Sunteți pe pagina 1din 9

Metodica învățării deprinderilor motrice

SCOP - Profesorul

1. trebuie să corecteze deprinderile motrice dobândite anterior şi să formeze altele noi, prin
procesul de predare-învăţare.

2. Aceasta îi va informa pe copii prin intermediul demonstraţiei şi a explicaţiilor despre


elementele de conţinut ale deprinderii,

3. va organiza exersarea globală sau fragmentară a deprinderii însoţită de corectări, ajutor şi


sprijin

Caracteristicile deprinderilor motrice M. Epuran, ( Bucuresti 1993) astfel:

1. Deprinderile reprezintă componente ale conduitei voluntare a omului, fiind formate în mod
conştient.

2. Deprinderile realizează modificarea calitativă a execuţiilor obţinute ca urmare a exersării


mişcărilor.

3. Deprinderile conţin structuri de mişcări coordonate, într-o anumită succesiune , direcţie, ritm
şi amplitudine.

4. Deprinderile au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă a indicatorilor care


constituie elementele informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor.

5. Se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă.

6. Stabilitatea relativă în condiţii constante şi plasticitate în condiţii variabile.

7. Sunt condiţionate de factori obiectivi şi subiectivi: aptitudini motrice, motivaţia, nivelul


instruirii, aprecierea si autocontrolul rezultatelor.

Pe lângă aceste caracteristici se poate adăuga faptul că automatizarea lor, completă sau parţială,
v-a conduce la economie de energie nervoasă şi concentrarea atenţiei subiectului către rezultatul
acţiunii motrice, şi nu pe partea de execuţie, de realizare aacesteia. Gh. Mitra şi A. Mogoş (1980)
sintetizează caracteristicile deprinderilor motrice scoţând în evidenţă următoarele aspecte:
1. Unicitatea şi ireversibilitate.

Fiecare acţiune motrică se caracterizează prin anumiţi parametri ai execuţiei, deşi aparent, la
fiecare repetare, se reia aceeaşi mişcare. Ireversibilitatea este dată de imposibilitatea efectuării
deprinderii prin modificarea succesiunii actelor sau acţiunilor motrice componente.
2. înlănţuirea (combinarea) elementelor componente ale deprinderii

acestea se succed într-o ordine precis determinată, care asigură manifestarea lor eficientă.
3. Originalitatea execuţiei - deşi se pot automatiza, deprinderile se caracterizează şi prin
posibilitatea adaptării lor la anumite condiţii de mediu .

Etapele fiziologice ale formării deprinderilor motrice


Etapa în care predomină mişcările inutile şi lipsa de coordonare. Mişcările inutile şi
dificultăţile de coordonare se explică prin excitarea unei zone vaste de pe scoarţa cerebrală. În
sistemul nervos central pătrund numeroase excitaţii. Inhibiţia fiind încă slabă, va permite
iradierea mai multor zone senzitive şi motorii astfel provocând o generalizare a răspunsurilor.
Această etapă se mai numeşte şi „etapa mişcărilor grosolane, nediferenţiate".
Etapa mişcărilor conform scopului acţiunii, dar realizate prin contracţii excesive. În
această etapă datorită multiplelor repetări, dispar mişcările inutile, copiii reuşesc în mare parte să
respecte indicaţiile profesorului, pe scoarţa cerebrală se va realiza o echilibrare între excitaţie şi
inhibiţie. Rigiditatea mişcărilor şi lipsa de cursivitate a acestora se va datora delimitării încă
imprecise a comenzilor transmise muşchilor agonişti şi antagonişti, şi contracţiilor musculare
exagerate.
Etapa formării propriu-zise şi a stabilizări deprinderii motrice. În această etapă se
realizează întărirea stereotipului dinamic, prin delimitarea precisă a iradierii proceselor de
excitaţie şi inhibiţie, care alternează într-o succesiune raţională, bine echilibrate, cu diferenţieri
fine. În urma repetărilor multiple şi sub acţiunea celui de al doilea sistem de semnalizare,
excitaţia se concentrează precis, în zonele interesate în programarea răspunsurilor. În această
etapă mişcările sunt naturale, suple, executate cu uşurinţă, demonstrând o perfectă coordonare, cu
consum redus de energie.

