Harap-Alb

Basmul a apărut ca o necesitate a impunerii unor idei și norme morale în comunitățile

umane care își doreau să ducă existența și se conduceau în baza unor legi nescrise, cât și ca
modalitate de abstragere din cotidian într-un ținut magic în care totul este permis, iar abaterile
de la norme sunt aspru sancționate.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri literare” și este un basm
cult, păstrând trăsăturile fundamentale ale speciei, dar în același timp se deosebește de basmul
popular prin: dimensiunile ample, conflict prelungit, sporirea numărului de probe, amânarea
deznodământului, protagonist fără puteri supranaturale, chiar fără calități excepționale,
importanța acordată dialogului, individualizarea personajelor, umanizarea fantasticului,
digresiuni care întrerup firul povestirii, oralitate și umor.
„Ion Creangă reduce fantasticul din basmul său sau îl ascunde în spatele celui mai firesc
real, proiectând formula basmului într-o paradigmă realistă. Dă o dimensiune livrească
oralității, exploatând-o la maximum.”
Tema o constituie confruntarea dintre cele două principii fundamental opuse: binele și
răul, cu victoria celui dintâi, o supratemă pe care se grefează romanul unei inițieri
(bildungsroman). Fiul craiului nu pornește la drum pentru a aduce lumina în lume, ci pentru a
o primi în sine, sub forma învățăturii morale, a experienței de viață.
O scenă reprezentativă pentru tema basmului o constituie coborârea în fântână a
mezinului, naivitatea acestuia face posibil acest lucru. Antagonistul îl închide pe tânăr într-o
fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să
jure „pe ascuțișul paloșului” că-i va deveni slugă „până când va muri și iar va învia”.
O altă scenă sugestivă o reprezintă întoarcerea la curtea lui Verde-Împărat, fata
împăratului Roș îl demască pe Spân, care crede însă că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie
capul, iar eroul este înviat de fată cu ajutorul obiectelor magice și devine împărat.
Un prim element de structură pentru tema și viziunea despre lume îl constituie titlul. Concret,
eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizării, necesar pentru a deveni
împărat. Numele personajului îi reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine nobilă
(Alb).
De asemenea, motivele narative specifice sunt: superioritatea mezinului, călătoria,
supunerea prin vicleșug, muncile, demascarea răufăcătorului, pedeapsa.
 Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările se relatează la persoana a III-a, de un
narator obiectiv, însă aceasta alternează cu dialogul.
Relația incipit-final se realizează prin clișee compoziționale: formula inițială: „amu cică
era odată” are rolul de a introduce pe cititor în lumea basmului, iar formula finală: „și a ținut
veselia ani întregi și acum mai ține încă; cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar pe la noi, cine
are bani mănâncă și bea, iar cine nu, se uită și rabdă.”
O caracteristică a personajelor lui Creangă este aceea că ele nu au nimic din rigiditatea
statutului lor și se comportă, în general, ca oamenii din oamenii din mediul rural, plini de verbă
și umor.
„Povestea lui Harap-Alb” a apărut în anul 1877 în „Convorbiri literare” și este un basm cult
avândul ca protagonist pe mezinul craiului, Harap-Alb.
Harap-Alb este protagonistul basmului, întruchiparea binelui, dar și un erou atipic, deoarece
este lipsit de puteri supranaturale, fiind construit realist, ca o ființă complexă, care învață din
greșeli și progresează.
Personajul este eponim, fiindcă numele lui apare încă din titlu, tridimensional, căci iese din
tipar, mai ales când îi dă calului cu frâul în cap sau râde împreună cu ceilalți de Gerilă, în casa
de aramă.
Statutul inițial al eroului este cel de neinițiat; mezinul este naiv, nu știe să distingă adevărul de
minciună, să vadă caracterul unui om dincolo de aparențe. Are nevoie de experiența vieții spre
a dobândi înțelepciune, însă, față de frații săi, el se deosebește prin bunătate. Este un personaj
rotund, deoarece de la statutul de personaj neinițiat, acesta ajunge să fie capabil să conducă o
împărăție.
Eroul este văzut în evoluție, de la naivitate la înțelepciune, iar celelalte personaje gravitează în
jurul său. Rolul umanizării personajului central în acest basm are ca scop scoaterea în evidență
a funcției moralizatoare a acestuia, întrucât fiecare etapă a formării și inițierii personajului este
marcată printr-un proverb ce evidențiază fiecare greșeală făcută sau fie calea de urmat.
