Sunteți pe pagina 1din 15

Revista de Asisten]\ Social\, anul XI, nr. 1/2012, pp.

161-174
www.revistadeasistentasociala.ro

Paradigma umanistă a asistenţei sociale


sau scurtă introducere în asistenţa socială
umanistă
[Humanistic Paradigm of Social Work
or Brief Introduction in Humanistic
Social Work]
Petru Ştefăroi*

Abstract. Fundamental humanistic values and categories as human rights, social justice,
human complexity, self-determination of person, personality, socio-human context, crea-
tivity and spirituality are, also, the values/principles of contemporary social work theory
and practice. The “humanistic social work” concept comes to organize, epistemologi-
cal-methodological, into system, giving to theory and practice in social work both an
unitary theoretical and methodological framework and a forum for debate and profes-
sional or scientific innovation. The article presents the essential resources of humanistic
social work, personality, socio-human context, and philosophical and scientific sources
of the concept, with emphasis on existentialism, humanistic psychology and sociology.
Personal and socio-human development, participation, action, attachment, empathy and
happiness theories, appreciative methods, humanistic psychotherapies and existential
analysis is theoretical and methodological bases of policy and practice in the humanistic
social work.

Keywords: human rights, personality, socio-human context, self-determination, human-


istic social worker

Introducere
Este foarte greu de desprins din teoria şi practica asistenţei sociale acele aspecte care să fie
considerate „umaniste” din simplul motiv că aceasta este prin natură, misiune şi acţiune
umanistă. Cu toate acestea, asistenţa socială, fiind un domeniu teoretic şi practic de mare
complexitate, a fost şi este abordată din foarte multe perspective filosofice sau de multe
discipline ştiinţifice. În acest context, pe parcursul timpului s-au consacrat câteva orientări/

*
General Direction of Social Assistance and Child Protection Suceava, 16 G. Enescu Avenue,
Suceava, Romania, phone: 0749233297, e-mail: petrustefaroi@yahoo.com
162 P. Ştefăroi / Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere în asistenţa socială
umanistă [Humanistic Paradigm of Social Work or Brief Introduction in Humanistic Social Work]

paradigme: sistemice, structuraliste, funcţionaliste, minimaliste, umaniste, feministe, existenţi-