Etapele psihologice ale formării deprinderilor motrice


• Etapa iniţială, familiarizarea copilului cu actul motric. Această etapă presupune executarea
unor mişcări care să cuprindă elemente din deprinderea ce urmează a fi învăţată. Pentru început
se va urmări însuşirea mecanismului de bază al acţiunii, se va lua cunoştinţă de structura acesteia,
se vor explica mişcările care o compun şi se vor instrui principalele elemente componente,
realizâdu-se şi primele încercări. Profesorul va explica şi demonstra deprinderea respectivă
concomitent, cu expunerea de material intuitiv dacă este cazul. În această etapă copilul va primi
toate informaţiile despre mişcare pe cale vizuală, auditivă, tactilă, chinestezică, asigurându-se
elementele necesare formării unor reprezentari complete şi corecte.
• Etapa învăţării segmentare sau analitice. După ce copiii s-au familiarizat cu acţiunea
deprinderii respective, atenţia se va orienta asupra corectitudinii execuţiei mecanismului de bază
şi a elementelor care o compun, urmărindu-se realizarea fiecărei faze. În această etapă copiii vor
executa mişcările fără precizie, cu o încordare generală a musculaturii, cu numeroase mişcări
inutile, aspect care va genera un consum mare de timp şi energie. Eliminarea treptată a acestor
elemente suplimentare inutile se va face prin exersări numeroase însoţite de corectarea verbală,
intervenţia directă asupra execuţiei fiecărui copil, acordarea ajutorului şi a sprijinului,
demonstrarea şi explicarea continuă.
• Etapa organizării şi sistematizării, sau de unificare a elementelor componente ale acţiunii.
În această etapă se unifică elementele componente într-o structură urmărindu-se executarea
corectă a întregii mişcări, într-un ritm optim. Greşelile continuă să se elimine păstrându-se însă
un nivel ridicat de încordare musculară şi un consum crescut de energie. Copiii exersează
mişcarea global, păstrează condiţiile de exersare iar profesorul corectează şi acordă sprijinul
necesar în funcţie de situaţie.
• Etapa sintetizării şi automatizării. În această etapă structura mişcării este corectă, se
manifestă o creştere a indicilor de coordonare şi o mai mică participare a atenţiei, controlul
simţului vizual fiind preluat de cel kinestezic şi tactil. Dirijarea conştientă a mişcării nu se mai
face asupra fiecărei componente, ci asupra ansamblului, timpul de execuţie şi încordarea
musculară inutilă scad, micşorându-se consumul energetic şi nervos, fapt care permite mărirea
numărului de repetări. În această etapă se realizează stabilirea stereotipului dinamic, iar
profesorul îşi va orienta atenţia spre organizarea exersării, a corectărilor individuale şi a
aprecierilor.

• Etapa consolidării. În această etapă se va realiza automatizarea mişcării, caracterizată prin


eliberarea unei părţi a controlului conştient, apariţia fineţii în coordonarea mişcărilor şi un
consum optim de energie.
În etapa consolidării deprinderea motrică va fi integrată în ştafete şi jocuri şi parcursuri aplicative
sau combinţii cu deprinderi însuşite anterior.
Profesorul va organiza exersarea deprinderii motrice insistând asupra parametrilor acesteia,
(viteză, ritm, coordonare), va concepe structuri cu complexitate progresivă în care să integreze
deprinderea, modificând condiţiile de execuţie (îngreuiere, mărirea distanţei, creşterea numărului
de repetări, introducerea de obstacole, parteneri), precum şi selectarea sau conceperea unor
ştafete, parcursuri şi jocuri dinamice atractive şi solicitante.
Formarea deprinderilor motrice pe parcursul procesului instructiv-educativ, presupune
respectarea anumitor condiţii
• înţelegerea acţiunii. Copiii trebuie să înţeleagă scopul acţiunii şi să cunoască mijloacele de
care se vor folosi pentru realizarea ei. Profesorul trebuie să urmărească stimularea motivelor şi a
intereselor copiilor pentru a-i mobiliza în vederea însuşirii acţiunii. Profesorul va explica clar
deprinderea, apoi va evidenţia principalele elemente care stau la bază efectuării ei. Neînţelegerea
acţiunii de către copii poate duce la scăderea interesului şi a atenţiei. Se ştie că acţiunile copiilor
sunt susţinute de anumite interese şi motive care trebuie cultivate şi întărite.
demonstrarea acţiunii. Demonstrarea acţiunii trebuie să se facă în condiţii cât mai apropiate
de cele ale activităţii practice în cadrul căreia va fi utilizată. Demonstrarea, asociată cu explicaţia,
urmăreşte să schiţeze mental planul general al acţiunii şi operaţiile din care este format.Unii
specialişti în domeniu şi în special L.M. Tomas a arătat că în învăţare randamentul creşte cu 44%
dacă demonstraţia este însoţită de explicaţii complete.Aceştia au arătat, că detalierea explicaţiei
înainte de demonstraţie are efecte negative,deoarece sustrage atenţia de la observarea elementelor
principale, orientându-se spre cele de amănunt.
continuitate în repetarea acţiunii. Repetarea impune o constanţă a condiţiilor de execuţie, iar
eşalonarea corecta a repetărilor constituie cheia succesului. W. H. Pyle, subliniază avantajul pe
care-1 prezintă eşalonarea repetărilor în comparaţie cu gruparea lor.
stabilirea şi fixarea deprinderii prin control şi autocontrol Cunoaşterea nivelului de
învăţare a deprinderii,a gradului de stăpânire a deprinderii contribuie la stimularea interesului
copiilor, la creşterea efortului pentru perfecţionare.Autocontrolul favorizează,de asemenea,
fixarea deprinderii. Este necesar ca preşcolarii să fie obişnuiţi să-şi aprecieze execuţiile pornind
de la datele teoretice pe care le deţin în legătură cu tehnica de execuţie a acesteia şi modul cum
trebuie să realizeze deprinderea.Reprezentarea clară a acţiunii presupune cunoştinţe asimilate prin
intermediul explicaţiilor şi observarea atentă a demonstraţiilor. Progresul în elaborarea şi întărirea
stereotipului dinamic care stă la baza deprinderii este şi mai evident dacă repetările sunt însoţite
uneori de aprecieri şi de sublinierea progresului.

