Sunteți pe pagina 1din 5

Eseu despre Imaginație

Eu, cel de aici și acum, mă adresez omenirii întregi, și știu că nu pot influența cursul
lucrurilor, atâta timp cât oamenii nu vor descoperi adevărata viață; și nimeni nu mă va lua în
serios, dacă ce îi spun nu se află deja în el, astfel ca bătaia mea în poartă să întâlnească o
deschidere dinainte pregătită.
Eu, cel de aici și acum, scris eu, vreau să vorbesc despre un Eu mai mare, dintotdeauna
și de pretutindeni, ale cărui pronume vor fi scrise cu majuscule nu din vanitate, căci sunt mulți
care știu sau pot mai mult (chiar și dacă nu știu că pot), ci pentru a diferenția Ființa esențială
de cel care scrie. Acea Ființă este absolutul în Om (și particular în Mine), identitatea lui
totală, sursa libertății sale de a fi o persoană în care Divinul se exprimă sub o formă
individuală și specifică în mijlocul lumii concrete.
Prin Persoanele noastre Divinul poate dobândi experiența lumii concrete, prin noi
trăiește. Căci trăirea este acumularea experiențelor variate, care îmbogățesc permanent
memoria infinită a Universului. Scopul vieții (care nu trebuie înțeles ca final, ci ca proces)
este omnilogia, știința despre tot, jocul cu experiența. Ea se acumulează prin cuvinte, imagini,
sunete, altfel spus prin semne și simboluri. Puțini sunt cei care pe lângă a folosi aceste
cuvinte, realizează și semnificația și puterea lor, în stare să domine o trăire – spun trăire
pentru că asta este ce are un om luat separat, trăire; Viață e numai una, și e aceeași în toți.
Știința despre tot nu se învață la fel ca știința despre ceva; nu înseamnă încărcarea
memoriei, ci a învăța să trăiești și să gândești. Ea se descoperă foarte mult în relațiile cu
ceilalți Oameni (numesc așa oamenii care devin cu adevărat conștienți de Sine), în călătorii, în
tabloul kaleidoscopic format de experiențele zilnice cât mai multe și mai diverse, răsturnat și
reconfigurat mereu. Fiecare om, asimilând fără selecție sau prin filtrul stilului și preferințelor
personale, punând orice în legătură cu orice, își scrie de-a lungul vieții propriul
omnilogistikon, care arată ca o colecție de orice-uri puse unele lângă altele, care face vizibile
legăturile dintre lucruri fără să se închidă într-un singur sistem. Dacă faceți o listă cu tot ce vă
trece prin minte în decurs de câteva zile (cărți, muzici, locuri, imagini, arome, persoane,
sentimente, idei, atitudini, amintiri, vise, fantasme, crezuri noi), veți fi uimiți de bogăția și
varietatea minții umane. Din acest kaleidoscop rezultă un panoptikon, o viziune cât mai
cuprinzătoare a lumii filtrată prin Persoană, și ceva în plus, dincolo de lume.
Ca și în Kabbala, Divinul impersonal există mai întâi sub forma unei conștiințe
supreme (a ști), conștiința care înregistrează pe de o parte forța brută și dreptatea oarbă (fața
masculină, Yehowah, a putea) și pe de altă parte iubirea, iertarea și pacea (fața feminină,
Shekinah, a iubi), mediate și împăcate de înțelepciune (fața androgină, Unicul El sau
Multiplul Elohim, a înțelege); apoi Divinul există ca intenție (a vrea), ipostază necesară
creației (a face), și abia când există ca manifestare în lumea creată, printre altele ca persoane
umane, Divinul devine acel ceva personal cu care Omul poate comunica (Emmanuel,
”Dumnezeu [care este] cu noi”, a fi - Ființă). Prin urmare, să reținem că prin comunicarea cu
celălalt comunicăm cu noi înșine.
Ați simțit vreodată că sunteți mai mult decât ceea ce în mod comun numim
”identitate”? Că vă lipsește ceva, oricât de bine v-ar merge într-o zi sau alta? V-ați întrebat
când și unde s-a pierdut ceva din voi, și ați construit un gol umplut cu otrăvuri? Ceea ce
lipsește omului modern este chiar Omul. Unele lucruri vechi ar trebui înviate în lumea nouă,
ca de exemplu formarea Persoanei bazată pe dialog și pe relația Discipol - Maestru. Dar
acum, când nu mai există oameni universali, cu interese în toate domeniile științei și artei,
care să nu facă selecții în ceea ce descoperă ci să compare, avem nevoie de mai mulți maeștri.