aliste, eclectice, contextualiste, construcţioniste etc. La o scurtă analiză categorisirea poate fi
simplificată, vorbindu-se de două mari tipuri de orientări: structural-funcţionaliste şi umaniste.
„Ofensiva” orientărilor şi valorilor umaniste în asistenţa socială este justificată de pre-
zenţa tot mai pregnanată a valorilor şi categoriilor umaniste în filosofie, psihologie, peda-
gogie sau sociologie, cu influenţe inerente asupra asistenţei sociale, dar şi de unele evoluţii
„dezumanizante” ale societăţii, precum globalizarea, cibernetizarea, criza culturii, injustiţia
socială, opresiunea, apariţia unor probleme sociale care nu pot fi înţelese sau abordate cu
alte tipuri de metode. Totodată necesitatea teoriei şi metodei umaniste este relevată şi de
complexitatea sistemelor sociale, a societăţii contemporane şi a însuşi sistemului asistenţei
sociale, ca subsistem al acestora. Unele probleme pot fi modelate teoretic şi rezolvate prin
abordări de tip sistemic-global, universal sau structuralist-funcţional, iar altele prin abordări
de tip existenţialist, contextualist sau umanist. Însăşi sistemul asistenţei sociale, prin politica
socială naţională, este conceput ca o organizare cu doi poli, sistemul naţional (organizare
naţională, regională etc.; legislaţie, instituţii, programe, politici) şi clientul (vulnerabilitatea,
situaţia de dificultate, personalitatea, contextul sociouman, resursa locală etc.).
Aşadar, chiar dacă asistenţa socială ca practică şi politică socială se declară principial
şi pragmatic umanistă, odată cu instituţionalizarea şi „naţionalizarea” ei a tins să devină în
mare măsură un megasistem juridic, birocratic şi instituţional universalist şi depersonalizant,
considerându-se că reglajul sociopolitic sau socioeconomic global poate să rezolve automat
problemele socioumane particulare. Realitatea a demonstrat însă că multe dintre probleme-
le aşa-zis sociale/societale sau socioeconomice sunt de fapt umane, spirituale sau sociou-
mane, iar multe cauze ale acestora şi resursele rezolvării lor se află în cultura, contextul
sociouman particular şi în personalitatea persoanelor vulnerabile sau în dificultate, în capa-
citatea/puterea acestora de autodeterminare; rezolvarea problemei şi reabilitarea autentică
necesitând acţiuni tip „om cu om” şi „faţă în faţă”, pentru a-i întări (strength) psihologic
(Anderson, Wiggins-Carter, 2004, 21) şi autonomiza social şi nu doar, prestaţii sau servicii
sociale universaliste, impersonale, care, în ordinea lor, sunt şi ele necesare.
Paradigma umanistă este o reacţie obiectivă la o realitate şi un sistem de asistenţă soci-
ală excesiv tehnicizat/instituţionalizat, dar, mai mult decât atât, este o filosofie, o teorie, o
ştiinţă şi o acţiune în sine, justificată de natura complexă a problemelor socioumane pe care
asistenţa socială le abordează, propunând nu doar o teorie, ci şi metode ori modele umaniste
coerente de intervenţie. Această concentrare/cristalizare teoretico-metodologică se regăseşte
tot mai mult în ceea se s-a consacrat ca asistenţă socială umanistă. Concept şi sintagmă
utilizate cu precădere în asistenţa socială occidentală, unde tocmai bunăstarea economică şi
dezvoltarea societăţii a condus la apariţia unor mari probleme de ordin uman, care aveau/
au nevoie de o asistenţă socială specifică; se relevă atât ca o orientare distinctă, un concept
forţă, un sistem de valori, o teorie/metodă, cât şi ca un sistem de politici ori practici sociale.
Rămâne însă încă, din păcate, în multe societăţi, la modul practic, mai mult un sistem de
valori şi principii sau un deziderat (Ellenhorn, 1988).
În volumul Humanistic Social Work. Core Principles in Practice, Malcom Payne (2011)
asociază asistenţa socială umanistă cu drepturile fundamentale ale omului, dezvoltarea per-
sonală şi spirituală, creativitarea, responsabilitatea şi justiţia socială, identificând, ca
principale surse/modele teoretice şi metodologice gândirea umanistă şi fenomenologică,
filosofia existenţei/fiinţei (umane), psihologia/psihoterapia existenţial-umanistă, psihologia
transpersonală, constructivismul social şi microsociologia. Un concept-cheie al lucrării şi al
asistenţei sociale umaniste îl reprezintă cel de fiinţă (valoare) umană. În lucrare se subliniază de
multe ori aspectul că interacţiunea profesionist-client este de fapt o relaţie interumană, iar
succesul intervenţiei este crucial, determinat de calitatea acesteia şi nu doar de tehnologia
Revista de Asisten]\ Social\, nr. 1/2012 163

utilizată. Autorul critică excesul de tehnicism metodologic şi simplitatea epistemologică în


