează distribuţia câmpului termic de la suprafaţa
materialului, distribuţie care este dependentă de starea acestei suprafeţe şi de omogenitatea materialului. De regulă, aprecierile
privind omogenitatea se fac doar pentru straturile aflate în apropierea suprafeţei exterioare. Indicaţie de defect se consideră a fi
orice variaţie de temperatură între puncte sau zone din imaginea termică. Această variaţie poate fi pusă în evidenţă printr-o
indicaţie numerică (citirea efectivă a temperaturii) sau printr-o indicaţie în culori (culori diferite alocate, pe imaginea termică,
punctelor cu temperaturi diferite).

1.6.7.5 Avantaje şi Dezavantaje. Principalele avantaje ale metodei de examinare prin

termografiere în infraroşu sunt:
- arată o imagine vizuală, ce permite şi ca temperaturile ridicate să poate fi detectate;
- este capabilă sa capteze ţinte în mişcare în timp real;
- este capabilă să pună în evidenţă defectele (de ex la temperatură ridicată) înaintea avariei
produselor;
- poate fi folosită pentru a măsura sau observa în zone inaccesibile sau primejdioase pentru
alte metode de examinare;
- poate fi folosită în găsirea defectelor în arbori, construcţii civile şi industriale şi alte piese
metalice, dar şi în diagnosticarea corpului uman.
Ca dezavantaje pot fi enumerate următoarele:
- camerele de termografiere în infraroşu de calitate deseori au un preţ foarte ridicat;
- imaginile sunt greu de interpretat cu precizie şi necesită experienţă din partea operatorului;
- măsurătorile temperaturilor precise sunt împiedicate de diferite emisivităţi sau reflectări de
la alte suprafeţe din jurul obiectului examinat;
- multe camere au ±2% precizie şi nu sunt aşa de precise ca metodele de examinare prin
contact discret;
- sunt capabile numai să detecteze temperaturi de suprafaţă, nu şi în interiorul obiectului
examinat.
1.6.7.6 Defectele detectabile. Metodele active se folosesc pentru: detectarea defectelor în
materiale lipite, stratificate, acoperite, compozite (metalice sau nemetalice); măsurarea
grosimilor straturilor de acoperire sau învelişurilor; caracterizarea materialelor din punct de
 vedere al comportamentului termic; evaluarea structurii materialelor compozite polimerice, etc.
În cazul în care examinarea se face în varianta activă, încălzirea se poate face pe aceeaşi parte
cu detecţia sau pe fată opusă a obiectului examinat (fig. 1.53).
T “Defect cald” T “Defect rece”
T T

încălzire detecţie detecţie

a b încălzire

Fig. 1.53. Defectul – barieră termică:

a – examinarea pe aceeaşi faţă; b – examinarea pe faţa opusă.

Metodele pasive se folosesc pentru monitorizarea funcţionării sau comportării în

funcţionare a unor produse puternic solicitate (de exemplu, punerea în evidenţă a unor
supraîncălziri ale îmbinărilor diferitelor produse în timpul funcţionării, ca în figura 1.54).

A b

Fig 1.54 Supraîncălzirea îmbinărilor la un

ansamblu:
a – rotor stator; b – pompă electrohidraulică; c –
bloc electronic
C

Sistemul optic. Din punct de vedere optic, radiaţia infraroşie (IR) este guvernată în
principal de aceleaşi legi ca şi radiaţia electromecanică din domeniu vizibil, lumina.
Utilizatorii sistemelor de teledetecţie în infraroşu trebuie să cunoască principiile de bază
ale opticii pentru a înţelege limitele impuse pe partea optică a sistemului respectiv. Principalele
diferenţe dintre optica radiaţiei IR şi optica radiaţiei vizibile sunt determinate de proprietăţile
materialelor şi efectele produse prin interacţiunea undă-material, domeniu de lungimi de undă al
radiaţiei infraroşii situându-se la valori mai mari. In domeniu vizibil obiectele sunt „văzute” pe
baza energiei reflectate, emisia proprie în acest domeniu fiind foarte scăzută. În domeniu
infraroşu în schimb, obiectele sunt „văzute” în principal datorită emisiei proprii şi foarte puţin
pe baza reflexiei. Puterea transmisă de sistemele optice este mai mică în domeniu IR decât în
domeniu vizibil sau ultraviolet.
Un sistem optic care are în domeniul vizibil o rezoluţie de 1400 linii pe mm, are o
rezoluţie de doar 250 de linii pe mm în domeniu infraroşu. Referitor la conceptul corpuscular al
undelor, manifestat prin împrăştierea Reyleigh şi Mie (John William Strutt Lord Rayleigh, 1842-
1919, fizician englez şi Gustav Mie 1868-1957, fizician german), între cele două tipuri de
radiaţii apar de asemenea diferenţe semnificative. Întrucât cantitatea de radiaţie împrăştiată este o
funcţie inversă a puterii a patra a lungimii de undă, capacitatea de penetrare a radiaţiei IR este
mult mai bună decât a radiaţiei vizibile.
Din proprietăţile undelor electromagnetice, cele mai „exploatate” în controlul
nedistructiv sunt reflexia, refracţia şi difracţia.
O caracteristică importantă a materialelor utilizate în construcţia componentelor optice
este indicele de refracţie.
Indicele de refracţie pentru cea mai mare parte a sticlelor obişnuite folosite uzual în
construcţia instrumentelor optice este cuprins între 1,46 şi 1,96. Există doar foarte puţine
substanţe cu indici de refracţie mai mari decât domeniul precizat mai sus.
Indicele de refracţie al aerului, în condiţii standard, pentru lumină violetă cu lungimea de
undă de 436nm, este de 1,0002957, în timp ce pentru lumina roşie cu lungimea de undă de 656
nm, indicele de refracţie este de 1,0002914. Rezultă că pentru majoritatea aplicaţiilor practice,
indicele de refracţie al aerului poate fi considerat cu unitatea.
La trecerea dintr-un mediu cu un indice de refracţie N1, într-un mediu cu un indice de
refracţie diferit N2 se produce o deviere a radiaţiei incidente, conform relaţiei Snell, de forma:

N 1 sin α1 = N 2 sin α2
(2.1)

unde: α1 este unghiul de incidenţă; α2 - unghiul de refracţie.

 Pentru un anumit unghi de incidenţă, denimit critic (α crt), unghiul de refracţie α2 este egal
cu 90º, ceea ce înseamnă că unda refractată se aşterne pe suprafaţa de separaţie a celor două
medii (fig.2.14).