• aplicarea deprinderilor în condiţii variate şi concrete ale activităţii practice. Deprinderile


se întăresc şi capătă valoare practică dacă în etapa consolidării lor, copiii sunt puşi în situaţia de a
le repeta în condiţii mereu schimbate, sau în cele impuse de cerinţele jocurilor şi a ştafetelor.
Etapele formării deprinderilor motrice
(Gh. Cârstea, 1993) Etapa de învăţare Obiective principale 1 Caracteristici ale
exersării
L Etapa iniţierii în bazele • formarea unei reprezentări • descompunerea deprinderii,
tehnice de execuţie a clare asupra deprinderii când este cazul, în elemente
deprinderilor motrice respective a (prin explicaţie si componente şi exersarea
demonstraţie) analitică a acestora;
• formarea ritmului general de
execuţie cursivă a deprinderii;
• preîntâmpinarea sau
înlăturarea greşelilor tipice.
2. Etapa fixării, a • formarea tehnicii de • exersare în condiţii relativ
consolidării deprinderilor execuţie a deprinderii în constante, standardizate;
concordantă cu • se creează premisele
caracteristicile spaţiale, execuţiei în condiţii variabile.
temporale şi dinamice
optime;
• întărirea legăturilor
temporale.
3. Etapa perfecţionării • lărgirea variantelor de • exersare în condiţii cât mai
execuţie a fiecărei deprinderi, variate, apropiate de cele
prin desăvârşirea execuţiei întâlnite în competiţie;
mai multor procedee telinice; • includerea deprinderilor
• executarea unor într-o înlănţuire de alte
„combinaţii" tehnice cu deprinderi.
uşurinţă, cursivitate şi
eficienţă.
Clasificarea deprinderilor motrice
Deprinderile motrice pot fi: elementare, complet automatizate şi complexe, parţial automatizate.
Deprinderile pot fi:
de bază: mers, alergare, săritură, aruncare şi prindere.
Acestea au fost denumite deprinderi motrice de bază deoarece ele se regăsesc în compartimentul
motric cotidian al individului, acoperind o gamă largă de activităţi.
aplicativ-utilitare: echilibru, târâte, căţărare, tracţiuni, împingeri, transport, escaladare. Această
categorie include deprinderi cu o frecvenţă relativ mai mică de utilizare în viaţa de zi cu zi, dar
capătă o importanţă deosebită în situaţii speciale.
deprinderi motrice specifice ramurilor de sport: atletism, gimnastică, jocuri sportive, înot,
schi, patinaj.
MERSUL

