Sunteți pe pagina 1din 80

ARGUMENT

Literatura copilăriei trebuie făcută cu artă, chiar dacă acest concept s-a încetăţenit relativ
târziu, evidenţiind ideea că ea nu trebuie să-l vizeze doar pe copil, pentru a nu conduce la
alterarea gustului său estetic. Cartea pentru copii trebuie să aibă un rol formativ şi o mare ţinută
artistică. Universul copilăriei este unul fabulos, plin de efuziune sufletească, un univers în care
până şi poveştile prind viaţă, datorită puterii imaginative a copilului care formează şi
deformează după bunul plac, creându-şi propriul său basm.
Lucrarea de faţă este alcătuită din patru capitole şi îşi propune să clarifice conceptul de
literatură pentru copii care are acoperire mai mult didactică, dar, de o importanţă deosebită în
formarea gustului de lectură, în pregătirea terenului pentru receptarea marii literaturi.
Primul capitol, Literatura pentru copii, cuprinde în mare generalităţi despre acest concept, şi
anume procesul de evoluţie al cititorului de la vârsta preşcolarului până la adolescenţă,
importanţa şi rolurile (educative, cognitive, etice) ale literaturii. Tot aici vom clasifica literatura,
pornind de la constatarea că sunt în circulaţie foarte multe confuzii la ceea ce este potrivit sau nu
pentru un copil. De asemenea, vom avea în vedere funcţiile acestei literaturi, fără de care e greu
de stabilit dacă un text este adecvat sau nu unei anumite vârste şi începuturile acestei literaturi
care îşi au baza în creaţiile populare, în nepreţuitul nostru folclor naţional.
În capitolul doi, Sfera literaturii pentru copii, am abordat în esenţă tematica, stilul şi
personajele acestui tip de literatură care sunt evocate din copilărie cu tot ce are ea mai frumos şi
anume paradisiacul, infantilismul şi umanitatea. Tot aici s-a vorbit despre genurile literare,
obiectivele specifice literaturii pentru copii şi nu în ultimul rând, despre marile probleme care se
dezbat şi în ziua de azi: literatura copiilor nu trebuie să fie considerată un gen minor demn de a
fi privit cu rău sau cu superioritate pentru că nu există genuri minore sau majore, nu este o
literatură prăfuită şi desuetă atât timp cât are profesioniştii ei, există doar o literatură de bună
sau de proastă calitate condiţia fiind ca aceasta să fie accesibilă. Literatură pentru copii scriu toţi
1
autorii, printre care şi marii scriitori, însă nu trebuie să excludem faptul că există şi profesionişti
ai geniului. Cu atât mai mult – o vom repeta mereu – cărţile pentru copii pot foarte bine să fie
mari, tărâmul de suflete cuprinse în ele poate stimula talentele autentice.
Intervalul de timp 1885 – 1916 este descris în capitolul trei. În epoca de trecere de la un
secol la altul, în preocuparea scriitorilor nu a lipsit şi acest tip de literatură, interesul pentru copii
fiind firesc, fiecare poet fiind în sinea lui un copil veşnic. Am ales anume această perioadă de la
sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX fiind un interval de tranziţie pentru literatura
română, când s-a trecut de la epoca marilor clasici spre timpul interbelic. În această epocă se
continuă tradiţia marilor clasici, majoritatea fiind tentaţi de acest tip de literatură, facilă doar în
aparenţă pentru că multora le vine greu să se transpună empatic în situaţia copilului care uneori
înţelege în felul său, iar alteori înţelege eronat unele lucruri. Pierderea imensă, spre sfârşitul
secolului, a marilor scriitori ca Eminescu, Creangă şi Caragiale devenise improprie
junimismului iar pragul care delimitează cele două veacuri nu reprezintă o dată convenţional
acceptată de istoricii literari pentru periodizarea literaturii noastre. Cei mai reprezentativi
scriitori ai epocii menţionaţi sunt: Ioan Slavici, Petre Dulfu, Barbu Delavrancea, Alexandru
Vlahuţă, George Coşbuc, Dimitrie Anghel, Emil Gârleanu, Elena Farago, Mihail Sadoveanu,
Tudor Arghezi şi Victor Eftimiu. Explorând textele scrise în acest interval de timp, vom separa
ce este şi ce nu este literatură pentru copii, vom aprecia modul în care scriitorii acestui interval
şi-au onorat obligaţiile faţă de proprii lor copii şi faţă de copii epocilor.
Ultimul capitol, patru, este destinat unei scurte istorii a literaturii pentru copii universale şi
locale. Istoria literaturii pentru copii cuprinde în timp, de la Ghilgameş şi terminând cu Harry
Potter, şi în spaţiu – absolut tot ce s-a scris în lumea întreagă. În primele decenii ale secolului
trecut, ca şi mai târziu, când încă nu exista categoria de scriitori profesionişti pentru copii, erau
selectate din lucrările autorilor noştri ceea ce se considera a fi asimilabil de către ei. Apoi, spre
sfârşitul veacului XIX şi începutul secolului XX, literatura în chestiune capătă din ce în ce mai
limpede contur prin creaţiile marilor noştri scriitori inspirate din lumea minunată a copilului.
Izvoarele cărţii pentru copii sunt multe şi felurite, dar absolut toate, fără excepţie – fie că poartă
numele de Creangă, Andersen, Grigore Vieru, Perrault sau Arghezi – au în comun ceva:
generozitatea părintească şi căldura omenească.
Mi-am ales această lucrare ca un fel de reacţie împotriva celor care neagă existenţa literaturii
pentru copii. S-a scris şi se va mai scrie o literatură de bună calitate. Când scrii pentru copii,
aproape că te simţi prost să scrii rău. Trebuie să scrii bine, eşti obligat de aceşti ochişori care
reprezintă viitorul nostru.
2
I. LITERATURA PENTRU COPII

„O carte pentru copii, ca să fie


bună,trebuie
să rămînă bună şi cînd copilul ajunge om .”
Mihail Sadoveanu

I.1. CONCEPTUL DE LITERATURĂ PENTRU COPII


ŞI VALENŢELE ACESTEIA

Literatura pentru copii este un gen literar care se adresează unui anumit segment de vârstă,
respectiv celor aflaţi la anii copilăriei sau ai adolescenţei (de la 1 an până la 18 ani). Este un gen
literar care s-a născut în secolul al XIX-lea şi a cunoscut o explozie abia în secolul al XX-lea.
Componentă importantă a literaturii naţionale, literatura pentru copii include totalitatea
creaţiilor care, prin profunzimea mesajului, gradul de accesibilitate şi nivelul realizării artistice,
se dovedesc capabile să intre într-o relaţie afectivă cu cititorii lor. Teritoriul ei este fie dilatat

3
până la dispariţia graniţelor faţă de alte domenii ale cunoaşterii, fie îi este contestată însăşi
existenţa ei în raport cu alte genuri literare.
Literatura pentru copii investighează universul propriu de cunoaştere al copilului, năzuinţele,
aspiraţiile lui cele mai înalte, relevă eroismul oamenilor din zilele noastre, printr-o ingenioasă
transfigurare artistică. Acest tip de literatură constituie o sursă inepuizabilă de exemple
frumoase de comportare oglindite în mici antiteze între personaje, ne oferă consecinţele
neascultării sau ascultării, vredniciei sau lenei, cinstei sau necinstei, adevărului sau minciunii, ne
prezintă trăsături pozitive ale unor eroi: vitejia, curajul, înţelepciunea, stăpânirea de sine,
devotamentul, prietenia sinceră, dar şi trăsături nedemne, condamnabile ale unor personaje:
viclenia, zgârcenia, lăcomia, şiretenia sau îngâmfarea.
Una din temele esenţiale ale acestui tip de literatură este evocarea copilăriei. După Hristu
Cândroveanu, este necesar ca literatura pentru copii să aibă valenţe educative în plan moral şi
estetic, să contribuie la cultivarea unor sentimente alese (curajul, eroismul, cinstea, bunătatea,
spiritul de dreptate etc.), să ducă la eliminarea fricii, laşităţii, necinstei, răutăţii şi a altor
înclinaţii negative: ,,Această îmbinare între spunerea frumoasă şi bogăţia de idei şi sentimente,
între expresie şi fond aşadar, înseamnă literatură, artă adică. Cu personaje memorabile, ce
exprimă esenţial, lumea.”1 Copiii, ca şi adolescenţii, au o deosebită înclinare către un anumit
gen de literatură cu care rezonează afectiv, literatură nu întotdeauna inspirată din universul
vârstei lor. S-a ajuns la părerea majoritară că opera literară valoroasă pentru copii şi tineri are
aceleaşi valenţe estetice ca şi operele literare pentru adulţi.
Trăsăturile ce ar trebui să caracterizeze literatura destinată copiilor sunt:
- specificul extras dintr-o anume viziune asupra vieţii, de exemplu, aceea a basmului şi a
literaturii ştiinţifico-fantastice;
- infantilismul;
- paradisiacul;
- umorul;
- caracterul instructiv-educativ;
- elogiul, cu ajutorul artei cuvântului, al marilor valori umaniste, cultul pentru om şi omenie.
Trăsăturile generale şi esenţiale ale operei literare pentru copii şi tineri constau în:2
- caracterul cognitiv (informativ);
- expresivitatea, respectiv virtuţile estetice ale limbajului;

1
Hristu Cândroveanu, Literatura română pentru copii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988, pag. 36.
2
Ibidem, pag. 95.

4
- caracterul formativ, mesajul educativ.
Fiecare dintre aceste exigenţe implică valenţe estetice corespunzătoare şi împreună asigură
calitatea artistică a operei literare.
Adecvarea conţinutului operei la particularităţile de vârstă ale copiilor, respectă principiul
didactic privind adecvarea nivelului cunoştinţelor ştiinţifice la particularităţile de vârstă ale
copiilor, fără a ştirbi din valoarea literară. Literatura pentru copii se adresează tuturor vârstelor,
cu un mod specific de viziune şi expresie.
Copiii au o predilecţie constantă pentru subiectele cu conflicte şi acţiuni antrenante, cu o
compoziţie graduală, cu o desfăşurare bogată (primejdie, suspans, senzaţional, fantastic) şi cu un
deznodământ fericit în ceea ce-l priveşte pe eroul pozitiv. Empatizând cu eroii îndrăgiţi, copilul
preia aventura şi riscul, îşi dezvoltă calităţi morale de învingător, capătă o înaltă motivaţie
existenţială. De cele mai multe ori, destinul tragic al eroilor îndrăgiţi afectează gândirea şi
sensibilitatea copilului care, în procesul de înţelegere a faptelor, intră într-o nelinişte intelectuală
şi afectiv productivă ce îl fac să reacţioneze prin reacţii reparatorii, reconstruind sau continuând
fictiv textele, cu finaluri noi ce exprimă un ideal umanitar de mare inocenţă.
O trăsătură tematico-stilistică importantă este realizarea conflictului bine-rău, real-imaginar,
care contribuie la formarea unei atitudini pozitive combative în viaţă şi a unui comportament
etic de nivel înalt.
Imaginile textului literar, dinamice, plastice, pline de vibraţie lirică se înregistrează în
memoria sensibilă a copilului, ca şi relaţia realului cu imaginarul, a realităţii cu ficţiunea.
Înclinaţia copilului spre fantastic sau imaginar nu poate fi eliminată din constituţia psihică a
acestuia, în favoarea unei perspective strict realiste. Eroul fantastic rezolvă întotdeauna ceea ce
oamenii nu pot realiza şi planul fantastic este transferat în real, îmbunătăţindu-l pe acesta.
Astfel, fantasticul are un rol constructiv şi estetic de bază.
O altă trăsătură esenţială în opera literară este îmbinarea valorilor etice cu cele estetice.
Prin conflictul dual bine-rău, copiilor li se oferă modele de viaţă pozitive sau negative. În
pregătirea pentru viaţă, literatura este a doua în ordinea importanţei, după religie. Prin
recomandarea unor lecturi potrivite poate fi frânată goana după câştigul material.
Această literatură îşi găseşte un larg auditoriu în rândul tinerilor pentru că apelează la
afectivitatea lor, aceasta contribuie la cunoaşterea prin intermediul imaginii artistice a lumii
înconjurătoare, lărgirea sferei de reprezentări despre cele petrecute anterior dar şi la formarea
unei atitudini corespunzătoare. Elevul fiind creatorul propriilor imagini, iar povestitorul cel ce le
sugerează verbal. Efortul copilului de a-şi imagina şi înţelege nu poate fi conceput în afara unei
5
gimnastici interne a memoriei, a gândirii, a voinţei şi a limbajului. Pătrunzând într-o lume nouă
pe care nu o cunoaşte, copilul încearcă să şi-o imagineze şi să judece după propriile idei şi fapte
prezentate. În aprecierea literaturii destinate copiilor, accesibilitatea nu constituie, singură, un
criteriu, funcţia artistică şi originalitatea fiind hotărâtoare pentru însăşi existenţa operei literare.
Prima specie a acestui gen o constituie basmele . Ele au circulat, iniţial, pe cale orală, fiind
apoi culese, şi, după modelul celor populare, au fost scrise basmele culte. Primele scrieri pentru
tineret, cum erau cele ale lui Charles Perrault, se adresau, în acelaşi timp, şi adulţilor. În aceeaşi
epocă, publicul tânăr şi-a însuşit cărţi care nu fuseseră iniţial scrise pentru el, precum
Călătoriile lui Gulliver, Don Quijote şi, desigur, Robinson Crusoe, recomandat copiilor de către
Jean-Jacques Rousseau.
Datorită dificultăţii în definirea literaturii pentru copii, este de asemenea dificil de urmărit
istoria literaturii pentru copii până în punctul precis de început. În 1658 Jan Ámos Komenský a
publicat prima carte informaţională cu ilustraţii Orbis Pictus; se consideră că aceasta este prima
carte cu ilustraţii publicată special pentru copii. Publicarea cărţii lui John Newbery în 1744
intitulată A Little Pretty Pocket-Book, care se vindea cu o minge pentru băieţi sau o perniţă de
ace pentru fetiţe, este considerată a fi un punct de reper pentru începutul cititului din plăcere mai
ales pentru copii. Precedent lui Newbery, literatura pentru copii era destinată pentru informarea
celor tineri, deşi exista o vastă tradiţie de transmitere a poveştilor pentru copii şi adulţi prin viu
grai, şi multe povestiri au fost considerate mai apoi inadecvate pentru copii, cum ar fi povestirile
lui Charles Perrault, care puteau fi considerate prea familiare.
Istorici şi critici literari de prestigiu au privit multă vreme cu scepticism creaţiile literare
pentru copii. Benedetto Croce ( 1866-1952), critic şi filozof italian, plecând de la constatarea că
elevii îndrăgesc de multe ori lucrări mediocre, chiar ridicole, contestă copiilor capacitatea de a
înţelege adevărata artă literară; pe copii, susţinea el, îi impresionează mai multe elemente
extraestetice: aventura, acţiunile trepidante, ciocnirile războinice, chiar dacă acestea sunt puţin
motivate şi stângaci evocate.1 Criticul italian se referea, printre altele, şi la povestirile lui
Edmondo De Amicis, îndrăgite atât de mult de copii, pe care el le găsea însă lipsite de virtuţi
artistice. În schimb, Anatole France descoperind la
copii o tendinţă nativă spre fabulă şi poezie, îi consideră critici necruţători: copiii resping cu
încăpăţânare scrierile lipsite de fantezie, platitudinile cu tendinţe vădit instructive. Decenii au
trecut de atunci şi, în ciuda acestor păreri, copiii din lumea întreagă continuă să fie emoţionaţi
citind „Cuore”, iar Jules Verne deţine şi azi primul loc printre autorii preferaţi.
1
Benedetto Croce, Pagini sparse, vol. III, Ed. Lauriel, Napoli, 1943, pag. 301.

6
Cei mai mari scriitori vorbesc cu emoţie despre influenţa exercitată asupra lor de cărţile citite
în copilărie. Cartea le-a deschis noi şi largi perspective, le-a dat curaj, i-a îndemnat la luptă.
Maxim Gorki, vorbind despre ajutorul primit din partea cărţii literare, spune: „Ehei, cît de
timpuriu aş fi pierdut încrederea în tot ce are omul mai bun şi mai curat, să nu fi nădăjduit că
pe lumea asta mai sunt încă eroi pe măsura lui Athos, Portos, D’Artagnan şi alţii asemenea
lor”.1
Pe de altă parte, cartea literară a influenţat direct dezvoltarea talentului multor scriitori.
Sadoveanu recunoaşte în Ion Creangă pe maestrul său în arta scrisului: „Eu ceteam povestirea
lui Harap- Alb şi în juru-mi se strecura oftînd vîntul care scutură frunzele. Suflările lui n-
ajungeau pînă la adăpostul meu; mă simţeam fericit, mîngîiat de razele unui soare palid şi din
cînd în cînd , urmarind închipuirile fătului-frumos, rămîneam cu ochii aţintiţi în pîclele
depărtărilor… Creangă s-a amestecat de aproape cu viaţa mea, mi-a fost prieten, mi-a fost
bunic; cartea lui a fost pentru mine mîngîiere în multe ceasuri amare”.2
Recunoscând rolul covârşitor al primelor lecturi, marii scriitori ai literaturii universale ca
Dickens şi Mark Twain, Anatole France şi Romain Rolland, Puşkin şi Tolstoi, Cehov şi Maxim
Gorki, Creangă şi Sadoveanu au scris opere nemuritoare închinate copiilor şi copilăriei. Toţi
aceşti mari scriitori şi-au dat seama de importanţa cărţii literare în educarea copiilor, dar în
epoca regimurilor de aspră exploatare prea mult nu se putea face. De-abia în regimul socialist,
această preocupare a devenit o problemă de stat. Din ce în ce mai mult se spulberă legenda
creată în trecut asupra „genului minor” care ar fi creaţia literaturii pentru copii. Copiii sunt
minori , dar cartea scrisă pentru ei trebuie să întrunească condiţiile majore ale măiestriei
artistice, căci numai atunci ea îşi va îndeplini rolul pentru care a fost creată.
Încerc să sintetizez cele discutate până aici într-o definiţie dată de Negrilă Iulian: „Literatura
pentru copii cuprinde totalitatea operelor accesibile vârstei cititorului, fie că au fost, sau
nu, scrise anume pentru ei. Ea constituie un domeniu al creaţiei literare şi se supune
normelor estetice ale acesteia. Trăsăturile ei specifice: simplitatea, claritatea şi
plasticitatea, determină o anume construcţie a operei, mărindu-i astfel accesibilitatea şi
puterea de influenţă asupra cititorilor.”3

1
Maxim Gorki, Opere, vol.I, Ed.Cartea Românească, Bucureşti, 2000, pag. 94.
2
Mihail Sadoveanu, Evocări. În amintirea lui Creangă, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955, pag. 100.
3
Iulian Negrilă, Literatura pentru copii, Ed. Multimedia, Arad, 1996, pag. 17.

7
I.2. LITERATURA PENTRU COPII — O FORMĂ A
LITERATURII DE TIP POPULAR

„Trecut-au anii, cu nori lungi pe şesuri


Şi niciodată n-or să vie iară.
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri…”
Mihai Eminescu

Literatura populară s-a format de la începuturile limbii române şi s-a dezvoltat cristalizându-
se de-a lungul timpului şi spaţiului românesc în numeroase capodopere. Fiind o creaţie
colectivă, orală, anonimă, tradiţională şi sincretică, aceasta ilustrează conţinuturi şi forme
literare care sincretizează bogăţia şi forţa spiritualităţii româneşti. De bună seamă, literatura
pentru copii începe, asemenea literaturii frumoase în ansamblul ei, cu creaţiile populare orale
care, la rândul lor, au fost mai târziu, sursă de inspiraţie şi pentru literatura cultă (de tip
folcloric).
Cântecele (de dor şi de leagăn); legendele (Meşterul Manole, Soarele şi Luna); baladele
păstoreşti (Mioriţa, Codreanu); fantastice (Iovan Iorgovan); vitejeşti (Gruia lui Novac); istorice
(Constantin Brâncoveanu); haiduceşti (Toma Alimoş, Iancu Jianu, Pintea Viteazul); basmele;
snoavele; ghicitorile şi proverbele, toate la un loc reprezentând un fond esenţial şi inestimabil al
culturii artistice naţionale. Copii de ieri, mai ales, au crescut adaptându-se numai de la acest
izvor de înţelepciune, în braţele duioaselor mame, strânşi în jurul focului din vatră lângă o
bunică sfătoasă sau un moş ghiduş. În fond, creaţiile populare, pline de imagini şi metafore,
exprimate într-o limbă curată şi plastică, i-au însoţit pe oamenii de pe aceste meleaguri de la
naştere, până la moarte, punând în valoare obiceiuri şi credinţe străvechi, modelându-le sufletul,
obligându-i chiar să facă distincţia nu numai între bine şi rău, ci şi între frumos şi urât în viaţă,
dar şi în artă. Însuşindu-şi prin cuvânt un adevărat cod de viaţă, copiii vremurilor trecute
descopereau prin folclor nu numai valoarea unor fapte, ci şi puterea sentimentelor cizelate de
adevărata artă.

8
Producţiile populare în proză sau în versuri (basmele, poveştile, povestirile, snoavele, doinele,
cântecele de leagăn, proverbele, zicătorile, ghicitorile) au format dintotdeauna fondul de aur al
acestei literaturi. Datinile, obiceiurile, năzuinţele, aspiraţiile poporului, întreaga lui spiritualitate,
optimismul, ura împotriva nedreptăţii au fost şi vor fi cunoscute şi prin intermediul lecturii.
Până a avea o literatură cultă, poporul român se înscrie în sfera şi ritmurile literaturii lumii cu
o bogată şi extrem de valoroasă literatură orală. Pâna când monahii din modestele sihăstrii de
prin munţii noştri sau marii mitropoliţi au început a traduce cu trudă în româneşte scriptura şi
psalmii, iar cronicarii să consemneze faptele domnitorilor, rapsozii populari au creat cântecele
lirice, epica eroică, legendele, basmele, snoavele, strigăturile, ghicitorile şi proverbele, bocetele
şi oraţiile de nuntă, „comori nepreţuite de simţiri duioase, de idei înalte, de notiţe istorice, de
crezări superstiţioase, de datini strămoşeşti şi mai cu seamă de frumuseţi poetice, pline de
originalitate şi fără seamăn în literaturile străine …”.1
În documentele scrise s-au făcut puţine referiri la folclor pâna în secolul al XVI-lea , dar, apoi,
acestea devin numeroase, începând cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie
( 1512-1521). Literatura populară a avut o influenţă puternică asupra creaţiei culte. În special
romanticii s-au simţit atraşi spre a cultiva motivele literaturii populare, ca semn al unui
ataşament faţă de valorile tradiţionale ale unei naţiuni, dar şi ca modalitate de împrospătare a
viziunii clasice în poezie care avea ca principală sursă de inspiraţie miturile antichităţii. În
perioada interbelică, poeţii tradiţionalişti au prelucrat adesea motive folclorice în creaţiile lor,
corelându-le cu tematica rurală pe care o opuneau citadinismului moderniştilor. Marii poeţi
aflaţi la graniţa dintre tradiţionalism şi modernism precum Blaga sau Arghezi nu au ignorat nici
ei acest filon de inspiraţie, reuşind să pună într-o nouă ecuaţie viziunea poporului asupra
existenţei şi asupra actului de creaţie. Creaţia populară a constituit o permanentă sursă de
inspiraţie pentru literatura cultă, prin profunzimea şi diversitatea ideilor, ca şi prin frumuseţea şi
expresivitatea limbajului. Din izvoarele ei s-au inspirat unii din cei mai reprezentativi scriitori ai
noştri: Ion Neculce (O samă de cuvinte), Anton Pann (Povestea vorbei, Năzdrăvăniile lui
Nastratin Hogea), Dimitrie Bolintineanu (Muma lui Ştefan cel Mare şi solii), Vasile Alecsandri
(Sînziana şi Pepelea, Legende), Petre Ispirescu (Legende sau basmele românilor), Ion Creangă
(Poveşti, Amintiri, Povestiri), Mihai Eminescu (Făt-Frumos din Lacrimă, Călin Nebunul), Ioan
Slavici (Floriţa din codru, Ioan al Mamei, Păcală în satul lui) etc.
Literatura populară (folclorul literar, literatura folclorică) ocupă un loc aparte prin trăsăturile
ei specifice:
1
Vasile Alecsandri, Poezii populare, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1933, pag. 8.

9
- Caracterul oral reprezintă trăsătura specifică fundamentală a literaturii populare şi constă în
faptul că aceasta este creată, păstrată prin viu grai, de la o generaţie la alta, de către rapsozi.
- Caracterul tradiţional are în vedere existenţa, în cadrul literaturii folclorice, a unui sistem
prestabilit de mijloace de expresie artistică, într-o diversitate nesfârşită de variante , tipuri de
variante sau de opere folclorice noi.
- Caracterul colectiv reprezintă particularitatea operei literare folclorice de a fi produsul
artistic al unei conştiinţe colective. Numai colectivitatea asigură drept de circulaţie în mai multe
arii geografice unui produs folcloric creat de un individ anonim.
- Caracterul anonim este direct determinat de oralitatea folclorului. Opera literară folclorică
nu este marcată de identitatea vreunui autor individual, însă poartă pecetea talentelor umane care
au participat la desăvârşirea ei.
- Caracterul sincretic reprezintă contribuţia mai multor modalităţi artistice (sau a mai multor
arte) la realizarea unor opere folclorice: de pildă, poezia (doina, balada) se cântă sau se
scandează în ritmul jocului (ca strigăturile); colindele se cântă dar se şi reprezintă într-un
spectacol în care îmbrăcămintea, obiectele şi instrumentele tradiţionale au semnificaţii precise;
formulele de inovaţie sau tămăduitoare (descântece curative, vrăji, blesteme) presupun nu numai
un text, ci şi un ritual, o gestică cu valoare magică.
Oglindind o diversitate de aspecte, exprimând o gamă variată de stări sufleteşti şi de concepţii,
având o multitudine de finalităţi, creaţia populară se caracterizează şi printr-o mare varietate
care la rândul lor se manifestă printr-o diversitate tematică.
Teme şi motive:
- comunitatea om-natură cu motivele : transhumanţa, testamentul, alegoria viaţă-moarte (balada
Mioriţa);
- jertfa pentru creaţie cu motivul zidului părăsit ,al surpării zidurilor, al visului, al soţiei zidite,
motivul lui Icar (balada Mănăstirea Argeşului);
- tema iubirii cu motivul adoraţiei, jăluirii, mândriei, blestemului (doinele);
- binele şi răul, cu învingerea binelui asupra răului, în basmele şi poveştile populare;
- dorul, o simţire românească unică, un sentiment complex care exprimă iubire, durere, jale,
speranţă;
- jalea este exprimată mai ales în cântecele populare şi este un cuvânt (ca şi dor) intraductibil;
- înstrăinarea ,cu motivul dezrădăcinării, cuvântul „acasă” este specific românilor, nu înseamnă
casa personală, ci o stare de spiritualitate, de asemenea unică;

10
- revolta este o atitudine spirituală regăsită mai ales în doine, cu motive diverse ca: haiducie,
nenoroc, cătănie;
- ireversibilitatea timpului este o temă filozofică a mitologiei româneşti ilustrată în doine, balade
populare şi care a fost preluată de cei mai mari poeţi români în poezia cultă.
Creaţia literară populară cuprinde:
- poezia obiceiurilor: obiceiuri de Crăciun şi de Anul Nou (Colinde, Pluguşorul, Capra, Ursul),
obiceiuri de primăvară (Vergelul, Junii, Sâmbra oilor), rituri de invocare a ploii (Paparudele,
Caloianul), obiceiuri de seceriş (Cununa, Drăgaica);
- poezia ceremonialurilor de trecere: obiceiuri legate de momente importante din viaţa omului:
naşterea, nunta, moartea (oraţiile de nuntă, cântecul miresei, cântecul bradului, Zorile, cântecul
mare de petrecut, bocetele);
- poezia descântecelor: de deochi, de dragoste, de boală;
- creaţia lirică în versuri: doina (de dor, de jale, de haiducie,de cătănie,de înstrăinare), cântecul
propriu-zis (cântece despre cântec, despre relaţiile de familie, de iubire, de dor, cu temă socială,
de înstrăinare, de muncă) şi strigătura (urătura, strigătura la jocul popular);
- creaţia epică în versuri: balada populară (fantastică, vitejească, pastorală, familială);
- creaţia epică în proză: basmul, legenda, snoava;
- creaţia aforistică şi enigmatică: proverbe, zicători, ghicitori.
Toate aceste specii folclorice pun în lumină bogăţia sufletească a omului din popor, a
autorului anonim, puterea sa creatoare, gustul pentru frumos, frumuseţea sa morală şi alte
însuşiri alese, printre care talentul ocupă un rol important.
Deşi circulă pe cale orală, literatura populară a fost culeasă şi inclusă în culegeri de folclor,
putând fi astfel fi mai uşor cunoscută de publicul larg şi studiată de specialişti. Ea a stârnit
totodată un mare interes şi pentru scriitori care au descoperit în ea frumuseţi nebănuite şi au
folosit-o ca un izvor pururea reîntineritor pentru creaţia lor. Aşa se explică faptul că, pe lângă
folclorişti ca Simion Florea Marian, G. Dem. Teodorescu, Petre Ispirescu ş.a., au cules literatură
populară şi scriitorii V. Alecsandri, M. Eminescu, L. Blaga etc., care şi-au exprimat sincer şi
entuziast admiraţia faţă de aceste adevărate comori artistice.
Cezar Bolliac, adresându-se contemporanilor săi, în prefaţa volumului său de poezii, spunea
aceste frumoase cuvinte: „În popor, fraţilor! Acolo este mântuirea, puterea, onoarea şi gloria
noastră!”.1 Tot la popor, căruia îi erau închinate scrierile sale, se gândea, cu durere şi I.L.