2 1

1 1 1

2
2 2

a b c

Fig. 2.14. Dependenţa unghiului de refracţie 2, de unghiul de incidenţă 1:

a – când 2 < crt; b - când 2 > crt; c - când 2 = crt;

Partea optică a unui sistem de termografiere este alcătuită dintr-un ansamblu de

componente, astfel conceput încât să capteze radiaţia emisă de o scenă termică şi să creeze, la o
anumită scară, o imagine cât mai fidelă a scenei respective. Ansamblul elementelor optice este de
fapt o succesiune de lentile care refractă sau reflectă radiaţia infraroşie conform legilor opticii
geometrice şi ondulatorii. În comparatie cu un sistem optic ideal, capabil să redea un obiect
punctiform ca o imagine punctuală, sistemele reale sunt în mod inevitabil imperfecte, ceea ce
conduce la o serie de deformări ale imaginii reale, denumite erori de difracţie sau aberaţii.
Proprietăţi chimice
- stabilitate chimică
- higroscopicitate redusă
- solubilitate mică
Proprietăţi fizice Proprietăţi mecanice
-coeficient de dilatare - rezistenţă la şoc
- temperatura de topire Materiale optice - rezistenţă la eroziune
- temperatura de îmbătrânire - duritate
Proprietăţi optice
- coeficientul de transmisie
- indicele de refracţie
- coeficientul de reflexie
- pierderea de energie
- dispersia indicelui de refracţie
- capacitatea de a se polariza
- tratamentul stratului superficial

Fig. 2.15. Proprietăţile materialelor utilizate pentru construcţia ansamblului optic.

În afară de aberaţii, care pot fi mai mult sau mai puţin corectate, un sistem optic real mai
introduce aşa-numitele erori de difracţie, care pot fi explicate pe baza principiilor opticii
geometrice. Difracţia se manifestă datorită naturii ondulatorii a radiaţiei electromagnetice, teorie
care este acceptată şi dezvoltată de optica fizică.
Componentele unui sistem optic sunt selectate dintre materialele care asigură transparenţa
necesară pentru un domeniu de lungimi de undă, în principal, în funcţie de calităţile lor optice şi
desigur, de cost. La alegerea materilelor trebuie să ţină cont şi de tehnologia de fabricatie a
fiecărei componente, precum şi de rezistenţa mecanică necesară atât în timpul prelucrării cât şi
pentru montare.
Principalele proprietăţi fizico-chimice ale materalelor din ansamblul optic care determină
îndeplinirea funcţiei proiectate sunt prezentate sintetic în figura 2.15.
Materialele utilizate pentru fabricarea componentelor transparente pentru radiaţia
infraroşie trebuie să aibă: coeficientul de transmisie ridicat, absorbţia energetică mică,
emisivitatea slabă, rezistenţa şi durata de viaţă mare, precum şi coeficientul de dilatare termică
redusă.

2.3.3.6. Detectoarele de radiaţii infraroşii.Detectoarele de radiaţii folosite în prezent pe

plan mondial sunt realizate într-o gamă foarte largă de soluţii principiale şi constructive. Cele
mai răspândite din punct de vedere al principiului constructiv, sunt detectoarele cuantice care, în
literatura de specialitate sunt grupate în următoarele categorii: detectoare fotoconductoare,
fotovoltaice, fotoemisive şi mai recent, detectoarele matriceale.
 Detectoarele fotoconductoare cele mai răspândite sunt:
- din sulfură de plumb (PbS), sensibile la radiaţii cu λ═1,3...3 μm, relativ lente, cu timp
de răspuns de 100 μm, la 300 K şi 5μs la răcire;
- din seleniură de plumb (PbSe), răcire la 77K, sensibile în domeniu 2...5,5 μm, cu timp
de răspuns <10 μs;
- din telurură de cadmiu şi mercur (HgCdTe), sensibile în domeniu 8...14 μm, cu timp de
răspund de 1 μs.
 Detectoare fotovoltaice (detectoare în care fluxul de fotoni incident crează o
modificare a barierei de potenţial a unei joncţiuni din interiorul unui semiconductor neomogen);
la sensibilitate egală sunt mult mai rapide decât detectoarele fotoconductoare.
 Detectoarele fotoemisive sunt, în general, dintr-o placă metalică realizată dintr-un
aliaj complex de argint (Ag) şi Cesius (Cs), amplasată într-un tub vidat. Placa, denumită
fotocatod, este egală cu borna negativă a unei surse de curent continuu.
 Detectoarele matriceale, bidimensionale, alcătuite dintr-o matrice de elemente
sensibile au revoluţionat în ultimele decenii piaţa mondială a detectoarelor.
 Detectoarele matriceale prezintă marele avantaj că înregistrează o imagine termică a
unei suprafeţe mari a obiectului examinat fără să mai fie necesară scanarea optomecanică
obligatorie la celelate tipuri de detectoare.
Alegerea detectorului optim într-un sistem de analiză depinde de condiţiile de funcţionare
ale sistemului, de exigenţele impuse examinării, de particularităţile produsului şi ale defectelor
ce trebuie detectate şi analizate.
Rolul detectorului este de a transforma energia transportaţi de radiaţia electromagnetică
provenită de la sursa termică într-un semnal electric denumit termosemnal.
Luând în considerare principiul de funcţionare, detectoarele de radiaţie termică se împart
în două mari categorii:
- detectoare termice, la care amplitudinea semnalului termic depinde de fluxul energetic,
exprimat în wati;
 - detectoare fotonice sau cuantice, la care amplitudinea semnalului termic depinde de
fluxul fotonic, exprimat în număr de fotoni pe secundă.
O clasificare a detectoarelor de radiaţie termică se prezintă în figura 2.22.
Ca parte componentă a unui sistem de termografiere în infraroşu detectorul poate fi
definit ca o celulă a lanţului, care are o intrare şi o ieşire (fig.2.23).
În detector „ intră ” un flux de radiaţie infraroşie a cărei măsură este puterea P,
transportată de fotoni, iar la „ ieşire” se culege un semnal electric U, care poate fi curent,
tensiune sau sarcină electrică. O primă şi importantă carecteristică a detectorului este raportul în
care stau cele două mărimi, de intrare şi de ieşire, U/P.
Pentru ca detectoarele să poată fi comparate între ele, este necesar să se cunoască
principalii parametri geometrici, fizici şi mărimile caracteristice care definesc performanţele
unui detector.
În cazul cel mai general, detectorul este un element bidimensional, cu o suprafaţă mai
mică sau mai mare, pe care trebuie să se focalizeze fascicolul radiaţiei incidente.

Sistemele de răcire. Răcirea detectoarelor de radiaţie termică conduce la reducerea

zgomotului termic şi deci, la creşterea sensibilităţii termice.
Pe piaţa internaţională, există actualmente numeroase soluţii constructive de camare IR,
care includ sisteme de răcire, deşi, începând cu anul 1998 au apărut primele generaţii de camere
cu detectoare matriceale, alcătuite, de exemplu, din microbolometre, la care răcirea forţată nu
mai este necesară.
Totuşi, unii specialişti ai domeniului consideră că noile generaţii de aparate, fără răcire,
au o sensibilitate ceva mai mică şi că prezintă o serie de alte inconveniente, astfel încât pe piaţa
de specialitate coexistă sistemele cu şi fără răcire.
După principiul de funcţionare, clasificare sistemelor de răcire folosite pe scară largă în
construcţia camerelor IR este prezentată sintetic în tabelul 2.8, cu principalele avantaje şi
dezavantaje ale fiecărui sistem.