reprezentarea clientului sau a contextului social, propunând concentrarea pe resursele „uma-
ne” şi spirituale/culturale ale actorilor (client, asistent social) şi comunităţii, pe care asis-
tenţa socială umanistă le consideră adevăratele resurse ale reabilitării.
Prin instituirea conceptului-sistem de „asistenţă socială umanistă” se marchează trecerea
într-o nouă fază, în care orientarea umanistă îşi consolidează şi îmbogăţeşte prezenţa efec-
tivă în teoria, politica şi practica asistenţei sociale şi face din sintagma asistenţă socială
umanistă mai mult decât o asociere ocazională a unor termeni, un concept sistem, o teorie
şi o paradigmă teoretico-metodologică distinctă de asistenţă socială, desigur în concertul
şi completarea celorlalte paradigme teoretico-metodologice, la fel de importante.
În realizarea acestui articol, prin care nu ne propunem mai mult decât să subliniem, fără
pretenţia exhaustivităţii, principalele caracteristici ale modelului umanist de asistenţă soci-
ală şi să punctăm elementele esenţiale ale conceptului de asistenţă socială umanistă, ne-am
raportat atât la literatura occidentală şi românească de orientare umanistă, existenţialistă şi
contextualistă în asistenţa socială, la diferite lucrări sau autori care au utilizat pe parcursul
timpului conceptul de asistenţă socială umanistă, precum şi la propriile lucrări anterioare
sau preocupări prezente, în principal articolul „Perspectiva umanistă asupra clientului în
asistenţa socială” (Revista de Asistenţă Socială, 2009, 1-2) în care am prezentat succint
concepţia noastră privind conceptul de asistenţă socială umanistă, aşezând în prim-plan, ca
şi ideea-forţă a acestuia, reprezentarea umanistă a clientului şi profesionistului.

Valori şi orientări umaniste în asistenţa socială contemporană


Valoarea centrală a paradigmei umaniste a asistenţei sociale contemporane o constituie pri-
mordializarea fiinţei umane concrete şi complexe, individualităţii şi fericirii personale, a
intereselor, sentimentelor şi valorilor fundamentale ale acesteia în contextul dominanţei/
extinderii unor fenomene şi procese sociale/economice/culturale de globalizare, degradare
umană şi socială, în care individualitatea, fiinţa umană concretă, umanismul şi spiritualita-
tea tind, în mod obiectiv, să fie tot mai mult desconsiderate/minimalizate, iar sistemul de
asistenţă socială să funcţioneze ca o megaentitate instituţională depersonalizată.
Chiar în acest context, Elena Zamfir (1998, 2009) identifică un număr mare de teme şi
valori ale gândirii umaniste în teoria şi sistemul asistenţei sociale contemporane, George
Neamţu (2011) şi Maria Roth-Szamosközi (2003) consideră sistemul universal de valori
umane şi responsabilitatea ca dimensiuni esenţiale ale profesiunii de asistent social, în timp
ce, după Doru Buzducea (2009), politica şi organizarea sistemului de asistenţă socială au la
bază o serie de principii şi valori relative la condiţia umană, drepturile fundamentale ale
omului, convieţuirea şi solidaritatea socială (umană), principiile morale (valori fără îndoială
umaniste). Majoritatea autorilor fac referire la valori şi principii precum autodeterminarea,
empowermentul, promovarea bunăstării individuale şi colective, drepturile fundamentale ale
omului, egalitatea de şanse şi justiţia socială etc.
Aceste valori sunt de fapt parte a ceea s-a consacrat în domeniu ca orientarea umanistă
a asistenţei sociale, cu mai multe versiuni, printre care şi aşa-zisa paradigmă a umanismului
radical, care propune primordialitatea intereselor şi a punctului de vedere al celor implicaţi
în fenomenul social, sporirea rolului individului şi personalităţii clientului în procesul de
reabilitare/adaptare socială. Paradigma derivă din psihologia umanistă, filosofia fenomenolo-
gică, filosofia drepturilor fundamentale ale omului, gândirea marxistă occidentală şi din so-
ciologia modernă construcţionistă. După umaniştii radicali soluţiile universaliste reparatorii
perpetuează condiţia de oprimat şi asistat cronic a beneficiarilor (Howe, 2001).
164 P. Ştefăroi / Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere în asistenţa socială
umanistă [Humanistic Paradigm of Social Work or Brief Introduction in Humanistic Social Work]