1
Cezar Bolliac, Prefaţă la Istorioare pentru copii, ediţia a IV-a, Tipografia Modernă,
Bucureşti , 1893, pag. 8.
11
Caragiale când spunea: ”Geaba sunt un scriitor mare, cînd 80% dintre ăi pentru care scriu nu
ştiu să citească.”1 Literatura populară şi operele scriitorilor noştri clasici şi contemporani sunt
mijloace preţioase în educarea tinerilor după cum afirma şi Al. Vlahuţă : „ fă-l să iubească şi
să preţuiască poveştirile, doinele, urările şi toate cîntecile şi zicatorile pline de tîlc ale isteţului
nostru popor ... Acolo şi numai acolo va lega prieteşug cu acea limbă frumoasă şi negrăit de
dulce fără de care poezia în veci nu va trăi”.2
Barbu Delavrancea, într-un studiu despre creaţia populară, combătându-i pe cărturarii
cosmopoliţi care arătau dispreţ faţă de popor, spunea: „ Adevărata artă ... nu poate fi smulsă
decît din inima poporului, căci ea pătrunzînd prin toate straturile sociale şi-adînceşte firele
subţiri şi pline de viaţă în marea mulţime pe care noi, cărturarii fără cultură şi fără gust, o
dispreţuim. În artă, poporul nu are nimic de învăţat de la noi, ci pe toate noi trebuie să le
învăţăm de la el ... Discute mulţi bine cine o pofti, şi cu oricît talent i-ar pofti inima, arta va
rămîne veşnic străină de străinii poporului...”.3
În toate timpurile, marii scriitori au preţuit poporul, văzând în el pe cel mai mare creator de
artă, pe păstrătorul tuturor comorilor artistice. Ei au năzuit ca operele lor să se adreseze
poporului, nu numai unui grup restrâns de cititori din rândurile claselor privilegiate.

I.3. PARTICULARITĂŢILE DE VÂRSTĂ

Preocuparea deosebită ce se acordă literaturii pentru copii provine numai din caracterul
deosebit al cititorului căruia i se adresează ci şi din particularităţile de vârstă ale copilului în
diferite etape de dezvoltare. Într-o formă specifică vârstei, educaţia estetică începe (şi trebuie să
înceapă!) de timpuriu. De aceea, alături de oricare disciplină de studiu, literatura pentru copii
joacă în acest proces un rol esenţial.

1
Mircea Iorgulescu, Marea trăncăneală: Eseu despre lumea lui Caragiale, Ed. Compania, Bucureşti, 2002,
pag. 54.
2
Alexandru Vlahuţă, Folclorul romînesc în revista „Armonia”, anul III, nr. 113 din octombrie 1883.
3
Dumitru Micu, O scurtă istorie a literaturii, Ed. Iriana, Bucureşti, 1994, pag. 257.

12
Copilăria, se afirmă în toate tratatele de psihologie, este perioada dezvoltării fizice şi psihice a
omului. Copilul se naşte cu un potenţial ereditar în ceea ce priveşte calităţile sale intelectuale şi
fizice. Pe masură ce creşte , el îşi dezvoltă şi-şi perfecţionează aceste aptitudini. Creierul - baza
materială a întregii vieţi sufleteşti – este, în perioada copilăriei, într-o permanentă dezvoltare.
Paralel cu aceasta se dezvoltă şi caracterele psihice, capacităţile intelectuale ale copilului. De
cum se naşte el începe să facă cunoştinţă cu mediul înconjurător pe calea directă a simţurilor. La
început copilul are simple reflexe, care devin cu timpul mai complexe, transformându-se în
percepţii. Acestea determină apoi întregul proces al dezvoltării sale psihice.
Receptată în propriul ei cod, literatura destinată copiilor îmbracă la diferite vârste forme
specifice impuse de :
- gradul dezvoltării psihice (gândire, limbaj, imaginaţie, emoţii şi sentimente estetice
sau morale);
- sfera de interese, trebuinţe şi preocupări;
- posibilităţile de identificare şi înţelegere a mesajului artistic etc.1
Copilul nu poate vorbi când se naşte, pentru că la această vârstă el nu gândeşte. Numai odată
cu dezvoltarea gândirii apare şi vorbirea. Nu se poate vorbi de o literatură scrisă pentru copii
de la un an la trei ani, pentru că în această perioadă copilul abia începe să vorbească, iar
gândirea lui e săracă. În această perioadă copiii răsfoiesc cărţile cu poze. Aceste cărţi au uneori
imagini disparate: pe o faţă un om, pe alta un animal, pe alta o casă, etc. Alteori, imaginile sunt
înşirate după o idee, cu un fir de acţiune , cu o întâmplare. Mai târziu , în preajma vârstei de trei
ani, copiii sunt atraşi de cărţi cu poze însoţite de texte, în versuri sau în proză ritmată. Sunt
primele producţii literare accesibile copiilor.
La vârsta preşcolarităţii ( 3- 5 ) ani, literatura, ca artă a cuvântului, îşi reliefează calitatea
prin specificitatea limbajului literar, prin construcţia artistică a materialului verbal, creând un
univers şi o existenţă, paralele cu lumea dată a realităţii şi indirect, o reflectare a acesteia.
Pentru această perioadă sunt indicate povestirile în proză, despre lumea înconjurătoare şi care îi
duc pe limitele înguste ale mediului familiar în care trăiesc. Povestirile realiste sau fantastice
scrise pentru această vârstă sunt în general scurte, au un conflict bine închegat, personajele sunt
schiţate prin câteva trăsături esenţiale, desfăşurarea povestirii e vie, iar umorul sau duioşia sunt
extremele între care oscilează afectivitatea copilului. El nu are încă posibilitatea de
abstractizare, de generalizare. Din această cauză este impresionat mai ales de culori, de mişcare,
de sunete.
1
Ilie Stancu, Copilul şi cartea, E.D.P., Bucureşti, 1968, pag. 87.

13
Desigur, aşa cum remarcă majoritatea pedagogilor şi psihologilor, nu se poate stabili o
cronologie exactă a momentelor de contactare infantilă a literaturii: poezia din cântecele de
leagăn îl înconjoară pe copil încă de la naştere, rostirea basmelor contribuie, de asemenea, „într-
o atmosferă verbalizată”1... conservând, şi în acelaşi timp transmiţând mai departe „ tradiţii
culturale depozitate în memoria colectivă a popoarelor”2.
Între 6 şi 7 ani copiii sunt în perioada întrebărilor nenumărate, este perioada lui „de ce?”.
Copilul începe să treacă, de la faza intuitivă a gândirii şi acumulării de noi cunoştinţe, la faza
logică, raţională. Acum încep să se formeze noţiunile, să intervină gândirea abstractă. Încep să
asculte cu plăcere poveşti realiste sau povestiri despre fenomenele oamenilor de ieri şi de azi.
Pe lângă basmele care le încântă copilăria şi le stimulează imaginaţia ,copiii încep să guste din
ce în ce mai mult povestirile istorice, descrierea călătoriilor celebre, povestirile cu caracter
ştiinţific sau fantastic .
Între 8 şi 10 ani copilul trebuie să facă faţă unor noi şi complicate sarcini. Scopul învăţării în
şcoală este dezvăluirea, înţelegerea, fixarea, conservarea şi reproducerea unei serii din ce în ce
mai mari de cunoştinţe. Deprinderea lecturii, însuşirea limbajului scris deschid şcolarului noi
surse de îmbogăţire a cunoştinţelor şi de dezvoltare a posibilităţilor de percepere şi înţelegere a
povestirilor.
Copilul intră în împărăţia basmelor, în acel timp nedefinit, misterios, a lui „ A fost odată ca
niciodată”, care îl fac să pătrundă, plin de curaj, dincolo, într-un univers imaginar, în ficţiune.
Miraculosul din basm capătă cu timpul, un rol specific, devine o cale importantă de asimilare a
realităţii, mai ales de către copilul şcolar care, beneficiind de dezvoltarea centrelor de gândire şi
acumulării de noi cunoştinţe, poate trece „de la faza intuitivă a gândirii, la faza logică,
raţională˝3. S-a depăşit, acum, perioada „de ce uri-lor?” şi la această vârstă un rol preponderent
în dezvoltarea activităţii psihice a copiilor îl joacă şcoala şi lectura, când prin însuşirea de
cunoştinţe din manuale, dar şi prin lectură particulară, datorită, bineînţeles, sistemului verbal în
continuă dezvoltare, se dezvoltă spiritul de observaţie, formele memorării şi reproducerii
voluntare, deprinderea lecturii, descoperirea semnificaţiei operei literare, fără ajutorul celor
mari.
În preadolescenţă ( 11- 14 ani), etapa care ne interesează pe noi, se formează gustul pentru
citit al copilului, şcolarul are posibilităţi tot mai mari de abstractizare şi generalizare . Pentru el,
acum preocuparea principală este (după părăsirea basmelor), aflarea adevărului şi descoperirea
1
Ursula Schiopu , Emil Verza , Psihologia vârstelor, E.D.P., Bucureşti, 1981, pag. 97.
2
Idem.
3
Ilie Stanciu, Literatura pentru copii, Bucureşti, E.D.P., 1968, pag. 59.

14
unor personaje asemănătoare cu cele din cărţi, personaje mitice, oameni celebri, exploratori,
comandanţi de oşti, savanţi etc. În această perioadă a vieţii, romantismul se desfăşoară
nestânjenit. Copiii visează fapte măreţe, sentimente înalte, întâmplări extraordinare în care ei să-
şi poată dovedi curajul, vitejia şi iscusinţa. Este vârsta marilor contradicţii, a veseliei nebunatice,
a melancoliei neexplicate, a îndrăznelii duse pâna la obraznicie sau a timidităţii exagerate. Este
perioada marilor pasiuni, a marilor sentimente. Cu spiritul său de cercetător al realităţii, cu
curiozitatea din ce în ce mai puternică de a descoperi adevărata cauză a fenomenelor,
preadolescentul începe să selecţioneze critic elementele care-l emoţionează sau îl interesează
mai mult. Pentru el rămâne ca preocupare principală aflarea adevărului. Vrea să se convingă
dacă cele relatate se pot petrece şi în viaţa de toate zilele, dacă pot fi întâlnite şi în realitate
personaje asemănătoare cu cele din cărţi, dacă asemenea conflicte, ca acelea care stau la baza
naraţiunii, sunt autentice.
La această vârstă lectura poate fi hotărâtoare în formarea caracterului. Aluatul sufletesc este
pregătit pentru a fi copt, îi trebuie numai ultima şi cea mai importantă intervenţie a cadrului
didactic. Această perioadă este deci hotărâtoare în viaţa unui om. Copilul apropiat de vârsta
adolescenţei caută în cărţile pe care le citeşte răspunsul la marile sale frământări sufleteşti, caută
exemple demne de urmat, oameni care să-i impună dragoste şi respect , care să-l înveţe cum să
se comporte în viaţă , nu este deci indiferent ce citeşte copilul în această perioadă. Noi vom
urmări formarea unor oameni cu încredere în viaţă, optimişti şi viguroşi.
Adolescenţa (15 – 18 ani),deschide posibilitatea de analiză critică a unei opere literare şi de
valorificare complexă a acesteia (ideea conducătoare, valenţele morale ale personajelor,
calităţile artistice). Adolescentul a acumulat o bogată experienţă nu numai de viaţă ci şi de
cititor; sfera lui de cunoştinţe s-a lărgit considerabil, gândirea lui logică s-a consolidat, şi-a
format o concepţie , un punct de vedere care reflectă influenţa educaţiei primite în familie, în
şcoală şi în societate. Ajuns pe această treaptă de dezvoltare, el are posibilitatea de a se
desprinde de punctul de vedere al autorului şi de a privi opera literară dintr-un punct de vedere
propriu. Acum se afirmă capacitatea cititorului de a evalua critic o scriere literară în raport cu
întraga operă a autorului respectiv, de a compara între ele operele diferiţilor scriitori, de a
descoperi şi aprecia măiestria artei literare. Odată cu dezvoltarea simţului critic şi a
posibilităţilor de percepere şi înţelegere a operei de artă apar preferinţele pentru un anumit autor
sau pentru o anumită categorie de creaţie literară. La sfârşitul acestei perioade, cititorul este
aproape de maturizare; el nu a acumulat numai cunoştinţe şi deprinderi intelectuale, ci a savârşit
şi un salt calitativ , a trecut de la simpla percepere a semnificaţiei la înţelegerea valorii unei
15
opere literare. Acum, tânarul cititor ia o atitudine critică corespunzătoare concepţiei sale despre
viaţă, cunoştinţelor şi experienţei sale, gustului său estetic.
Acest proces de evoluţie al cititorului, de la vârsta preşcolară şi până la maturitate, nu poate fi
înţeles în afara condiţiilor social-economice sau independent de mediul în care tânărul se
dezvoltă. Mesajul unei opre literare este înţeles de cititor în raport cu educaţia primită şi la
nivelul cultural al societăţii în care trăieşte. Atitudinea pe care o ia cititorul faţă de o operă
literară are deci nu numai un caracter subiectiv, ci şi unul obiectiv-istoric, determinat de întreaga
dezvoltare a societăţii. Vârsta prin excelenţă imaginativă, copilăria construieşte în plan fantastic,
magic – şi este prin definiţie vârsta basmului, a literaturii folclorice epice sau de extracţie
folclorică. Aşa se şi explică de ce ne place atât de timpuriu să ascultăm şi apoi să şi citim toată
viaţa poveşti şi balade – care sunt tot poveşti frumoase. Ne regăsim în ele anii purităţii,
ingenuităţii, pe care îi purtăm în adâncul fiinţei noastre.

I.4. ROLURILE LITERATURII

Charles Perault vorbind despre rolul educativ al poveştilor şi basmelor create pentru cei mici
arată cum normele morale simple de „bine” şi de „rău” sunt însuşite cu uşurinţă de copii prin
exemplul oferit de basme şi poveşti. „Oricât de simple şi de uşoare ar părea aceste povestiri,
ele nasc, fără îndoială, pentru copii dorinţa de a fi asemănători cu cei buni care ajung fericiţi
şi în acelaşi timp se naşte în sufletul lor teama faţă de nenorocirile ce li s-ar putea întâmpla
daca i-ar urma pe cei răi… Este de necrezut cu câtă sete privesc aceste inimi pure şi încă
necoapte morala ascunsă a basmului… îi vezi trişti şi disperaţi atâta vreme cât eroul sau eroina
povestirii sunt în impas şi îndură suferinţe, apoi strigă de bucurie când vine întorsura fericită şi
personajele iubite sunt salvate .“ 1
Multe discuţii s-au purtat între scriitori şi pedagogi la rolul literaturii în opera de educare a
copiilor. Tendinţa multor pedagogi era de a măsura valoarea unei lucrări literare după numărul
de cunoştinţe cu care era îmbogăţită mintea cititorului. Această îmbogăţire nu provine numai din

1
Ilie Stancu, op. cit., pag. 44.

16
numărul de noţiuni noi pe care le cuprinde, ci mai ales de felul în care scriitorul reuşeşte să le
prezinte, prin puterea lui de a-l emoţiona şi de a-l convinge pe cititor. Prin studierea literaturii
române şi a literaturii universale se intenţionează necesara lărgire a orizontului de cunoştinţe şi
familiarizarea şcolarului de orice vârstă cu operele de prim rang ale culturii umanităţii, dar şi o
evidenţiere mai pregnantă a valorii în plan literar.
Manualele şcolare conţin un număr important de cunoştinţe, cu toate acestea ele sunt tratate şi
nu operele literare. Tratatele ştiinţifice se adresează în primul rând minţii cititorului, ele
urmăresc ca printr-un sistem logic de înlănţuire a ideilor, prin discuţii, experienţe şi demonstraţii
să explice adevărul asupra fenomenelor. Copilul se străduieşte să înţeleagă această expunere, iar
profesorul îl ajută prin explicaţii şi exerciţii. Însuşirea adevărurilor ştiinţifice se face pe baza
unui efort susţinut al gândirii şi al voinţei. Ştiinţa lucrează cu judecăţi generale, cu idei
abstracte, ea foloseşte şi exemplificarea prin cazuri individuale, fără aceste idei generale ea nu ar
putea ajunge la descoperierea legilor obiective, la stabilirea unor reguli, a unor principii
generale.
Opera literară dezvăluie şi ea aspecte ale realităţii. Ca şi ştiinţă, ea contribuie la cunoaşterea
adevărului. Dar metodele ei sunt altele. Ea pleacă de la cazuri singulare, de la personaje şi
acţiuni individuale, prezentându-le în ceea ce este mai tipic în caracterul lor. Prin arta evocării
lor, prin complexitatea stărilor sufleteşti trăite de personajele povestirii, prin amploarea
acţiunilor, prin puterea conflictului, prin bogăţia de idei ce determină întreaga logică a
întâmplării, scriitorul ne dezvăluie în mod veridic un crâmpei din realitate. El se adresează în
primul rând emoţiei cititorului, îl câştigă prin frumuseţea imaginilor, prin căldura sentimentelor,
prin justeţea ideilor pentru care luptă eroii povestirii.
Conţinutul educativ al unei opere literare pentru copii constă şi prin valoarea ei artistică, în
puterea de evocare a realităţii, în procesul de continuă transformare şi perfecţionare a acesteia.
O carte pentru copii, care conţine nenumarate sfaturi de bună purtare şi îndrumări exprimate sub
forma de prescripţii didactice, nu îşi îndeplineşte rolul educativ, pentru că nu convinge şi nu
impresionează pe cititor. El rămâne indiferent la toate declaraţiile autorului despre ce e bine şi ce
e rău. În schimb o carte care îl face pe cititor să vibreze de emoţie şi să se identifice cu eroul
povestirii care luptă pentru adevăr şi dreptate îşi atinge scopul educativ, chiar dacă în decursul
povestirii autorul nu enunţă vreo formulă didactică, vreun precept moral sub formă de regulă
sau definiţie.1

1
Paul Cornea, Introducere în teoria lecturii,ediţia a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 312.

17
Opera literară nu poate avea valoare artistică decât în măsura în care dezvăluie veridic
realitatea, în măsura în care reuşeşte să emoţioneze şi să convingă pe cititori de adevărul
ideilor pe care le apără. În aceasta constă şi rolul ei educativ. Opera literară, dezvăluindu-ne
un crâmpei de viaţă şi făcându-ne să-l retrăim, pune la contribuţie cele mai înalte sentimente,
lărgeşte orizontul nostru de viaţă. Ea dă cititorului putinţă să se înţeleagă pe sine şi, mai ales,
să-i înţeleagă pe ceilalţi oameni. Ea îl învaţă că există bucurie, dar nu numai a lui, ci şi a
celorlalţi, că există năzuinţe care sunt nu numai a lui, ci ale tuturor.
Literatura pentru copii este, poate, încă o mare nebuloasă, în care gravitează stele strălucitoare,
unele, este adevărat, căzătoare şi numeroase astre moarte. Din fericire, forţa cărţii rămâne ca
prin minune, considerabilă şi durabilă în mintea şi imaginaţia copiilor şi, stimulaţi mai ales de
adulţi, părinţi, educatori, ei continuă să se avânte, alături de Harap Alb, în lupta acestuia cu
Spânu, parcurg oceanele, alături de căpitanul Nemo, intră în Oglinda strâmbă a vieţii cu Alice
sau privesc, melancolici, cum Fram se îndreaptă spre Polul Nord… Pentru că aceste poveşti şi
romane celebre formează sensibilitatea, le declanşează visele, contribuie la alcătuirea conştiinţei
şi a mentalităţilor şi le propun modele de urmat, pentru toată viaţa.
Descoperind singuri acest Univers sau redescoperindu-l prin ochii adulţilor, copiii, dacă au
fost ajutaţi, au reuşit să sară, cu abilitate, pârleazul copilăriei, pomenindu-se, plini de curaj, în
adolescenţă.
Opera literara raspunde chemării imaginaţiei celei mai bogate. Citind cartea, cititorul, parcurge
cu mintea spaţii imense, el zboară spre vremurile întunecate ale trecutului sau spre imaginile
promiţătoare ale viitorului; pentru el cartea transformă ficţiunea în realitate, îi îndeplineşte
năzuinţele, răspunde elanurilor, bucuriei şi tristeţii sale.
Literatura acţionează în primul rând asupra inimii cititorului. Acesta, gândind asupra cărţii sub
înşiruirea puternicilor emoţii trăite, ajunge la concluzii privind propria lui viaţă, propriile sale
acţiuni. De la emoţie la gândire, de la gândire la acţiuni voluntare, iată procesul sufletesc pe
care-l determină o operă literară. Impresiile emotive puternice rămân adânc întipărite în
memorie. Ele generalizează pentru multă vreme gânduri şi fapte care contribuie la formarea
caracterului cititorului. Opera literară conţine un complex de elemente care nu pot fi luate
separat. Ele nu pot fi înţelese numai în unităţile ei de creaţie.
Noi, ca viitoare cadre didactice, trebuie să insistăm ca elevii să înţeleagă întreaga valoare a
unei opere literare. Trebuie să-i învăţăm pe copii să citească cu atenţie, să revina asupra
pasajelor care le-au plăcut mai mult, să mediteze asupra gândurilor şi faptelor eroilor, să caute
să-şi formeze din ele exemple pentru propriile lor gânduri şi fapte după cum afirma şi Coşbuc:
18
„ Dacă nu ştii să povesteşti copiilor naiv şi simplu, atunci eşti în rolul acelui care predică
flămînzilor despre binefacerile postului. Ca să poţi povesti copiilor trebuie să-i iubeşti, trebuie
să cauţi a le pricepe firea şi lumea aparte în care trăiesc – să ştii să cobori pînă la nivelul
personalităţii lor, considerîndu-i ca şi pe oamenii în vîrstă. Trebuie să iei parte împreună cu
dînşii la toate manifestările lor sufleteşti, într-un cuvînt, rămînînd om mare, să fii cît se poate de
copil”1.
La atingerea acestor scopuri contribuie şi opţionalele specifice, în care şi literatura pentru
copii. Pentru marea majoritate a oamenilor, copilăria este perioada cea mai luminoasă a vieţii, de
aceea timpul petrecut citind o carte nu este deloc un timp pierdut.

I. 5. IMPORTANŢA LECTURII

Dragostea pentru cartea de valoare, pasiunea pentru lectură deschide omului încă din copilărie,
noi orizonturi, îl întăreşte, îl face mai încrezător în forţele sale. Pentru că, pătrunzând până în
adâncuri sensul fiecărui cuvânt scris, în faţă se deschid drumuri nebănuite, care, întotdeauna, te
poartă numai înainte.
Nu e uşor de scris literatură pentru copii! Ţinând cont de tot ceea ce experienţa a descoperit
viu şi sensibil în aria receptivităţii celei mai tinere generaţii, literatura pentru copii şi adolescenţi
ţinteşte nemijlocit afectivitatea şi foloseşte, fără false pudori, mijloace specifice: epica densă,
neprevăzutul până la senzaţional, sentimentul până la melodramatic, umorul până la comic,
fantezia până la fabulos şi legendar, conflictul până la suspans, forţând în acest fel cele mai
profunde resorturi ale micului cititor.
Dar copilăria nu a fost recunoscută ca atare întotdeauna. Chiar dacă timpurile s-au schimbat,
de-abia acum recunoaştem copilăria fără s-o sacralizăm. Mai ales că literatura pentru copii a
devenit un gen autonom, chiar dacă hotarele acestuia au rămas flotante, întotdeauna urcând, de
la mitul lui Heracles la Gulliver, de la Robinson la d’Artagnan şi Căpitanul Nemo, eroi care
aparţin şi copiilor dar şi adulţilor. Literatura pentru copii are acum istoria sa, capodoperele sale,
temele sale … Dar şi subprodusele sale.

1
Sergiu Cujbă, prefaţă la vol. Povestiri din copilărie de George Coşbuc, Ed. Dacia, Bucureşti, 1896, pag. 6.

19
După un secol de învăţământ obligatoriu şi gratuit lectura este rezervată tuturor. Un copil
citind a devenit pentru noi ceva familiar, îl simţim plonjând încântat, în cărţile care i se
adresează. Astfel copilul se cufundă într-un alt univers, graţie lecturii care, aproape întotdeauna,
înseamnă o a doua naştere. Imagine emoţionantă şi tandră, pentru că înţelegem că, acum, cartea
înseamnă pentru el, cum a fost şi pentru noi oamenii maturi, atât o bogată sursă de viaţă, dar şi
un mediator, un iniţiator. Cărţile continuă să formeze sensibilitatea, visele, conştiinţele şi
mentalitatea copiilor, le propune modele pentru toată viaţa. Este adevărat, acum ecranul
televizorului se aşează între copil şi lume. Uneori, chiar îl separă. Victor Hugo, vorbind despre
carte, afirma că aceasta va înlocui catedrala! Nu se poate spune acum că profeţia lui nu se
clatină. Dar, aşa cum afirma în romanul său, Notre Dame de Paris, inventarea tiparului rămâne,
totuşi, cel mai mare eveniment al istoriei. Este revoluţia umană. Este modul de exprimare al
umanităţii prin care s-a reunit totul, este gândirea omului care a descoperit o formă şi a inventat
alta. Însă, când spunem tipar şi carte, nu înseamnă decât o gigantică paranteză între desenele din
caverne şi flash-ul electronic din televizoarele în culori şi în curând în relief. Pe întreg pământ se
publică azi miliarde de cărţi într-un an. Numai la noi sunt acum peste 1.000 de edituri.
Lectura este un fenomen social, ţările bogate sunt acelea care, bineînţeles consumă cele mai
multe cărţi. Structura lecturilor este încă lacunară, iar şcoala se pare a fi considerată, din
nefericire, ca principala responsabilă de pierderea, progresivă a gustului de lectură al copiilor.
Şi totuşi, cărţile pentru copii încă joacă un rol foarte important, care nu trebuie subestimat. Ei,
copiii, încă se mai luptă cu Spânul, stând alături de Harap Alb, parcurg lumea cu căpitanul
Nemo, intră în oglinzile strâmbe sau mai puţin strâmbe, cu Alice, păşesc în Ţara Liliputanilor
cu Gulliver, supravieţuiesc greutăţilor cu Robinson. Noi, oamenii, încă învăţăm să citim pe
cărţi, visăm şi cunoaştem cu ajutorul lor. Citind, devenim fără să vrem, creatorii unor personaje
care ne devin intime şi, ce decepţie! – când cineva, sau la televizor, ni se impune viziunea
altora!
Este necesar, ca şi prin intermediul altor forme de informare copiii să aibă contact cu lumea.
Însă este bine de ştiut că, deocamdată, cartea este produsul cultural cel mai suplu şi desigur cel
mai puternic şi mai evocator, în măsura în care visul unui creator se combină cu propriile
noastre vederi, şi de ce nu – cu fantasmele noastre.
Cartea, „acest edificiu prodigios”, zicea Victor Hugo, este o înverşunată întrecere cu lumea şi
timpul, refugiul inteligenţei contra unui nou potop, contra scufundării în barbarie… Şi a visa la
un nou salt.