Tabelul 2.8. Principalele tipuri de sisteme de răcire

Metode Principiu de Domeniu de Particularităţi principale

funcţionare temperaturi
Avantaje Dezavantaje
Răcire cu fluid În circuit Simplitate, cost mic, Volum mare
criogenic deschis 4...77K viteză mare de reacţie
În circuit Volum redus, viteză Vibraţii
închis 20...00K mare
Prin radiaţie Prin efect Max. 198K Simplu, ieftin Volum mare, temperatură
termoelectric (3 etaje) de răcire medie
Prin efect Max 230K Simplu Răcire slabă
termomagnetic
Combinate Fluid în circuit 4...100K Viteză mare de răcire, Volum mare, vibraţii
dechis + detentă Temperaturi foarte
Joule-Thomson scăzute
 Fiecare sistem dintre cele enumerate mai sus prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje
sau limitări, astfel încât, alegerea variantei optime se va face în funcţie de aplicaţia concretă
căreia îi este destinat sistemul de termografiere şi de raportul calitate / preţ.
Cele mai des folosite sisteme de răcire sunt:
- răcirea cu lichid criogenic, care se realizează prin punerea detectorului în contact cu
un rezervor care conţine un fluid criogenic aflat iniţial în stare solidă sau lichidă (fig.2.34).

Azot sub forma de gaz

Pompa de vid
Vid

Azot lichid Filtru pentru

radiatia infrarosie

Radiatia termica
Conductor
electric
Recipient cu
Detector
pereti dubli

Fig. 2.34. Schema de principiu a unui sistem de răcire cu azot lichid.

Rezervorul cu pereţi dubli conţine în zona centrală fluidul criogenic. În spaţiul dintre
pereţii dubli se creează vid prin legarea la o pompă de vid. Radiaţia infraroşie pătrunde printr-un
filtru, ajungând pe detector. Acesta este legat printr-un conductor la un conector. Vidarea
spaţiului dintre pereţii dublii este necesară pentru izolarea termică în raport cu mediul
înconjurător.
Acest sistem de răcire a fost foarte răspândit, datorită următoarelor avantaje:
- răcirea detectorului este fosrte eficientă (câteva secunde);
- azotul lichid este ieftin şi prezintă pericol minim la manipulare;
- durata de funcţionare autonomă este destul de mare (3...4 h la capacitatea internă de
10cm ).3

Totuşi dificultăţile de umplere a rezervorului dintr-o butelie mare cu lichid şi volum

relativ mare al acestuia, în condiţiile unei tendinţe de miniaturizare accentuată, face ca acest
sistem de răcire să fie pe cale de a dispărea în termografia utilizată în domeniul civil.
Sistemele de răcire cu lichid criogenic în circuit închis se folosesc pe scară largă în
domeniu militar şi în domeniu construcţiilor aerospaţiale, construcţia detectoarelor plasate pe
sateliţi sau nave cosmice;
- răcirea prin destinderea unui gaz sub presiune. Destinderea rapidă a unui gaz sub
presiune se face cu un consum de căldură, fenomen cunoscut în fizică sub numele de detenta
Joule-Thomson (fig.2.35). Destinderea gazului se realizează prin trecerea lui din rezervorul A în
rezervorul B. De la parametrii iniţiali (volumul V1, presiunea P1 şi temperatura T1) şi ajunge la
parametri finali (V2>V1, P2<P1 şi T2 <T1).
Transformarea este adiabatică (Q = 0).
 Izolator termic

P 1 ,V 1 ,T 1 P 2 ,V 2 ,T 2

A B

Conducta de trecere

Fig. 2.35. Schema de principiu a detentei Joule-Thomson.

Răcirea în circuit deschis prezintă, în principal, avantajul simplităţii constructive. Cel mai
important dezavantaj îl constituie consumul de agent frigorific şi în plus, complicaţiile reumplerii
perodice a rezervorului asociat dispozitivului respectiv;
- răcirea în circuit închis. Sistemele de răcire cu lichid criogenic în circuit închis se mai
numesc şi maşini criogenice sau pompe de căldură. Sistemele de căldură bazate pe un ciclu
termodinamic reversibil s-au dezvoltat în primul rând pentru aplicaţii militare.
Schema de principui a sistemului de răcire bazat pe ciclu Stirling (fig.2.36) este
prezentată în figura 2.37. Două pistoane P 1 şi P2, lucrează în două camere de compresie diferite,
C1 şi C2. Cele două camere sunt conectate la un regenerator de căldură prin care intră şi iese
căldură.

Q1
B
V1 A T1

C V2
T2
D
Q2

Fig. 2.36. Reprezentarea ciclului Stirling în coordonate Clapeyron.

Ciclul are loc în patru etape, după cum urmează:

AB – compresia gazului la temperatură constantă T1, în camera C1, prin intermediul
pistonului P1 (T1 =ct; V2  V1);
BC – transferul gazului la volum constant spre camera C2, prin regeneratorul R unde
gazul ajunge la temperatura T2 (V1= ct; T1  T2);
CD - destinderea gazului la temperatura T2, în camera C2, unde gazul absoarbe căldura
din interiorul camerei C2 (T2 = ct ;V1  V2);
DA – revenirea gazului în camera C1, unde este împins de pistonul P2, din camera C2 (V2
= ct; T2  T1).
 Iese caldura
C2 R
C-D P2 B-C
V1 V2 T1 T2 ; V1 =ct
T 2=ct
D-A Intra caldura
T 2 T1
V 2 =ct

P1 C1

A-B
V2 V1
T 1 =ct

Fig. 2.37. Schema de principiu a sistemului de răcire bazat pe ciclul Stirling.

T1 reprezintă temperatura sursei calde şi T2 temperatura sursei reci. Căldura se absoarbe

din mediul extern, de la detector, prin contact termic asigurat de un element metalic.
Pe traseul AB, gazul cedează energia sub formă de căldură Q1, sursei calde, iar pe traseul CD
ia căldură Q2, de la sursa rece.
În construcţia camerelor de termografiere se mai folosesc şi alte sisteme de răcire: răcirea
prin radiaţie, prin efect termoelectric, prin efect termomagnetic etc.

5. ECHIPAMENTUL TEHNOLOGIC FOLOSIT PENTRU

TERMOGRAFIEREA IN INFRAROŞU

5.1. GENERALITĂŢI

Un sistem de teledetecţie în infraroşu cuprinde un ansamblu de elemente care pot fi grupate

după funcţiile îndeplinite conform schemei din figura 5.1. Elementele cu un grad mare de
complexitate şi clar diferenţiate de restul componentelor pot fi analizate, la rândul lor, ca un
sistem.
Sistem
vizualizare
e
Obiect Sistem Detector Bloc prelucrare
examinat optic de radiaţie semnal electric
Sistem
înregistrare
Sistem de Sistem de Aparat de
încălzire filtrare măsură

Fig.5.1. Elementele unui sistem de teledetecţie în infraroşu.