ARUNCAREA ŞI PRINDEREA
Aruncarea şi prinderea constituie deprinderi motrice de bază cu un larg caracter utilitar, având
valoare aplicativă multiplă atât în viaţa cotidiană, cât şi în activitatea de joc şi cea recreativă.
Multitudinea procedeelor de aruncare şi prindere, diversitatea obiectelor ce pot fi utizate,
finalităţile urmărite cât şi numeroasele posibilităţi de organizare a exersării va contribui la
dezvoltarea motricitatii generale a copiilor.
Aruncarea reprezintă proiectarea în spaţiu a unor obiecte cu forme diferite prin acţiunea forţei de
aruncare proprie fiecărui copil – individ.
Prinderea constă în reacţia spontană a membrelor superioare prin care se interceptează şi se
reţine un obiectul respectiv. O exersare, repetare multiplă şi îndelungată a acestor mişcări va
conduce spre o precizie mai mare în realizarea lor. Învăţarea şi exersarea acestor deprinderi
favorizează creşterea indicilor de coordonare motrică, influenţează forţa şi tonifierea musculaturii
braţelor, educă viteza de reacţie şi execuţie a mişcărilor, a simţului chinestezic, a orientării în
spaţiu şi a aprecierii mişcării şi deplasării obiectului respectiv.
Exersarea pe perechi sau în grup, aruncarea unui obiect de la un partener la altul şi prinderea
acestuia asigură formarea capacităţii de cooperare a copiilor.
Toate aruncările şi prinderile, indiferent de variantă, au unele elemente comune:
toate aruncările de pe loc au o poziţie de bază a picioarelor iar acţiunea braţelor se realizază în
3 variante – de la piept, deasupra capului, deasupra umărului.
aruncările din deplasare au ca faze elanul, mişcările efectuate în timpul aruncării şi faza finală;
prinderea include faza de aşteptare, faza de întâmpinare, faza de amortizare şi faza de reţinere.

Succesiunea învăţării :
- ţinerea şi transmiterea mingii cu 2 măini
- rularea mingii pe sol cu mâna îndemănatică şi apoi cu cealaltă
- prinderea mingii rostogolite pe sol-cu doua mâni de pe loc;

- şi din deplasare:
- aruncare individuală şi prindere cu 2 mâini în sus şi la perete

Formaţiile eficiente sunt cercul, şirul, sau liniile faţă în faţă.


Explicaţia şi demonstraţia se realizează concomitent, profesorul demonstrând mişcarea din profil.
Prinzătorul se situează cu faţa pe direcţia din care vine obiectul, cu picioarele depărtate,obiectul
se va întâmpina cu braţele intinse înainte.
În învăţământul preşcolar se predau următoarele forme de aruncare,
aruncarea cu una sau ambele mâini, de pe loc sau din deplasare,

la distanţă, ţintă sau partener.


Exersarea poate fi organizată frontal, pe perechi, pe grupe şi individual. Învăţarea începe cu
aruncarea lansată cu două mâini de pe loc, cu rostogolirea mingii pe sol, apoi aruncarea azvârlită
la distanţă, ţintă fixă şi ţintă mobilă. Fiecare procedeu de aruncare-prindere va fi programat ca
temă pe parcursul a mai multor activităţi, care să asigure însuşirea mecanismului de bază. După
învăţare, aceste deprinderi vor fi consolidate în ştafete, jocuri dinamice. Reuşita procesului de
instruire a aruncărilor şi prinderilor este condiţionată de numărul obiectelor asigurate pentru
activitate, care să permită un număr mare de repetări. În etapa de învăţare un rol deosebit îl au
demonstraţiile şi corectările repetate, favorizând atât aruncarea cât şi prinderea, prin dimensiunea
şi greutatea obiectelor, cât şi prin lungimea distanţelor şi suprafaţa ţintelor. În etapa de
consolidare a acestora deprinderi se vor utiliza cu frecvenţă mare jocurile dinamice. Înaintea
aruncării şi prinderii mingii se va învăţa transmiterea mingii de la copil, la copil cu 2 mâini, prin
lateral stânga dreapta cu răsucirea trunchiului, pe deasupra capului, printre picioare.
La început aruncarea şi prinderea se vor învăţa de pe loc, mingea se aruncă cu ambele mâini în
sus şi se prinde, apoi mingea se aruncă în sol şi se prinde în momentul ricoşării, aruncare la perete
şi prindere. Prinderea se învaţă mai greu decât aruncarea.
Mijloace de învăţare
- stând cu mingea în mână: aruncarea mingii în sus şi prinderea ei, cu două - stând cu mingea în
faţă, ţinută cu ambele mâini, presarea ei (strângem
- stând, cu mingea ţinută în faţă, jos, cu ambele mâini, ridicarea ei sus,priveşte mingea, revenire;
- stând, cu mingea ţinută în faţă, jos cu ambele mâini, ghemuire cu aşezarea mingii pe sol,
"ghemuieşte-te cu mingea", revenire;
- stând depărtat, mingea lângă piciorul drept, îndoirea trunchiului înainte, trecerea mingii lângă
piciorul stâng şi revenire, apleca-te la minge, schimbă locul mingii";
- rostogolirea mingii cu ambele mâini, apoi cu o mână;
- stând depărtat, rostogolirea mingii înapoi printre picioare;
- şezând depărtat, trecerea mingii dintr-o parte în cealaltă, lângă bazin, cu ambele mâini prin fată
sau pe sus;
- şezând depărtat, rostogolirea mingii printre picioarele unui scăunel aşezat în faţă la 2m distanţă;
- stând sau şezând, aruncarea mingii în perete, în sus, cu cădere pe sol şi prinderea ei;
- stând depărtat sau şezând, cu braţele lateral, trecerea mingii de tenis dintr-o mână în cealaltă
prin înainte pe sus şi pe jos;
- stând sau şezând, ridicarea alternativă a unui picior cu trecerea mingii dintr-o mână în cealaltă
pe sub piciorul îndoit;
- sprijin pe genunchi, rostogolirea mingii pe sol cu două mâini, aplecare înainte pentru a lovi
mingea cu capul;
- sprijin pe genunchi, rostogolirea mingii alternativ cu o mână şi cu cealaltă, spre stânga şi spre
dreapta;
- stand, aruncarea mingii în sus cu ambele mâini şi prinderea ei tot cu ambele mâini;