20
Acest firesc salt analizat la un colocviu al bibliotecarilor, încearcă să-l facă şi scriitorii de
literatură pentru copii. De altfel şi acest lucru a fost observat şi asistăm la un fenomen singular
în ciudata istorie a unei literaturi care nu o dată a fost pusă la colţ, bătută cu linia peste condei şi
admonestată cu nota trei în scorţosul catalog al criticii. Literatura, care niciodată n-a avut
recreaţie mică sau mare, care s-a avântat cu toate pânzele sus în bătălii şi mari şi mici, care a
survolat planeta-destin a adolescenţei şi a încercat să pătrundă chiar şi cu poticneli până dincolo
de joc, trăieşte din păcate numai de 1 iunie sau de început şi de sfârşit de an şcolar clipele unice
ale unui mare răsfăţ: literatura pentru copii este mângâiată atunci pe cârlionţii ei aurii, bătută
fratern, patern şi matern pe umăr şi mângâiată pe obraz, trăieşte în sfârşit o lună de miere.
Pentru că – ce să-i faci! – fie ele zile festive sau de lucru, literatura pentru copii trebuia să nu-şi
ia nasul la purtare… ca un copil… Oricum, băieţi drăguţi, criticii au uneori grijă că oricum, mai
bagă în seamă din goana pixului, literatura pentru copii, pe acest ˝copil vitreg˝, dacă nu chiar
˝copil din flori˝, al literaturii…1
Se contestă – după cum am văzut – capacitatea copilului de a sesiza valoarea artistică a unei
opere. Nu putem respinge cu totul această afirmaţie; pentru aprecierea unei valori estetice este
necesară o anumită sensibilitate nativă, dezvoltată apoi prin experienţă şi educaţie. Copilul o are
la început pe cea nativă. Dar nu numai copilul este lipsit de elementele necesare unei atitudini
critice în faţa operei de artă. În aceeaşi situaţie se află şi adultul lipsit de cultură şi de educaţia
estetică corespunzătoare. Benedetto Croce susţinea că micul cititor se entuziasmează de non-
valori, datorită unor factori extraestetici care îi atrag. Adulţii de care am amintit reacţionează la
fel: citesc cu interes, chiar cu pasiune, scrieri care n-au nimic cu literatura, admiră picturi care
sunt simple clişee, se duc la filme sau piese lipsite de orice valoare artistică. Aceasta dezvăluie
nu o incapacitate, ci un stadiu, un nivel care poate fi depăşit. Altfel ar fi inutilă orice acţiune de
educaţie estetică şi de răspândire a culturii. Istoria literaturii prezintă un proces de continuă
evoluţie nu numai a expresiei artistice, dar şi a recepţionării ei de către cititori.
Romanele cavalereşti, romanele picareşti, romanele de aventuri revărsate succesiv ca o
cascadă, au avut un anumit public cititor. Astăzi, cele mai multe dintre aceste cărţi nici nu sunt
amintite de istoria literară; succesul, la vremea lor, se explică nu atât prin calităţi artistice, cât
prin faptul că au corespuns unei anumite faze de dezvoltare a culturii, unui anumit gust literar al
cititorului de atunci.
Copilul se află şi el la un nivel scăzut de înţelegere, dar îl depăşeşte treptat, pe măsura
dezvoltării sale psihice. El nu rămâne deci, pâna la maturizare, opac la valorile estetice. Ca şi
1
Ilie Stanciu, op. cit., pag. 101.

21
omul primitiv, copilul mic are o logică a sa, mai bine spus o mentalitate prelogică. De aici
uşurinţa cu care confundă cauza cu efectul, cu care găseşte soluţii animistice, cu care
însufleţeşte obiectele şi umanizează lumea necuvântătoarelor, cu care admite miraculosul ca o
rezolvare posibilă, pentru el, adevărată.
În capacitatea copilului de a visa se află izvorul poeziei; cu ajutorul fanteziei el transformă
realitatea într-o lume plină de farmec - „Este farmecul iluziei care îmbracă lumea în podoabe
ca s-o înfăţişeze mai atrăgătoare privirilor setoase de a cunoaşte”1.
A scrie însă cărţi pentru copii nu este, cum ar putea să pară până la prima vedere, un lucru
tocmai uşor. Cu cât îşi va aminti mai mult că a fost copil (şi, din păcate, aşa cum spunea Saint
Exupery, „puţini dintre ei îşi mai amintesc”), cu atât îşi va aminti mai mult de puterea
imaginativă, de starea de naivitate şi puritate a copilului, cu atât mai mult autorul va putea scrie
cărţi care să intereseze criticul cel mai sever cu putinţă, copilul din totdeauna şi de pretutindeni.

II. SFERA LITERATURII PENTRU COPII

1
Ilie Stanciu, op. cit., pag. 103.

22
„Poezia cea mai pură este a popoarelor-copii. Ele sunt ca

privighetorile, cîntă frumos atîta timp cît sunt vesele. Îmbătrînind,

devin grave, savante, bănuitoare, cei mai buni poeţi nu sunt atunci decît

nişte retori.” Anatole France

II.1. TEMATICA ŞI STILUL

Ce se poate scrie pentru copii, ce le este interzis?


La aceste întrebări răspund înşişi copiii. Nu există un aspect al realităţii care să nu-i intereseze,
vor să stie toate despre tot, curiozitatea lor este imensă. Opera literară, cu mijloacele ei
specifice, răspunde acestei sete de cunoaştere. Cu toate acestea, au existat teoreticieni care
propuneau o limitare a tematicii prin excluderea aspectelor tragice ale vieţii. Urmând această
recomandare, s-au scris povestiri dulcege, nesincere, anoste, care plictisesc până şi pe cei mai
docili copii. Crearea unei lumi artificiale în povestirile pentru copii şi izolarea cititorului într-o
astfel de lume înseamnă de fapt dezarmarea lui în faţa vieţii, plină de conflicte puternice, de
drame şi tragedii. ”Nu trebuie să minţim, ci trebuie să arătăm copilului viaţa, aşa cum e…”1,
susţinea pe drept cuvânt G. Coşbuc, vorbind despre cărţile scrise pentru cei mici.
Orice aspect al realităţii poate fi dezvăluit copilului, dar nu prin ceea ce este morbid şi inuman,
ci prin ceea ce insuflă încredere în om şi în virtuţile acestuia. Puterea de influenţă a operei
literare, cu atât mai mare cu cât scriitorul e mai talentat, poate dezorienta pe micul cititor lipsit
de o experienţă proprie. Din păienjenişul relaţiilor sociale, el trebuie să prindă firul care a
condus omenirea mereu mai departe pe scara civilizaţiei. Pe copil îl emoţionează lupta, dar nu-i
este indiferent cine iese învingător. Cu atât mai convingătoare va fi pentru el victoria binelui, cu
cât motivele luptei îi vor părea mai justificate. Prin victoria binelui nu trebuie să ajungem la
obligativitatea hapy-endului. Dar chiar dacă tragedia nu poate fi evitată, micul cititor trebuie să
rămână cu încredere în utilitatea sacrificiului, în raţiunea luptei.
Toate acestea ne conduc la concluzia că nu este necesară în literatura pentru copii o limitare a
tematicii, ci un fel anumit de a prezenta, astfel încât umanul să domine. Seninatatea şi

1
Sergiu Cujbă , op. cit., pag. 14.

23
optimismul nu vor reieşi atunci dintr-o limitare sau denaturare a realităţii, ci din atitudinea
hotărâtă şi pozitivă a autorului în faţa problemelor pe care viaţa le ridică.
Limba şi stilul oricărei opere trebuie să se caracterizeze prin corectitudine, proprietate,
claritate, concizie, indiferent cărei vârste se adresează. Naturaleţea, simplitatea, armonia,
expresivitatea şi originalitatea, calităţile particulare ale stilului, corelate celor generale,
facilitează înţelegerea mesajului artistic, oferind cititorului reale satisfacţii de ordin estetic:
„Limbajul în literatură nu este un simplu instrument sau vehicul, ci o structură în care scriitorul
îngroapă atât propria sa concepţie, cât şi pe cea a lumii”.1
Reflectând realitatea prin transfigurare artistică şi literatura destinată copiilor devine, implicit,
o modalitate specifică de cunoaştere, elementul de specificitate fiind dat de limbajul ei
particular. Indiferent că se adresează adulţilor sau copiilor de vârstă preşcolară sau şcolară,
limbajul literaturii este preponderent reflexiv, spre deosebire de cel aparţinând ştiinţei, care se
distinge prin tranzitivitate. A dezvolta dragostea pentru literatură încă de la o vârstă mică nu
înseamnă a renunţa la exigenţele esteticului, sub pretextul că ne adresăm celor mici, ci
dimpotrivă, reuşita este asigurată dacă profesorul ştie să sensibilizeze pe cititori, prin
intermediul forţei expresive a limbajului artistic
Copilul are încredere în oamenii mari. El crede că aşa cum gândesc şi vorbesc aceştia trebuie
să gândească şi să vorbească şi el. Din această tendinţă de imitare, limba şi stilul scrierilor
pentru copii trebuie să îndeplinească condiţii deosebite de puritate, proprietate şi claritate. Un
stil elegant, plin de politeţe, fără a fi pedant, sobru, fără a fi vioi, fără a deveni artificial. Idei
juste, sentimente înalte, fapte măreţe redate într-o limbă care să le reflecte cât mai fidel. Limba
şi stilul marilor maeştri nu sunt numai un izvor de iniţiere, dar şi de mare desfătare pentru cititor.
Fiind în mod cert un domeniu al adevăratei creaţii, literatura pentru copii se supune normelor
estetice ale literaturii în general adoptând şi adaptând un stil elegant, fără a fi pedant, sobru fără
a fi tern, vioi, fără a deveni artificial. Sunt texte pe care elevii le citesc cu voce tare, le place să
le audă, să le repete ca o melodie. Aşa îl citesc copii pe Creangă.

1
Ion Pascadi, Nivele estetice, E.D.P., Bucureşti,1972, pag. 195.

24
II.2. CHESTIUNI GENERATE DE GENUL PERSONAJELOR

ÎN LITERATURA PENTRU COPII

”Tot ceea ce citim … ne construieşte, ne împlineşte şi ne ajută să ne

realizăm în viaţă, prezentându-ne imaginea noastră – despre noi

înşine – ca fete şi femei, ca băieţi şi bărbaţi.”

Mem Fox

Alături de limbaj, care constituie un mijloc important în dezvoltarea copilului, cărţile pentru
copii joacă un rol deosebit în transmiterea culturii generale către cei mici. Personajele feminine
sau masculine din cărţi joacă un rol decisiv în formarea acestei culturi. Felul în care genul
personajelor este reliefat în cărţile pentru copii, contribuie la dezvoltarea imaginii copilului, la
felul în care el îşi va croi propriul drum în viaţă şi cum se va integra în societate.
În literatura pentru copii concepţia despre viaţă este simplificată, astfel eroii se împart în
pozitivi şi negativi, simpatici sau antipatici. Eroul inteligent este cel admirat, la fel şi în viaţă.
Iată, fondul etern uman este înfăţişat copilului sub forma basmului sau a poveştii. Practic de
mici sunt puşi faţă în faţă cu viaţa, sondându-se înţelegerea adevăratei dimensiuni a lumii, aşa
cum o vor percepe de acum înainte.
Indiferent de etapa pe care o parcurge, copilul vrea să întâlnească personaje demne de imitat,
care să-i impună respect şi admiraţie. Elevul îşi caută modele din cărţile pe care le citeşte. Cu
atât mai bine, dacă personajele întâlnite vor fi exemple de energie sufletească, de vitejie, de
umanitate. Elevul de gimnaziu, la începutul vieţii priveşte viitorul cu încredere. Deprimarea,
decăderea, evadarea, dezgustul de viaţă îl derudează. De aceea nu-i plac operele în care domină
deprimarea şi pesimismul.

25
Cum sunt prezentate personajele feminine sau masculine în literatura pentru copii?
Diferenţele dintre sexele personajelor reies din contextul, limbajul şi pozele cărţilor pentru
copii. Aceste diferenţe sunt sesizabile în măsura în care fiecare personaj este reprezentat ca fiind
caracterul principal, precum şi modul în care acesta este descris.
Numeroase studii, care au cercetat literatura pentru copii, au realizat că majoritatea cărţilor
sunt dominate de figuri masculine. De exemplu, o analiză a titlurilor pentru copii a relevat
existenţa a aproape de două ori mai multe nume masculine în titluri, decât nume feminine. De
asemenea a arătat că în cărţile care au titluri nume feminine, deseori acţiunea se petrece în jurul
unui caracter masculin. Adeseori în cărţile pentru copii, fetele sunt descrise ca fiind obiectul
acţiunii şi nu subiectul. Ele sunt reprezentate ca fiind dulci şi naive, docile şi dependente, în
timp ce baieţii de obicei sunt descrişi ca fiind puternici şi aventuroşi, independenţi şi
competenţi. Băieţii tind să aibă roluri de luptători, aventurieri şi salvatori, în timp ce fetele au
roluri pasive şi tind să fie mame sau prinţese care au nevoie de ajutor sau care au grijă de alte
personaje, precum şi alte caractere care necesită o figură masculină în preajmă. Deseori,
caracterele feminine îşi ating scopul pentru că sunt ajutate de personajele masculine, în timp ce
băieţii dau dovadă de ingeniozitate sau perseverenţă. Dacă la începutul povestirii femeile sunt
prezentate ca fiind active şi descurcareţe din toate punctele de vedere, spre finalul cărţii deseori
se întâmplă să fie zugrăvite într-o lumină pasivă. Personajele feminine, care îşi păstrează
calitaţile active până la final, sunt clar, o excepţie. Astfel, studiile arată că fetele sunt descrise
mai rar decât băieţii în cărţile pentru copii, însă ambele sexe sunt prezentate adeseori standard,
în anumite tipare.

De ce este important genul personajului în literatura pentru copii?


Mulţi cercetători şi autori susţin că cititorii se identifică cu personajele feminine sau masculine
din cărţi (fetele cu personajele feminine, iar baieţii cu eroii masculini). Astfel, lipsa relativă a
caracterelor feminine din carţi poate limita oportunitatea fetelor de a se identifica cu sexul lor si
de a-şi confirma locul în societate.
Modul în care personajele sunt reprezentate în literatura pentru copii influenţează atitudinile şi
percepţiile copiilor asupra comportamentului social potrivit faţă de persoanele de acelaşi sex şi
faţă de persoanele de sex opus. Sexismul în literatură poate fi atât de ascuns, încât condiţionează
pasiv ca fetele şi băieţii să îşi accepte rolul în societate, să îşi croiască drumul în viaţă în modul
în care ei văd şi citesc lumea, astfel consolidând imaginea sexelor. Această consolidare
predispune copiii să nu pună la îndoială relaţiile deja existente în societate. În acelaşi timp,
26
unele cărţi conţin şi imagini conflictuale, care oferă copiilor posibilitatea de a reexamina
credinţele şi presupunerile personajelor de acelaşi sex cu ei înşişi. Astfel, textul poate pune la
dispoziţia copiilor diverse modele de urmat şi îi poate inspira să adopte egalitatea între sexe.
Ambele sexe au parte de roluri stereotip. Aşa cum fetele sunt constrânse şi neajutorate, baieţii
şi bărbaţii sunt rar descrişi ca persoane triste sau temătoare sau având meserii sau pasiuni care
nu sunt considerate bărbăteşti, şi în toate rolurile ei concurează şi îşi realizează idealurile. Aceste
stereotipuri limitează libertatea de exprimare a baieţilor şi a fetelor şi îi presează să se comporte
în anumite moduri, corespunzătoare sexului copilului, în loc să îi dea voie să se dezvolte
independent.
De ce ar trebui să ţină profesorii cont în selectarea literaturii pentru copii?
Ideal ar fi ca toate cărţile pentru copii folosite în clasă să conţină caractere bine prezentate, atât
feminine, cât şi masculine. În orice caz, profesorii rareori au control asupra cărţilor pe care le
folosesc, având în vedere că sunt restrânşi la literatura ieftină, disponibilă sau la carţile donate
de parinţi. În ciuda acestor restrângeri, este posibil să se ia câteva măsuri pentru a asigura
folosirea cărţilor care promovează egalitatea sexelor.
În primul rând se recomandă să fie găsite cărţile care prezintă fetele/femeile într-o lumină
pozitivă, cu roluri active, dinamice. Altă sugestie ar fi să se caute romane şi povestiri care nu
prezintă personajele în maniera stereotip. Se recomandă cărţile în care1:
- personajele să fie prezentate ca având personalităţi distincte;
- idealurile şi realizările să nu fie evaluate în funcţie de sex;
- locurile de muncă să nu fie discriminatorii;
- îmbrăcămintea să fie descrisă ca fiind funcţională, în loc să fie prezentată în funcţie de
genul personajului;
- femeile să nu fie întotdeauna mai delicate şi mai slabe decât barbaţii;
- logica şi emoţiile personajelor să depindă de situaţie;
- sexismul să nu fie prezent în desenele sau limbajul textului.
De asemenea, cadrele didactice pot alege cărţi în care sunt descrise mentalităţi şi
comportamente tipic masculine sau feminine. Un exemplu ar fi textele feministe, care pot ajuta
copiii să recunoască stereotipurile specifice unui anumit sex. Din combinarea cărţilor
tradiţionale cu cele netradiţionale pot reieşi discuţii sclipitoare despre cum sunt prezentaţi eroii
în diferite povestiri.
Indiferent de tipul cărţii alese, mesajul de respect pentru ambele sexe ar trebui să fie inclus
1
Maxim Gorki, Despre literatura pentru copii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1955, pag. 247.

27
subtil în text. Este important să se evite cărţile care conţin mesaje stridente referitoare la
egalitatea între sexe, deoarece copiii au tendinţa să respingă acele carţi care conţin discursuri,
care predică anumite subiecte.
Cum pot cadrele didactice să folosească literatura pentru copii în scopul promovării
egalităţii între sexe?
Înainte de a folosi strategiile care duc la identificarea personajelor stereotip este important
pentru profesori să recunoscă şi să poată discuta despre propriile lor păreri. Abia apoi pot
îndruma copiii să fie critici, folosind următoarea scară strategică1:
- să se analizeze în colectiv caracterele principale;
- să lase copiii să puna întrebari despre eroii cărţilor şi despre cum sunt ei prezentaţi;
- să pună întrebări copiilor, dar să inverseze sexul personajelor, de ex. Ce-ar fi fost dacă
Frumoasa din padurea adormită era băiat?;
- să lase copiii să ghicească sexul autorului, justificându-şi optiunile prin prisma
povestirii;
- în temele pentru acasă, elevii să folosească nume neutre (de ex. Cris, care poate fi ori
Cristian, ori Cristina) pentru povestirea lor, iar în clasă să se citeasca tare povestirile,
iar colegii să ghicească genul personajului;
- copiii să fie lăsaţi să adopte punctul de vedere al sexului opus, în cazul unor probleme
generate de gen.
A crea personaje tipice şi a le pune în situaţii tipice – iată una din trăsăturile de căpetenie ale
literaturii şi ale tuturor ramurilor artei. Creând personaje tipice, scriitorul dezvoltă cititorului, în
aspecte concrete, ceea ce este caracteristic pentru viaţa socială. În felul acesta, literatura devine
un mijloc prin care oamenii îşi transmit unii altora cunoştinţe despre viaţă, cât şi îndemnuri
privitoare la ceea ce trebuie făcut pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale oamenilor.

II.3. EPIC, LIRIC SAU DRAMATIC ?

1
Constantin Parfene, Literatura în şcoală, E.D.P., Bucureşti, 1977, pag. 198.

28
În funcţie de raportul dintre creator şi realitatea transformată artistic, literatura în general (şi
literatura pentru copii, în particular) este împărţită în mod tradiţional în trei genuri distincte:
liric, epic şi dramatic. Interferenţa dintre epic, liric şi dramatic potenţează receptivitatea
cititorului. Dacă într-un prim stadiu al contactului cu literatura, acesta este atras în primul rând
de desfăşurarea epică (expoziţie, intrigă, dezvoltarea acţiunii, punct culminant şi deznodământ),
treptat el devine sensibil la expresivitatea limbajului poetic, identifică imaginile frumoase
(epitetul, comparaţia, metafora, hiperbola, personificarea) dintr-o creaţie lirică, află importanţa
acestora în evidenţierea ideilor poetice sau a sentimentelor exprimate nemijlocit.
Se afirmă că epicul este genul preferat de copii. Afirmaţia este bazată pe rezultatul unor
observaţii, experimente, anchete, deci este demnă de a fi luată în seamă. Creaţia epică poate fi
structurată atât din punct de vedere al formei de exprimare – în versuri (fabula, legenda, balada)
sau în proză (basmul, povestirea, legenda, romanul), cât şi conform unui criteriu tematic.
Copilul, ca şi maturul necultivat, este câştigat la început de epic: pasiunea lui pentru lectură
este întreţinută de curiozitatea aflării faptelor pure. Dar copilul nu rămâne multă vreme la acest
stadiu frustrant. Sensibilitatea lui artistică se formează treptat şi devine accesibilă pentru noi
modalităţi artistice. Copilul răspunde la frumos prin emoţie, numai că pentru el frumosul trebuie
să apară cu nuanţe semnificative. Aspectele naturii, prezentate prin imagini vii, colorate, cu
sublinierea măreţului, impresionantului ca forţă şi mişcare, sunt mai uşor accesibile cititorului şi
îl emoţionează profund. Copilul, în general, nu este refractar descriptivului, ci numai tabloului
nenuanţat, cu simboluri nesugestive, prezentat cu preţiozitate şi lungimi excesive, care-l
întunecă în loc sa-l lumineze. Pentru a fi emoţionat copilul trebuie să sesizeze cu uşurinţă
lumina şi umbra, zgomotul şi armonia, întreaga frumuseţe a naturii în mişcare; intuitiv prin
excelenţă, îşi dezvoltă sensibilitatea artistică pe această cale directă de impresionare.
Nu numai copilul, ci orice începător este atras mai mult de faptele pe care i le narează o operă
literară. Îi place să afle ce s-a întâmplat, cum s-a terminat şi nu-şi dă seama că l-au atras faptele,
mai ales felul în care i-au fost relatate. Şirul neîntrerupt al întâmplărilor poate ţine încordată
atenţia cititorului, copil sau matur începător, vreme îndelungată; orice oprire a secvenţei de
dragul unei descrieri mai ample, al unei analize psihologice mai profunde, al unei discuţii
filosofice îi supără şi îi plictiseşte. Cei mai puţini conştiincioşi sar peste aceste pasaje fără să le
citească. Succesul enorm al romanelor populare din secolul trecut se datorează tocmai densităţii
epice. Le-a dispărut gloria numai odată cu apariţia cinematografului; omul simplu nu mai avea
nevoie acum de lectură, mai atractiv şi mai usor, putea urmări pe ecrane desfăşurarea faptelor.

29
Nu poate fi pus la îndoială faptul că viaţa omului a stat mereu sub semnul epicului, al evocării.
Din totdeauna, fiinţa umană şi-a construit propria reprezentare asupra celor văzute sau auzite, a
comunicat cu semenii şi a povestit întâmplări, a ţesut – prin cuvinte – naraţiuni despre
evenimente. El a imaginat, cu alte cuvinte, poveşti despre lume şi viaţă, spunând. Şi, astfel, el a
construit o altă lume, paralelă, propria lume compatibilă cu cea reală, dar totuşi o alta.
„Spunerea constituie, prin ea însăşi, cea dintâi şi cea mai categorică desprindere de realitate”,
observa Adrian Marino în Dicţionar de idei literare1.
În privinţa înţelegerii poeziei de către copii, scepticismul este şi mai răspândit. Poate şi de
aceea puţini dintre marii poeţi au scris versuri pentru copii. Aceea care au scris, totuşi, au înţeles
că pe copii trebuie să-i sensibilizeze, să le creeze fondul de percepere a poeziei. Versurile pe
care le-au scris conţin, în primul rând muzică şi culoare, iar modalităţile prozodice sunt cele
clasice ca ritm, măsură şi rimă. Nu au şansă de reuşită la elevi nici versurile albe şi nici
inovaţiile moderniste.

II.4. SPECIFICUL ŞI OBIECTIVELE LITERATURII


PENTRU COPII

Literatura, în general, şi literatura pentru copii, în special, este o formă de cunoaştere prin
intermediul imaginii artistice, respingând schematismul de orice fel. Ca artă, literatura are
trăsături distincte, specifice. Ea reflectă realitatea prin intermediul imaginilor concret-
senzoriale, relevabile în conştiinţa noastră cu ajutorul forţei expresive a cuvintelor .
Aceasta presupune respectarea următoarelor cerinţe: 2
- asigurarea concordanţei dintre conţinutul programelor şi gradul de accesibilitate al operelor
recomandate pentru studiere;

1
Adrian Marino, Dicţionar de idei literare,vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1973, pag. 602.
2
Vistian Goia, Literatura pentru copii şi tineret, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pag.254.

30
- cunoaşterea temeinică de către elevi a conţinutului textelor literare, a valorii lor cognitive,
etice şi estetice;
- însuşirea intuitiv-practică a noţiunilor de teorie a literaturii;
- concordanţa dintre obiective, conţinuturi, strategii didactice şi posibilităţile de învăţare, proprii
copiilor, în etapele menţionate.
Specificitatea literaturii pentru copii constă în:
- destinaţia precisă, cărţile au fost scrise avându-se în vedere o categorie specifică de
cititori (până la 18 ani);
- personajele principale sunt copii sau adolescenţii;
- evitarea de regulă a unor teme specifice adulţilor şi orientarea pe cele de interes
vârstei copiilor;
- ilustraţii ce colaborează cu textul şi cu limbajul, la înţelegerea mesajului şi la
dezvoltarea imaginaţiei cititorilor de vârstă mică;
- folosirea unui limbaj specific, adecvat, mult mai direct;
- insistenţa pe conflict în cadrul operelor de factură epică şi acordarea unei ponderi mai
neînsemnate descrierii şi dialogului;
- existenţa unui marcat scop educaţional, cu referire explicită la normele de viaţă, de
conduită morală;
- happy-end-ul.
Caracterul accesibil şi atractiv al literaturii face ca studierea operelor literare să fie iubite de
elevi; acest lucru înlesneşte munca profesorului, dar în acelaşi timp îi impune obligaţii foarte
mari pentru a putea fi la înălţimea cerinţelor obiectului şi ale elevilor. Operele literare studiate
de elevi în clasele V – VIII şi în şcoala medie îmbrăţişează o tematică a cărei varietate reflectă
multilateralitatea vieţii, a realităţii. În această bogăţie de cunoştinţe, de sentimente pot interveni
greutăţi de neînvins, pe care profesorul trebuie să le rezolve folosind asocierea, comparaţia cu
reprezentările lor obţinute prin experienţă sau învăţătură. Elevii consideră că întâmplările,
personajele, locurile zugrăvite în opera literă sunt o transpunere aidoma, sunt o fotografiere a
situaţiei, a faptelor unor oameni cu o stare civila reală, care există sau au existat ca atare în timp
şi în spaţiu.
Dintre obiectivele predării literaturii pentru copii, se au în vedere1:
- trăirea emoţional-reflexivă a conţinutului operei prin intuirea şi conştientizarea mesajului etic
şi estetic al acesteia;
1
Constantin Parfene, op. cit., pag. 54.