 Traseul marcat este traseul minimal obligatoriu. Sistemul de încălzire este inclus numai în
cazul metodei active, mai frecvent întâlnită în domeniul controlului nedistructiv. Dispozitivul de
baleiere apare tot mai rar în construcţia echipamentelor moderne, nemai fiind necesar în cazul
detectoarelor matriceale care au capacitatea de a recepta în mod static radiaţia provenită de la o
întreagă scenă termică. De asemenea, la echipamentele moderne, sistemul de filtrare poate fi
parţial sau integral inclus în sistemul de detecţie.

5.1.1. Sistemul de încălzire

Metodele de termografiere se împart în două mari categorii, denumite: pasive, când

sistemul de examinare nu include o sursă proprie de căldură şi active, când sistemul de
examinare include una sau mai multe surse proprii de căldură, asociate echipamentului de
termografiere. Sursele de căldură folosite în sistemele de examinare prin metoda activă sunt de o
mare diversitate: liniare, punctiforme, cu încălzire continuă în impulsuri etc. O schemă sintetică a
sistemelor de încălzire este prezentată în figura 5.2.
Sistemele de încălzire în mişcare sunt, de obicei, ataşate sistemelor de detecţie, baleierea
suprafeţelor de examinare realizându-se simultan, cu aceeaşi viteză, pe aceeaşi suprafaţă.

prin punctuală
contact
direct liniară
încălzire
Sistem continuă de suprafaţă
de sau
încălzire încălzire încălzire
discontinuă locală
cu elemente
fără radiante
contact încălzire
direct prin inducţie globală

Fig.5.2. Clasificarea sistemelor de încălzire.

In controlul nedistructiv modern sistemul de încălzire cel mai utilizat este cu elemente radiante,
încălzire discontinuă sub formă de impulsuri de scurtă durată.

5.2. ECHIPAMENTUL PENTRU TERMOGRAFIEREA ACTIVĂ

 Masă de fixare şi poziţionare (fig. 5.3), cu posibilităţi de deplasare după trei axe de
coordonate. Mişcările sunt asigurate de două servomotoare acţionate prin comenzi din
calculator, prin intermediul softului VISOTHERM 99.

a b
 Fig. 5.3. Masă de fixare şi poziţionare a probelor, lămpilor şi camerei IR:
a - vedere din faţă; b - vedere din lateral; x, y, z - direcţiile de deplasare.

 Suport pentru camera IR ThermaCam PM 350 şi suport pentru probele de examinat;

suportul camerei asigură poziţionarea acesteia în raport cu proba examinată şi cu
sistemul de încălzire, iar suportul probei, fiind fixat pe partea mobilă a mesei, asigură, pe
de o parte, poziţionarea iniţială a probei şi, pe de altă parte, deplasarea fină a acesteia
după cele trei axe de coordonate, cu ajutorul a trei servomotoare electrice (fig. 5.4).

Suportul probei

Suportul camerei

Fig. 5.4. Suporţi reglabili pentru poziţionarea camerei IR şi a probei examinate.

 Sistem de încălzire cu blitzuri de radiaţii infraroşii de 1500 kJ, amplasate de o parte şi

alta a camerei de luat vederi, astfel încât probele aşezate pe suportul mobil al mesei să
fie încălzite cât mai uniform (fig. 5.5).

a b
Fig. 5.5. Sistem de încălzire cu lămpi de radiaţie infraroşie, în impulsuri:
a - cu o singură sursă; b - cu două surse, amplasate simetric.

Pentru acest tip de examinare s-a folosit o cameră de luat vederi în infraroşu, cu detector
matriceal alcătuit din 256 x 256 elemente (FPA) din silicat de platină, model ThermaCam P650,
prezentată în figura 5.6.
 Obiectiv Cursor/
Selector funcţii
Buton interval
de temperatură

Vizor

Tastatură

Întrerupător

Loc pentru baterii

Cablu de alimentare
Trepied
Cartelă
magnetică

Fig. 5.6. Camera portabilă ThermaCam PM 350.

Camera ThermaCam PM 350 este un radiometru cu detector cu ajutorul căruia se obţin

imagini punct cu punct, fără o descompunere mecanică a imaginii obiectului (fără dispozitiv de
scanare).
Informaţiile pot fi înregistrate pe cartele magnetice SRAM PCMCIA sau vizualizate direct
pe un ecran TV sau un display asociat cu o placă video VRC, pentru o analiză în timp real.
Detectorul este răcit cu un microsistem integrat, care funcţionează pe principiul Stirling (un fel
de pompă de heliu).
Camera poate măsura temperaturi între -10 şi +4500C, fără filtru, şi cu filtru, între 450 şi
15000C. Are un obiectiv standard de 160, dar poate lucra cu un set de obiective cu diverse
deschideri unghiulare. Poate funcţiona atât aşezat pe un trepied, legat la o sursă de curent, cât şi
în varianta portabil, cu baterii ataşate.
Manevrarea şi comanda camerei, care include un microprocesor, poate fi făcută direct de la
tastatura amplasată pe carcasa acesteia sau prin intermediul unui calculator. Principalele
caracteristici ale acestui radiometru sunt prezentate în tabelul 5.1.

Tabelul 5.1
Caracteristici ale camerei de luat vederi ThermaCAM PM 350

Caracteristica Valori
Mărirea imaginii 2:1, 4:1
Sensibilitatea < 0,10 C
Lentile IFOV 16 f/1.5 1,2 mrad
 Rezoluţia digitală 12 biţi, 4096 nivele, 72 dB
Detectorul PtSi / CMOS 256  256 FPA
Banda spectrală 3,4 ...5 m
Domeniul de măsurare a temperaturii -10…4500C
Temperatura maximă de măsurat 15000C
(cu filtru)
Imagine alb/negru şi color 256 niveluri pe scala gri, 9 palete
Domeniul de temperatură operaţional -15…500C
Domeniul de stocare -40…700C
Tensiune/frecvenţă 95...250 V/47...63 Hz
Puterea necesară 6 V cc. < 12W
Dimensiunile camerei 210  114  90 mm
Greutatea camerei 1,7 kg
Greutatea totală (inclusiv baterie, lentile 2,7 kg
şi vizor color).