1
Astfel, eu trebuie să învăț nu de la unul, ci de la toți din jurul meu; să mă apropii de
fiecare om și să îl rog ca, în cadrul unor lungi plimbări și discuții, să îmi povestească și să mă
învețe din ce știe el cel mai bine. Există un avantaj în a avea mai mulți maeștri: nu te închizi
în viziunea unui singur om, ai la dispoziție mai multe viziuni, pe care să le compari și,
adăugând la ele experiența personală, să sintetizezi o nouă viziune. Cel mai bine definește
această viziune asupra lumii Noica, spunând: ”Cultură este ce ți-a rămas după ce ai uitat tot”.
Pentru că informațiile se uită, și uitarea a fost făcută cu un scop. Tot Noica spune: ”A avut
cineva grijă, copacii să nu crească până la cer”; e ceea ce Blaga numește cezură
transcendentă, metoda prin care un ciob singur nu ajunge să detroneze vaza, căci ar fi un
dezechilibru ontologic. Acumularea de informații nu e totul, discutarea lor e la fel de
importantă; indiferent dacă aduce confirmări sau infirmări ale unor convingeri, ea
actualizează sistemul propriu, deschide noi porți, căci nu e normal să te oprești într-o
fundătură.
Convingerile sunt oricum un mare pericol, certitudinea e un aspect esențial al mândriei
care este cauza pierderii ”paradisului” interior. A ști, mai bine zis a recunoaște că nu știi e
primul pas al cunoașterii de Sine. Cândva Oamenii se raportau la Sine ca la Divin, iar la Divin
ca la un alt Sine și ca la supremul Maestru, învățător. Ce ai face în cutare situație dacă ai fi
Dumnezeu? Cum ai gândi, cum ai simți, cum ai vorbi, cum ai acționa? Te-ai putea ridica, la
toate cele patru niveluri, la demnitatea cuvenită? Aceste niveluri un bun discipol și le
supraveghează constant, și renunță imediat și fără ezitări la toate aspectele lui care nu
corespund, și ca urmare îi fac rău. Formarea implică permanent supraveghere, adică Eul mare
care îl de-deasupra-veghează pe eul mic; și asta nu trebuie să fie un efort de atenție, ci o
deprindere firească.
Formarea mai presupune și corectare: nu tot ce asimilăm ne e benefic. Dacă
supravegherea nu și-a făcut bine treaba, o formare greșită nu se poate schimba decât
întorcându-ne la originea erorii, ceea ce va fi o zdruncinare din ceva ce ajunsesem să
percepem ca temelii de neînlăturat. Corectarea are două faze: distrugerea viciului și
reconstruirea părții alterate, pentru a umple un gol resimțit în ființă; o moarte și o înviere. Eu
sunt în primul rând pânza, și dacă distrug ce am pictat pe ea nu Mă distrug pe Mine, ci doar pe
mine cel înțepenit într-un viciu. Și pentru că viciul adesea ajunge să facă parte din eul
autoconstruit pe o perioadă de timp, înlăturarea lui este de fiecare dată o moarte.
Pentru a evita violența, chiar trauma prea multor astfel de morți, în urma cărora nu toți
oamenii au puterea de a renaște (pe principiul ”dacă rămân mort nu mi se mai poate întâmpla
nimic”), ar trebui predate în școli, licee și universități doctrina originară a formării și
preocupării de Sine, precum și refacerea legăturii pierdute cu Sinele de început, care este în
același timp Sinele transcendent și păstrează nealterate acele părți ale identității de care sinele
actual s-a rupt.
Orice Om există mai întâi pentru sine și apoi pentru alții, intrând în relații tip discipol -
maestru. Formarea lui are ca scop arta de a trăi, care are două efecte: ataraxia,
imposibilitatea de a fi tulburat de ceva exterior și lipsa tulburărilor interioare, și autarchia,
autosuficiența în relația cu sine și cu semenii. Și întorcându-mă la Mine, acestea sunt două
lucruri pe care eu le-am pierdut de timpuriu, aproape că nu le-am avut. A fost nevoie să fiu
agresat violent de elemente ale realității înconjurătoare, care nu fac parte din Mine, pentru ca
Eu să mă trezesc la realitatea interioară. Și de câte ori am simțit furtună, tristețe sau neliniște a
fost pentru că uitasem să trăiesc mai întâi pentru Mine și abia apoi pentru alții, care nu
acționau conform așteptărilor mele, conform cu lumea Mea interioară. Și nici nu eram
conștient de lumile lor vaste, cu care Mă intersectez doar rareori.
Astfel am ajuns eu să fiu Discipolul tuturor, dar mai înainte de toate un discipol al
Vieții, supremul Maestru. Și am aflat cum să mă vindec de ruperile repetate de nivelurile