31
- capacitatea elevului de a recrea universul sensibil al textului prin identificarea, pe cale
intuitiv-practică, a cuvintelor şi expresiilor care să faciliteze înţelegea mesajului artistic al
operei;
- aprecierea frumosului artistic prin continua solicitare a sensibilităţii, gândirii, memoriei
afective, atenţiei voluntare, şi, mai ales, a imaginaţiei creatoare;
- contactul cu opere accesibile vârstei date, care trebuie să conducă la realizarea educaţiei
intelectuale, morale şi estetice;
- lectura explicativă şi demersul metodologic valorificat la orele de citire, dezvoltarea vorbirii
sau compunere, pentru cultivarea gustului estetic, discernământului critic, în virtutea căruia să
emită judecăţi de valoare;
- perceperea conţinutului de idei şi de sentimente prin îmbinarea laturii estetico-emoţionale cu
cea relaţională, prin interferenţa dintre limbajul reflexiv şi cel tranzitiv;
- precizarea, activizarea, îmbogăţirea şi nuanţarea vocabularului, însuşirea unor cuvinte şi
expresii cu sens propriu şi figurat, care să contribuie la realizarea unei exprimări corecte,
coerente şi expresive, elevii având ca model permanent operele literare îndrăgite, din repertoriul
naţional şi universal;
- interpretarea diferenţiată, în funcţie de specificul operei, de genul şi specia textului comentat.
În fine, în cadrul studiului literaturii trebuie să se ţină seama de faptul că accesibilitatea
obiectului de studiu poate determina la elevi tendinţa de a se achita în mod superficial de
sarcinile şcolare. Adesea elevii parcurg rapid textul literar, reţinând doar firul acţiunii, fără să
dea atenţie realizării artistice, fără să facă vreun efort pentru a pătrunde mai adânc sensurile lui.
De aceea, în clasele V – VIII, lectura şi comentarea textelor literare trebuie să se facă în clasă,
sub supravegherea profesorului, iar la clasele şcolii medii li se va cere elevilor să completeze
analiza literară a operelor studiate cu aprecieri personale asupra temei operei şi atitudinii
scriitorului, asupra originalităţii şi forţei evocatoare a mijloacelor de expresie.

II. 5. PROBLEME SPECIFICE ACESTEI LITERATURI

32
Un fapt ar trebui subliniat cu claritate de la bun început: literatura pentru copii nu se află la
periferia literaturii, nu este un gen minor demn de a fi privit cu superioritate sau cu răutate.
Nu există genuri minore sau majore, există numai literatură bună sau proastă, criteriul de
apreciere fiind numai şi numai cel estetic şi nicidecum destinatarul operei literare. De exemplu,
nu ne putem pune intrebarile următoare nici în ruptul capului: Este pediatria un gen minor al
medicinei?....sau….Este şcoala generală un gen minor universitar? etc. O dovedeşte aceasta şi
faptul că printre autorii a căror valoare a fost recunoscută cu prestigiosul premiu Nobel se
numără şi cei ale căror cărţi pentru copii contribuie din plin la îmbogăţirea patrimoniului
universal.
Există, în afară de orice discuţie, o condiţie cetăţenească a literaturii pentru copii. Se spune că
societatea „urmăreşte întâmplător sau programatic ca, în spaţiul de vârstă al copilăriei, să se
asigure de calitatea succesorilor săi, să le implanteze marile idealuri şi, fără să confundăm
nicidecum literatura cu orele de dirigenţie, lasând la o parte orice spirit festivist şi destule
prejudecăţi, rămâne unanim adjutecată premisa majoră a literaturii pentru copii,
instrumentalitatea ei, capacitatea de a declanşa energii, de a-i transforma pe cititori în cel mai
pur şi proaspăt combustibil. Acest enunţ axiomatic nu este – aşa cum s-ar părea la prima vedere.
Există în această privinţă poziţii nihilistice. Ele pornesc şi se reduc în esenţă la următoarele două
afirmaţii:
1) Literatura pentru copii n-ar fi încă literatură, aşa cum copilul nu este încă om.
2) Condiţia emancipării literaturii pentru copii ar fi ruptura totală cu tendinţele moraliste.
Pornind de la natura mitică a eului infantil, se pledează – uneori insiduos, alteori cu
înverşunare – pentru o literatură care să se intereseze doar de fiinţa copilului, nu de menirea
acestuia. Se conchide că singura bază psihologică a acestei literaturi ar fi hedonistică, fără nici
un mesaj prestabilit şi că, în consecinţă, trăsăturile artei pentru copii nu pot fi decât graţiosul,
ludicul, absurdul, fantasticul, gratuitatea.”1
În ce ne priveşte, ştiind cu precizie că aspiraţiile omului sunt mai profunde decât ale
cetăţeanului, ştim în acelaşi timp că ele sunt de nedespărţit. Tocmai de aceea vocaţia amplă,
generoasă a literaturii pentru copii ni se pare în afară de discuţie. Fără această vocaţie, perfect
ancorată în destinele omului, orice pagină scrisă pentru copii devine ea însăşi o bânguială
infantilă. Literatura purtătoare de mesaje cu scopuri formative îşi va pune definitiv amprenta
asupra copilului, de aceea e foarte important ca acest gen să fie scris cu artă, căci îi va modela
inevitabil existenţa.
1
Gheorghe Secheşan, O istorie a literaturii pentru copii, Ed. Augusta, Bucureşti, 2000, pag. 252.

33
Ce este aşadar cartea pentru copii? Scriitorii răspund la această întrebare prin cărţi. O
bibliotecă de sute şi mii de cărţi, zestre milenară în sporire, alcătuieşte acest răspuns despre care
am putea chiar spune că s-a constituit înainte şi independent de orice întrebare de teorie literară.
Cărţile copilăriei se nasc din dragoste. Cântecul, versul, basmul au încălzit, leagănul omenirii şi
glăsuirea lor a luminat inima fragedă a copilului, la fel cum scutecele i-au încălzit mădularele.
De aceea, socotesc că este greşit să se dea note estetice globale unei specii literare care are un
trecut atât de strălucit şi care a fost adus la zi, inevitabil, o dată cu ivirea pe lume a fiecărui nou
copil. Cel puţin atâta timp cât copilul consumator de literatură nu devine el însuşi cititor
autonom, adică în primii lui 5-6 ani de viaţă. Aici, lângă acest leagăn al biografiei sale ard
mocnit focurile tutelare ale lui „a fost odată” - de la Homer la Andersen şi Creangă – aproape
indiferent de truda scriitorului de astăzi. Se afirmă aceasta nu pentru desprăfuirea blazonului de
breslă, ci pentru că, în mod curios, discutând despre această literatură se pierde cel mai adesea
sub o banderolă generalizatoare, destinatarul ei concret, nivelul lui concret de vârstă, harta reală
a lumii descoperite, sau a petalelor ei albe. Despre care copil e vorba, de exemplu, în tot felul de
micro anchete-dezbateri, mai mult sau mai puţin ocazionale, puse sub genericul literatura
pentru copii? De aici şi necesitatea unei ieşiri din devălmăşie pentru orice abordare cât de cât
serioasă a problemei. Aceasta este problema care frământă pe scriitorul de literatură pentru copii
de ieri, dar şi de astăzi.
Aceasta fiind situaţia, nu o dată, când auzim crâncene întrebări teoretice de felul: Există oare
o literatură pentru copii? - putem fi siguri că la mijloc nu e altceva decât teribilism după cum
afirma şi Iuliu Raţiu: „Pentru noi este la fel de limpede că există o asemenea literatură, cum
este sigur că prima hrană este laptele şi nu conţinutul cutiilor de conserve”.1 Se spune însă
adesea: „bun-rău, copii mănâncă” şi, pornind de la adevărul acestei ziceri, trebuie să
recunoaştem că nu e de prisos să se discute calitatea cărţii pentru copii şi să reflectăm cu toată
răspunderea la ce este, la ce trebuie să fie cartea aceasta, tocmai pentru a ieşi din ambigiutatea
acelui trist „bun-rău”. De aceea se poate afirma: da, devizul civic, „caietul de sarcini” educative
ale literaturii pentru copii sunt clarificate, acceptate unanim. Dar devizul ei estetic? Pot fi ele
însă despărţite, judecate în paralel, opuse? Răspunsul nu e lipsit de alternativă, aşa cum s-ar
părea, din moment ce a fost şi este posibil ca nu numai realitatea acestei literaturi să fie negată,
dar să fie pus sub semnul întrebării însuşi conceptul de literatură pentru copii. Răspunsul nu
poate fi o reţetă de felul punem atât la sută fantastic, adăugăm atâta la sută aventură şi umor,
coacem la focul moale al sentimentalismului etc. şi aceasta chiar dacă în toate cărţile destinate
1
Iuliu Raţiu, O istorie a literaturii pentru copii şi adolescenţi, Ed. Prut Internaţional, Bucureşti, 2006, pag. 175.

34
copilăriei există, într-adevăr, aceste elemente. Dar ele nu sunt decât albia, făgaşul. Apa vine de
la izvor, şi tocmai aceasta îi hotărăşte minunata putere de a astâmpara setea, de a rodi. Izvoarele
cărţii pentru copii sunt multe şi felurite, dar absolut toate, fără excepţie – fie că poartă numele de
Homer, Creangă, Mark Twain, Andersen etc. – au în comun ceva: generozitatea părintească,
frăţeasca lumină, căldura omenească. Vraja acestor voci-izvoare de aici provine, de aici
statornicia influenţei lor. Aceasta explică succesul lor. Şi la urma urmei, despre ce succes este
vorba, dacă nu tocmai despre faptul că micul cititor câştigă în paginile cărţilor sale o lume de
fraţi, de prieteni. Copilul porneşte în viaţă alături de Hercule, Gavroche, de Huck, Gulliver şi de
Micul Prinţ, de Nică a lui Ştefan al Petrei şi, atâţia alţii, traversând meridianele copilăriei spre
polii râvniţi – dar nu numai însoriţi – ai planetei numită VIAŢĂ. Căci, pe Marea Copilărie, au
fost şi vor fi totdeauna şi drame – dramele emancipării, ale cristalizării şi recunoaşterii
identităţii.
Încă o chestiune: Există autori de literatură exclusiv pentru copii, deci profesionişti ai
geniului? Evident. Poţi scrie poezie, proză, teatru, critică literară destinată adulţilor, ca şi
literatură pentru copii, reflectând prin urmare lumea acestor vârste cu precădere. Literatură, cu
această din urmă destinaţie, scriu toţi autorii, între care şi mari scriitori ce deopotrivă trebuie
cuprinşi în cărţi de critică, în eseuri, în istoriile literare ale geniului. Putând şi ei să alunece în
convenţional, pericol de care nu e ocolit nimeni, cum arată experienţa. Aşadar, un Mihail
Sadoveanu, un Tudor Arghezi, ba chiar Eminescu se impun a fi prezenţi în lucrări de asemenea
natură, fară ca aceasta să le diminueze cumva prestigiul lor de scriitori geniali, cum îi cunoaştem
în ansamblul creaţiei lor. Cu atât mai mult – o vom repeta mereu – cărţile pentru cei mici pot
foarte bine să fie mari, tărâmul de suflet cuprins în ele nu numai nestânjenind, dar chiar
stimulând talentele autentice.
După unii critici literari, scriitorii de literatură pentru copii nu trebuie să fie încorsetaţi de
nivelul de accesibilitate redus al micilor cititori. Iar opera nu trebuie condiţionată de
accesibilitatea acestora. Literatura urmează să fie compusă la nivelui ei ca artă şi nu la cel al
puţinilor ani pe care îi au cititorii. De exemplu, într-o carte intitulată: Literatura pentru copii în
Franţa (1977), francezul Françoise Caradec recomandă scriitorilor de literatură pentru copii să
facă apel la propria sensibilitate infantilă pentru a putea reda sufletul copilului aşa cum este el.1
Prin urmare, dacă ni s-ar cere să demonstrăm că această literatură există, atunci ar fi suficient
să reamintim câteva nume româneşti, sau titluri de opere de autori români: Ion Creangă, I.L.
Caragiale, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Ioan Slavici, B. Delavrancea,
1
Françoise Caradec, Histoire de la litterature enfantine en France, Editions des Syrtes, Paris, 1977.

35
Alexandru Vlahuţă. Ca şi, din generaţiile afirmate după razboi, alte nume ce ilustrează, de
asemenea veritabila literatură pentru copii, sau mai exact – inspirată din lumea celor mici: un
Mircea Sântimbreanu, a cărui proză reînvie anii de şcoală. Şi alte nume exprimă şi cinstesc
literatura universului infantil, în deceniile din urmă, mă gândesc la un Radu Tudoran şi Ştefan
Augustin Doinaş, la Tiberiu Utan şi Marin Sorescu, la Constantin Buzea, Gheorghe Tomozei,
Ludovic Roman, Viniciu Gafiţa. Îi uitam pe Alexandru Mitru, Dumitru Almaş, Vladimir Colin,
Iuliu Raţiu, Călin Gruia etc. După cum se vede – o întreagă literatură.
Se discută adesea şi asupra sferei de cercetare în domeniul literaturii pentru copii: Să se
includă orice operă literară accesibilă copilului, sau numai pe acelea scrise pentru el?
Pentru a detalia componentele literaturii pentru copii e necesar sa ne intrebăm care sunt primele
creaţii cu care copiii intră în contact? Ca şi în cazul adulţilor, copiii aud întâi şi apoi citesc
basme şi poveşti. Desigur, pe ei nu-i interesează elementele magico-fantastice şi nici nu prea le
înţeleg. Un interes aparte arată copiii pentru basmele sau poveştile cu animale. Citirea operelor
de acest fel de către copii este motivată de caracterul lor accesibil, de faptul că stările sufleteşti
şi calităţile personajelor sunt într-o antiteză ireconciliabilă. De-o parte se află bunătatea, omenia,
pe altă parte, răutatea, prostia, bădărănia etc. Lectura scrierilor în care aventura fie ea de ordin
geografic, istoric, ştiinţifico-fantastic, captează şi potoleşte patima cititului, pe lângă faptul că
instruieşte şi contribuie la întregirea a ceea ce numim cultura generală a fiecăruia. Tot în această
sferă a literaturii pentru copii intră poezia şi dramaturgia.
Trebuie făcută o deosebire între buna intenţie şi reuşita artistică. Într-o lungă perioadă, care a
durat de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul veacului trecut, s-au scris pentru
copii o mulţime de povestiri moralizatoare care au rămas fără ecou după cum spunea Anatol
France: ”Este remarcabil ca micii cititori manifestă, de cele mai multe ori, o vădită lipsă de
atracţie pentru cărţile scrise anume pentru ei. Şi au dreptate! Ei simt, de la primele pagini, că
autorul s-a străduit să pătrundă în sfera copilăriei lor, să-i poarte pe cititori în lumea lui; că
nu vor putea descoperi, sub îndrumarea lui, acea noutate, acel necunoscut de care inima
omenească este atât de însetată, indiferent de vârstă…Copii sunt stapâniţi de acea curiozitate
care dă naştere savanţilor şi poeţilor. Ei vor să li se dezvolte universul, misteriosul univers!
Autorul care-i obligă să rămână în lumea strâmtă, să contemple propria lor copilărie, îi
plictiseşte cumplit.”1
Însă Jules Verne, Mihai Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Coşbuc, Delavrancea, ca să nu
amintim decât nume celebre, au arătat că ei pot scrie anume pentru copii opere de o valoare
1
Anatole France, Le livre de mon Amie, E.D.P., Bucureşti, 1972, pag. 211.

36
deosebită. Numai faptul că se adresează direct copiilor nu poate condamna dinainte o creaţie
literară. Ea este condamnabilă numai daca autorul n-a găsit acele căi ale frumosului la care au
acces şi micii cititori.
Într-adevăr, copiii citesc cu pasiune nu numai creaţiile literare dedicate lor, ci şi altele care,
prin valoarea lor artistică şi frumuseţea limbii interesează deopotrivă şi pe adulţi. În acest sens,
Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift, Somnoroase
păsărele, Revedere, Ce te legeni de Mihai Eminescu sunt doar câteva exemple semnificative.
Marea varietate a creaţiilor artistice aparţinând unor genuri şi specii literare diferite, care se
integrează în sfera literaturii pentru copii, evidenţiază receptivitatea copiilor faţă de frumos, cu
condiţia ca aceasta să fie accesibilă.
În concluzie, sfera literaturii pentru copii cuprinde toate genurile şi speciile literare
potrivite lor, indiferent dacă au fost, sau nu, scrise pentru ei. Aşadar, educatori, părinţi,
faceţi tot ce se poate pentru a vă îndrepta copiii spre lectură!

III. INTERVALUL DE TIMP 1885 - 1916

III.1. SCURTĂ PREZENTARE A EPOCII

37
Intervalul de timp 1885 – 1916 se regăseşte deseori, mai cu seamă în unele lucrări de istorie a
literaturii cu caracter mai pronunţat didactic, sub denumirea de Literatura de la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. În pofida lungimii acestei formulări,
denumirea poate fi preluată şi utilizată, pentru că sub caracterul ei neutru se află o realitate uşor
de observat: perioada la care se referă nu are o identitate foarte bine precizată. În orice caz, nu
atât de evidentă ca în cazul epocii paşoptiste sau cea a epocii marilor clasici. Este mai degrabă o
perioadă de trecere dinspre o etapă de statuare a personalităţii literaturii române, definitivată
prin marii scriitori junimişti, spre timpul interbelic, al racordărilor decisive la spiritul
literaturilor europene.
Direcţia junimistă a devenit, spre sfârşitul secolului, obiectivul unor atacuri deosebit de
violente, din toate părţile. Acestea o zdruncinau inevitabil, într-o vreme când era zdruncinată şi
din interior prin defecţiunea unora dintre scriitorii pe a căror creaţie se întemeia. Pierederea, în
1889, a lui Eminescu şi Creangă, în 1912 a lui Caragiale, îndepărtarea de Convorbiri, în
următorii ani, şi a lui Slavici, Coşbuc, Vlahuţă nu poate fi compensată suficient prin recrutarea
unor talente noi. Timpul istoric devenise impropriu junimismului.
În deceniul al nouălea interesul scriitorilor era tot mai stăruitor solicitat de problematica
socială, de realităţile vieţii săteşti îndeosebi, mai ales că procentul autorilor de origine rurală era
în continuă creştere. Directoratul spiritual e preluat, la sfârşitul secolului trecut, de cele două
principale grupări antijunimiste: Literatorul şi Contemporanul.
Anul 1900 marchează începutul unui secol, dar nu şi al unei noi lumi literare româneşti. De
altfel, răspântia anului în care se despart cele două veacuri nu reprezintă o dată convenţional
acceptată de istoricii literari pentru periodizarea literaturii noastre. Mai degrabă şi cu mai mare
îndreptăţire, se poate vorbi de o etapă care cuprinde cu aproximaţie ceva mai mult decât ultimul
deceniu al secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea1.
Îl iau ca aliat pentru această scurtă punere în temă pe istoricul literar Dumitru Micu, unul
dintre cei mai competenţi analişti ai acestei epoci: „A considera începutul secolului al XX-lea o
perioadă în istoria literaturii române poate părea şi chiar este în parte arbitrar. Multe dintre
manifestările literare produse în acest deceniu şi jumătate ce desparte răscrucea de veac de
anul intrării României în primul război mondial îşi au punctul de plecare în secolul precedent,
spre a le analiza, trebuie întreprinse incursiuni în viaţa literară de dinainte de 1900”.2

1
Constantin Ciopraga, Literatura română între 1900 şi 1918, Ed. Junimea, Iaşi, 1970, pag. 328.
2
Dumitru Micu, Început de secol, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, pag. 85.

38
Simpla enumerare a unora dintre scriitorii care se regăsesc în timpul de la începutul secolului
al XX-lea poate sugera caracterul tranzitoriu al acestei epoci. Caragiale şi Slavici păşesc
dincoace de 1900 ca purtători ai spiritului marilor clasici, chiar dacă primul îşi petrece ultimii
ani din viaţă la Berlin, iar cel de al doilea nu mai dă, acum, la iveală texte semnificative. Tot de
acolo vine şi Titu Maiorescu care continuă, o vreme, să autorizeze creaţia literară cu prestigiul
său şi al teoriilor pe care le susţinuse. Barbu Delavrancea se revendică din spiritul literaturii
romantice dezvoltate în paşoptism, ca şi George Coşbuc sau chiar Octavian Goga, prin
militantismul poeziei sale. Pe de altă parte, e prezent în timpul de la începutul secolului
Alexandru Macedonski, care prin experimentele şi punctele sale de vedere novatoare deschide
un drum care facilitează direcţionarea concepţiei lirice spre alte domenii de sensibilitate.
Noile orientări literare, conturate în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, în special
simbolismul în poezie, şi naturalismul, în proză iau amploare şi se precizează clar la începutul
noului secol. Cu Delavrancea, în proza românească pătrunde un naturalism romanizat. La Duiliu
Zamfirescu, naturalismul e cenzurat de clasicism. Simbolismul macedonskian este cuprins în
romantism şi, fuzionând uneori cu parnasianismul suportă pe alocuri contrapunctări naturaliste.
Proza din primele două decenii ale secolului al XX-lea corelează realismul, naturalismul şi
romantismul.
Intensificarea la începutul secolului al XX-lea a frământărilor sociale nu puteau să nu aibă
repercursiuni în viaţa literară. Aceasta devine mai agitată, tendinţele divergente se exprimă cu
acuitate sporită, creşte numărul publicaţiilor, se înteţesc discuţiile, polemicile. În centrul
preocupărilor se află, ca în deceniile din urmă ale secolului trecut, problema ţărănească.
Românii din teritoriile subjugate îşi afirmă dârz naţionalitatea, pretind dreptul la auto-
determinare.1
Este cert că spiritul artistic al unei epoci nu poate fi analizat prin izolare de conţinutul social,
politic şi economic al acesteia. Fenomenele sociale care au loc în spaţiul românesc de la
intersecţia celor două secole reprezintă una dintre cele mai importante premise ale construirii
doctrinelor şi a direcţiilor literare ale acestei perioade. O premisă cu două componente. Pe de o
parte sunt de evidenţiat convulsiile ţărăneşti care, fără a intra în delicate analize de ordin politic,
au fost determinate de starea economică precară a populaţiei rurale. Momentele 1888 şi 1907 au
fost de natură să atragă atenţia unor categorii largi de intelectuali şi creatori ai epocii.
Pe de altă parte, în această perioadă se intensifică procesul de înscriere a spaţiului românesc în
circuitul valorilor occidentale şi se dezvoltă considerabil spaţiul şi modul de viaţă citadin. Şi
1
Dumitru Micu, O scurtă istorie…, pag. 345.

39
într-un caz şi în celălalt, cărturarii nutriţi de valorile tradiţionale văd o ameninţare la adresa
spiritului autohton. Tot în această circumstanţă se află însă şi punctul de origine al promovării
unei orientări literare citadiniste (la revista Vieaţa nouă, 1905).
Literatura de la 1900 până la sfârşitul primului război mondial apare, în parte, ca un fenomen
de succesiune, în prelungirea celei anterioare, pe un teren pregătit. Pe de altă parte, literatura
primelor două decenii reflectă, în modul său, tendinţe specifice noului climat. Principiul estetic
unilateral al artei gratuite, promovat la Convorbiri literare, fusese serios zdruncinat. La
începutul secolului dialogul polemic Maiorescu - Gherea, aparent încheiat, regenerează
continuat de alţi parteneri, unii grupându-se în descendenţa lui Maiorescu, alţii pledând pentru o
literatură angajată.
Începând cu 1893, numărul revistelor literare care grupează scriitorii creşte, orientările se
diversifică şi asistăm la cel puţin cinci mişcări cu program diferit:1
 I grupare o formează revista Convorbiri Literare, mutată din 1885 la Bucureşti şi
coordonată din 1983 de Iacob Negruzzi.
 Al II-lea grup reuneşte sub îndrumarea spirituală a lui C. Dobrogeanu-Gherea,
directorul revistei Literatură şi Ştiinţă (1893).
 Cel de-al III-lea grup îşi are punctul de plecare în revista Vatra (1894-1896) scoasă
de Caragiale, Slavici şi Coşbuc, sub deviza întoarcerii la „obârşia culturală a
noastră”.
 A IV-a grupare descinde din revista Evenimentul Literar (Iaşi, Bucureşti 1893-
1894), la care colaborează C. Stere, G. Ibrăileanu şi Spiridon Popescu, sub lozinca
datoriei faţă de popor şi a simpatiei pentru ţărănime. Poporanismul înţeles ca
simpatie pentru popor va constitui doctrina primei serii a marii reviste ieşene Viaţa
Românească (1906-1916), sub direcţia lui C. Stere şi Paul Bujor.
Sfârşitul secolului al XIX- lea şi începutul celui de al XX- lea nu înseamnă în literatură decât o
dată calendaristică, pragul care să constituie o delimitare de epocă. Literatura pentru copii
câştigă acum o mai amplă deschidere spre actualitate, integrându-se mai activ întregului proces
educaţional, care, cu toate limitele impuse de organizarea socială, câştigă în amploare şi
obiective. Anumite curente, mode sau încercări literare cărora le plătesc tribut chiar scriitorii de
prestigiu la începutul activităţii lor, rămân străine literaturii pentru copii. Aceasta înseamnă

1
George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Ed. Minerva,
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1988, pag. 458.

40
totodată şi un anume imobilism pe care această parte a literaturii nu-l va depăşi decât în perioada
de după al doilea război mondial.
În concluzie, perioada până la primul război mondial s-ar putea defini ca un timp în care
„spiritul novator încearcă să-şi facă loc, chiar dacă nu încă foarte spectaculos, şi nu declarat
potrivnic spiritului tradiţionalist al secolului al XIX-lea care, vom vedea se fortifică în această
perioadă în forme autoritare”1. Cu certitudine, literatura română a timpului marcat de
întretăierea secolelor are o variantă de stil propriu, cu două mici nuanţe uşor individualizante
cronologic. E un stil – sau o mixtură de stiluri – ce defineşte o tipică perioadă de tranziţie.

III.2. SCRIITORI ŞI OPERE REPREZENTATIVE PENTRU COPII

Copiii sunt atraşi de poezie tot aşa cum sunt atraşi de muzică, le place melodia versurilor. Dar
poezia nu este numai armonie; ea înseamnă observaţie, meditare, interpretare, într-un anumit fel
artistic a fenomenelor şi transcrierea unei emoţii din această interpretare. Descoperirea
semnificaţiei unei poezii cere pregătire şi experienţă, dar la bază se află totuşi, o anumită
dispoziţie nativă, o sensibilitate care se dezvoltă treptat.
Copiii au această dispoziţie poetică: jocul fanteziei lor o dovedeşte. Pentru declanşarea
emoţiei poetice trebuie găsite acele elemente specifice care o pot provoca. S-au scris multe
versuri pentru copii, cu imagini simple cu versificaţie corectă, dar nu toate le-au fost pe plac. În
schimb şi-au ales singuri din poezia populară sau cultă acele creaţii care au găsit răsunet în
sufletul lor.
Marii scriitori ai epocii ,1885 – 1916, n-au ocolit realitatea de suflet a copilului, a copilăriei,
a adolescenţei fără de care reflectarea existenţei umane în artă ar fi fost văduvită de nuanţele
cele mai expresive. Am cuprins aici, în acest capitol al lucrării, pe cei mai reprezentativi autori
ai epocii. Toţi aceşti scriitori menţionaţi, contribuie la închegarea imaginii a ceea ce numim
literatura universului infantil în epocă. Şi se conturează, fiecare în parte, ca personalităţi
literare, cu un accent în plus, ca să spun aşa, mai puţin reţinut până acum de critica şi istoria

1
Nicolae Ioana, Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, curs
universitar, Ed. Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi, pag. 3.