Şi aşa-zisa orientare feministă din asistenţa socială occidentală este parte importantă a
paradigmei umaniste. Atât în paradigma umanismului radical, cât şi în paradigma feministă
problemele sociale şi umane îşi au originea în oprimare, discriminare, inegalitate. Lena
Dominelli (1989, 2002) abordează conceptele de feminism şi umanism în asistenţa socială
prin cele de empowerment şi relaţii de putere. În relaţiile inumane de putere şi subordonarea
femeii îşi au originea multe probleme cu care se confruntă serviciile de asistenţă socială.
Rezolvarea lor ar degreva mult activitatea acestor servicii.
Natura şi misiunea umanistă a asistenţei sociale contemporane este reflectată în statutele
tuturor colegiilor şi asociaţiilor asistenţilor sociali din întreaga lume. Iată, în acest sens,
câteva principii/valori ale asistenţei sociale contemporane, cu siguranţă umaniste, înscrise
în Statutul Asociaţiei Naţionale Americane a Asistenţilor Sociali:
• afirmarea individualităţii proprii;
• încrederea în capacitatea de autodeterminare şi autonomizare a clientului;
• lupta împotriva tiparelor şi a clişeelor, împotriva prejudecăţilor;
• respectul demnităţii şi încrederea în valoarea fiinţei umane; fiecare persoană este o valoare
în sine şi este unică, procesul de asistenţă socială va trebui să conducă la valorizarea perso-
nalităţii umane, la creşterea demnităţii ei, creşterea demnităţii fiecărei persoane asistate.

Asistenţa socială umanistă: surse filosofice şi ştiinţifice


Teoria umanistă a asistenţei sociale şi conceptul de asistenţă socială umanistă îşi au, fără
nici o îndoială, sursa teoretică şi axiologică în lunga istorie, pornind din Antichitate,
Renaştere, Iluminism până în prezent, a gândirii filosofice umaniste. Însă curentul filosofic
care a pus bazele unei teorii umaniste coerente în aceste ştiinţe şi domenii este existenţia-
lismul. Se află la originea instituirii psihologiei umaniste, sociologiei umaniste şi a altor
discipline umaniste, resurse ştiinţifice şi metodologice fundamentale ale asistenţei sociale
umaniste.
Existenţialismul îşi are sursa principală în fenomenologia lui Husserl şi este legat de
numele unor mari gânditori precum Kierkegaard, Heidegger, Sartre, Simone de Beauvoir,
Maurice Merleau-Ponty. Reprezintă atât un sistem ideatic/filosofic, cât şi o doctrină/gândi-
re socială. Este curentul filosofic care a făcut din studiul omului şi existenţei sale concrete
o teză constituţională. Pe lângă alte teme de natură metafizică susţine primatul existenţei
omului ca individ şi unicitate, în context social/societal dat, a capacităţii persoanei de au-
todeterminare. Fiinţa (omul) nu există aprioric, nu este o abstracţiune filosofică sau un
număr statistic, ea se construieşte existenţial, în parametri de timp şi spaţiu, cu atributele
lui aici, acum, astfel, într-un context determinat. Fiinţa umană are posibilitate, prin liber-
tate, prin judecată, imaginaţie, conştiinţă, voinţă, să-şi conducă şi să-şi construiască propriul
destin conform aspiraţiilor (Heidegger, 1995), are abilitatea de a-şi cunoaşte şi depăşi pro-
priile limite, să trăiască, în funcţie de alegerea sa, la modul tragic sau sublim (Sartre, 2000).
Existenţialismul se regăseşte efectiv, în mod direct, prin conceptele specifice, în teoria şi
practica asistenţei sociale (existentialist social work) sau prin domeniile ori ştiinţele sociale
pe care le-a redimensionat (Kril, 1978).
Psihologia este una dintre aceste ştiinţe. A asimilat cel mai repede teoriile şi valorile
filosofiei existenţialist-umaniste, concretizându-se în ceea ce s-a instituit ca psihologie uma-
nistă sau existenţial-umanistă. S-a impus ca o ramură sau opţiune a psihologiei care afirmă
primatul personalităţii creatoare, libere şi autogenerative în raport cu determinismul social ori
biologic-organic. C. Rogers, G. Allport, A. Maslow, E. Fromm şi alţii propun o viziune
optimistă, de încredere în capacitatea de autorealizare şi autoactualizare, autodepăşire şi
Revista de Asisten]\ Social\, nr. 1/2012 165