Butoanele de comandă şi elementele indicate în imagine sunt aranjate pe grupe funcţionale

după cum urmează:
 Vizorul (Viewfinder/Screen) sau ecranul (vizorul poate fi înlocuit cu un mini-ecran cu
cristale lichide, existent în trusa aparatului) sunt folosite de către operator pentru vizarea,
focalizarea şi vizualizarea imaginilor în timp real şi, de asemenea, a celor înregistrate,
pentru analiza post-înregistrare. Panoul de informaţii, vizibil în vizor sau pe ecran, oferă
un rezumat informativ asupra camerei, asupra reglării şi asupra condiţiilor de formare a
imaginii.
 Întrerupătorul de alimentare (Power) pune în funcţiune camera şi permite operatorului să
aleagă între următoarele patru situaţii: ON - funcţionează cu toată capacitatea; STAND BY
- sistemul de răcire funcţionează, partea video nu, OFF – închis, PLAYBACK - sistemul
de răcire nu funcţionează, însă partea video funcţionează.
 Tastatura permite utilizatorului să opereze sistemul ThermaCAM, să schimbe modul de
operare, accesul la caracteristicile speciale, în timp ce camera funcţionează.
- Tasta MODE permite operatorului să aleagă între 7 moduri de prezentare:
1. Image - mod de bază de operare;
2. Spot - permite operatorului citirea temperaturii într-un anumit punct al
imaginii;
3. Auto - deplasează automat punctul din modul de prezentare anterior (SPOT) în
punctul cel mai fierbinte al imaginii;
4. Delta - permite operatorului citirea diferenţei de temperatură dintre orice punct
al imaginii şi un anumit punct de referinţă a imaginii;
5. Graph - permite operatorului vizualizarea unui grafic al temperaturilor;
6. Peak - prezintă, în caseta temperaturii, cea mai mare temperatură atinsă de
firele reticulare şi menţine această temperatură până la atingerea unei
temperaturi mai ridicate;
 7. Isotherm - permite separarea şi iluminarea în alb a tuturor punctelor din
imagine care au aceeaşi temperatură sau o temperatură sub limită. Fiecare
apăsare pe tasta MODE derulează succesiv aceste moduri de prezentare.
- Tasta SETUP deschide 4 meniuri ce permit operatorului să adapteze
radiometrul conform condiţiilor mediului, care vor afecta măsurarea
temperaturii, aşa cum o doreşte operatorul.
- Tasta RECALL permite operatorului accesarea şi vizualizarea unei
imagini înregistrate pe cartela PCMCIA prin două metode: browse
(răsfoire) şi direct access (accesare directă).
- Tasta AUTO SPAN stabileşte în mod automat valoarea optimă a temperaturii maxime
şi domeniul imaginii afişate. Softul Thermacam calculează automat valorile optime,
corectează imaginea şi afişează valorile pe panoul de stare (Status Panel) al ecranului
sau vizorului.
- Tasta B&W  Color permite operatorului să aleagă între o imagine alb-negru şi una
color, utilizând cele nouă palete de culori. Paletele de culori se pot selecta din
Thermacam Configuration Menu 3, din cadrul Setup.
- Tasta RANGE determină intervalul de temperatură perceput de cameră. Această
cameră poate fi utilizată pentru măsurarea de temperaturi între -10 şi +450C (fără
filtru), domeniu împărţit în patru intervale parţial suprapuse În fiecare interval,
camera distinge 32.768 niveluri. Intervalul selectat trebuie să fie potrivit ţintei.
- Tasta ZOOM accesează funcţia electronică ZOOM (modificarea dimensiunilor unei
imagini fără redefinirea parametrilor acesteia), care oferă trei niveluri de mărire a
imaginii. Alegerea este vizibilă pe ecranul/vizor (afişaj), deasupra casetei
temperaturii. Deoarece funcţia electronică ZOOM multiplică pixelii, dar, în acelaşi
timp se îngustează şi câmpul de vedere, mărirea imaginii afectează rezoluţia.
- Tasta AUX selectează modul de lucru pe care utilizatorul l-a stabilit în Setup Menu 4:
None, Auto Range, Reticle, Pallete sau EXT NUC. Funcţia rămâne salvată în pauze şi
începe întotdeauna în modul de lucru în care a fost utilizată ultima oară.

Funcţia Auto Range analizează ţinta şi alege automat domeniul de temperatură

potrivit (ex: RNG 2).
Funcţia Reticle suprapune o reţea reticulară peste imaginea termică. Apăsând tasta
AUX, această reţea reticulară apare şi dispare.
Funcţia Palette permite operatorului să schimbe paleta de culori în cadrul unui
mod de operare, fără a accesa modul B&W/COLOR.
Funcţia EXT NUC (External Non-Uniformity Correction) este o funcţie de
corectare a neuniformităţii externe a imaginii.
În condiţii date de operare, se poate întâmpla ca imaginea oferită de Thermacam
să nu fie perfect uniformă.
Radiometrul conţine o bază de date, cuprinzând corecţii multiple ale
neuniformităţii pentru fiecare domeniu de operare, capabilă să furnizeze o
uniformitate optim pentru o gamă largă de temperaturi. Acest lucru este foarte util
atunci când se lucrează în intervale de temperatură foarte înguste sau atunci când
ţintele au temperaturi reduse.
 - Tasta EMISSIVITY permite operatorului reglarea camerei la emisivitatea ţintei.
Emisivitatea ia valori între 0,1 şi 1.
 Cursor/Selector are patru taste care permit operatorului să deplaseze cursorul de-a
lungul meniurilor din Setup, să schimbe paleta de culori, să poziţioneze indicatorul şi să
definească parametrii izotermi în funcţie de modul de operare al camerei.
 Buton - interval temperaturi.
Center Switch permite deplasarea domeniului de temperatură afişat, ca pe un
întreg, în sus sau în jos, de-a lungul intervalului curent de măsurători (RNG1,
RNG2 etc.). O temperatură maximă scăzută corespunde ţintelor reci, iar o
temperatură ridicată corespunde ţintelor calde.
Span Switch determină subdomeniul de măsurare a temperaturii din cadrul
intervalului mare (RANGE) ales şi afişat.
 Freeze (F) şi Store (S) sunt două butoane de comandă amplasate în spatele mânerului
camerei pentru a obţine un stop-cadru (F) sau pentru a stoca (S) imaginea dorită pe
cartela PCMCIA.
Sistemul de examinare folosit la termografierea activă conţine, pe lângă radiometrul mai sus
prezentat şi alte componente.
 Calculator cu un soft specializat (Visotherm - Germania), asociat cu o placă de achiziţie
a imaginilor termice şi cu toate cablurile de legătură.
 Sursă de curent continuu pentru alimentarea servomotoarelor de pe masa de poziţionare.

 Sursă de curent cu putere reglabilă pentru alimentarea blitzurilor de radiaţie infraroşie.