- din mers, rostogolirea mingii cu o mâna pe linia unui cerc;


- stând, aruncarea mingii cu o mână şi prinderea ei cu două mâini;
- stând, aruncarea mingii cu ambele mâini şi cu o mână în perete, prinderea ei cu ambele mâini;
- lovirea mingii în sol cu o mâna şi prinderea ei cu ambele mâini;
- stând depărtat, aruncarea mingii înapoi printre picioare cu ambele mâini şi cu una;
- stând depărtat, trecerea mingii dintr-o mână în cealaltă, cu schimbarea ei în faţă sau în spate;
- stând depărtat, balansarea braţelor înainte cu trecerea mingii dintr-o mână în alta;
- stând depărtat, îndoirea trunchiului înainte şi rostogolirea mingii pe sol în jurul unui picior şi a
ambelor picioare,
- stând depărtat, câte doi faţă în faţa, aruncarea mingii de jos cu ambele mâini şi prinderea ei;
- stând depărtat, aruncarea mingii în sus cu ambele mâini şi prinderea ei;
- stând depărtat, în formaţie de cerc, aruncarea mingii spre stânga, apoi spre dreapta de jos şi
prinderea la piept cu două mâini;
- rostogolirea mingii pe sol cu o mână, cu deplasare în diferite variante de mers şi alergare,
ocolind mai multe obstacole sau rostogoiind-o pe sub diferite obstacole;
- sprijin pe genunchi, lovirea mingii cu genunchiul şi rostogolirea ei;
- aşezat încrucişat, cu braţele întinse lateral, trecerea mingii dintr-o mână în cealaltă (sus se
schimbă mingea);
- aşezat cu genunchi îndoiţi, mingea sub tălpi, palmele sprijinite pe sol înapoi, rularea mingii cu
tălpile, între vârfuri şi călcâie, dinainte înapoi şi dinapoi
înainte;
- aşezat, mâinile sprijinite înapoi, câte doi faţă în faţă la 2m distanţă, lovirea mingii alternativ cu
toată talpa, trimiţând mingea partenerului;
- aşezat, mâinile sprijinite înapoi, câte doi faţă în faţă la 2m distanţă, lovirea mingii cu vârfurile
picioarelor;
- aşezat depărtat, mâinile sprijinite pe sol înapoia bazinului, lovirea mingii cu marginile interioare
ale labelor picioarelor, trimiţând mingea de la un picior la altul;

Așa cum evidențiază I. Cerghit, exercițiul nu se reduce numai la formarea deprinderilor (motrice,
n.n.), a unor moduri de acțiune bine consolidate, ci contribuie și la realizarea altor sarcini pe care noi
le concepem astfel:
a) înțelegerea rațiunii efectuării actelor și acțiunilor motrice într-o anumită structură;
b) înțelegerea respectării regulilor de execuție stabilite;
c) dezvoltarea capacității (operațiilor mentale) de asociere imaginativă a diferitelor secvențe de
mișcare (favorizarea transferului);
d) consolidarea temeiniciei învățării prin înțelegerea rațiunii efectuării repetărilor și evitarea uitării.

S-ar putea să vă placă și