autodeterminare a persoanei. Orientarea aduce în prim-planul cunoaşterii fenomenului uman


concepte şi idei precum: personalitatea, libertatea, speranţa, autoactualizarea, creativitatea,
trăirea autentică, impasul existenţial, fericirea, unicitatea persoanei, autodeterminarea, fo-
calizarea pe aspectele deosebite ale existenţei umane (creativitatea, toleranţa, iubirea), va-
lorizarea experienţei subiective agreabile a persoanei, „dezvoltarea omului în conformitate
cu particularităţile şi alegerile sale, respectul pentru valorile intrinseci ale persoanei”
(Mitrofan, 2001, 390). Omul „în general” este înlocuit cu „omul în situaţie”, cu problemele
lui multiple de zi cu zi, ce se degajă „aici şi acum” (Rogers, 2008). Terapia nondirectivă,
centrată pe client, propusă de Rogers, aplicată şi în asistenţa socială clinică, este o conse-
cinţă logică a acestor principii. Terapeutul nu trebuie să îşi impună propriile sale scheme
de gândire şi simţire clientului, ci să valorifice spontaneitatea, creativitatea, spiritualitatea
şi capacitatea de autoactualizare şi autodeterminare a acestuia.
Sociologia umanistă, înţeleasă în sens larg, îşi are una dintre surse în scrierile şi gândirea
lui Max Weber (2001). Acesta a construit o metodologie interpretativă (subiectivă) de studiere
a fenomenelor sociale în concordanţă cu propria sociologie interpretativă, bazată pe analiza
semnificaţiilor investite de actorii sociali în acţiunile şi interacţiunile lor. Pentru adepţii
sociologiei interpretative, care poate fi considerată „preumanistă”, cercetarea socialului presu-
pune reprezentarea contextuală, psihosocială, a acţiunii şi faptelor sociale, luarea în considerare
nu numai a factorilor obiectivi, structurali, ci şi a implicaţiilor subiective, valorice sau umane.
Conceptele centrale ale acestei sociologii sunt acţiunea socială (umană) şi înţelegerea inter-
pretativă. Existând o importantă tradiţie prin existenţialism, prin sociologia interpretativă şi
antropologia culturală, dar şi prin filosofia socială, instituirea unei sociologii umaniste propriu-
-zise nu a întâmpinat mari dificultăţi. Apariţia acesteia este legată de numele lui Florian
Znaniecki. Esenţa acestei sociologii este dată de preocuparea ştiinţifică pentru studiul valo-
rilor şi semnificaţiilor psihologic-culturale ale interacţiunii sociale, rolului şi valorilor
personalităţii individuale în organizarea socială, în comunitate/societate (Znaniecki, 1969).
După Malcom Payne asistenţa socială umanistă îşi are, în principal, sursa filosofică în
fenomenologie, cu orientările pe care le-a cunoscut în psihologie şi sociologie însă şi teoria
sociologică construcţionistă ori microsociologia reprezintă contribuţii determinante (figura 1).

Figura 1. Sursele filosofice şi ştiinţifice ale asistenţei sociale umaniste (Payne, 2011, 9)
166 P. Ştefăroi / Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere în asistenţa socială
umanistă [Humanistic Paradigm of Social Work or Brief Introduction in Humanistic Social Work]

Personalitatea şi contextul sociouman – categorii şi resurse


cruciale ale asistenţei sociale umaniste
Personalitatea clientului, profesionistului, membrilor organizaţiei, precum şi microgrupul
sau contextul sociouman în care convieţuiesc aceştia se constituie în resurse ontologice, teoreti-
ce şi metodologice fundamentale ale asistenţei sociale umaniste.
Fără îndoială asistenţa socială umanistă operează cu paradigma umanistă a personalităţii,
care se caracterizează prin:
• o focalizare semnificativă pe studiului eului şi individualităţii personale (Zlate, 2002);
• caracterul unic, particular, singular al personalităţii (Moustakas, 1994);
• sursă de autodezvoltare şi dezvoltare personală, de libertate şi responsabilitate;
• autoactualizarea şi autodeterminarea ca modalităţi principale de manifestare şi creştere
personală (Maslow, 2008);
• alternativa angoasei existenţiale, nefericirii, dezadaptării, chiar sinuciderii (Frankl, 2009).