În figura 5.7 este prezentată imaginea globală a echipamentului în timpul examinării unei
probe. Cercetarea experimentală a avut următoarele obiective:
- stabilirea schemei optime de încălzire-examinare;
- optimizarea parametrilor de examinare: timp de încălzire, moment optim de
înregistrare, mărimea fluxului termic etc.;
- stabilirea criteriilor care stau la baza interpretării termogramelor;
- studiul influenţei modului de pregătire a suprafeţei şi a naturii materialului asupra
sensibilităţii metodei de examinare;
- stabilirea mărimii defectului minim detectabil pentru câteva cupluri de materiale.
Modalitatea de efectuare a experienţelor este prezentată în continuare.
 S-au analizat succesiv diverse posibilităţi de încălzire şi s-a ajuns la concluzia că
încălzirea în impulsuri cu lămpi de radiaţii infraroşii este cea care dă rezultatele cele mai
bune. Examinarea optimă este pe aceeaşi suprafaţă cu încălzirea.
 Înregistrarea imaginilor s-a făcut în timpul răcirii la intervale de timp diferite: după 1s,
2s, 3s, 4s, 6s şi 10 secunde de la încetarea încălzirii.
 Întrucât în orice examinare nedistructivă sunt necesare informaţii de referinţă, înainte de
examinarea probei încălzite, s-au preluat imagini ale unor probe din acelaşi cuplu de
materiale, fără defecte.
 S-au înregistrat imagini de referinţă în mai multe variante de pregătire a suprafeţei:
liberă, unsă cu ulei şi brunată sau vopsită.
 S-au construit blocuri de calibrare şi etaloane cu defecte artificiale.
 

Fig. 5.7. Imaginea echipamentului de

3
termografiere în funcţiune:
1- camera ThermaCam PM350; 2 - masă-
suport cu deplasare după trei axe de
1
2 coordonate;
3 - sistem de încălzire cu blitzuri; 4 - suport
cameră; 5 - sursă de curent continuu pentru
4
5 alimentarea motoarelor mesei-suport.

În figura 5.8. sunt prezentate două imagini ale aceleiaşi probe, înregistrate la intervale de
timp diferite: cea de sus, a, după 10 secunde din momentul încetării încălzirii, şi cea de jos, b,
după 3 secunde.
Cuplul de materiale examinat este:
 suport - oţel (10 mm, grosime) + înveliş - oţel (1 mm, grosime);
 în suport sunt practicate trei canale cu dimensiunile: lăţimea, a1 = 6 mm, a2 = 4 mm şi a3
= 8 mm şi adâncimea, b = 2 mm, pentru toate cele trei canale.
Pe termograme se pot observa următoarele aspecte:
 indicaţiile de defect din figura 5.8, a, obţinute printr-o înregistrare după 10 secunde din
momentul încetării încălzirii, sunt neconcludente, adică nu permit interpretarea corectă;
 indicaţiile D1, D2 şi D3 din figura 5.8, b, obţinute după 3 secunde, sunt corecte, semnalând
cele trei defecte de tip canal practicate în suportul structurii.
Rezultă că momentul optim de înregistrare este de maximum o secundă după încetarea
încălzirii, când se obţine un contrast maxim.
 EMBED PBrush
Indicaţii
necon-
cludente

Suprafaţa de încălzire
a c şi de examinare

D1
Suport
D2

Bandă
neagră

D3

b d

Fig. 5.8. Stabilirea momentului optim de înregistrare: a - termogramă înregistrată

după 10 s; b - înregistrare după 3 s; c - bloc de calibrare- pieptene; d - etalon multistrat.

Pentru reglajul iniţial şi pentru etalonare s-au folosit blocurile de calibrare din figura 5.8, c
şi d (imagine în domeniul vizibil).
 Blocul de calibrare - pieptene este confecţionat din OL 37 şi prezintă mai multe canale
cu adâncime şi lăţime diferite. Acest bloc a fost folosit pentru analiza modului de
propagare a fluxului termic şi pentru optimizarea schemei de examinare. În imagine se
poate observa propagarea căldurii în cazul încălzirii şi examinării pe aceeaşi suprafaţă şi
anume pe suprafaţa de jos a blocului.
 Etalonul multistrat, prezentat în figura 5.9, are următoarele caracteristici constructive:
- este confecţionat dintr-un suport de plexiglas pe care sunt aplicate patru straturi de
bandă adezivă (un material cu emisivitate foarte apropiată de cea a unui corp negru,
având grosimea de 0,2 mm);
- între straturile respective au fost amplasate nişte defecte artificiale de formă pătrată,
cu grosimea de 0,1 mm şi latura pătratului de 3 mm;
- defectele artificiale sunt situate la adâncimi diferite: primul, D1, sub un singur strat
de bandă, al doilea, D2, sub două straturi şi aşa mai departe.
Acest etalon poate fi folosit atât pentru verificarea capacităţii sistemului de a evidenţia
defecte situate la adâncimi diferite, cât şi pentru a măsura grosimi de straturi subţiri prin
comparaţie.
 D1 D2 D3 D4 Strat 1
Strat 2
Strat 3
Strat 4
Suport

Bandă adezivă

Indicaţii de defect pentru: Paleta de culori

D1 D2 D3 D4

Termograma
etalonului

Fig. 5.9. Vizualizarea defectelor artificiale ale etalonului prin termografiere activă.

În termograma etalonului, defectele apar ca mici domenii mai calde decât zonele fără
defect, întrucât examinarea s-a făcut în varianta cu încălzirea şi examinarea pe aceeaşi parte.
Defectele reprezentă în acest caz o barieră în calea propagării fluxului de căldură. Din acest
motiv, pe imaginea termică indicaţia de defect semnifică un câmp termic cu temperaturi mai
mari.
Principalele rezultate obţinute experimental în examinarea materialelor lipite au fost
următoarele:
- detectarea defectelor tip lipsă de legătură în structuri lipite: suport din oţel cu grosimea
de 10 mm, îmbinat cu un înveliş din oţel aliat cu grosimea de 1 mm, prin lipire cu un
adeziv pe bază de răşină epoxidică; detectarea depinde în mare măsură de starea
suprafeţei structurii;
- dimensiunea minimă a defectelor detectabile în această structură a fost de 4...6 mm,
dependentă de starea suprafeţei materialului;
- cu cât grosimea învelişului a fost mai mică, s-au putut detecta defecte cu dimensiuni mai
mici; astfel, la o grosime a învelişului de 0,5 mm, în aceeaşi structură, s-au detectat
defecte cu dimensiunea caracteristică de 2 mm;
- suprafaţa tablei laminate din oţel fiind lucioasă reflectă o cantitate însemnată din
fasciculul de radiaţii, ceea ce poate conduce la apariţia indicaţiilor false;
- simpla ungere a acesteia cu ulei sau vaselină îmbunătăţeşte cu circa 20% calitatea
imaginii termice;
- brunarea oţelului sau vopsirea cu o vopsea antireflex conduce la îmbunătăţirea calităţii
imaginii termice cu până la 80 %;
 - examinarea materialelor cu conductivitatea termică foarte mică (lemn, plastic, sticlă
etc.) şi cu conductivitate termică foarte mare (cupru, aluminiu etc.) este dificilă;
conductivitatea termică pentru care examinarea se face în condiţii normale variază între
10 şi 200 W/(m.K);
- conductivitatea termică variază cu temperatura, dar la variaţii mici de temperatură aceste
variaţii pot fi neglijate.
O parte din aceste rezultate sunt prezentate sintetic în tabelul 5.2 pentru cazul în care
examinarea s-a făcut pe aceeaşi parte cu încălzirea şi anume pe înveliş.