41
literară, ce au privit şi continuă să privească scrisul pentru şi despre cei mici drept un fenomen
marginal. Aşadar, încep prin ai menţiona:
Ioan Slavici (1848 – 1925), poveştile şi basmele auzite în copilărie, călătoriile prin diferite
zone ale ţării, precum şi activitatea didactică desfăşurată după ce scriitorul se făcuse cunoscut,
l-au determinat pe Ioan Slavici să se apropie de aceste creaţii populare pe care le-a luat ca
model pentru propriile creaţii literare. Activitatea lui în acest domeniu o putem împărţi în două
mari etape: I. 1872 – 1881 (Zâna Florilor, Floriţa din codru, Ileana cea şireată, Doi feţi cu
stea în frunte); II. după 1881 (Păcală în satul lui, Ioan al Mamei, Petre Prostul şi Stan
Bolovan), poveşti ce au fost, imediat după apariţie, revendicate de către copii.
Eroul din „Păcală în satul lui” nu se diferenţiază în esenţă de cel din snoava populară.
Structura compoziţională a poveştii cuprinde succesiv cinci episoade în care eroul îşi
dovedeşte calităţile cunoscute. Discursul narativ accentuează prin alternanţa comicului cu
tragicul. Astfel, hotărându-se să devină şi el un gospodar care să aibă casa lui, masa lui, carul
lui cu boi, curtea largă, Păcală vrea să pună temeiul viitoarei gospodării pe o viţeluşă. Aceasta
va creşte şi urmaşele ei îi vor aduce bogăţii fabuloase. Însă viţeluşa seamănă leit la
„năzdrăvenii” cu stăpânul ei. Atunci sătenii, din invidie şi prostie, îi tăiară junica iar pielea o
aruncară peste gard în curtea lui Păcală, declanşând conflictul snoavei. Întrucât Păcală este
eroul comic al snoavei româneşti, se pune întrebarea: în ce măsură este un „model” de
conduită pentru cititorul tânăr? Sigur, acesta îl simpatizează pentru isteţime, inteligenţa şi
inventivitatea puse în serviciul restabilirii dreptăţii şi adevărului. Apoi, elevul se distrează
copios de pe urma farselor înscenate de erou potrivnicilor săi. Însă, atunci când Păcală devine
crud, răzbunător, chiar sadic, el se transformă în „antimodel” pentru tinerii aflaţi în plin
proces formativ.
În întregul ei, proza lui Slavici provoacă bună dispoziţie copiilor şi contribuie la educaţia lor
morală prin faptul că le cultivă unele trăsături pozitive de caracter: cinstea, spiritul de dreptate,
optimismul. Soluţiile alese de erou le stimulează spiritul de observaţie, gândirea şi imaginaţia.
Petre Dulfu (1856 – 1953) este recunoscut prin Isprăvile lui Păcală (1894). Dincolo de
jovialitatea personajului, predispus la glume şi farse, Petre Dulfu descoperă latura de gravitate a
eroului din snoavele populare. În manifestările ludice ale lui Păcală, autorul vede modalităţi de
răzbunare a suferinţelor celor apăsaţi şi chinuiţi. Autorul e conştient că lumea aventurilor lui
Păcală este una imaginată, apoi, pentru a suplini formula introductivă din basme, scriitorul în
postura de povestitor, prefaţează snoavele cu un „cuvânt înainte”, prin care urmăreşte atât
conturarea cadrului necesar povestirii episoadelor, cât şi stimularea cititorului.
42
Isprăvile sunt grupate în XXIV de episoade care surprind patru mari aspecte din viaţa satului:
moartea tatălui şi consecinţele moştenirii pentru erou şi fraţii lui; peripeţiile eroului la un popă
hapsân; ipostaza argatului Păcală la curtea lui Stancu, cu scopul de a „scoate dracii” din
Stănculeasa cea infidelă; întoarcerea în sat, unde necazurile gospodarului Păcală se înmulţesc
datorită consătenilor proşti, invidioşi şi răi.
Tematica snoavelor e pe cât de variată, pe atât de pitorească, evidenţiind relaţiile familiare şi
sociale, tipuri specifice mediului rural: boierul lipsit de omenie, femeia adulterină, preotul
hapsân, soţul încornorat, prostul şi leneşul. Fiecărui partener Păcală îi dă câte o lecţie morală,
uneori mai aspră, alteori mai blândă, însă nu-i iartă pe niciunul dintre semenii săi care s-au
abătut de la etica rurală. Mai degrabă îi ironizează, râde de defectele lor, le înscenează farse
care se sfârşesc tragic uneori. Însă eroul rămâne acelaşi: jovial, poznaş, generos, curajos,
justiţiar şi deosebit de inventiv. Toate acestea devedesc isteţime, spirit inventiv şi justiţiar,
plăcerea disimulării spre satisfacţia cititorului.
Barbu Delavrancea (1858 – 1918) prozatorul insistă cu minuţie asupra psihologiilor
copilăreşti, descoperind aici un univers bogat în trăiri de o copleşitoare sinceritate precum şi o
ilustrare, ca într-o oglindă răsturnată, însă fidelă nevinovăţiei, a viciilor dominante ale
universului mare uman. Ori de câte ori apare în paginile lui Delavrancea un copil, scrisul său
vibrează cald cu simpatie. Este autorul celor două medalioane de subtilă fineţe artistică,
Bunicul şi Bunica, evocatoare ale unei copilării fericite, dar şi autorul dureroaselor amintiri din
Domnul Vucea. Această nuvelă este una dintre cele mai valoroase din creaţia lui Barbu
Delavrancea, construită pe contrastul dintre vis şi viaţă, copilul, personajul central trăind prima
decepţie la contactul cu şcoala. Imaginea ideală, făurită în mintea şi sufletul lui, despre şcoală,
pune în evidenţă un prozator atent la nuanţele psihologiei sufletului infantil, un complex de trăiri
sufleteşti, ale copilului: "Mă apropiam cu gândul, sfios, tremurând de-acea vestită şcoală, ca
de un urs împăiat, gata să fugă. Mi-era frică şi mi-era drag. Şi mi-era dragă fără să bănuiesc
nici cum e, nici unde e." Cunoaşterea dascălului Vucea va constitui pentru copilul sensibil o
realitate dezolantă, acesta dovedindu-se o întruchipare a răutăţii, aşa cum Hagi-Tudose e
încarnarea zgârceniei. Personajul evocat este deci tipul dascălului rău, dar şi incompetent,
sistemul lui pedagogic reducându-se la bătaie .
Ca povestitor de basme, Delavrancea introduce uneori o notă romantică ca un fluid mistic cu
care copiii sunt mai puţini deprinşi. În schimb, dramele istorice Apus de soare, Viforul,
Luceafărul sunt opere apropiate gustului şi înţelegerii copiilor; ei le urmăresc pe scenă cu
emoţie.
43
Alexandru Vlahuţă (1858 – 1919) despre care Ibrăileanu nota că „ a adus în literatura
română limba veche şi-nţeleaptă şi a dat romantismului vremii o formă clasică prin claritatea şi
perfecţiunea ei, a evocat viaţa tristă a copiilor sărmani , cu multă simpatie şi cu un discret
protest ( Mogâldea, În ajunul de Crăciun, De-a baba oarba, Note) cu simpatie, iar descrierile
din România pitorească servesc, fără îndoială, la cultivarea dragostei faţă de frumuseţile
ţării”1.
George Coşbuc (1866 – 1918) nu considera creaţia pentru copii drept o operă facilă. Lui i se
datorează aforismul: „ A scrie pentru copii e foarte greu, tocmai fiindca e uşor "2. Totuşi,
versurile sale din Jucăriile celui cuminte, Povestea gâştelor şi din Cartea celor doi zbârliţi şi
a mai multor alţi pârliţi dovedesc că poetul a găsit acele note de armonie, simplitate şi voioşie
care sunt atât de apreciate de cei mici. Din restul operei lui Coşbuc, copii şi-au ales în primul
rând pastelurile Vestitorii primăverii, Iarna pe uliţe, Nunta în codru şi Concertul primăverii,
apoi au revendicat poeme ca Nunta Zamfirei, a creat o poezie general valabilă, mult tipărită în
manualele şcolare şi a valorificat, de asemenea, calităţile specifice ale talentului său
(muzicalitatea, voioşia, simplitatea). Poetul ardelean personifică Doina (1895) sub chipul unei
copile care exprimă sentimentele, bucuriile şi durerile unui neam întreg. Pentru el, doina este
cântec de dragoste, de jale, de cătănie, de haiducie, de amar şi revoltă, de alinare a durerii şi
suferinţelor celor morţi.
Peisajul este văzut de poet ca mediul unei sărbători în care este exprimată bucuria de a trăi.
Omul îşi face simţită prezenţa în natură prin muncă, prin iubire, prin jovialitate robustă, cum se
vede şi în versurile din poezia Vara: „ Privirile de farmec bete/ Mi le-am întors către pământ/
Iar spicele jucau în vânt,/ Ca-n horă dup-un vesel cânt/ Copilele cu blonde plete,/ Când saltă
largul lor veşmânt.” Aşadar, soarele înseamnă aici viaţă, vitalitate. Vara este un imn închinat
naturii, frumuseţii, bogăţiei şi trăiniciei ei, o descriere (tablou) în versuri, cu elemente de pastel
şi de filosofie populară (moartea şi viaţa sunt înţelese ca două etape ale integrării în natură),
Coşbuc alege, din diversitatea aspectelor naturii, descrierea unui moment al verii, anotimp care
declanşează în sufletul său sentimentul sublimului, al echilibrului, al eternităţii în spaţiu şi în
timp.
Copiii îndrăgesc poezii precum Vestitorii primăverii, Iarna pe uliţă, Noapte de vară pentru
luminozitatea lor, pentru bucuria generată de sosirea unui anotimp. În Iarna pe uliţă soarele

1
Garabet Ibrăileanu, Opera literară a Domnului Vlahuţă. Scriitori şi curente. Rezonanţe contemporane,
Editura Junimea, Iaşi, 2005, pag. 287.
2
Sergiu Cujbă, op. cit., pag. 78.

44
lipseşte, atmosfera este animată de zarva, veselia şi joaca fără griji a copiilor, ceea ce sugerează
vitalitate şi prospeţime, seninătatea provocată de specificul anotimpului. În schimb, pastelul
Noapte de vară sugerează un sentiment de calm şi de fericire deplină ce cântă înserarea şi
cufundarea satului, împreună cu întreaga natură, în întuneric şi somn. E conceput la modul
clasic prin descrierea gradată a înserării din partea întâi, cu o mişcare lentă către sat.
Copiii de vârstă mică şi mijlocie percep întâi senzorial frumuseţea anotimpurilor parcurgând
stări euforice la apariţia primei zăpezi, observând primăvara ca un fenomen al înmuguririi şi al
înfloririi pomilor, iar toamna mirosind parfumul atâtor fructe. De aceea pastelurile, ca poezii
lirice, vin să completeze şi să susţină frumuseţea naturii în rotaţia anotimpurilor şi să explice,
prin cuvânt, ecoul acestora pe plan sufletesc. Nu întâmplător copiii citesc şi memorează cu
uşurinţă poezii în care sunt descrise anotimpurile, însoţite de haina nouă a naturii care le
colorează diferit înfăţişarea. Poeziile lui desfată până la saţietate copilăria câtorva generaţii prin
mijlocirea manualelor didactice.
Dimitrie Anghel (1872 – 1914) este scriitorul floral. Volumul de debut al poetului În grădină
(1905), adaugă florilor de luncă şi de vale din poezia lui V. Alecsandri, pe cele din grădină şi
din preajma locuinţei poetului simbolist. Cele douăzeci şi două de pasteluri din volumul amintit
sunt adevărate imnuri închinate florilor: trandafirul, garoafa, iasomia, crinul, cicoarea,
stânjenelul, crizantemele, brânduşele, busuiocul, leandrul, viorelele, lăcrămioarele, romaniţele
ş.a. Ele formează un spaţiu închis, un fel de sihăstrie care înlesneşte amintirile din copilărie.
Evocarea florilor se bazează pe senzaţii olfactive şi pe caracterizări ce sugerează calităţi morale
şi atitudini omeneşti: iasomia e „sfioasă”, garoafa i-a rămas pe suflet poetului „ca un strop de
sânge”, măgheranii i se par „tăcuţi şi trişti”, pentru că nu-i bagă nimeni în seamă, trandafirii
„s-aprind prin crengi”, nalba şi micşunelele „ par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de
catifea cusută”.
Florile din grădina poetului sunt descrise în rotaţia anotimpurilor, cu alterarea de întuneric şi
lumină, de răsărit şi apus, în culori aprinse din perioada înfloririi dar şi cu cele stinse din
perioada căderii petalelor, când sufletul eroului liric este marcat de tristeţe şi melancolie,
meditând adeseori asupra duratei limitate a anotimpului şi a existenţei omeneşti.
Un alt poet ardelean contaminat de poezia populară, Ştefan O. Iosif (1875 – 1913) este
autorul câtorva creaţii accesibile copiilor. Sentimentul dominant pe care-l copleşeşte pe
„romanticul minor” este duioşia cu care evocă figuri şi peisaje rurale, precum neuitatul portret
al Bunicii: „Cu părul nins, ca ochii mici/ Şi calzi de duioşie,/ Aieve parc-o văd aici/ Icoana

45
firavei bunici/ Din frageda-mi pruncie.// Torcea, torcea fus după fus,/ Din zori şi până-n seară;/
Cu furca-n brâu, cu gândul dus,/ Era frumoasă de nespus/ În portu-i de la ţară…”
În volumul Patriarhale (1901) sunt evocate figuri de luptători semilegendari precum Novac,
Gruia, Corbea şi Pintea. S-a spus despre autorul volumului Patriarhale că avea suflet de copil.
E adevărat pentru că aici poetul cultivă unele specii ale literaturii pentru copii, precum şi
cântecul de leagăn, doina şi pastelul. Apoi, el era convins, că naivitatea – o trăsătură proprie
copilăriei – poate fi o calitate a creatorilor de versuri pentru cei mici. De aceea el evocă sincer
lumea acestora şi-şi exprimă dorinţa de a se afla printre ei şi de a se comporta asemănător lor,
cum citim şi în poezia De ziua mea: „Aş vrea să fiu un biet bunic,/ Adus din spate şi pitic…/ În
jurul meu să am nepoţi,/ Şi pe genunchi să-i joc pe toţi/ Şi să le-nşir alene/ Poveşti cu zmei şi
Barbă Colţi/ Şi mândre Cosânzene.”
Baladele lui Iosif, prelucrate după motive folclorice, au pentru copii farmecul basmelor,
mărit de frumuseţea versurilor. Ştefan O. Iosif, părinte tandru, a scris pentru fetiţa sa, Corina
Cântec de primăvară, pe care copiii îl cântă efectiv de cum se ivesc ghioceii, cu Bunica,
Artiştii şi Doi prieteni, recitate frecvent la serbările şcolare.
Emil Gârleanu (1878 – 1914) poet al lumii necuvântătoare, s-a înscris de la început în
rândul autorilor îndrăgiţi de copii. Se cunoaşte atracţia ce a simţit-o pentru povestirile cu
animale. La scriitor nu e numai o fină descriere, ci şi o descoperire de temperamente, caractere,
sentimente; meditaţie asupra vieţii, încântare pentru lumină şi culoare, milă pentru cel slab, haz
faţă de trufia deşartă.
În Gândăcelul sunt povestite cu umor şi duioşie eforturile unui biet gândac de a se urca pe
lujerul unui crin, fiind atras de lumina strălucitoare a soarelui. Urcuşul trudnic, cu căderi şi
peripeţii neprevăzute, simbolizează tocmai nevoia de lumină şi împlinire a tuturor vieţuitoarelor.
O altă frântură a copilăriei noastre, culeasă de pe fundul cufărului cu amintiri. Câţi dintre noi nu
s-au simţit mişcaţi de soarta micului gândăcel în faţa cruzimii inocente a copilului ce nu
realizează că în fiecare vietate, oricât de mică se află un suflet? Sau câţi nu au simţit nevoia de
a fi mai buni acţionând sub încărcătura moralistă a acestei poezii citite de glasul lin al mamei în
serile cu lună înainte de a închide ochii şi a se lăsa pradă somnului dulce al copilăriei? Poate că
această poezie va trezi în unii amintirea unui glas cald şi drăgăstos şi le va deschide sufletul
către acele vremuri acum pierdute în fundul unui prăfuit album de fotografii sau al unei lăzi cu
jucării de mult uitată.
În Căprioara, scriitorul se opreşte la un moment-cheie din viaţa acestei vietăţi a pădurii –
momentul despărţirii de puiul ei ajuns la vârsta înţărcării, când trebuie lăsat să crească singur, în
46
acord cu legile necesare dar eterne ale naturii. Căprioara este umanizată, devenind un simbol al
dragostei materne, caracterizată prin teamă, milă, durere, completate de curajul despărţirii
dramatice pentru binele puiului. În sufletul căprioarei se dă o luptă puternică între dragostea
pentru iedul ei şi necesitatea de a se despărţi de el. Punctul culminant al naraţiunii îl constituie
întâlnirea cu lupul şi hotărârea mamei de a se sacrifica pentru a-i abate atenţia de la ied.
Presimţând apropierea fiarei, căprioara se manifestă printr-un zbieret adânc şi sfâşietor,
prăbuşindu-se sub colţii lupului, dar vede fugar cum iedul înspăimântat „ se topeşte în adâncul
pădurii”. Aşadar, grija pentru soarta iedului depăşeşte durerea fizică a mamei, al cărei sfârşit
este redat metaforic: „ochii i se tulburară de apa morţii”.
Elena Frago (1878 – 1954), această poetă de o simplitate uneori remarcabilă, a scris versuri
discret învăluitoare, cantabile, încărcate de nostalgii. Elena Farago şi-a dedicat talentul si
energia creaţiilor celor mici, numele acesteia fiind asociat exclusiv cu literatura pentru copii, una
dintre cele mai dificile de scris. Scria dintr-o impresionantă nevoie de a se dărui, expresie a
feminităţii ei calde, graţios şi perpetuu ocrotitoare. Chiar dacă discursul său era ocolit de
reflecţie şi de metafora ornantă, ca şi de îndrăzneala imaginii insolite în genere.
Versurile ei pentru copii sunt alerte ca ritm, luminoase şi formative, cultivându-le celor mici,
rareori artificial ori stinghenitor, deprinderi şi sentimente frumoase, ca în Bondarul leneş de
exemplu, unde insecta se înfruptă din bunătăţile cărate de neobosita furnică, pe care însă n-ar
catadicsi s-o ajute şi el să-şi ducă preţioasa povară. Alt text, Motanul pedepsit, ne duce cu
gândul la Zdreanţă al lui Arghezi, dar fără fiorul, farmecul inefabil de acolo. Nici în Tanu (un
motan cuminte) poeta nu face doar literatură pentru copii, pentru amuzamentul lor, ci şi spre a
le insufla bune deprinderi, fiindcă şi aici surprinde plăcut dialogul copilului cu un interlocutor
din lumea animală, care în imaginaţia sa vorbeşte ca oamenii, ceea ce înseamnă, din nou,
acomodarea autoarei cu universul infantil, al candorii.
Mihail Sadoveanu (1880 – 1961) a descris în multe din operele sale frumuseţile naturii
patriei. Geografia poetică a scriitorului cuprinde toate regiunile ţării: pădurile şi apele
Moldovei, munţii, lunca, bălţile şi Delta Dunării. Această natură este bogată în vietăţi
domestice şi sălbatice, pe care povestitorul le descrie cu înfăţişarea şi comportamentul lor
specific.
Mihail Sadoveanu a dedicat multe din scrierile sale copilăriei. Într-o grupă trebuie să
cuprindem amintirile din casa părinţilor şi a bunicilor, din primii ani de şcoală; într-o altă grupă,
pe acelea care cuprind momente din viaţa altor copii, mai mici sau mai mari, mai bucuroşi sau
mai necăjiţi, conţinute în culegerile Neagra Şarului, Cântecul amintirii, Bolnava lui Valinaş.
47
Cu Dumbrava minuntată şi apoi cu Nada Florilor, Sadoveanu se impune ca un subtil
cunoscător al psihologiei copilului şi cu un dar deosebit de a o evoca. Într-o altă grupare ar intra
basmele şi povestirile în fruntea cărora se situează Măria Sa, Puiul Pădurii.
Citind unele din povestirile şi descrierile lui Mihail Sadoveanu, copiii îşi lărgesc orizontul de
cunoştinţe, percep ce înseamnă a vâna, a pescui, a străbate hăţişurile pădurii, a te strecura cu
lotca printre stufărişurile bălţilor etc. Munţii, pădurile, luncile şi bălţile sadoveniene sunt
populate cu o sumedenie de vietăţi pe care copiii le pot cunoaşte chiar mai bine decât dintr-un
manual de zoologie: căprioare, lupi, veveriţe, sitari, sticleţi, privighetori, crapi.
Sadoveanu a mai evocat cu duioşie şi copilăria chinuită a unor fiinţe prematurizate ca
Niculăieş din povestirea „Un om necăjit” şi „Tovarăşul Moise”. În schimb, Dumbrava
minunată este o capodoperă a prezentării personajului-copil, cu înclinaţia lui spre vis,
împletind în imaginaţia sa realul cu fantasticul. În dumbrava din pădure, Lizuca adoarme şi se
visează în lumea basmelor. Însă, în această lume, fetiţa transferă necazurile ei din viaţa reală.
Spovedania Lizucăi către Patrocle, către Sora-Soarelui, îmbinarea impresiilor produse de
aspectele naturii asupra copilului, cu impresiile rămase în mintea lui din lumea basmelor, îl
farmecă pe micul cititor, îi dezvoltă imaginaţia şi gustul estetic.
Domnu Trandafir simbolizează copilăria scriitorului, primii ani de şcoală şi mai cu seamă
dascălul de neuitat pentru blajina lui bunătate, pentru priceperea şi devoţiunea lui faţă de cei
mici.
Cărţile lui Mihail Sadoveanu despre anii lui dintâi (şi ai noştri, ai tuturor) ne poartă cu
gândul către povestirile şi romanele lui Charles Dickens. Acelaşi şuvoi de suferinţe, dureri,
nedreptăţi, răutate; şi aceeaşi necuprinsă generozitate, căldură pentru cei mici şi necăjiţi, obidiţi
de soartă, de nenoroc.
Tudor Arghezi (1880 – 1967) este unic în literatura noastră prin maniera în care abordează
universul micilor vieţuitoare. Poetul ne învaţă să ne aplecăm cu sensibilitate privirile asupra
albinelor, greierilor, lăcustelor, cărăbuşilor, buburuzelor, furnicilor etc…, care îşi împart
existenţa cu omul văzut în diferite ipostaze: copil, tânăr şi matur. Din ţara piticilor, Cartea
mea frumoasă, Prisaca, Stihuri pestriţe sunt numai câteva din culegerile de poezie pentru
copii.
Întreaga Carte cu jucării (1931) este o capodoperă a prozei universului infantil, o asumare a
purităţii desăvârşite, creionare admirabilă a universului existenţial infantil. Astfel, Arghezi,
care ştie însuşi a se copilări, radiografiază în Între Miţu şi Baruţu psihologia copilului, ca şi
pe a sa, arătându-şi disponibilitatea de a „reveni oricând în ambianţa purităţii desăvârşite a
48
vârstei dintâi”1. Proprii săi copii i-au fost scriitorului, de-a lungul anilor, subiecţi de studiu
comportamental, ca şi sursă de inspiraţie pentru creaţie, atât în proză cât şi în versuri. Cartea cu
jucarii este un volum de proze scurte care aduce icoane fermecatoare din lumea copilăriei pe
care însuşi autorul le considera jucării pentru cei mici şi pentru cei mari. În dorinţa de a se
reface, ca un fel de autoregenerare, Tudor Arghezi simte nevoia refugiului în lumea
vieţuitoarelor şi a jucăriilor, unde se copilăreşte conştient că gestul îi e benefic: „Fă-te suflete
copil / Şi strecoară-te tiptil / Prin porumb cu moţ şi ciucuri, / Ca să poţi să te mai bucuri ”
(Creion – Fă-te, suflete, copil).
În Jucăriile, ca de altfel şi în celelalte texte, scriitorul încearcă să se apropie foarte mult de
copil în general, adică de tânărul sau vârstnicul cititor. Universul infantil este plin de mister.
Arghezi subliniaza ideea că viaţa e o jucarie, un joc tragic, iar prin acest fatidic examen trebuie
să treacă şi copiii: ˝ Dragii mei, o să mă joc odată/ Cu voi, de-a ceva ciudat…/ Jocul începe
încet, ca un vânt,/ Eu o să râd şi o să tac,/ O să mă culc la pământ./ O să stau fără cuvânt,/
De pildă lângă copac…/ (…) / Aşa este jocul./ Îl joci în doi, în trei,/ Îl joci în câţi vrei,/ Arde-
l-ar focul!”(De-a v-aţi ascuns).
Victor Eftimiu (1889 – 1972), poemele dramatice Înşir-te mărgărite, Cocoşul negru,
basmele Cerbul fermecat, Vulpea păcălită şi Tinereţe fără bătrâneţe, este de părere Hristu
Cândroveanu în Literatura română pentru copii, se înscriu perfect în universul infantil-juvenil,
prin fantezia lui debordantă, prin tinereţea majorităţii covârşitoare a personajelor… Criticul se
referă, bineînţeles, mai ales la Înşir-te mărgărite (1911) care este cea mai cunoscută şi
reprezintă cel mai bine genul dramatic pentru copii. Piesa se bazează pe tradiţia românească a
două basme cunoscute: basmul cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, apoi cel cu fata de
împărat „nonconformistă”, care îşi respectă sentimentele pentru Făt-Frumos, alesul inimii ei.
Tema este aceeaşi – lupta dintre bine şi rău, ca în toate basmele. Personajele reprezentative
sunt Făt-Frumos şi Zmeul-Zmeilor. Până la un punct filonul epic se derulează după schema
clasică a basmelor populare româneşti. Alb-Împărat hotărăşte să-şi mărite cele trei fete şi
primeşte peţitori. Ele se numesc Maranda, Milena şi Sorina. Primele două acceptă să se mărite,
potrivit indicaţiilor părinteşti, cu voievozii Voie-Bună şi Ţară-Bună. Mezina Sorina refuză cu
încăpăţânare oferta. Atunci, candidaţii refuzaţi, în frunte cu Buzdugan, pornesc război
împotriva paşnicului Alb-Împărat. La insistenţele părinţilor şi surorilor, Sorina acceptă pentru
moment căsătoria cu Buzdugan. Dar, în noaptea nunţii, eroina îl părăseşte pe mire, plecând în
căutarea lui Făt-Frumos, după care tânjeşte. Toate peripeţiile se încheie cu nunta tradiţională a
1
Hristu Cândroveanu, op. cit., pag. 38.

49
celor două perechi fericite, alături de care cititorul (spectator) asistă. Aşadar, Înşir-te,
mărgărite adună ca într-un buchet multicolor „mărgăritarele” basmului românesc, topite într-o
creaţie care este deopotrivă feerie, poem dramatic, basm verificat care se adresează atât copiilor,
cât şi maturilor.
Prin poezia lirică eul creator îşi exprimă în mod direct gândurile şi sentimentele sale, reacţia
faţă de fenomenele lumii exterioare şi faţă de propriile metamorfoze interioare. Este genul de
poezie cel mai subiectiv, care face cunoscut trăirile intime prin procedee de simbolizare şi
metaforizare. Explorarea şi zugrăvirea universului de viaţă şi de simţire al vârstelor tinere
nefiind o vocaţie exclusivă a unei anume categorii de scriitori, ele au fost întreprinse de toţi sau
aproape de toţi creatorii de frumos.

IV. O SCURTĂ ISTORIE A LITERATURII PENTRU COPII

„ Eu sînt copilul.Tu ţii în mîinile tale destinul meu.


Tu determini în cea mai mare măsură, dacă voi
reuşi sau voi eşua în viaţă.
Dă-mi, te rog, acele lucruri care mă vor îndrepta
spre fericire.
Educă-mă, te rog, ca să pot fi o binecuvîntare
pentru lume...”