Echilibrul, eficienţa, adaptabilitatea, bunăstarea psihică sunt condiţionate de gradul de


unitate şi congruenţă internă a personalităţii, dar şi de congruenţa empatică a personalităţii
cu mediul (Rogers, 2008). Tulburarea, afectarea gravă a congruenţei, coerenţei interne,
unităţii şi unicităţii sau a congruenţei cu mediul predispune la nefericire şi opţiunea pentru
soluţii deviante ori dezadaptative, la apariţia/formarea unei personalităţi dezadaptate social/
cultural/moral. Marginalizarea, devianţa, sărăcia au şi această explicaţie (umanistă), pe
lângă explicaţiile mai consacrate de tip sociologic (teoria subculturilor deviante, teoria ano-
miei, conflictelor etc.). Aşadar, una dintre explicaţiile inadaptării sociale ori devianţei este
reprezentată de nedezvoltarea sau dezvoltarea inadecvată a personalităţii în context social
(Fleck-Henderson, 1989).
Contextul sociouman al persoanei/clientului (individual, colectiv), în perspectivă uma-
nistă, este de fapt o interacţiune ontologică umană nemijlocită complexă, empatetică, cog-
nitivă, hedonică, spirituală, morală. Presupune prezenţa unor procese şi situaţii de grup
unice, subtile, de regulă neglijate de paradigma sociologică clasică. Ele au o importanţă
foarte mare în ceea ce priveşte congruenţa, coerenţa, unitatea şi funcţionalitatea grupului
social. Contextualismul propune focalizarea pe contextul uman, social, cultural şi istoric, pe
situaţia concretă, nerecurentă, pe persoană, client, pe „caz” (Mjoset, 2009, 46), pe carac-
teristicile unice, ireductibile ale situaţiei de dificultate şi personalităţile actorilor. În cadrul
aceluiaşi tip de gândire, constructivismul relevă faptul că organizaţiile umane, realitatea
socială, personalitatea, situaţia de risc sau dificultate sunt produse/creaţii umane (Cojocaru,
2005, 48), sunt construcţii dinamice circumstanţiale complexe, ontogenetice şi nu simple
materializări ale unor structuri universale, tipare sau esenţe. În asistenţa socială contextul
se descrie, aşadar, nu doar prin factori sociali, culturali sau economici structurali/universali,
ci în primul rând prin cei umani, personali şi spirituali. Resursele de reabilitare se află în
toate categoriile de factori, însă asistenţa socială umanistă reliefează rolul factorilor contex-
tuali psihologici (cognitivi, motivaţionali, afectivi, voliţionali, atitudinali etc.), psihosociali,
empatetici sau culturali.
Revista de Asisten]\ Social\, nr. 1/2012 167