Tabelul 5.2
Examinarea termografică a materialelor lipite

Cuplul de materiale
Condiţii OL + OL Cu + Cu Al + Al OL + Cu OL + Al
de examinare şi Grosimi ale învelişului şi suportului [mm]
caracteristici
1 + 10 1 + 10 1 + 10 1 + 10 1 + 10
0,5 + 10 0,5 +10 0,2 + 10 0,5 + 10 0,5 + 10
Conductivitatea termică, 32...58 380...400 200...220 32...58 32...58
 [W/(m.K)] la 200 C 380...400 200...220
Difuzivitatea termică, 6,5...15 110...120 84...86 6,5...15 6,5...15
a = /(.c) [m2/s] 120...120 84...86
Defect minim detectabil, 3...6 4...7 4...6 3...5 3...5
tip canal [mm] 2...3 3...4 1...3 2...3 2...4
Moment optim de 3...4 0,5...1 1...2 3...4 3...4
înregistrare [s]
Densitatea de flux termic 1,4 ...10
la încălzire [W/m2]
Pregătirea suprafeţei Brunată sau acoperită cu vopsea antireflex
Condiţii de examinare În laborator, distanţa de examinare: 0,2...1 m

5.3. ECHIPAMENTUL PENTRU TERMOGRAFIEREA PASIVĂ

Pentru acest tip de examinare s-a folosit o cameră de luat vederi în infraroşu, este un
radiometru cu detector matriceal alcatuit dintr-o reţea de microbolometre, de data aceasta, fără
sistem de răcire separat, model ThermaCam SC640, prezentată în figura 5.10.
 Fig. 5.10. ThermaCam SC640
5.3.1. Caracteristicile tehnice ale camerei ThermaCam SC640

  Domeniu de măsurare: ­40 ... +2000°C;
  Detector: FPA microbolometru fără răcire, spectru: 7.5...13m;
  Rezolutie detector: 640x480 pixeli fizici;
  Sensibilitate termică (NETD): < 0,06°C (tipic 0,04°C);
  Lentile standard : 24x18 grade / distanţa minimă de focalizare 0,1m;
  Lentile interschimbabile ultra­profesionale;
  Rezolutie optică: < 0,65mrad;
  Camera în vizibil 1280x1024 pixeli (1,3Mpixeli);
  Lentile pentru camera în vizibil profesionale interschimbabile;
  Vizor LCD 800x480pixeli color TFT deplasabil sus/jos;
  Display extern color TFT 5,6” (1024x800pixeli) orientabil;
  Lampă iluminare LED integrată;
  Focalizare optică: manuală şi automată (ultrasunete);
  Măsurare: spoturi deplasabile, autospot, arii deplasabile cerc/dreptunghi;
  Izoterme, profil, DeltaT, Palete: alb­negru / color;
  Tabelă de materiale integrata cu valori de emisivitate;
  Focalizare termică: automată/manuală;
  Memorare: 2x SDcard JPG cu informatii de temperatura;
  Laser: 1mW/635nm rosu, Clasa II;
  Autonomie: min. 6 ore de functionare continua (Li­Ion);
  Temperatura ambiantă: ­40...+70°C, Grad de protectie: IP54;
  Greutate: <1.7Kg cu baterii incluse (carcasa din magneziu);
  Interfaţă: USB, video PAL, FireWire, IrDA, slot IO SD­card.

5.3.2. Descrierea părţilor componente

În figura 5.11. este prezentată schema constructivă a camerei de termografiere

ThermaCam SC640 iar în tabelul 5.3. sunt descrise părţile componente ale acesteia.
 Fig. 5.11. Schemă constructivă ThermaCam SC640

Tabelul 5.3
1 ’’Vizorul’’
Pentru a asigura un unghi de vedere cât mai confortabil, poziţia vizorului este
reglabilă.
2 ’’Buton’’ de reglare-corecţie a clarităţii imaginii oferite de vizor (corecţia dioptrică
a vizorului).

3 ’’Buton’’ pentru deschiderea capacului de protecţie a panoului de conexiuni pentru

diverse dispozitive externe: cablu pentru conexiune USB, conexiune pentru legarea
la un PC pentru transferul imaginilor sau fişierelor din cameră în PC şi invers,
conectarea la un PC pentru înregistrarea secvenţelor de imagini în infraroşu cu o
viteză înaltă utilizând un cablu « firewire » , conectarea unui monitor video la
cameră.
4 ’’Capacul’’ panoului de conexiuni.
5 ’’Capacul’’ pentru ultimul port de pe panoul de conexiuni, care permite conectarea
unui monitor video (conector CVBS – composite video connector).
6 ’’Led’’ care indică starea de încărcare a bateriei:
- când led-ul verde pulsează de două ori pe secundă, bateria se încarcă;
- când led-ul verde este aprins permanent, bateria este încărcată;
- când led-ul este stins – sursa de energie-încărcătorul bateriei este decuplat.
7 ’’Conexiunea’’ la sursa de curent (dispozitivele externe care se pot conecta la
camera sunt: sursă de curent, monitor video, un PC pentru înregistrarea cu viteză
foarte mare a secvenţelor de imagini în infraroşu, un PC pe care se pot transfera sua
salva fişiere sau imagini din sau in cameră, un alt dispozitiv extern accesibil prin
USB, scanner, hard disk, GPS etc., un dispozitiv pentru înregistrarea vocală a
 comentariilor, unul sau două carduri de memorie, card multifuncţional etc.).
8 ’’Acumulator’’
Montarea se face prin alinierea acumulatorului cu ghidajul acestuia de pe partea
inferioară a camerei urmată de împingerea acumulatorului până la fixarea acestuia
în locaşul dedicat.
Scoaterea acumulatorului se face rotind mânerul camerei în sens invers acelor de
ceasornic, pentru eliberarea butonului care permite deblocarea mecanismului de
fixare a acumulatorului.
9 ’’Butonul’’ de deblocare a mecanismului care fixează bateria.
10 ’’Led-ul indicator de putere’’:
Când led–ul este stins – camera este închisă, când led-ul este portocaliu – camera
este în modul stand-by şi când led-ul este verde camera este pornită.
11 ’’Butonul de pornire/oprire’’ a camerei, cu următoarele funcţii:
- când camera nu este în funcţiune (off), se apasă şi se eliberează butonul de
pornire a camerei;
- când camera este în funcţiune (on), se apasă acest buton şi se menţine apăsat mai
mult de o secundă pentru scoaterea camerei din funcţiune;
- când camera este în funcţiune (on), se apasă şi se eliberează butonul pentru a
intra în modul power save.
12 ’’Joystick – ul’’ are următoarele funcţii:
- pentru baleierea meniurilor şi ferestrelor de dialog - se mişcă joystick-
ul stânga/dreapta sau jos/sus;
- pentru schimbarea valorilor - se mişcă joystick-ul stânga/dreapta sau
jos/sus;
- pentru selectarea sau confirmarea alegerilor se apasă joystick-ul.
13 ’’Butonul mode’’ are următoarele funcţii:
- - pentru a afişa selectorul mode pe ecranul camerei – se apasă butonul;
- - pentru a confirma sau a părăsi fereastra de dialog – se apasă butonul.
5.2.3. Programarea camerei ThermaCam SC640

