Sunteți pe pagina 1din 2

Somnoroase păsărele

de Mihai Eminescu

Somnoroase păsărele

Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,
Se ascund în rămurele
Noapte bună!

Doar izvoarele suspină,


Pe când codrul negru tace
Dorm și florile-n grădină –
Dormi în pace!

Peste-a nopții feerie


Se ridică mândra lună,
Totu-i vis și armonie
Noapte bună!

Trece lebăda pe ape


Între trestii să se culce –
Fie-ți îngerii aproape,
Somnul dulce!

Poezia ”Somnoroase păsărele” a fost publicată în volumul”Poezii” (1883) și are ca


temă natura, care reflectă trăirile interioare ale poetului. Din punct de vedere al speciei
literare căreia îi aparține, acest mic poem liric este o feerie și totodată un cântec de leagăn.
Titlul poeziei este alcătuit dintr-un substantiv în cazul nominativ, ”păsărele”, determinat de
un adjectiv cu funcție sintactică de atribut adjectival, ”somnoroase”, epitet în inversiune.
Din punct de vedere structural, poezia este alcătuită din patru catrene, fiecare strofă
încheindu-se cu câte o jumătate de vers. Regăsim această tehnică a compoziției la poetul
transilvănean George Coșbuc.
Prima strofă reia titlul poeziei, ”somnoroase păsărele”, și fixează personajele
principale ale acestei feerii imaginate de poet: păsărele, poate vrăbiuțe, pițigoi, scatii, care,
la sosirea serii ”pe la cuiburi se adună”, și așteaptă venirea nopții, ascunse printre
rămurele, în pace și liniște, urându-i copilului hoinar pus în pat pentru a dormi ”noapte
bună!”.
A doua strofă adaugă noi elemente cadrului natural terestru, de o deosebită armonie,
frumusețe și liniște, care leagănă visările celor mici: izvoarele, care suspină, cu glasul lor
melodios, cristalin, tânguitor, codrul, care pare negru la lăsarea nopții, învăluit în tăcere,
florile din grădină, care își închid petalele, corola deschisă a florii, totul doarme, se
odihnește, își ia binemeritatul repaos după o zi activă, truditoare, și poetul încheie, într-un
ton mângâietor: ”Dormi în pace!”
Îngerul din visele poetului, cel are-l inspiră, poate să fie un copilaș, pus seara la
culcare sau însăși ființa iubită, care este drăgălașă, inocentă, dulce precum un copil. Poetul
își îndreaptă astfel gândurile sale tandre, de duioșie și dragoste către această fință, care
adoarme liniștită în cadrul feeric, de basm al naturii.
În a treia strofă apare un motiv romantic, deseori întâlnit în poeziile eminesciene, un
element al naturii cosmice, luna, care se ridică ”peste-a nopții feerie”, umpând cu razele ei
tremurătoare cărările din crânguri și revărsând lumina ei luminiș în iatacul celui adormit.
Poetul face referire în următoarea secvență poetică la uimitoarea capacitate a naturii
de a ne face să simțim că ”totu-i vis și armonie”, că viața este un vis, la fel ca somnul care
ne cuprinde la lăsarea serii. Un vis frumos de armonie, de fericire, de împăcare, de regăsire,
pe care-l visăm cu ochii închiși, noaptea, și totodată atunci când razele soarelui pătrund la
noi într-o nouă, armonioasă și înnoitoare dimineață. Totul este un ciclu noapte-zi, menit să
echilibreze organismul, să-l odihnească, după activitățile din timpul zilei. Pare poetul să
spună că creația dumnezeirii este desăvârșită, deoarece este pusă această minunată balanță
între lucruri.
Poetul se dovedește o fire sensibilă, visătoare, nocturnă, lunară în această poezie,
care ne dezvăluie feminitatea, delicatețea sufletului său, înclinat spre reverii adânci, spre
meditație și contemplație.
În ultima strofă se adaugă păsărelelor din crânguri un nou personaj, de o frumusețe
maiestuoasă, lebăda, care trece pe ape, să-și găsească sălașul între trestii, ascunsă și
liniștită, pentru a-și afla somnul nopții în pace. Poetul continuă, în următoarea secvență
lirică cu un un verb la modul imperativ ”fie-ți îngerii aproape”, care exprimă dorința
poetului ca ființa iubită să fie ocrotită de ființele divine, de îngeri, care alungă tot ce este
trist, dureros sau neplăcut și binecuvântează somnul cu pace și liniște. În ultimul vers,
”somnul dulce”, poetul exprimă dorința sa ca somnul să aibă vise frumoase, ”dulci”,
încărcate de semnificație, de iubire, care să aducă fericire și liniște sufltească celui care-l
visează.
Rima versurilor este încrucișată, măsura versului variază de la 4 silabe, cel mai
scurt, până la 8 silabe, ritmul este peon, un ritm melodios, solemn, grav, și troheu, de
inspirație folclorică.
Figurile de stil sunt puține, dar sugestive, încărcate de semnificație: întâlnim epitete
în inversiune, ”somnoroase păsărele”, ”mândra lună”, epitete : ”codrul negru”, ”somnul
dulce”, personificări: ”somnoroase păsărele / pe la cuiburi se adună”, ” pe când codrul
negru tace”, ”mândra lună”, ”trece lebăda pe ape / între trestii să se culce”, inversiuni:
”mândra lună”, ”somnoroase păsărele”, ”peste-a nopții feerie”, ”fie-ți îngerii aproape”,
metafore ”peste-a nopții feerie”, ”totu-i vis și armonie”.
Prin adresarea la persoana a II-a singular putem afirma că această mică bijuterie
eminesciană este o epistolă adresată persoanei iubite, și totodată o odă de dragoste, prin
care sunt exprimate sentimente calde, iubitoare, duioase, față de persoana îndrăgită,
sentimente de dăruire și devotament.
Prin toate caracteristicile sale, precizate mai sus, putem afirma, pe drept cuvânt, că
”Somnoroase păsărele” este una dintre cele mai încântătoare, mai senine feerii din lirica
română și totodată un duios și dulce cântec de leagăn, unul dintre cele mai simple și mai
bine realizate ideatic și artistic din lirica noastră.