50
(din Child”s Appeal, Mamie Gene Cole)

IV.1. LITERATURA UNIVERSALĂ

Literatura Antichităţii Clasice şi a Renaşterii nu a cuprins decât acccidental şi nesemnificativ


vârstele fragede ale omului, iar scriitorii nu au intuit şi adâncit psihologia şi registrul afectiv al
copilului. De aceea copilul ca personaj literar şi copilăria ca teritoriu mirific imaginativ, în care
omul se descoperă pe sine într-un proces formativ, mereu perfectibil, aparţin epocii moderne.
Până în secolul al XVII-lea niciun autor nu s-a gândit să scrie în mod special literatură
destinată copiilor. Publicarea de către Charles Perrault (1628-1703) a primei culegeri de basme
pentru copii, în frunte cu Scufiţa Roşie care i-a adus popularitatea a fost primită la început cu
rezervă, apoi cu entuziasm. După Perrault urmează, un hiat de o sută de ani de tăcere,
explicabilă prin necunoaşterea de către societatea vremii a psihologiei copilului, a preferinţelor
acestuia, a gustului şi a puterii de înţelegere.
Dar, după acest strălucit început, a urmat o nouă pauză de mai bine de un secol. Nu pentru că
ar fi lipsit bunăvoinţa scriitorilor, ci pentru că se cunoşteau prea puţine lucruri în legătură cu
psihologia copilului, cu puterea de înţelegere, cu gusturile şi preferinţele sale. Părinţii erau
convinşi că, dacă lor le plăcea o carte, neapărat ea trebuia să placă şi copiilor. De aici lectura
timpurie făcută de unii copii din lucrările autorilor greci şi latini şi ale filozofilor evului mediu.
„Pe vremea aceea, povesteşte Goethe despre copilăria lui, nu existau încă biblioteci pentru
copii. Oamenii de altădată aveau ei înşişi sentimente copilăreşti, aşa încît găseau că e mai
comod să transmită urmaşilor propria lor cultură. În afară de „Orbis pictus” a lui Amos
Comenius nu intra în mâini nicio altă carte de copii; răsfoind însă deseori marea Biblie in
folio, cu gravuri de Merian; Cronica lui Gottfried cu gravuri ale aceluiaşi maestru ne făceau
să cunoaştem înâmplările cele mai minunate din istoria lumii; şi cum curând luai cunoştinţă de
„Metamorfozele lui Ovid”, din care studiai cu sârguinţă mai ales primele cărţi, în mintea mea
încă fragedă se întipărise repede o mulţime de imagini şi întâmplări, de figuri şi evenimente
însemnate şi miraculoase , aşa că nu mi se ura niciodată tot frământând , repetând,

51
reproducând cele dobândite pe această cale…˝.1 O adevărată operă de selecţie pe care numai un
copil genial cum fusese Goethe o putea face.
Copiii în decursul veacurilor au făcut această selecţie după puterea şi gustul fiecăruia,
adoptând din literatura scrisă pentru maturi acele opere care le-au înţeles şi care le-au devenit
dragi. O ironie a soartei a făcut ca opera de seamă a lui Swift, Călătoriile lui Guliver, pamflet
viguros la adresa stărilor social - politice din acea vreme, să devină cu timpul o carte căutată şi
îndrăgită mai mult de copii. La fel a trecut în patrimoniul lor romanul Robinson Crusoe, pe care
Deföe nu s-a gândit nicio clipă să-l scrie pentru copii.
Secolul al XVIII-lea, dominat de raţionalismul enciclopediştilor, de ideile revoluţionare ale lui
Jean Jacques Rousseau, Diderot şi Voltaire, este şi secolul marilor preocupări pedagogice, apar
scrieri pentru copii demne de luat în seamă şi personaje din rândul şi de vârsta acestora. Copilul
trebuia educat să devină un om liber prin cunoaşterea profundă a realităţii, prin descoperirea
legilor care o conduc, printr-o disciplinare a voinţei, printr-o dominare a raţiunii.
Copilul începea să devină un subiect interesant, psihologia lui – un obiect de studiu, se
descopereau caracteristicile lui sufleteşti, diferenţele specifice fiecărei vârste, se formulau
idealuri pedagogice şi se preconizau metode pentru atingerea lor. Atunci s-a născut ideaa creării
unei literaturi scrise anume pentru copii. Intenţie nobilă, care cerea însă nu numai bunăvoinţă, ci
şi talent.
Tot odată s-a mai afirmat că: „succesul romanului pedagogic Emil, publicat de Jean Jaques
Rousseau în 1762, a stimulat şi mai mult apariţia unor lucrări literar-pedagogice. Pe când
Rousseau pleda însă pentru o educaţie liberă, conformă cu natura şi se opunea oricărei siluiri a
gândirii şi voinţei copilului, oricărei nuanţe de artificial, de nesinceritate; scriitorii, care se
declarau discipolii marelui gânditor, au inundat literatura cu povestiri în care nu predomina
farmecul imaginaţiei şi nici epicul pasionant, ci didacticismul plat şi puţin simulat”.2
În Anglia, începând din 1750, un farmacist modest pe nume Jhor Newbery, a avut ideea să
creeze prima editură şi librărie pentru copii. Aşa a apărut seria de publicaţii Juvenille-Library
(Biblioteca pentru tineret), în care John Newbery a publicat multe producţii populare care
circulaseră până atunci mai mult pe cale orală mai ales legende istorice, balade şi vestitele
Nurcery Rhyms (Cântece de leagăn). Cărţile scoase de el aveau o hârtie fină, a lbă, coperte
frumoase şi minunate ilustraţii.

1
Goethe, Poezie şi Adevăr, vol. I, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953, pag. 75.
2
Iulian Negrilă, op. cit., pag. 78.

52
În Anglia secolului al XIX-lea, romanele lui Charles Dickens au impus atenţiei generale
problema copilului sărman în lupta cu viaţa. Multe dintre romanele sale au devenit lectura
preferată a adolescenţilor.
Marii scriitori ai literaturii engleze L. R. Stevenson, Oscar Wilde, Joseph Conrad, Rudyard
Kipling au îmbogăţit fondul literaturii pentru copii cu basme, povestiri şi romane de aventuri.
Printre noianele de cărţi moralizatoare au apărut şi opere remarcabile: povestiri după piesele lui
Shakespeare de fraţii Mary şi Charles Lamb, Alice în ţara minunilor de Lewis Caroll, romanele
de aventuri ale lui Thomas Mayne, cunoscut sub numele de Căpitanul Mayne Reid, Micul lord
al lui Frances Hodgson Burnett, povestirile fantastice şi pline de haz ale Panelei Travers etc.
În Germania, începuturile le-a făcut la 1765 Christian Felix von Weisse, care, după
publicarea câtorva cântece pentru copii şi a unui Abecedar cu bucăţi de lectură, a editat o
revistă intitulată Kinder freud (Amicul copiilor), continuată apoi de alte publicaţii. Weisse a
scris povestiri cu un vădit caracter pedagogizant. Mai apreciate au fost istorioarele morale ale
canonicului J. C. Schmidt, traduse la noi de I. M. Rîureanu. În Germania, începutul secolului
al XIX-lea este încă dominat de scriitorii moralişti, dar acum încep să se răspândească basmele
fraţilor Grimm, ale lui Wilhelm Hauff, povestirile hazlii scrise şi ilustrate de Wilhelm Busch,
având ca eroi doi copii ştrengari, Max şi Moritz. Spre sfârşitul secolului, romanele lui Karl
May, cu indieni şi vânători neînfricaţi ce au entuziasmat pe tinerii cititori.
Secolul al XIX-lea este caracterizat, în cele mai multe ţări, printr-o bogată creaţie în domeniul
literaturii pentru copii.
În Franţa s-au impus trei orientări în acest domeniu1:
- Orientarera romantică, cu tema dominantă a copilului sărman abandonat, care trebuia să
înfrunte vitregiile vieţii. În acest sens, romanticul Victor Hugo a creat în romanul său
Mizerabilii două personaje mult îndrăgite de copii: Cosette şi Gavroche; proza de acest gen
impune atenţiei cititorilor tineri dar şi adulţi drama copilului sărac şi abandonat, nevoit să
parcurgă nevoile vieţii. Influenţa lui Hugo va determina apariţia unei lungi serii de povestiri şi
romane cu copii vagabonzi, cel mai reuşit fiind – fără îndoială – Sans Famille (Singur pe lume)
de Hector Malot.
- O altă orientare realistă de această dată, va impune Contesa de Ségur, cu romanele din
viaţa copiilor. Ea a dovedit că se poate educa şi instrui prin scris, fără ca povestirea să piardă
din farmec şi voiciune. A fost imitată de mulţi, fără ca nimeni s-o egaleze, multă vreme.

1
Goia Vistian, op. cit., pag. 356.

53
- A treia direcţie este imprimată de Pierre Jules Hetzel, scriitor şi editor, fondatorul revistei
Magasin d´ Education et de Récréation, care a apărut timp de jumătate de secol (1864-1915)
şi la care au colaborat savanţi şi scriitori cu renume. Hetzel a imprimat scrierilor pentru copii un
caracter informativ enciclopedic, dar nu în stilul manualelor şcolare, ci sub forma reportajelor,
jurnalelor de călătorie, povestirilor cu teme ştiinţifice, romanelor de aventuri ştiinţifico-
fantastice etc. El este editorul şi primul sfătuitor al lui Jules Verne. Apariţia romanelor lui
Verne a marcat o perioadă de glorie a literaturii franceze pentru copii.
Secolul nostru este caracterizat printr-o mărire considerabilă a numărului creaţiilor literare
pentru copii şi al tirajelor. În Franţa, de la minunatele albume colorate ale lui Père Castor
pentru copiii, până la dicţionarele şi enciclopediile pentru adolescenţi, se observă afirmarea
din ce în ce mai puternică a tendinţei instructiv-informative. În secolul cosmic, copiii sunt avizi
de informare în toate domeniile. Cartea franceză scrisă astăzi pentru ei, le dă o informaţie
bogată, variată şi într-o formă extrem de atrăgătoare. Funcţia de informare n-o au numai
enciclopediile, dar şi povestirile ce se scriu pentru copiii de toate vârstele. Mulţi scriitori s-au
specializat în acest domeniu. Astfel, René Guillot, distins în ultimii ani cu numeroase premii
naţionale şi internaţionale, scrie povestiri palpitante fără să ocolească probleme de geografie,
istorie, sau care le cuprinde, fară a diminua valoarea artistică a operei. Pierre Gammara,
Charles Vidrac, Marcel Aimée, Christian Pineau sunt numai câţiva din scriitorii remarcaţi de
critica literară în ultimii ani.
În Franţa există o veche tradiţie a revistelor pentru copii. Astăzi ele se număra cu sutele şi apar
în tiraje de sute de milioane anual, în condiţii tehnice deosebite.
În Rusia secolului trecut, literatura pentru copii s-a îmbogăţit cu versuri şi povestiri scrise de
Alexandru Puşkin, Gogol, Cehov şi spre sfârşitul secolului de Maxim Gorki.
După revoluţie, sub directa îndrumare a lui Maxim Gorki, s-a format o grupă de scriitori
pentru copii, din care au făcut parte Ciukovski, Marşak, Gaidar,Ilin etc. Literatura sovietică
pentru copii este caracterizată de o mare diversitate tematică. În domeniul liricii, Ciukovski
cultivă poezia satirică cu mult haz iar Maiakovski şi Marşak vor să educe şi să instruiască, fără
ca intenţia lor să devină evidentă; Milhakov şi Barto sunt preocupaţi în poeziile lor de
problemele morale ale adolescenţilor.
Povestirea şi romanul eroic sunt bogat reprezentate. În afara operei lui Fadeev şi Ostrovski,
care se adresează cititorilor de orice vârstă: Şcoala, Timur şi băieţii lui de Gaidar, O pânză în
depărtare şi Fiul regimentului de Kataiev au fost scrise anume pentru copii. Vitali Bianki şi

54
Cearuşin sunt excelenţi povestitori din viaţa animalelor, iar Boris Jitkov şi Ilin ştiu să-i
iniţieze pe copii în diferite domenii ale ştiinţei şi tehnicii, fără să-i obosească.
Italia a cunoscut în secolul trecut două mari succese în domeniul literaturii pentru copii:
Aventurile lui Pinocchio a lui Carlo Collodi şi Cuore a lui Edmondo De Amicis. Prima, de o
mare valoare literară, a doua – cu o valoare artistică contestată de mulţi critici, ambele adorate
însă de copii. De altfel, aceste succese au apărut pe un fond cu vechi tradiţii. Un rol deosebit în
menţinerea şi continuarea tradiţiei l-au avut revistele pentru copii, Curierul celor mici şi Ziarul
copiilor. Scriitorii erau uneori şi protagonişti ai lecturii. Astfel, scriitoarea Paula Carrara
Lombroso a iniţiat acele biblioteci mobile, purtate din sat în sat, pentru a împrumuta copiilor
cele mai frumoase cărţi. O activitate asemănătoare a adus şi scriitoarea Giana Anguissola,
deţinătoarea premiului H. Gh. Andersen pentru romanul Domnul Serafino.
În Statele-Unite ale Americii găsim o situaţie paradoxală: literatura scrisă pentru copii,
influenţată de curentele pedagogizante europene, era lipsită de haz şi copii o citeau din obligaţie.
În schimb, marii scriitori americani ai veacului trecut le-au oferit povestiri şi romane
încântătoare. Este suficient să amintesc de Fenimore Cooper, Edgar Allan Poe, Hariet Stowe,
Herman Melvile, Mark Twain şi Jack London.

IV.2. LITERATURA ROMÂNĂ

În marele fluviu al literaturii mondiale pentru copii şi adolescenţi se varsă, cu sclipiri de


diamant şlefuit, şi fastuoasa operă folclorică românească, transmisă oral, din generaţie în
generaţie, cărţile clasicilor literaturii noastre, pentru că, aşa după cum menţionam, aproape
toţi, cu rare excepţii, au scris pentru copii, dar şi zecile de opere ale scriitorilor contemporani.
Literatura pentru copii începe, aşadar, cu folclorul, cu creaţiile folclorice. Începe, de
asemenea, cu Iliada şi Odiseea, cu Ghilgameş şi Ramayana, cu inegalabila noastră Mioriţa –
într-un timp nedeterminat şi determinat totodată, aşa cum îi stă bine fanteziei ei, ca şi a celor ce
o îndrăgesc, copii, adolescenţi şi oameni maturi – în raport direct cu puterea lor de a înţelege şi a
gusta frumosul.
Cărţi scrise pentru copii sau accesibile lor au apărut târziu şi în ţara noastră. Dar, la fel ca şi la
celelalte popoare, copiii s-au bucurat de o bogată operă folclorică transmisă pe cale orală, din

55
generaţie în generaţie. Aceste creaţii nu se adresau, de cele mai multe ori, direct copiilor, dar
prin tematică şi construcţie le erau accesibile, îi atrăgeau.
Doinele, cântecele de leagăn, baladele, legendele, basmele şi snoavele, ghicitorile şi
proverbele au format, de la naşterea poporului nostru şi până astăzi, un fond preţios de cultură
artistică. Copiii au crescut, veacuri la rând, numai cu acest izvor de întelepciune şi de modelare
a sensibilităţii estetice. La horă şi la şezătoare, cu colindul şi pluguşorul, în nopţile lungi de
iarnă adunaţi în jurul focului din vatră, în braţele mamei în timpul prunciei, pe lângă un moş sau
bunică sfătoasă, mai târziu, copiii au fost nu numai fermecaţi de cele ce auzeau, dar deprindeau
la rândul lor să vorbească într-o limba curată şi frumoasă, plină de imagini şi metafore, să
înţeleagă valoarea proprie şi figurativă a cuvintelor, bogăţia lor de sensuri, să simtă armonia
frazei. Viaţa omului, de la naştere şi până la moarte, cu bucuriile şi necazurile ei, cu conflictele
puternice şi deznodămintele tragice sau fericite se dezvăluia copilului de timpuriu, ascultând
creaţiile populare. Obiceiuri şi credinţe, moravuri şi năravuri, temperamente şi caractere,
sentimente puternice de dragoste sau ură, fapte bune şi rele, de credinţă sau trădare, atâtea
aspecte contradictorii ale vieţii erau reflectate în literatura populară; ea forma pentru copil un
cod de viaţă, cu îndemnuri şi avertismente. Cântate, recitate sau povestite cu mimica, doinele,
basmele, îl făceau pe copil atent la rostirea fiecarui cuvânt, a fiecărei fraze. Emoţia provenea
dintr-odata, atât din conţinut cât şi din interpretare. Pe un fond atât de variat ca mijloace
artistice, firul epic capătă nu numai valoare divulgativă, de descoperire a faptelor, dar şi
imaginativă. Copilul se integra atmosferei, gândea, simţea şi se exprima sub influenţa emoţiilor
trăite, îşi cizela sensibilitatea, devenea la rândul lui creator. Fără a prezenta idilic această
perioadă de cultură străveche, trebuie să recunoaştem că ea a facilitat un permanent şi intens
contact al copilului cu creaţia artistică.
O enumerare a autorilor şi cărţilor pentru copii valoroase din literatura noastră naţională este
de asemenea, necesară. Aşa cum sublinia cineva, făcând, cândva, un bilanţ, aproape toţi
clasicii literaturii române au scris astfel de cărţi. De la Nicolae Filimon la Sadoveanu, de la
Agârbiceanu, Alecsandri şi Arghezi – dacă e să o luăm alfabetic – până la Vlahuţă şi G. M.
Zamfirescu, corpuscul literaturii române pentru copii este alcătuit, în mod practic, de opere
semnate de Eminescu, Creangă, Caragiale, Anton Pann, Coşbuc, Bolintineanu, Sadoveanu,
Delavrancea, Odobescu, Ispirescu, Slavici, Şt. O. Iosif, Panait Istrati, Cezar Petrescu, Victor
Eftimiu, Topârceanu, Brătescu-Voineşti, Elena Farago, Gârleanu, Zaharia Stancu, Ionel
Teodoreanu, după cum, cu alte destul de rare excepţii, scriitorii contemporani, de cele mai
diverse formaţii şi expresii îmbogăţesc şi diversifică necontenit acest fond de aur. Amintim,
56
fără să ne referim la profesioniştii genului, pe Nina Cassian, Ana Blandiana, Fănuş Neagu,
Gellu Naum, Marin Sorescu, Ion Caraion, Iordan Chimet etc.
Au fost şi sunt abordate de către scriitorii români fără excepţie, toate genurile şi speciile, de la
roman la teatru de păpuşi, de la basm şi poveste la reportaj, de la poezie la epigramă, de la
memorialistică la anticipaţie. Au fost folosite toate tehnicile, stilurile, toate modalităţile dictate
de specificul cititorului copil: miraculosul, umorul, eroicul, duioşia, ludicul… În plus, avem în
acest moment nu scriitori solitari pentru copii, ci un front de profesionişti, avem opere - bijuterii
care ar onora orice vitrină din lume: cărţile lui Al. Mitru, Radu Tudoran, Octav Pancu-Iaşi,
Mircea Sântimbreanu, Adrian Rogoz, Vladimir Colin şi Dumitru Almaş.
La noi în ţară, afirmă Mircea Sântimbreanu, conceptul începe a fi discutat odata cu secolul al
XIX-lea, când se şi pune pentru prima dată problema necesităţii unei literaturi „ potrivite
lecturii celor ce descifrau tainele alfabetului ", cum notează Viniciu Gafiţa în Bibliografia sa.
Cum se vede, unghiul de considerare a acestei literaturi era din capul locului deficitar, ei fiindu-i
rezervat doar un rol funcţionar-formativ, ignorându-se aproape existenţa acesteia de sine
stătătoare, ca artă incorporabilă literaturii frumoase în ansamblul ei. Ceva … la mintea celor
mici, la nivelul lor de înţelegere, iată ce trebuia să fie literatura pentru copii, şi nu universul
copilăriei, făcut nemuritor în cărţi pentru toată lumea, putând fi capodopere scrise din capul
locului pentru adulţi.1
În mărturiile lui Costache Negruzzi (1808 – 1868) – „Cum am învăţat româneşte”, aflăm de
cartea populară Floarea darurilor (povestire moralizatoare din viaţa oamenilor şi animalelor)
şi de basmul Istoria lui Arghir şi a prea frumoasei Elena, pe care scriitorul le-a gasit în
biblioteca tatălui său.
Anton Pann (1794 – 1854) este primul autor care le-a oferit copiilor o lectură placută şi
instructivă cu Povestea vorbei, Fabule şi istorioare, O şezătoare la ţară, şi Năzdrăvăniile lui
Nastratin Hogea. Plăcera cu care copiii le citesc şi astăzi se datoreşte în primul rând iscusinţei
cu care autorul a montat, într-o prezentare unitară, proverbe şi zicători, povestiri şi snoave.
Grigore Alexandrescu (1806 – 1885) este printre fabulişti, cel mai agreat de copii, deşi nu a
scris fabule pentru ei. Morala fabulei rămâne pentru copii pe planul al doilea; pe ei îi atrage
fabula, cum îi atrag şi poveştirile cu animale. Poate, de aceea, fabulele după ce îşi îndeplinesc
funcţia satirică pentru care au fost scrise, rămân pentru totdeauna în fondul de preţ al literaturii
pentru copii: Boul şi viţelul, Toporul şi pădurea, Vulpea liberală, Lupul moralist, Câinele şi
căţelul.
1
Mircea Sântimbreanu, Carnete de editor, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000, pag. 78.

57
Grigore Pleşoianu (1808 – 1857) şi I. M. Rîureanu (1833 – 1904) au scris opere ce
purtau titluri ca: Cele dintîi cunoştinţe pentru copiii care încep a citi, Privighetoarea urmată de
Theodora sau copilul pierdut, conţinând atât istorioare şi povestiri, de obicei accentuat
moralizatoare, cât şi diferite cunoştinţe din domeniile ştiinţelor naturii, istoriei, eticii şi
moralei.
Dimitrie Bolintineanu (1825 – 1872) la un început de secol atât de frământat de lupte
sociale, a evocat în legendele sale momente de vitejie din trecut pentru a îndemna la unitate şi
demnitate naţionala. Astfel, Mama lui Ştefan cel mare, Daniil Sihastru, Legende noi, Mircea cel
Mare şi solii au făcut de atunci educaţie patriotică, dar au stimulat şi dragostea pentru poezie.
Din opera lui Vasile Alecsandri (1821 – 1890) pe micii cititori i-a impresionat evocarea
prieteniei cu Vasile Porojan, feeria Sânziana şi Pepelea, Hora Unirii care a intrat în repertoriul
permanent al spectacolelor pentru copii, Pastelurile, care, prin felul cum sunt îndragite de copii,
infirmă încă o data acuzaţia de lipsă de sensibilitate la descrierea naturii ce li se aduce,
Legendele şi Ostaşii noştri. Este atât de bogată opera lui Alecsandri în pagini accesibile celor
mici şi atât de valoroase, încât se poate spune că autorul a adus una din cele mai importante
contribuţii la îmbogaţirea fondului literaturii româneşti pentru copii.
Petre Ispirescu (1830 – 1887) printre toţi ceilalţi culegători de basme, este preferat datorită
talentului cu care le-a repovestit, a clarităţii şi coloritului deosebit al stilului. A ajuns foarte
popular prin culegerea Legende sau basmele românilor, în care sunt incluse texte folclorice
clasice, ca de exemplu: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, Greuceanu, Prâslea cel
voinic şi merele de aur, Aleodor Împărat. Aceste basme au cunoscut o mare răspândire în
lumea întreagă, fiind traduse în toate limbile de mare circulaţie europeană.
Alexandru Odobescu (1834 – 1895) a fost legat de şcoală, deci şi de copii. Pentru ei a scris
manuale, a prelucrat basme ca Jupân Rânică Vulpoiul, 10 basme mitologice, Tigrul păcălit.
Este unul dintre scriitorii care s-au preocupat şi de problemele teoretice ale literaturii pentru
copii.
Ion Creangă (1837 – 1889) este autorul primului roman al copilăriei în literatura noastră şi
cu Amintiri din copilărie literatura română s-a îmbogăţit cu un personaj copil nemuritor: Nică
al lui Ştefan a Petrei. În poveştile ca: Harap Alb, Soacra cu trei nurori (1875), Capra cu trei
iezi şi Punguţa cu doi bani(1876), Dănilă Prepeleac şi Povestea porcului (1877), Fata babei
şi fata moşului (1878), Povestea unui om leneş (1881) ş.a., pornind de la motive populare bine
cunoscuter, creează ca un autentic artist conştient de opera de înfrumuseţare a limbii vorbite.
Prin Poveşti Creangă a devenit un clasic al literaturii universale, ca Perrault şi Andersen.
58
Influenţa lui Creangă asupra scriitorilor care i-au urmat a fost covârşitoare, deşi până astăzi
nimeni nu l-a egalat.
Mihai Eminescu (1850 – 1889), cel mai mare poet al literaturii române, n-a scris pentru
copii, dar copiii sunt fermecaţi de opera lui, ca: Somnoroase păsărele, Ce te legeni codrule!,
Revedere. Cât despre basmele lui Eminescu Făt-Frumos din lacrimă şi Călin Nebunul, ele sunt
urmărite cu pasiune şi încântare.
Ion Luca Caragiale (1852 – 1912), dramaturg, nuvelist, pamfletar şi, mai presus de toate,
mare umorist satiric, a intrat relativ mai greu în atenţia celor ce tipăreau cărţi pentru copii;
totuşi, schiţele Dl. Goe, Vizită, Bubico, Bacalaureat sau Lanţul slăbiciunilor stârnesc hazul
micilor cititori înainte de a-şi da seama de săgeata satirei. Simpatia pentru copiii sărmani reiese
din alte scrieri ale autorului, dar puţine dintre ele sunt accesibile micilor cititori. Perioadei de
după 1900 îi aparţin: Calul dracului, Kir Ianulea, Abu Hassan – poveşti prin inserţia fabulosului
(de sursă folclorică), dar nuvele prin realismul cu care sunt fixate detaliile unor situaţii.
George Topârceanu (1886 – 1937) n-a scris pentru copii; a prelucrat doar unele din poeziile
sale, pentru a le include în manualele şcolare, la care colabora cu Mihail Sadoveanu. Dar puţine
sunt poeziile sale care nu i-ar atrage pe copii, chiar daca multe neologisme folosite de poet le
sunt înca necunoscute. Autorul Rapsodiilor şi Baladelor se mişcă într-o lume a florilor şi a
gâzelor pe care o iubeşte, cum o iubesc copii, şi, ca şi aceştia, îi acordă acesteia virtuţi umane.
De aici şi hazul. Creaţia lui Topârceanu este o etapă importantă în dezvoltarea gustului şi
atracţiei pentru poezie.
Cezar Petrescu (1892 – 1961) prin romanul său pentru copii Fram, ursul polar este celebru
în ţară şi în străinătate. A mai scris şi Pif-paf-puf, Ilinuţă copilul, Omul de zăpadă, Neghiniţă
sau Fiul câmpurilor în care sobrietatea expunerii întâmplărilor şi analiza stărilor sufleteşti ale
personajelor predispun copiii spre beneficul efort al unei gândiri mature.
Despre poezia Otiliei Cazimir (1894 – 1967) găsim, într-un portret făcut de Hristu
Cândroveanu, o caracterizare perfectă: „ Imaginea universului copilăriei în scrisul delicatei
poete ieşene… este cea a unui Gulliver în Ţara piticilor din propria sa perspectivă de om matur,
sau a aceluiaşi erou al lui Jonathan Swift în Ţara uriaşilor – din unghiul copilului de odinioară
care a fost scriitoarea…”1 A debutat cu volumul Lumini şi umbre, după care urmează Fluturi
de noapte şi Licurici.
Ionel Teodoreanu (1897 – 1954) este prozatorul-poet al copilăriei şi adolescenţei care a scris:
Uliţa copilăriei, Prăvale-Baba, Masa umbrelor, Întoarcere în timp şi mai ales La Medeleni.
1
Hristu Cândroveanu, op. cit., pag. 71.

59
Nicolae Batzaria (1874 – 1952) părintele binecunoscutului personaj Haplea, frate bun, dar
mai prostănac, al lui Păcală. Batzaria a publicat aproape 100 de volume, romane, basme,
povestiri, versuri, scenete şi a condus reviste care au încântat copilăria bunicilor şi părinţilor
noştri, „Dimineaţa copiilor” şi „Universul copiilor”.
Dumitru Almaş îşi începe prodigioasa carieră de autor de literatură pentru copii cu Cetatea
de pe stânca verde, o atrăgătoare expediţie în mitologie. A scris apoi numeroase povestiri
istorice: Vânătoarea lui Dragoş, Fata de la Cozia, Arcaşul Măriei-Sale, Un om în furtună şi
multe altele.
Cu Toate pânzele sus, Radu Tudoran (1910 – 1992) se instalează, pe bună dreptate, în
fruntea autorilor cu cele mai populare şi îndrăgite romane pentru adolescenţi, adevărat poem al
prieteniei şi al iubirii, în care eroii de neuitat iau parte la aventuri extraordinare. Alte cărţi ale
lui Tudoran se adresează înţelegerii copiilor mai mici: Purcelul care a ajuns boier, Ultima
poveste şi Al treilea pol al pământului.
Constantin Chiriţă (1925 – 1991) a scris un ciclu de cinci romane, cunoscute sub titlul
generic: Cireşarii – prin care propune cititorilor săi maturi o călătorie înapoi, în copilărie, iar
copiilor şi adolescenţilor o aventură nemaipomenită.
„Copilul teribil” al literaturii pentru copii din anii '50 - '60 (aşa cum îl numeşte Viniciu Gafiţa)
este Octav Pancu-Iaşi (1929 - 1975). Începe prin a scrie un roman, Marea bătălie de la Iazul
Mic, dar marele lui talent îşi găseşte realizarea în numeroasele volume de schiţe pe care le-a
publicat: Are tata doi băieţi, Mai e un loc pe genunchi, Schiţe în pantaloni scurţi, Ariciul în
călimară, Nu fugi ziua mea frumoasă… Scriitorul a rămas în literatura noastră pentru copii ca un
campion al adevărului, curajului, inventivităţii, pe de o parte iar pe de alta, al purităţii şi
candorii.
Ca de altfel şi Mircea Sântimbreanu (1926 – 1999), ale cărui subiecte domnul profesor le-a
luat mai ales din viaţa şcolară. Iată titlurile câtorva cărţi: Cu şi fără ghiozdan, 32 de premianţi,
Extemporal şi alte lucrări scrise, Recreaţia mare, Eu eram zâna; autorul pare a privi mai ales la
jocurile fetiţei sale, ale copiilor din jurul ei, care îl amuză, dar îi trezesc şi anumite temeri
pedagogice, cărora încearcă să le găsească răspuns cu ajutorul unor mici povestiri, adesea
moralizatoare.
Călin Gruia (1915 – 1989) se face cunoscut concomitent prin activitatea în cadrul
emisiunilor literare pentru copii ale radioului, în publicaţii şi în volume ca: Ciuboţelele
ogarului, Nuieluşa de alun, Drumul spre poveşti, Jucauşul, Domniţa de rouă etc.