Principala sa trăsătură este bunătatea, reieșită din discursul bătrânei prin care aceasta trezește
admirație: „Cel-de-sus varsă darul său și peste cei neputincioși.”.
Naivitatea crăișorului reiese în momentul în care se rătăcește în pădurea labirint și încalcă sfatul
dat de tată (să se ferească de Omul Spân) și își ia drept călăuză un spân viclean. În episodul
coborârii în fântână, naratorul surprinde lipsa de experiență a tânărului prin caracterizare
directă: „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se bagă în
fântână”, făând posibilă supunerea prin vicleșug.
Totodată, el dă dovadă de frică și lipsăde îndrăzneală, defecte pe care sunt Sfânta Duminică i
le observă: „nu te-ș fi crezut așa slab de îngeri, dar după cât văd ești mai fricos decât o femeie...
nu mai sta ca o găină plouată...”.
Un element de structură important pentru prezentarea personajului îl constituie titlul: concret
eroul parcurge o aventură eroică imaginară, un drum al maturizăii necesar pentru a deveni
împărat. Numele îl reflectă condiția duală: rob, slugă (Harap), de origine nobilă (Alb).
De asemenea, relația incipit-final, la început este neinițiat, are rolul de învățăcel și este supus
prin vicleșug de către Spân, însă ajunge datorită răbdării, în final, să fie recompensat cu fata de
împărat și cu împărăția.
Harap-Alb ete un personaj realist, zugrăvit în toată complexitatea sufletului omenesc, cu un
comportment similar unui flacău humuleștean, iar imaginea lui este una memorabilă.
Relația dintre două personaje: Harap-Alb și Spânul
O caracteristică a personajelor lui Creangă este aceea că ele nu au nimic din rigiditatea statutului
lor și se comportă în general ca oamenii simpli din mediul rural, plini de vervă și umor.
Personajele sunt complexe, umanizate, evitând încadrarea într-un tipar, individualizate prin
atributele exterioare și prin limbaj.
Se pune accentul pe dimensiunea interioară a acestora, iar protagonistul este înzestrat fără puteri
supranaturale.
„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, care a apărut în anul 1877, în „Convorbiri literare”
și prezintă relația dintre protagonist și antagonist: Harap-Alb și Spânul.
Statutul social, psihologic și moral Harap-Alb (vezi caracterizare)
Spânul este antagonistul, nu are atribute miraculoase, el reflectă concepția populară despre
omul care este „însemnat”; personaj caracterizat prin ticăloșie, are rolul unui „pedagog rau” în
scenariul inițierii lui Harap-Alb. Răutatea lui este evidențiată prin lipsa părului, fapt ce
simbolizează ariditatea, este sterp- lipsa binecuvântării.
O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este întâlnirea mezinului cu
Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână; caracterizare directă: „Fiul craiului
boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se lasă în fântână”. Naivitatea
tânărului face posibilă supunerea prin vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în fântână și îi
cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să jure „pe
ascuțișul paloșului”că-i va da ascultare întru toate „până când va muri și iar va învia”.
Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziții dintre bine și rău: om
de onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit – necinstit.
O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul. Aducerea fetei de
împărat la Spân este cea mai dificilă încercare, deoarece, pe drum, el se îndrăgostește de tânără,
dar onest, el își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate. Fata
farmazoană îl demască pe Spân, care crede că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De
fapt, „ răutatea” Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea a luat sfârșit, iar
rolul „pedagogului rău„ s-a încheiat. Spânul este omorât de cal, iar eroul este înviat de fată cu
ajutorul obiectelor magice, el reintră în posesia paloșului și primește răsplata: pe fata
Împăratului Roș și împărăția.
Elemente de structură (titlul și relația incipit-final)
Protagonistul este o întruchipare a „omului de soi bun” (Călinescu), care învață din greșeli, iar
antagonistul este „un rău necesar”, după spusele calului: „și unii ca aceștia sunt trebuitori pe
lume câteodată pentru că fac pe oameni să prindă la minte”.
Perechea antagonist-protagonist specifică basmului se caracterizează în „povestea” lui Creangă
în opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar și de ordin social: om de rând-slugă
mincinoasă, iar la nivelul călătoriei inițiatice în raportul mentor-învățăcel.