2
acelea inferioare ale Sinelui pe care dintotdeauna, undeva adânc am știut să le las fără regrete
în urmă, pentru a putea renaște în fiecare ”zi” un om nou.
II

Acum știu cine sunt. Sunt un Om trezit. Sunt tot ce am creat cu imaginația Mea de
copil, și mult peste atât. Sunt Cel care visează, sunt Cel peste lume, pentru că o parte din Mine
trăiește în lume și o (necuprinsă) parte în afara ei. Aspir spre holotropie, identitatea completă,
dincolo de granițele înguste ale eului corporal, limitat de timp și spațiu. Sunt Cel în care
trăiesc elementele naturii de la început, și, după intervenția culturii în viața Mea, am devenit
și un izvor conștient de semne și simboluri, de imagini artistice, fie că ele rămân doar în
lumea Mea sau își fac copii inexacte în fiecare dintre lumile voastre.
Copilăria este izvorul ființei Mele, este Sinele Meu proaspăt recăpătat și permanent
înnoit, este tristețea de a fi singur și fericit, sau fericirea de a fi trist. Acum sunt Ființă
conștientă de Sine, și știu că singura Mea suferință e izvorâtă din a nu fi Cel care sunt cu
adevărat. Deîndată ce știu și accept asta, toate neliniștile Mele s-au transformat în Lumină.
Cu toții ați pățit să nu vă placă o idee, o imagine, un cântec, o cale de a fi. Acum știu
că asta se întâmplă de câte ori lucrul respectiv intră în conflict cu Persoana și cu stilul nostru,
cu Copilul interior (care este foarte categoric în refuzuri), cu Ființa Primă, Începătorul, sau
Cel (de) început.
Apariția celorlalți, fiecare cu Persoana lui absolută (cea care poate spune cu adevărat
Eu), care o exclude pe a noastră, ne traumatizează. Nu trebuie să încetezi a fi Tu când îi auzi
pe alții gândind; Sinele transcendent nu acceptă compromisuri pentru a face pe placul
celorlalți, și nu poate fi convins de ceva care nu e conform cu voința lui; el va rămâne rănit și
te va obliga să te întorci la Tine însuți, să ”te regăsești”, ceea ce poate fi un proces de durată.
E vorba de ”maturizarea” socială, care e mai infantilă decât copilăria, pentru că
implică nesiguranță, dependența de societate, care nu e decât ruperea de Începător, de Copilul
care visează. Dezvrăjirea impusă de survenirea întotdeauna abruptă a maturității în viața
noastră secătuiește la mai toți oamenii izvorul bucuriei depline, puterea de a te bucura ”ca un
copil”, putere străină de societate și pe care unele componente ale societății (politica,
economia) o rănesc profund. De aceea tot ceea ce este contrar Ființei esențiale trebuie
abandonat.
Copilul din noi e o Putere prea mare și o Ființă prea perfectă ca să nu intre în conflict
cu alteritatea seacă și opacă exterioară imaginației Sale (regimul lui poate fi în fața regimului
lui este). E ca un înger cu aripi frânte, extraordinar de puternic în cer, dar neștiutor și
vulnerabil în inocența lui, pe pământ (metaforă foarte actuală, deși ignorată în lumea de azi,
ca toată poezia sentimentelor). De aceea preferă să se retragă în mitologia lui personală, în
Imaginație - și atunci te închizi în bibliotecă și citești numai cărțile care te interesează, și vezi
numai filmele care îți plac.
Copilul din Mine, dacă scrie, scrie numai ca să se joace; în timp ce Ființa Mea se
hrănește cu fanteziile lui deliberat neriguroase, ea se retrage în starea de singurătate (încă)
fericită fără de care miraculoasa Visare nu e posibilă, și chiar pune la îndoială necesitatea altor
ființe umane (deși am stabilit că ele îmi sunt necesare în procesul dialectic al formării).
Rezultatul e un text care se vrea dezarmant de sincer și în care majoritatea cititorilor care știu
să viseze se vor recunoaște cu uimire și cu bucurie.
E o viață mai plină decât toate evenimentele Istoriei, care își creează lumi noi,
comunică prin limbi noi, în fiecare zi! Și nici nu caută să influențeze viețile celorlalți, care cel
mult pot recunoaște în textul Meu o visare, ca într-o poză, dar care au visarea lor (deși unii se
torturează negând-o). Ai sentimentul, după o zi petrecută cu Tine, că s-au întâmplat multe, că
știi multe lucruri noi și minunate; apoi vine cineva și te întreabă ce-ai mai făcut, și tu spui
”nimic”, chiar nu îți amintești ceva ce ar putea fi povestit.