60
Iuliu Raţiu (1930 ) s-a apropiat de literatura pentru copii dintr-o nevoie interioară de a
dialoga cu sinceritatea, cu naivitatea şi avântul tinereţii de care însuşi se simţea stăpânit.
Volumul Împărăţia de zahăr şi mai ales ultima lucrare a sa – Cu capul în nori – consemnează
efortul scriitorului de a se depăşi, de a-şi înnoi mijloacele literare.
Vladimir Colin (1921 – 1991) a practicat basmul (Basmele omului), povestirea umoristică
(Poveştile celor trei mincinoşi, Zece poveşti pitice, Poveşti de buzunar), interpretarea mitologică
(Legendele ţării lui Vam), ca şi proza de popularizare a ştiinţei (Povestea scrisului), dovedind
aceeaşi pricepere şi îndemânare în toate genurile abordate.
Potrivit aşadar criteriului accesibilităţii, în primele decenii ale secolului trecut, ca şi mai
târziu, când încă nu exista categoria de scriitor profesionist pentru copii, erau selectate dintre
lucrările autorilor noştri ceea ce se considera a fi asimilabil de către ei. Apoi, spre sfârşitul
veacului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, literatura în chestiune capătă din ce în ce
mai limpede contur, mai întâi prin prelucrări astăzi uitate, ale unor dascăli ca I. M. Râureanu,
Grigore Pleşoianu, dar în paralel şi prin creaţii ale marilor noştri scriitori inspirate din lumea
minuntată a copilului, datorate lui Ion Creangă, I. L. Caragiale, Ioan Slavici, G. Coşbuc, Al.
Vlahuţă, Sadoveanu mai aproape de anii noştri şi alţii. Dar, cât de searbădă era de cele mai
multe ori literatura destinată celor mici, în special în prima jumătate a secolului nostru. Scrisă
foarte des în scopuri pur comerciale, autorii plecând de la ideea că o carte pentru copii ajunge
să-i facă pe aceştia să râdă, ca să se poată vinde. Iar copiii râd atât de uşor… Acum, poate mai
mult ca oricând! O examinare cât de fugitivă a bibliografiei române de literatură pentru copii ne
arată un lucru pe cât de tulburător pe atât de reconfortant. Astfel, se menţionează mereu: cu
puţine excepţii, aproape toţi clasicii literaturii române au scris pentru copii!
Literatura pentru copii câştigă acum o mai amplă deschidere spre actualitate, integrându-se
mai activ întregului proces educaţional, care, cu toate limitele impuse de organizarea socială,
câştiga în amploare şi obiective. Anumite curente, mode sau încercări literare cărora le plătesc
tribut chiar scriitori de prestigiu la începutul activităţii lor, rămân străine literaturii pentru copii.
Aceasta înseamnă totodată şi un anume imobilism pe care această parte a literaturii nu-l va
depăşi decât în perioada de după cel de al doilea război mondial.
Dezvoltarea publicaţiilor adresate copiilor, setea de lectură a celor mici care au într-o mult mai
mare măsura acces la carte, aduc în câmpul acestei literaturi şi o categorie de producţii mediocre
sau submediocre, a căror tipărire reprezintă adesea fie satisfacerea unor ambiţii personale ale
autorilor respectivi, fie căutarea unor surse de câştig din partea editorilor unor asemenea
publicaţii.
61
O etapă cu adevărat nouă în literatura pentru copii din România se conturează după eliberarea
ţării de sub dominaţia fascistă şi cucerirea puterii de către clasa muncitoare. Se face o
democraţie tot mai precisă între etapa de vârstă care reprezintă epoca copilăriei şi cea de
tinereţe, avându-se în vedere universul specific şi cerinţele de lectură ale fiecărei categorii de
cititori. Copilul este privit nu ca un obiect pasiv al procesului educaţional, ci ca o parte activă a
societăţii, care contribuie pe măsura puterilor sale la rezolvarea problemelor construcţiei
socialiste. Se dezvoltă toate genurile şi speciile literare, în special romanul de construcţie amplă,
reflectând realitatea cea mai imediată. Mijloacele literare sunt folosite tot mai mult în scrierile
destinate apropierii copilului de ştiinţă, după cum probabilitatea ştiinţifică prezidează ficţiunea
literară. Formele dialogului dintre un copil şi un matur, sau a monologului unui bătrân care
istoriseşte unui presupus ascultător dornic de cunoaştere sunt tot mai mult abandonate. Este
cultivată limba maternă pe care poporul a păstrat-o şi îmbogăţit-o de-a lungul veacurilor, ca
mijloc de comunicare între oameni în efortul comun de cunoaştere şi stăpânire a naturii. Fără a
se ajunge la calofilie, limbajul frumos e o caracteristică a noii literaturi pentru copii.1
Deşi a creat opere notabile, cu şanse certe de a intra în patrimoniul culturii naţionale, literatura
actuală pentru copii nu e lipsită de căutări şi incertitudini. Bogăţia de scrieri datorate creatorilor
din generaţii diferite, de la cele mai vârstnice la tineri nu demult trecuţi de vârsta pentru care
scriu, de la consacraţi la debutanţi, apariţia unui număr tot mai mare de scriitori aplecaţi
exclusiv către literatura pentru copii constituie o certitudine a ridicării acestei părţi a creaţiei
literare la nivelul marilor succese ale literaturii romane.

IV. 2. a. LITERATURA BASARABEANĂ

„N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai

una, aceeaşi cu cea de peste Prut. Aceasta să se ştie

din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba.”


Alexie Mateevici

1
Cornelia Stoica, Eugenia Vasilescu, Literatura pentru copii, E.D.P., Bucureşti, 1982, pag. 96.

62
Literatura pentru copii este unul din prestigioasele compartimente ale literaturii basarabene
care înglobează opere valoroase care s-au impus şi peste hotarele Moldovei de Est. Palmaresul
succeselor acestui tip de literatură (priza deosebită la propriul cititor, zeci de traduceri în alte
limbi, tiraje de ordinul milioanelor, două Diplome internaţionale Andersen lui Spiridon Vangheli
şi Grigore Vieru) se explică prin modul fundamental de a concepe lumea prin prisma universală
a copilăriei „cu pădurea ei cu tot”, cu natura adică. Ochiul scriitorului basarabean e înmuiat în
rouă şi lacrimă, care impun o limpezime şi o concreteţe a viziunii, o sensibilizare a auzului şi
viziunii care provoacă un joc de reflexe sonore şi văzului atât de propriu acelui homo ludens
care este copilul.
Mitul copilăriei este marele mit al literaturii basarabene, fără ca ea să încerce a o priva de
dimensiunea existenţială a suferinţei şi înstrăinării. Copilăria scriitorilor moldoveni născuţi
înainte de război, în timpul lui sau imediat în anii ce i-au urmat, perioadă de mari lipsuri,
foamete şi deportări, este în fond un paradis pierdut. Asupra universului de candori şi frăgezimi
s-a exercitat astfel, nemilos, teroarea istoriei. Grigore Vieru spunea memorabil că poezia sa
vine de acolo, din plinurile şi golurile copilăriei orfane, din teama de singurătate trăită plenar,
din abisul înstrăinării devreme. Prin inteligenţa senzorio-motorie, care asimilează intens realul,
copilul, după cum observă Piaget, construieşte singur spaţiul, concepe în mod spontan
cauzalitatea şi timpul. Universul creat de el este întreg, solid, coerent. Copilul ca homo
ludens este un om deplin. Frustrarea de copilărie duce, evident, la o mitizare intensă a ei, la
conceperea ei ca univers pus sub semnul plinităţii, al valorilor supreme. Copilul este personajul
fundamental al literaturii basarabene, candidul, ingenuul din proza anilor şaizeci fiind o ipostază
a lui. Valorile copilăriei asigură organicismul viziunii, datul funciar al literaturii şi culturii
române din Basarabia. Readucând în plan artistic o copilărie frustantă, scriitorii moldoveni
realizează un act compensativ, redându-i ceea ce i-a lipsit. Jucăriile devin nişte actori în marea
dramă a vieţii pe care camera obscură a micii lor minţi, spunea Baudelaire, o prezintă în
dimensiuni micşorate. Copii basarabeni nu au avut, în anii imediat postbelici, jucării artificiale,
ci s-au jucat cu spicele, frunzele, animalele domestice, având în preajmă natura ca spaţiul ideal
de joc. De aceea moldovenii sunt poeţi prin excelenţă ai universului copilăriei.
Literatura pentru copii în perioada interbelică, peste Prut, rămâne deocamdată necunoscută,
academicianul Mihai Cimpoi afirmă că „literatura pentru copii este blazonul de nobleţe al
culturii române din Basarabia. Este punctul ei de forţă, este, poate, domeniul cel mai bogat în
valori estetice. Scriitorii basarabeni au dat, indiscutabil, literaturii române şi universale pagini

63
revelatoare despre copilărie”1. Un bilanţ bibliografic realizat în anul 2004, de metodişti şi
redactori ai Bibliotecii Naţionale pentru Copii „Ion Creangă” din Chişinău, intitulat Scriitorii
Moldovei în lectura copiilor şi adolescenţilor, cuprinde peste 100 de nume de autori, fiecare
dintre aceştia beneficiind de unele date biografice, de o bibliografie completă, de extrase din
cele mai autorizate păreri critice, precum şi de o listă detaliată cu monografiile şi studiile de
cărţi, recenziile din ziare şi reviste – „un vis împlinit”, cum numeşte cineva, pe bună dreptate,
această întreprindere literară şi culturală unică, exemplu demn de urmat şi de meditaţie pentru
cei care minimalizează sau desconsideră valoarea, unii chiar şi existenţa acestei literaturi.
Etapizarea făcută de Mihai Cimpoi, legată de evoluţia acestei literaturi în Republica Moldova,
ne oferă prilejul de a menţiona succint frumoasele realizări ale scriitorilor basarabeni în
domeniu, precum şi posibilitatea de a trece în revistă numele celor mai importanţi dintre
aceştia: „Prima generaţie postbelică de scriitori basarabeni, reprezentată de George Meniuc,
Liviu Deleanu, Emilian Bucov, a valorificat, în special, basmul … Ion Druţă, Grigore Vieru
şi Spiridon Vanghelie, care reabilitează esteticul şi eticul în creaţia pentru copii, impun
statutul ontologic propriu-zis al copilăriei … Acţiuni de valorificare a imaginarului folcloric
infantil, nuanţat şi înnoit cu ajutorul fanteziei, s-au consacrat, cu o dăruire deosebită, Ion
Gheorghiţă, Constantin Dragomir, Vasile Romanciuc, Aurel Ciocanul, Petru Cărare, Aurel
Busuioc şi Aurel Scobioală valorifică facultatea de umorişti; Iuliu Cârchelan, Anatol Ciocanu,
Galina Furdui, Lidia Hlib, Ion Iachim, Victor Prohin, Titus Ştirbu, Valentin Roşca şi Ion
Vatamanu traduc în limbajul copiilor universul ştiinţei, Nicolae Dabija, Iurie Colesnic (…) sunt
preocupaţi de adevărul istoriei naţionale, Ioan Mânăscurtă scrie proză de anticipaţie … genul
dramatic este cultivat de Iulian Filip, Claudia Partole, Arcadie Suceveanu şi Ion Hadârcă
utilizează ludicul de speţă intelectualistă postmodernistă”2.
Literatura basarabeană pentru copii a ajuns cunoscută în lume în bună parte cărţilor lui
Spiridon Vangheli (n. 14. VI. 1932); volume – Balade,1966; Isprăvile lui Guguţă,1967;
Ministrul bunelului,1971; Băieţelul din coliba albastră,1964; Guguţă – căpitan de corabie,
1979; Steaua lui Ciuboţel,1981; Calul cu ochii albaştri,1981; Guguţă şi prietenii săi,1983;
Pantalonia – ţara piticilor,1989; Măria sa Guguţă,1989; Guguţă şi prietenii săi, 2 vol.,1994.
Naratorul procedează la o personalizare a eroului, el devenind prin rolul deosebit care i se
acordă de către adulţi „măria sa Guguţă”. În ultimă analiză, fantasticul nu este decât realul
care, angajat în joc, este trăit cu intensitate şi reparat în sensul dorinţei copilului. Faptele lui

1
Mihai Cimpoi, O Istorie Deschisă a Literaturii Române din Basarabia, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1992, pag. 210.
2
Mihai Cimpoi, op. cit., pag. 222.

64
Guguţă se transformă în isprăvi sub îndemnul demonului constructiv şi bun al copilăriei. Eroii
se nasc la intersecţia realului cu visul (fantasticul), a universului copilăriei cu cel al maturilor, a
logicei imprevizibilului, a percepţiei şi a celei automatizate. Fireşte, lumea copilăriei e
complexă, avânturile constructive coexistând cu pornirile diabolice spre aventură.
Deloc întâmplător, cărţile lui au fost traduse în zeci de limbi, fiind editate în tiraje record, în
1973, de exemplu, Căciula lui Guguţă în varianta rusească vedea lumina tiparului într-o ediţie
de un milion opt sute de mii de exemplare, iar cartea Isprăvile lui Guguţă a cunoscut de-a
lungul timpului peste şaptezeci de ediţii. Câţi scriitori români contemporani se mai pot mândri
cu o asemenea performanţă? E firesc, prin urmare, să ne întrebăm în ce constă originalitatea
prozei lui Spiridon Vangheli? S-a spus că scriitorul vine din tradiţia folclorică şi literară
românească, dar şi dintr-o mai largă tradiţie a genului. Plasându-se în paradigma esteticului,
înainte de toate, apoi în cele ale eticului şi cognitivului (deşi, fiind vorba de literatura pentru
copii, e dificil să afirmi categoric care din aceste trei funcţii primează, importantă fiind de fapt
îmbinarea lor inedită), scriitorul cultivă un gen aparte de literatură. El substituie formele de
miraculos ale basmului popular cu miraculosul de sorginte cultă, creat cu ajutorul metaforei,
prin care lumea este reinventată de copil în conformitate cu regulile unui ludic al firii, al vârstei
fragede a începuturilor.
Proza lui Spiridon Vangheli este construită dintr-un substitut alchimic în care s-au contopit în
rotiri metaforice şi ludice apa şi stelele, grâul copt, ţărâna mănoasă a Basarabiei, căldura unei
căciuli din piele de miel, un clopoţel care urează din toată inima un an mai bun, imaginea celor
trei iezi, bunătatea învăţătoarei, a mamei, a tatălui, a lumii, legănată ca într-un scrânciob al
universului întreg.
Personajele sale populează un spaţiu paradiziac, chiar dacă universul este împământenit în
Trei-Iezi, un sat basarabean aşezat pe malul Răutului... Scriitorul ştie să localizeze într-un spaţiu
uşor recognoscibil imaginea de mit a copilăriei. „Spiridon Vangheli, afirmă Mihai Cimpoi, este
înzestrat cu darul de a satisface setea de epic şi de fantastic prin câteva întâmplări obişnuite, de
a se folosi doar de câteva elemente ale realului pentru a crea o atmosferă poetică”1. În acest
mit toate sunt legate prin logica firii. „De la copii eu vin acasă obosit, dar cu sufletul plin,
mărturiseşte scriitorul. Parcă am făcut un drum lung la iarbă verde, parcă am alergat prin văi,
ca să aud cum cântă cucul, parcă m-am căţărat pe un deal înalt să văd cum răsare soarele.
Căci copiii numaidecât sunt neam cu iarba verde, cu păsările cântătoare, cu soarele şi poetul.”2

1
Mihai Cimpoi, op. cit., pag. 212.
2
Ibidem, pag. 215.

65
Scrisă începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, când realismul socialist îşi întinsese
tentaculele peste tot, inclusiv asupra literaturii pentru copii, proza lui Spiridon Vangheli propune
un univers mirific, dominat de un personaj care trăieşte după legile legăturii organice cu natura.
El se manifestă spontan şi dezinvolt, în conformitate cu tradiţia care i-a plămădit fiinţa.
Astfel, căciula lui Cuguţă este mai mult decât un element vestimentar. Este unul din cele mai
inedite simboluri ale literaturii române pentru copii. Privită din diverse unghiuri de interpretare,
această imagine arhetipală ar sugera o dată ideea de viitor bărbat, altă dată, pe cea de cap de
familie, dar şi de viitor cap al satului, al ţării... Căciula lui Guguţă devine astfel un
metapersonaj. Chiar dacă doar o singură nuvelă o are ca protagonist, împreună cu Guguţă.
Căciula constituie centrul semantic al universului epic al lui Spiridon Vangheli. Ea are
proprietatea de a se extinde cât să cuprindă întregul sat Trei Iezi, fiind un simbol cumulativ al
binelui, eliminând răul din spaţiul ei miraculos.
Crescând dintr-o magie a cotidianului, fantasticul se revarsă înapoi asupra lumii şi a
lucrurilor, domesticindu-le sau îmbrăcându-le într-o haină mitică. Turnul lui Ciuboţel este, de
exemplu, expresia dorului şi a dragostei filiale într-o lume în care totul este posibil, chiar şi
scara la cer.
Spiritul ludic al prozei lui Spiridon Vangheli este impregnat de lirism. Ca să-l înţelegi la
adevărata-i valoare, trebuie să ai suflet de copil. De la debut şi până la Pantalonia - ţara
năstruşnicilor, în care reapare peripeţia concretă cu toate pornirile diabolice ale copilăriei,
Spiridon Vangheli n-a forţat obişnuitul şi simplitatea - două dintre marile categorii ale copilăriei,
susţine Mihai Cimpoi. Guguţă, Ciuboţel şi Titirică n-au nevoie de tărâmuri miraculoase - de
palate regale, de castele, insule de comori - ci numai de câte un fir de lumină stelară, de câte un
pui de lună şi de câte un turn de dor ca să-i unească pe cei mici cu cei mari plecaţi de acasă. Lor
le este de ajuns o vale modestă a Răutului cu apă până la genunchi, cu copaci stingheri, cu cireşi
din care la o adică ai mai putea să furi ca Nică a lui Ştefan a Petrei.
Cărţile lui Spiridon Vangheli nu reproduc realitatea, ele creează universul copilăriei cu
instrumentele literaturii, dar şi cu dorinţa ancestrală a individului de a-şi retrăi vârsta
paradisiacă. „Că mă simt mai bine între cei mici, e adevărat, afirmă scriitorul. De ce? Pe
semne că mai sălăşluieşte încă în sufletul meu copilul care s-a cam săturat de „teatrul” celor
adulţi. Şi atunci? Atunci nu-mi rămâne decât să o iau de la început... Poate că şi cărţile mele nu
sunt altceva decât modalităţi în care aş vrea să-mi trăiesc copilăria, dacă s-ar întâmpla să fiu a
doua oară copil”1.
1
Mihai Cimpoi, op. cit., pag. 312.

66
Creaţia lui Spiridon Vangheli a devenit parte integrantă a patrimoniului cultural naţional.
Depăşind limitele literaturii de ficţiune, personajele sale au coborât în câmpul realului, dând
nume unor instituţii de cultură, intrând în circuitul firesc al civilizaţiei româneşti actuale. Nici un
alt scriitor contemporan n-a marcat asemeni lui S. Vangheli conştiinţa culturală a basarabenilor.
Am putea spune că Guguţă de mult nu mai este doar un personaj. El a devenit o marcă a lumii în
care trăim.
Grigore Vieru (n. 14. II. 1953, volume: Numele tău,1968; Aproape,1974; Cel care sânt,1987;
Izvorul şi clipa,1991; Curăţirea fântânii ,1993; Albinuţa, 1994).
Chipul mamei la Grigore Vieru este înconjurat ca un nimb sacru. Poetul cultivă perseverent o
estetică a reazemului moral, pe care i-l oferă pământul, natura, cerul şi frumuseţile acestora,
mama şi maternitatea. Mama poetului, concretă, reală, veghetoare şi însufleţitoare a spaţiului
copilăriei care este unul matern, devine Mama Naturii şi a Cosmosului. Mama va fi naturalizată,
după cum, în acelaşi sens, natura va fi maternizată; identitatea ontologică se exprimă prin
paralelismul perfect dintre mişcările sufleteşti materne şi cele cosmice: „Uşoară, maică uşoară,/
C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ/ În priviri c-un fel de
teamă,/ Fericită totuşi eşti - / Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie ce gândeşti”. (Făptura
mamei ).
Grigore Vieru este şi un poet remarcabil al copilăriei ca stare plenară, ca al doilea univers,
creat de copil, adevărat homo ludens. Jocul ca atitudine suverană faţă de real presupune
imaginaţie, simţul metaforicului şi al familiarităţii lucrurilor: copilul lui Vieru, care preface
curcubeul într-o coardă, are ca date organice atât impulsul de joc, cât şi percepţia intuitivă a
frumosului; el nu mai este o jucărie oarecare, ci parte integrantă a fiinţei jucătorului. Graţie
cunoaşterii profunde a logicii şi psihologiei infantile, Vieru a creat unele din cele mai frumoase
versuri pentru copii din poezia românească: „Am găsit în prag un ou,/ Ouşorul este nou./ Nou ca
roua de sub stele/Cald ca gura mamei mele” (Oul); „Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră,/ Cu
drag şi cu mirare/ Ascultă limba noastră.// De-ar spune şi cuvinte/ Când cântă la fereastră,/ Ea
le-ar lua, ştiu bine,/ Din limba sfântă-a noastră” (Frumoasă-i limba noastră).
Un capitol aparte în creaţia sa îl constituie poezia naţională şi socială pe linia tradiţionalistă
Eminescu-Coşbuc-Mateevici-Goga, poezia-strigăt existenţial, oracular-mesianică şi înverşunat-
pamfletară. Pe versurile lui Grigore Vieru, structural-cantabile, au fost compuse numeroase
cântece, foarte populare în Basarabia şi în întreg spaţiul românesc.

67
IV. 2. b. REVISTE PENTRU COPII

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului nostru coencide cu perioada afirmării unor
scriitori, care, grupaţi în jurul revistelor pentru copii, şi-au dedicat o parte sau întreaga lor
activitate literaturii pentru cei mici. Primele reviste româneşti pentru copii apar în a doua
jumătate a secolului trecut, la început ca timide şi izolate iniţiative.
Prima revistă Mama şi copilul, publicată de Maria C. A. Rosetii, apare la 4 aprilie 1865 şi
după câteva numere îşi încetează apariţia. După douăzeci de ani, în 1885, Elena Măcescu,
profesoară pensionară, scotea la Slatina revista Amicul copiilor, în care se adresa mai mult
mamelor decât copiilor. După primele două numere şi această publicaţie îşi încetează apariţia.
Începutul unei preocupări mai constante în acest domeniu îl constituie de-abia revista editată
de Zamfir C. Arbore şi Ştefan Basarabeanu (pe numele adevărat, Victor Crăiescu). Revista
intitulată Amicul copiilor a apărut fără întrerupere din 1891 până în 1895. Fondarea ei se
datora prieteniei ce se legase pe atunci între B. P. Haşdeu şi Zamfir Arbore.
Programul revistei Amicul copiilor este formulat într-un editorial, din care extragem: " Prin
articole de istorie, literatura pentru copii dezvoltă în inima lor : iubire pentru patrie, iubire
pentru neamul său, iubire pentru omenirea întreagă …Pentru acest scop articolele istorice
scrise pentru copii trebuie să aibă în vedere principii şi idei generale privitoare la ştiinţa
socială. Biografia monarhiilor, răpiri de putere, intrigi de curte etc., nu explică copiilor cauzele
progresului omenirii … În scrierile privitoare la istoria României am căutat şi vom căuta a sădi
în inima micului nostru cititor adevărata dragoste de ţară, stima şi recunoştinţa pentru ţăranul
român, acest uriaş martir pe umerii căruia se reazămă trecutul, prezentul şi viitorul ţării
româneşti".1
Cele două publicaţii Revista copiilor – 1896 şi Revista elevilor – 1897, care încearcă să
continue preocupările Amicului copiilor, nu se ridică la valoarea artistică şi ştiinţifică a acestei
publicaţii.
În 1905, un grup de scriitori în frunte cu Sofia Nădejde scot revista Comoara tinerimii, care
a apărut la Bucureşti, timp de un an. Printre colaboratori semnalăm prezenţa lui Ion Nădejde,
Z. Arbore, Jean Bart, Spiridon Popescu şi alţii. În ciuda marei popularităţi câştigate printre
cititori, revista n-a putut rezista greutăţilor materiale.