Camera se poate programa pentru a salva imagini utilizând două metode diferite :
- Metoda 1 – programarea camerei pentru a salva imagini periodic ;
- Metoda 2 – programarea camerei pentru a salva imagini atunci când anumite condiţii sunt
îndeplinite.
Metoda 1 – pentru programare camerei în varianta cu salvare periodică a imaginilor este necesar
să se aplice următoarea procedură:
1. În modul selector se selectează programul ceas şi se apasă joystick-ul.
2. Pentru a selecta în fereasta de dialog Setup se mişcă joystick-ul în sus/jos.
3. Pentru a afişa fereastra de dialog Setup, se selectează Setup şi se apasă joystick-ul.
4. Pentru a specifica acţiunea care va fi utilizată se parcurg următorii paşi:
- Se mişcă joystick-ul sus/jos pentru a selecta acţiunea (Action);
- Se apasă joystick-ul;
- Pentru a selecta Periodic se mişcă joystick-ul sus/jos.
- Pentru a confirma, se apasă joystick-ul.
 5. Pentru a preciza care cameră va fi folosită se parcurg următorii paşi:
- Se mişcă joystick-ul sus/jos pentru a selecta Camera;
- Se apasă joystick-ul;
- Pentru a selecta Camera se mişcă joystick-ul sus/jos.
- Pentru a confirma, se apasă joystick-ul.
6. Pentru a specifica perioada de timp dintre salvări se parcurg următorii paşi:
- Se mişcă joystick-ul sus/jos pentru a selecta respectiv Orele, Minutele şi
Secundele;
- Pentru fiecare parametru, se apasă joystick-ul;
- Pentru fiecare parametru, se mişcă joystick-ul sus/jos pentru a seta o valoare.
- Pentru fiecare parametru, se apasă joystick-ul pentru a confirma.
7. Pentru a specifica când salvarea periodică va fi oprită, se parcurg următorii paşi:
- Se mişcă joystick-ul sus/jos pentru a selecta Stop;
- Se apasă joystick-ul;
- Pentru a selecta Manual, Counter sau Timer, se mişcă joystick-ul sus/jos.
- Pentru a confirma, se apasă butonul Mode.
8. Pentru fiecare alegerea, se specifică parametrii de control.
9. Pentru a confirma şi a părăsi fereastra de dialog, se apasă butonul Mode.
10. Pentru pornirea programului, se mişcă joystick-ul sus/jos, se selectează Start şi se apasă
joystick-ul.
Metoda 2 – pentru programarea camerei în varianta cu salvare imaginilor atunci când anumite
condiţii de măsurare sunt îndeplinite, este necesar să se aplice următoarea procedură:
1. În modul selector se selectează programul ceas şi se apasă joystick-ul.
2. Pentru a selecta Setup se mişcă joystick-ul în sus/jos.
3. Pentru a afişa fereastra de dialog Setup, se selectează Setup şi se apasă joystick-ul.
4. Pentru a specifica acţiunea care va fi utilizată, se parcurg următorii paşi:
a. Se mişcă joystick-ul sus/jos pentru a selecta acţiunea (Action);
b. Se apasă joystick-ul;
c. Pentru a selecta Conditional se mişcă joystick-ul sus/jos.
d. Pentru a confirma, se apasă joystick-ul.
5. Pentru a preciza care cameră va fi folosită se parcurg următorii paşi:
a. Se mişcă joystick-ul sus/jos pentru a selecta Camera;
b. Se apasă joystick-ul;
c. Pentru a selecta Camera se mişcă joystick-ul sus/jos.
d. Pentru a confirma, se apasă joystick-ul.
6. Pentru a specifica instrumentele de măsură pe care se va baza condiţionarea salvării, se
parcurg următorii paşi:
a. Se mişcă joystick-ul sus/jos pentru a selecta : instrument, tipul instrumentul, tipul
şi valoarea;
b. Pentru fiecare parametru, se apasă joystick-ul;
c. Pentru fiecare parametru, se mişcă joystick-ul sus/jos pentru a seta o valoare.
 d. Pentru fiecare parametru, se apasă joystick-ul pentru a confirma.
7. Pentru a specifica când salvarea periodică va fi oprită, se parcurg următorii paşi:
a. Se mişcă joystick-ul sus/jos pentru a selecta Stop;
b. Se apasă joystick-ul;
c. Pentru a selecta Manual, Counter sau Timer, se mişcă joystick-ul sus/jos.
d. Pentru a confirma, se apasă butonul Mode.
8. Pentru fiecare alegerea, se specifică parametrii de control.
9. Pentru a confirma şi a părăsi fereastra de dialog, se apasă butonul Mode.
10. Pentru pornirea programului, se mişcă joystick-ul sus/jos, se selectează Start şi se apasă
joystick-ul.
5.4. Concluzii privind echipamentele prezentate

Camerele IR prezentate pot fi folosite pentru aplicaţii în ambele variante, atât cea activă,
cât şi cea pasivă.
În urma cercetărilor experimentale, s-a constatat că echipamentul care include camera
ThermaCam PM350 este mai adecvat studiului de laborator (termografiere activă) datorită
următoarelor aspecte:
- banda spectrală adecvată pentru examinări de interior este fereastra atmosferică
II, unde  = 3,5 – 5 m;
- răcirea cu motor Stirling asigură o eliminare a ”zgomotului” termic din detector
şi o sensibilitate termică ridicată;
- prin intermediul unui software, camera, dispozitivul de poziţionare a probelor şi
sistemul de încălzire pot fi comandate din computer (remote control) într-o
corelare suficient de precisă, care permite înregistrarea imaginilor termice în
momentele de contrast maxim (în regim tranzitoriu)
- software-ul Visotherm, achiziţionat din Germania (Institutul Fraunhofer din
Saarbruken), precum şi manualul de utilizare a acestuia au fost îmbunătăţite şi
completate de echipa IRT a catedrei TMS din care face parte şi subsemnatul.
Echipamentul care include camera ThermaCam SC640 este mai adecvat pt examinarea
pasivă, în principal datorită următoarelor particularităţi:
- banda spectrală adecvată pentru examinări la exterior (sau de la distanţă mare),
este fereastra atmosferică III, unde  = 7,5 – 13 m;
- răcirea bazată pe caracteristicile de funcţionare ale microbolometrelor, fără sistem
separta, cu elemente în mişcare, elimină vibraţiile;
- posibilităţile de stocare a imaginilor termice sunt mult mai variate, facilitând
lucrul pe teren
- manevrabilitatea mai comodă recomandă acest echipament pentru exterior.