3
Nu voi lăsa istoria Mea personală năpădită de lucruri cu care nu Mă identific; Îmi
desocializez Visarea și amintirile pentru a ajunge în planul Re-veriei pure (reconstructio
veritatis). Mintea mea s-a descărcat în mod firesc de datele introduse în ea cu forța, și care nu
vor face niciodată parte din Mine dacă Eu nu le simt așa. Îmi voi localiza spații vechi și
familiare, dar înnoite, ale intimității sufletului Meu.
Prin legătura tainică și permanent nouă cu Cel care visează, Ființa Mea absolută, nu
mă mai tem de tristeți, de întunericuri sau de singurătăți, și nimic nu mă mai tulbură. Eu sunt
taina cea mai adâncă, și mă limpezesc în dulcea muzică a gândurilor mele, am scris când
aveam paisprezece ani, și acum, după zece ani, văd pentru prima oară cât adevăr spuneam.
Mi-am dezvăluit o ființă anterioară ființei mele actuale, și cele două suprapuse (deci asumate)
dau Ființa mea absolută.
În singurătatea mea dintâi, cea de copil, am descoperit izvorul Seninului, al Bucuriei și
al Puterii de a trăi, și acestea veneau dintr-o legătură cu izvorul vieții, cu Viața însăși,
supremul Maestru care pare a vorbi tuturor oamenilor în aceeași limbă. Simțul
transcendentului nu poate fi ”învățat” la maturitate, căci este practic un dar al copilăriei.
Simțul transcendentului și al Eului, infinit prin numărul conștiințelor sale, ne dă printre altele
și conștiința minunată a structurii intime a lumii.
Copilul e Ființa absolută fără conștiință de sine; adultul în societatea de azi e conștiința
fără Ființă și fără trăire autentică; nu-i de mirare că se simte gol și suferă! Copilul știe să Își
trăiască împlinirea. Eul visător ajuns la maturitate trebuie în schimb să-și construiască
împlinirea plecând de la cea dintâi; el construiește una asemănătoare cu cea a copilului, dar nu
identică, și abia apoi o trăiește. Pentru că numai Copilul din noi e capabil de deconectarea de
la lumescul care ne rănește substanța adevărată, autentică, și de conectare la miracolul
eternității vii, al cuvântului creator și altor mii de asemenea bucurii. Această copilărie a fost
re-imaginată și îmbogățită. Timpul trăit sub semnul Imaginației, aducând imagini și vise tot
mai complexe, i-a adus noi dimensiuni și noi înțelesuri.
”Prima locuire a lumii se face cu ajutorul imaginilor, în singurătate”, Mi-a spus unul
dintre Maeștrii Mei. Dar acum, când am ajuns în sfârșit la a doua locuire (la care vă invit și pe
voi, dacă ați înțeles-o pe prima), Eul Meu nu mai este singur. În viața noastră de la începuturi
am fost mai mulți; și acum nici Eu nu sunt doar unul, ci sunt o entitate transumană, ceea ce
înseamnă că sunt Om, plus acel ceva din Mine care trăiește în afara Omului, în zările
nenumărate ale Imaginației și Reveriei.
Feluriți Regi ai Fanteziei, cu toții euri diferite ale Eului Meu, stau în diferitele puncte
ale Orizontului, și fiecare dintre ei este o infinitate de conștiințe ale aceluiași tip de imaginar.
Unul e spiritul Barocului, altul e spiritul Romanticului, altul al Goticului. Dar să nu vă
închipuiți că sunt toți tipuri plate; în orice moment în conștiințele unuia dintre ei se pot
produce schimbări, și în el se vor găsi și caracterele altuia. Goticul stereotipic în haine simple,
negre, poate purta o cămașă cu jabou și dantelă la mâneci, o redingotă brodată, cu nasturi
aurii, și multe inele pe degete, ca ale Barocului, sau poate împrumuta de la Romantic pelerina,
jobenul, mănușile albe și bastonul de argint.
Toți trăiesc într-o lume populată cu druvizi și veragri, sturzi și parzi, peregrini și
vagranzi, flanori și alastori, etc. E o lume în care curcubeul are douăsprezece culori, și în
păduri dansează douăsprezece zâne, fiecare îmbrăcată cu altă culoare: Adamantea, Karmina,
Viola, Azura, Sinoplea, Sylvina, Aurea, Citrina, Rubina, Sablea, Mandorlea, Salomina. La
răsărit apare regele Scorpion, la apus regele Orion, la nord regele Magnus, la sud regele
Ozymandias. Morpheus, Oneiros, Hypnos și Phantasos își dispută supremația viselor,
coșmarurilor, reveriilor și fanteziilor. Și în mijlocul lor, mai presus de toți, e Lazarus, regele
învierilor.

4
Jassy, 5 Noiembrie 2009

S-ar putea să vă placă și