1
Iuliu Raţiu, op. cit., pag. 147.

68
După alţi patru ani îşi face apariţia revista Fluieraşul (1910-1913), fondată de învăţătorii
Theodor Castrişanu şi Florian Cristescu. Ion Jalea asigură ilustraţia. Fluieraşul a publicat
fragmente din schiţele şi povestirile lui Delavrancea, din poeziile lui Şt. O. Iosif şi G. Coşbuc,
basme şi povestiri de Creangă.
Revista copiilor şi tinerimii apărută în 1913 a cunoscut o largă popularitate datorită orientării
pe care i-a dat-o creatorul ei, publicistul C. Costa-Foru. Interesantă este acţiunea neîntrerupă de
atragere în jurul revistei a celor mai buni scriitori pentru copii, acţiune iniţiată şi permanent
continuată de directorul revistei. Victor Eftimiu, student la Paris, trimite revistei câteva poezii,
din care lasă să se întrevadă dorul de patrie. Mircea Dem. Rădulescu evocă trecutul de luptă al
poporului în poeme, uneori lungi şi obositoare. Ludovic Dauş apare de câteva ori cu legende
istorice, Emil Gârleanu, Brătescu-Voineşti şi Ioan Slavici cu schiţe şi nuvele, unele inedite.
La 17 februarie 1924 apare revista Dimineaţa copiilor, care avea să aibă o lungă existenţă
fiind condusă de Nicolae Batzaria. Acesta dă revistei o notă de originalitate prin crearea
personajelor hazlii: Haplea, Frosa, Urechilă.
La 3 iunie 1929 apare primul număr al revistei Universul copiilor, care s-a bucurat de la
primul număr de colaborarea scriitorilor Victor Eftimiu, Elena Farago, Ion Pas, Petre Dulfu,
Horia Furtună, Florian Cristescu etc. Revista a publicat ani de-a rândul numeroase materiale
valoroase, în special traduse din literatura universală sau selecţionate din operele clasicilor
literaturii române.
La 12 aprilie 1947 apare Licurici, care îmbină caracterul de revistă cu acela de ziar
informativ. Dintre scriitorii şi publiciştii care au scris aici amintim pe Al. C. Constantinescu şi
Al. Şaghian, Mihail Sadoveanu, Otilia Cazimir, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Eusebiu
Camilar, Mihai Gafiţa ş.a.
În anul 1949 îşi începe apariţia revista Pogonici. Apariţia ei era legitimată de nevoia unei
separări a materialului destinat preadolescenţilor şi adolescenţilor de acela destinat micilor
cititori. Aici au fost lansate personajele îndrăgite ca: Pogonici-arici, I epuraşul-Ţup, căţelul
Bîrlig, Moş Glumici, Neghiniţă, Ţândărel şi Ţepuluş, care erau mereu eroii unor noi
întâmplări pline de haz.
Bogată în evenimente obişnuite şi neobişnuite, lumea copiilor are nenumărate coordonate,
determinate de preocupările deosebit de variate ale eroilor acesteia care, imitând frumos pe cei
mari, se vor şi chiar adesea sunt laureaţi ai unor concursuri de poezie şi inventică, în fruntea
listei celor mai buni sportivi din lume, campioni olimpici. Să nu ne mire, aşadar, că pe sub arcul
de triumf al sprâncenelor copiilor trec toţi marii eroi ai lumii şi că ei îi privesc cu dezinvoltură în
69
străfundul ochilor. E firesc să se întâmple aşa, pentru că se aseamănă! Copiii ştiu să viseze şi
visează! Dar în spatele viselor stă dorinţa lor de a fi utili, pasiunea pentru sensuri adânci, în care
cutezanţa capătă virtuţile unui personaj omniprezent. Dincolo de jocul lor cotidian, petrecut –
aşa cum ştiu ei – cu pasiune şi fantezie, se ascunde o lume complexă, cu trăiri adevărate: este
lumea lor de temerari în pantaloni scurţi pe care, ca să-i poţi înţelege, trebuie să te joci cu ei.
Este "jocul" serios pe care fiecare scriitor îl practică pe foaia albă de hârtie, făcându-l să
strălucească într-o poezie, o povestire sau roman …
Este bine ştiut că dezvoltarea psihică intelectuală a copiilor se realizează îndeobşte, datorită
acţiunilor educative consecvente, organizate prin intermediul şcolii, al familiei şi, bineînţeles, un
fapt cam neglijat, al literaturii. De aici, şi importanţa ce se acordă cunoaşterii particularităţilor
psihice de vârstă, obligaţia pe care o au educatorii, dar şi scriitorii, de a aprofunda, diversificând,
conţinutul tematic, astfel încât, printr-o mare varietate de mijloace literare adecvate, să
contribuie, în mod eficient, la dezvoltarea ritmică şi mereu ascendentă a copiilor.
Întocmai ca aerul sau ca apa, copilăria este pretutindeni, este fluviul cu cei mai mulţi afluenţi,
minunea nicicând secătuită. Ea întreţine în lume basmul, gingăşia, zâmbetul, este puntea cu care
tentăm posteritatea şi prin care, totodată, prezentul ne ispiteşte în chipul cel mai stăruitor. Trăim
– orice am face şi la orice vârstă – între copii, într-o continuă fraternitate cu lumea lor: îi
cunoaştem pe toţi pentru că fiecare ne defineşte pe noi şi pentru că în fiecare copil descifrăm
acea materie vrăjită din care umanitatea nu numai că se plămădeşte şi se desprinde spre vis, dar
prin care se manifestă şi dăinuieşte în tot ce are mai curat. Fiecare copil este un manifest al
bucuriei de a trăi, un moment pe cât de puternic, pe atât de subtil, adresat forţei şi înţelepciunii
maturilor. Auzim foşnetul mlădiţelor şi ne înţelegem mai bine datoria, rostul nostru cel mai
uman, acela de a fi părtaşi dacă nu chiar constructori ai fericirii lor. ˝ Puero maxima reverentia
debetur", spunea Terentius. Şi este adevărat: datorăm copiilor cel mai mare respect. De aici
reiese şi misiunea scriitorilor de a se apropia cu interes şi generozitate de copii, pentru afirmarea
deplină a drepturilor celor mici la o literatură mare.

IV. 3. O…. ISTORIE NECONFORMISTĂ

70
Conceptul de literatură pentru copii este vehiculat în perioada modernă şi în didactica actuală,
mai ales ca expresie a nevoii de a selecta o anume categorie de opere, care să aibă aderenţă la
tânărul cititor în curs de formare. Dar, oare, nu cumva şi la începutul acestui nou mileniu plin de
exuberanţă umană, literatura pentru copii este prăfuită şi desuetă? La această ipocrită
întrebare mi-aş permite să răspund… în doi timpi şi trei mişcări. Timpii sunt legaţi în primul
rând de inocenţa, mereu speculata inocenţă a copilului etern, iar în al doilea, de inovaţia mereu
necesară în actul de creaţie. În cele 3 mişcări aş aminti de carte, de teatru şi de filmul de
animaţie.
Ar fi inexact, totuşi, să se afirme că, de pe piaţa cărţii româneşti a dispărut literatura pentru
copii: adevărul e că o găseşti pe toate tarabele, dar în limba … engleză. Astfel. Peste tot, vezi
cărţi de poveşti şi, în special, cărţi de colorat, în care renumitul câine ciobănesc din Carpaţi nu
se mai numeşte ˝Zdreanţă˝, ci ˝Dog˝, iar binecunoscuta broască râioasă, din fabula lui Grigore
Alexandrescu, care se doreşte a deveni mare cât un viţel, şi-a schimbat numele în Frog…
Şi poate de aceea nu a fost greşit ca, pornind, totuşi, de la… o atât de vastă configuraţie
tematică, să amintim despre mereu actuala pentru noi, poveste cu ˝Cocoşul roşu˝, cel care a fost
mâncat de vulpe, vulpea de ogar, ogarul de lup, lupul de urs, ursul de… leu… Care LEU,
părinţii nu-l prea au în buzunar şi care ne mănâncă pe toţi cu zile, acum când vrem să cumpărăm
o carte cu poveşti.
˝Ai carte, ai parte!˝ spune o veche zicală românească. Dar cartea pentru copii este azi prea
scumpă, iar partea şi-o împarte editorul cu tipografia şi Statul care a scumpit, în neştire, preţul
hârtiei, al cernelei, impozitul etc.
Deşi, scump, cu adevărat, a fost şi este numai copilul. Dar ce folos! Chiar şi în aceşti ani de
început ai mileniului al treilea nu-i uşor să citeşti o carte pentru copii. Aceşti copii violentaţi de
părinţi, de cărţi, cât şi de unele dintre filmele de la TV… Unde e antidotul? Şcoala e laşă,
familia dă din colţ în colţ, teatrele sunt la capătul resurselor… Educaţia morală încă n-a isprăvit
de dărâmat tabuurile şi de pus belciuge în nas, pe care specialiştii le numesc… cercei. Şi astfel,
copiii sunt speriaţi şi bravează prin teribilism şi cinism. Totuşi, ei rămân copii şi, desigur, ar
trebui în această haotică derută, să intervină cartea, filmul şi, de la ˝catedra˝ scenei, TEARUL.
Mai ales cel destinat anume copiilor. Un exemplu tragic, în acest ultim domeniu, este cel oferit
de multe ori chiar de Alba ca Zăpada, când prea frumoasa prinţesă e vopsită cu bidineaua, ca să
arate mai tânără, iar bidiviul lui Făt-Frumos, din economie…i-au căzut potcoavele. Acum, din
nefericire, la multe teatre pentru copii din ţară, totul e îmbătrânit, şters, decolorat, iar până şi
sosirea dulcilor fete de împărat, îţi lasă un gust amar. De aceea, poate, copiii simt nevoia să dea
71
indicaţii de regie din sală, şi îşi trag de mustăţi bunicii, să nu mai sforăie în scaunele de la
balcon.
Şi, astfel, veşnicile cenuşărese ale literaturii pentru copii rămân candoarea şi puritatea. Iar asta,
deoarece candoarea nu crează campioni ca antrenamentul în fotbal, gimnastică sau atletism, iar
inovaţia literară, chiar şi atunci când există nu mai pune, nimănui, lauri pe frunte. Suntem însă şi
mai săraci, în sărăcia noastră, abandonând, cu indolenţă, până şi mirifica lume a purităţii:
COPILĂRIA.

CONCLUZII

A scrie literatură pentru copii nu este un lucru tocmai uşor datorită faptului căci copilul este
considerat criticul cel mai sever cu putinţă. Toate acestea ne conduc la concluzia că nu este
necesară în literatura pentru copii o limitare a tematicii, ci un fel anumit de a prezenta, astfel
încât umanul să domine.
Culoarea, simplitatea, graţia cu care copilul crează o lume de poveste fac din el un aspru
judecător al celor mari, atunci când aceştia scriu pentru copii. Lumea fabuloasă din astfel de
cărţi trebuie să fie dragă sufletului celor mici, căci ei înţeleg că seriozitatea jocului trebuie să se
îmbine armonios cu duioşia, graţia, gluma universului uman, transpuse într-un limbaj simplu,
uşor de înţeles, dar plin de vervă atât de caracteristică vârstei copilăriei. În caz contrar copilul va
răspunde: îmi place, nu-mi place sau mă plictiseşte. Iată simplitatea unor răspunsuri ce se nasc
din sensibilitatea sufletului său pur, care în acest fel cere o abordare artistică ce se constituie
într-un dificil examen pentru cel care doreşte să scrie literatură pentru cei mici. Cu alte cuvinte
nu e necesar doar talentul, paleta largă a aptitudinilor unui astfel de scriitor trebuie, cu siguranţă,
să atingă şi psihologia infantilă.
De cei mari depinde ca mirifica lume a copilăriei să-şi poată croi mai departe drumul drept
spre maturitate. Iată, încă un motiv în plus ca literatura pentru copii să înceteze a mai fi o
Cenuşăreasă prăfuită şi uitată într-un raft de bibliotecă. Ea are drepturi depline şi trebuie să-i

72
înlesnim o manifestare la modul complex artistic, chiar dreptul la premii literare, doar în acest
mod se poate încuraja şi stimula talentul în această lume de adevărată frumuseţe literară.
Literatura pentru copii este de acum un concept împământenit (există manuale, antologii,
bibliografii, lucrări de sinteză, cursuri universitare) care au clarificat că nu orice text în care
personajele sunt copiii este şi literatură pentru copii, că nu orice basm este adecvat oricărei
vârste, că nu orice poezie în care imaginile pot fi percepute prin simţuri poate fi citită cu folos
de către copii. Copilăria nu a fost recunoscută ca atare întotdeauna. Chiar dacă timpurile s-au
schimbat, deabia acum recunoaştem copilăria fără s-o sacralizăm. Mai ales că literatura pentru
copii a devenit un gen autonom, chiar dacă hotarele acesteia au rămas flotante. Literatura pentru
copii are acum istoria sa, capodoperele sale, temele sale, dar şi subprodusele sale. Lectura este
rezervată tuturor acum.
Cartea va rămâne totdeauna vocea. Ea nu poate fi înlocuită de casetofon sau televizor.
Literatura îngăduie confidenţa, dialogul, meditaţia, prin care ia naştere învelişul nutritiv al
spiritualităţii sale. Aceasta datorită însăşi fericitei sale imperfecţiuni, aceea de a nu putea fi
consumată din fugă, obligându-ne la zăbavă, la reveniri. Câteva duzini de filme pot fi vizionate
toate într-o singură săptămână, dar indiferent că în aceste pelicule am văzut şi pe Don Quijote şi
pe Gulliver şi pe Gavroche sau pe Nică a Petrei şi pe Ulisse şi pe Micul Prinţ etc., după nu prea
mult timp totul se preface într-un fel de album, certificând doar o fugace întâlnire cu
prestigioasele personaje. Prin literatură cititorul – copil urcă, se caţără, cucereşte el însuşi cotă
după cotă. Prin film este doar plimbat, panoramează, pluteşte…
Literatura este destinată, în principiu, tuturor celor în măsură s-o respecte, indiferent de
condiţia biologică, socială, profesională sau cronologică. Nimeni nu-i poate determina pe copii
să citească până la cutare vârstă doar anumiţi autori, iar după aceea doar scriitori cu totul diferiţi.
Posibilităţile de receptare variază de la un individ la altul. Cu atât mai mult, literatura accesibilă
copiilor nu-i interzisă adultului. Ar fi absurd ca acesta din urmă să nu citească Făt-Frumos din
lacrimă sau Harap-Alb, sub cuvânt că sunt „ pentru copii”, după cum nu există una pentru
bătrâni sau pentru femei. Şi totuşi, o literatură specială destinată vârstelor mici, adecvată puterii
de înţelegere a copiilor se scrie.
Literatura pentru copii este şi va rămâne mereu un izvor nesecat atât timp cât avem copiii fiind
baza culturală a educaţiei de la care învăţăm să pornim în viaţă. Orice carte, orice basm, baladă
sau poezie citită în copilărie ne va influenţa într-un anumit mod comportamentul despre ceea ce
este bun sau rău, frumos sau urât propunându-ne modele de urmat pentru tot restul vieţii.

73
BIBLIOGRAFIE

A. BIBLIOGRAFIA LITERATURII PENTRU COPII (1885 -1916)1

1. ARGHEZI, TUDOR (1880 – 1967)


Cartea cu jucării (proză), 212 pag., Buc., 1931, 1943, 1958;
Ce-ai cu mine, vîntule? Poveştile boabei şi ale fărîmei (proză), 152 pag., Buc., 1937;
Ţara piticilor (versuri), 51 pag., Buc., 1947;
Prisaca (versuri), 24 pag., Buc., 1954, 1956, 1963, 1967 (64 pag.);
Simple povestiri (proză), 263 pag., Buc., 1956;
Cartea mea frumoasă (versuri), 56 pag., Buc., 1958;
Versuri şi proze, 352 pag., Buc., 1960, 1973;
Povestind copiilor (proză), 164 pag., Buc., 1961;
Jocuri de copii (versuri), 16 pag., Buc., 1961;
Şapte fraţi (versuri), 8 pag., Buc., 1963, 1970;
Animale mici şi mari (versuri), 16 pag., Buc., 1965, 1966, 1968;

1
Gafiţa Viniciu, Bibliografie de literatură română pentru copii, Ed. Ion Creangă, Bucureşti, 1978.

74
Bună dimineaţa, primăvară! (versuri), 116 pag., Buc., 1965;
Zece harapi, zece căţei, zece mîţe (versuri), 72 pag., Buc., 1965;
Caseta cu bucurii (proză, 8 cărticele), Buc., 1968;
Piatra piţigoiului (proză), 24 pag., Buc., 1970;
Din pragul casei (proză), 204 pag., Buc., 1971.
2. BART, JEAN (1874 – 1933)
Schiţe marine (proză), 260 pag., Buc., 1960;
Jurnal de bord (proză), 271 pag., Buc., 1965;
După furtună (proză), 128 pag., Buc., 1969;
Schiţe marine din lumea portului (proză), 240 pag., Buc., 1975.
3. BATZARIA, NICULAE (1874 – 1952)
Bucuria copiilor (proză), 85 pag., Craiova, 1922;
Clopotul fermecat (proză), 31 pag., Buc., 1925;
Haplea la Bucureşti (versuri), 127 pag., Buc., 1928, 1929;
Haplea. Alte păţanii şi năzdrăvănii (versuri), 148 pag., Buc., 1930, 1971;
Jertfa Lilianei (proză), 72 pag., Buc., 1930;
Unchiul meu Adam (proză), 154 pag., Buc., 1943;
În ţara copiilor trîntori (proză), 85 pag., Buc., 1938;
Sandu şi Sandală (proză), 126 pag., Buc., 1939;
Uitucilă (proză), 160 pag., Buc., 1939;
Copilul nimănui (proză), 150 pag., Buc., 1941;
Lacrimile mamei (proză), 148 pag., Buc., 1942, 1943;
Poveştile papagalului (proză), 144 pag., Buc., 1943;
Coana Frosa la Bucureşti (versuri), 162 pag., Buc., f.a.
4. BRĂTESCU – VOINEŞTI, I. AL. (1868 – 1946)
Puiul (proză), 11 pag., Sibiu, 1909, 1970 (70 pag., Buc.);
Bietul Tric (proză), 44 pag., Buc., 1958;
Nuvele şi schiţe (proză), 259 pag., Buc., 1958;
Povestind copiilor (proză), 102 pag., Buc., 1962;
Niculăiţă Minciună (proză), 230 pag., Buc., 1967, 1972;
Privighetoarea (proză), 72 pag., Timişoara, 1975.
5. COŞBUC, GEORGE (1866 – 1918)
Balade, 134 pag., Buc., 1913, 1922, 1926;
75
Cartea vredniciilor româneşti (proză), 66 pag., Buc., 1923;
Povestind copiilor (proză), 150 pag., Buc., 1930;
Nunta în codru (versuri), 16 pag., Buc., 1951, 1957 (32 pag.), 1963;
Povestea gîştelor (versuri), 18 pag., Buc., 1952, 1954;
Poezii, 104 pag., Buc., 1954, 1964 (192 pag.), 1969, 1974 (176 pag.);
Iarna pe uliţă (versuri), 16 pag., Buc., 1955, 1961;
Jucăriile celui cuminte (versuri), 16 pag., Buc., 1956;
Balade şi idile (versuri), 287 pag., Buc., 1964;
Vestitorii primăverii (versuri), 80 pag., Buc., 1968.
6. CUJBĂ, SERGIU (1879 – 1937)
Povestiri din copilărie (proză), 176 pag., Buc., 1896;
Florin (versuri), 35 pag., Braşov, 1902.
7. DELAVRANCEA, BARBU (1858 – 1918)
Hagi Tudose (teatru), 56 pag., Buc., 1951;
Bunicul (proză), 32 pag., Buc., 1955, 1959 (24 pag.);
Domnul Vucea (proză), 68 pag., Buc., 1958;
Bunica (proză), 16 pag., Buc., 1960;
Bunicul şi Bunica (proză), 80 pag., Buc., 1965, 1968;
Neghiniţă (proză), 104 pag., Buc., 1969, 1974 (116 pag.).
8. DRAGOSLAV, ION (1875 – 1928)
Povestea copilăriei (proză), 95 pag., Buc., 1909;
Poveşti alese (proză), 140 pag., Buc., 1910;
Împăratul Rogojină (proză), 22 pag., Orăştie, 1912;
Poveşti de Crăciun (proză), 120 pag., Buc., 1914;
Povestea trăsnetului (proză), 29 pag., Buc., f. a.
9. DULFU, PETRE (1856 – 1953)
Prinţesa fermecată (versuri), 22 pag., Sibiu, 1887;
Isprăvile lui Păcală (versuri), 256 pag., Buc., 1894, 1907, 1920, 1931, 1943, 1958, 1966, 1970;
Cîntece şi poveşti (versuri), 219 pag., Buc., 1910;
Gruia lui Novac (versuri), 260 pag., Buc., 1913, 1927, 1937, 1943, 1945;
Povestea lui Făt-Frumos (versuri), 157 pag., Buc., 1926, 1942, 1945, 1947;
Zâna zorilor (versuri), 96 pag., Buc., 1926, 1932;
Cei doi feţi-logofeţi cu părul de aur (versuri), 74 pag., Buc., 1936, 1939;
76
Răzbunarea Lenuţei (versuri), 72 pag., Buc., f.a.
10. FARAGO, ELENA (1878 – 1954)
Pentru copii (versuri), 16 pag., Craiova, 1912, 1913;
Copiilor (versuri), 43 pag., Craiova, 1913;
Să fim buni (proză), 119 pag., Buc., 1923;
Din traista lui Moş Crăciun (versuri), 160 pag., Buc., 1919, 1937, 1943, 1947;
Într-o noapte de Crăciun (versuri), 57 pag., Craiova, 1943;
Să nu minţi, să nu furi (proză), 78 pag., Buc., 1944;
Căţeluşul şchiop (versuri), 96 pag., Buc., 1974;
Visul lui Viorel (versuri), 41 pag., Craiova, f.a.
11. GÂRLEANU, EMIL (1878 – 1914)
Din lumea celor care nu cuvîntă (proză), 141 pag., Buc., 1910, 1927, 1952, 1967 (200 pag.);
Privelişti din ţară (proză), 247 pag., Buc., 1915, 1925;
Căprioara (proză), 16 pag., Buc., 1954, 1971 (8 cărticele);
Pagini alese (proză), 259 pag., Buc., 1956, 1958;
Gîndăcelul (proză), 104 pag., Buc., 1968.
12. IOSIF, ST. O. (1875 – 1913)
A fost odată (versuri), 48 pag., Buc., 1903, 1909, 1930;
Legenda funigeilor (versuri, cu D. Anghel), 64 pag., Buc., 1907, 1909, 1970;
Poezii, 48 pag., Buc., 1952, 1975 (168 pag.);
Vară (versuri), 21 pag., Buc., 1955;
Zmeoaica (versuri), 17 pag., Buc., 1956;
Poezii alese, 288 pag., Buc., 1959, 1962;
Versuri, 176 pag., Buc., 1970, 1975.
13. LUNGUIANU, MIHAIL (1879 – 1967)
Poveşti (proză), 221 pag., Buc., 1923, 1934;
Comoara lui Prâslea (proză), 128 pag., Buc., 1935, 1928;
Din ţara lui Alb-Împărat (proză), 272 pag., Buc., 1936;
Basme (proză), 144 pag., Buc., 1961, 1963;
Basme noi (proză), 112 pag., Buc., 1967.
14. RÂUREANU, I. M. (1833 – 1904)
Vocabular de morală sau bune consiliuri trase din sapienţa tuturor naţiunilor (proză), 107 pag.,
Buc., 1860;
77
Despre datoriile copiilor către părinţii lor (proză), 124 pag., Buc., 1868, 1870, 1873, 1901;
Istorioare pentru copii (proză), 110 pag., Buc., 1869, 1870, 1893, 1903;
Bunele exemple (proză), 112 pag., Buc., 1893, 1900;
Istorioare (proză), 162 pag., Buc., 1925, 1927;
Cele două surori (proză), 111 pag., Buc., 1927;
Povestiri morale (proză), 254 pag., Buc., 1944.
15. SADOVEANU, MIHAIL (1880 – 1961)
Vestitorii (proză), 11 pag., Sibiu, 1909;
Dumbrava mununată (proză), 237 pag., Buc., 1926, 1936, 1942, 1945, 1947 (141pag.), 1957,
1966 (191 pag.);
Măria Sa Puiul Pădurii (proză), 266 pag., Buc., 1931, 1945, 1958, 1970;
Povestiri din trecut (proză), 72 pag., Buc., 1950;
Printre gene (proză), 194 pag., Buc., 1955;
Făt-Frumos Măzărean (proză), 12 pag., Buc., 1956, 1963 (72 pag.), 1966;
Ianoş Năzdrăvan (proză), 48 pah., Buc., 1960, 1970 (104 pag.);
Povestind copiilor (proză), 184 pag., Buc., 1960;
Mitrea Cocor (proză), 224 pag., Buc., 1964;
Domnu' Trandafir (proză), 215 pag., Buc., 1969, 1972;
Nada Florilor (proză), 240 pag., Buc., 1973;
Povestiri pentru copii (proză), 147 pag., Buc., f.a.
16. SLAVICI, ION (1848 – 1925)
Poveţe pentru buna creştere a copiilor (proză), 167 pag., Buc., 1897;
Zîna Zorilor (proză), 96 pag., Buc., 1952, 1967 (240 pag.), 1973 (280 pag.);
Nuvele, 219 pag., Buc., 1953, 1956;
Păcală în satul lui (proză), 104 pag., Buc., 1968;
Popa Tanda (proză), 256 pag., Buc., 1970;
Floriţa din codru (proză), 192 pag., Buc., 1972.
17. TOPÂRCEANU, GEORGE (1886 – 1937)
Poezii, 52 pag., Buc., 1952, 1954, 1957 (132 pag.);
Balada unui greier mic (versuri) 72 pag., Buc., 1963, 1969, 1975 (88 pag.);
Balade vesele şi triste, 280 pag., Buc., 1963, 1966 (416 pag.), 1972 (168 pag.).
18. VLAHUŢĂ, ALEXANDRU (1858 – 1919)
România pitorească (proză), 96 pag., Buc., 1953, 1956, 1963, 1972;
78
Schiţe şi nuvele, 104 pag., Buc., 1953;
De-a baba oarba (proză), 22 pag., Buc., 1955, 1958, 1965;
În vâltoare (proză), 328 pag., Buc., 1960;
Mogîldea (proză), 20 pag., Buc., 1960, 1968 (112 pag.), 1971.

B. BIBLIOGRAFIA GENERALĂ

1. Dicţionarul cronologic al literaturii române, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,


1979;
2. Anghelescu Mircea, Antonescu Georgeta, Berceanu Mircea, Dicţionarul scriitorilor români,
I – IV, Ed. Fundaţiei Culturale, Bucureşti, 1995 - 2002;
3. Călinescu, George, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Ed. Minerva,
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1988;
4. Cimpoi, Mihai, O Istorie Deschisă a Literaturii Române din Basarabia, Ed. Porto-
Franco, Ediţia a II-a, Galaţi, 1997;
5. Ciopraga, Constantin, Literatura Română între 1900 şi 1918, Ed. Junimea, Iaşi, 1970;
6. Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, ediţia a II-a, Ed. Polirom, Iaşi, 1998;
7. Marino, Adrian, Dicţionar de idei literare, vol. I, Ed. Albatros, Bucureşti, 1973;
8. Micu, Dumitru, Început de secol, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970;
9. Idem, O scurtă istorie a literaturii române, Ed. Iriana, Bucureşti, 1996.

C. BIBLIOGRAFIA APLICATĂ

1. Alecsandri, Vasile, Poezii populare, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1933;


2. Bolliac, Cezar, Istorioare pentru copii, Ediţia a IV-a, Tipografia Modernă, Bucureşti, 1983;
3. Buzaşi, Ion, Literatura pentru copii, note de curs, Ed. Fundaţiei România de mâine,
Bucureşti, 1999;
4. Caradec, François, Histoire de la litterature en France, Editions des Syrtes, Paris, 1977;
79
5. Cândroveanu, Hristu, Literatura română pentru copii, Ed. Albatros, Bucureşti, 1988;
6. Costea, Octavia, Literatura pentru copii, Manual pentru clasa aXII-a, E.D.P., Bucureşti,
1994;
7. Croce, Benedetto, Pagini sparse, vol. III, Ed. Lauriel, Napoli, 1943;
8. Cujbă, Sergiu, prefaţă la vol.Povestiri din copilărie de G.Coşbuc,Ed. Dacia, Bucureşti, 1896;
9. France, Anatole, Le Livre de mon Amie, E.D.P., Bucureşti, 1972;
10. Goethe, Poezie şi Adevăr, vol. I, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1953;
11. Goia, Vistian, Literatura pentru copii şi tineret, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003;
12. Gorki, Maxim, Opere, vol. I, Ed. Cartea Rusă, Bucureşti, 1953;
13. Idem, Despre literatura pentru copii, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1955;
14. Ibrăileanu, Garabet, Opera literară a Domnului Vlahuţă. Scriitori şi curente. Rezonanţe
contemporane, Ed. Junimea, Iaşi, 2005;
15. Ioana, Nicolae, Literatura română la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea, curs universitar, Ed. Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi;
16. Iorgulescu, Mircea, Marea trăncăneală: Eseu despre lumea lui Caragiale, Ed. Compania,
Bucureşti, 2002;
17. Negrilă, Iulian, Literatura pentru copii, Ed. Multimedia, Arad, 1996;
18. Parfene, Constantin, Literatura în şcoală, E.D.P., Bucureşti, 1977;
19. Pascadi, Ion, Nivele estetice, E.D.P., Bucureşti, 1972;
20. Raţiu, Iuliu, O istorie a literaturii pentru copii şi adolescenţi, Ed. Prut Internaţional,
Bucureşti, 2006;
21. Sadoveanu, Mihail, Evocări. În amintirea lui Creangă, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1955;
22. Sântimbreanu, Mircea, Carnete de editor, Ed. Amarcord, Timişoara, 2000;
23. Secheşan, Gheorghe, O istorie a literaturii pentru copii, Ed. Augusta, Bucureşti, 2000;
24. Stanciu, Ilie, Literatura pentru copii, E.D.P., Bucureşti, 1968;
25. Stancu, Ilie, Copilul şi cartea, E.D.P.,Bucureşti, 1968;
26. Stoica, Cornelia şi Vasilescu, Eugenia, Literatura pentru copii, E.D.P., Bucureşti, 1982;
27. Şchiopu, Ursula şi Verza, Emil, Psihologia vârstelor, E.D.P., Bucureşti, 1981;
28. Viniciu,Gafiţa, Bibliografie de literatură română pentru copii, Ed. Ion Creangă,
Bucureşti, 1978.

80