Teorii ale asistenţei sociale umaniste


Teoriile dezvoltării personale şi socioumane/organizaţionale. Oricât s-ar lega apariţia proble-
melor sociale de situaţia economică, conjuncturi istorice sau cauze sistemic-structurale
factorii psihologic-umani şi sociocontextuali nu pot fi neglijaţi. Fără îndoială, un client cu
un nivel ridicat de dezvoltare personală, după ce a ajuns într-o situaţie de dificultate ca
urmare a unei crize economice sau sociale conjuncturale, are o probabilitate ridicată de a depăşi
această situaţie. La fel se poate afirma şi despre o comunitate. O comunitate cu o cultură
organizaţională ridicată, unită, activă, afectată temporar de o calamitate, de exemplu, se va
descurca chiar cu forţe proprii şi va depăşi mai uşor dificultăţile apărute decât o comunitate
în care solidaritatea, umanismul şi cultura organizaţională aproape că lipsesc. După Carl
Rogers (2008), fiecare dintre noi are un potenţial unic de dezvoltare personală, psihologică
şi socială, de creştere şi schimbare în bine. O teorie interesantă în perspectiva temei asis-
tenţei sociale umaniste o reprezintă şi teoria dezvoltării psihosociale a lui Erik Erikson (1998).
Asistenţa socială umanistă se inspiră din aceşti mari gânditori şi propune dezvoltarea
personală şi socioumană ca unul dintre obiectivele fundamentale, fiind totodată şi o resur-
să inepuizabilă aflată la dispoziţia clientului şi a profesionistului. Conştiinţa ridicată, dez-
voltarea socioemoţională optimă, inteligenţa emoţională, autocunoaşterea, realismul şi
echilibrul, rezistenţa la eşec şi frustrare, speranţa, proiectivitatea, atitudinea pozitivă, opti-
mismul, dezvoltarea morală şi estetică, dezvoltarea profesională, autonomia personală şi
socială, dezvoltarea interpersonală, echilibrul existenţial, adaptabilitatea, personalitatea
matură sunt factori de rezilienţă şi calităţi care se constituie în predictori ai eficienţei şi
adaptabilităţii sociale. Totuşi, ideea dominantă care pare să se degaje este aceea că dezvol-
tarea personală solidă, trainică, benefică este condiţionată şi de nivelul cultural al comuni-
tăţii în care convieţuieşte persoana (clientul) sau de calitatea relaţiilor interpersonale şi de
grup (Bradford, Burke, 2005; Zamfir, Stoica, 2006).

Teoria participării. Asistenţa socială umanistă este prin natura sa participativă. Interacţiunea
personală, intercunoaşterea, participarea sunt instrumente cruciale de evaluare şi intervenţie
a asistentului social umanist. Desigur, este vorba de participare în baza unei strategii, cu
obiective şi proiecte, dar şi de o participare activă, conştientă şi implicată a clientului. Există,
aşadar, două perspective. Una a asistentului social şi alta a clientului. O adevărată teorie
umanistă a participării în asistenţa socială presupunea atât participarea „strategică” a asis-
tentului social, cât şi prezenţa activă, cu personalitatea şi contextul său sociouman concret,
nu doar formal sau instituţional. Experienţa aplicării diferitelor programe şi proiecte de
schimbare şi empowerment destinate categoriilor vulnerabile, mai ales copiilor, arată că
eficienţa activităţilor întreprinse este condiţionată de gradul de implicare şi participare a
beneficiarilor (Cloke, Davies, 1995).

Teoria acţiunii. Formarea/dezvoltarea capacităţii de a acţiona independent şi autonom în


sensul autoschimbării este o teză constituţională a asistenţei sociale umaniste. Acţiunea poate fi
analizată din multe perspective: sociologice, proaxiologice, economice, psihologice etc. O
teorie umanistă a acţiunii accentuează latura psihologic-praxiologică şi urmăreşte modul în
care o persoană se autodepăşeşte prin propria acţiune, voinţă, motivaţie, inteligenţă, proiec-
tivitate, spiritualitate, atitudini, aptitudini. Doar atunci când clientul se autonomizează prin
propriile forţe acţiunea terapeutică profesionistului şi-a îndeplinit obiectivul. Dacă urmăreşte
168 P. Ştefăroi / Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere în asistenţa socială
umanistă [Humanistic Paradigm of Social Work or Brief Introduction in Humanistic Social Work]

doar obiective comportamentale superficiale şi socioeconomice imediate şi nu realizate prin


activismul constant al clientului, atunci este previzibil eşecul „acţiunii” de intervenţie.

Teoria ataşamentului. Teoretizează importanţa afectivităţii în relaţiile interumane şi


convieţuirea socială, cu precădere în ceea ce priveşte rolul legăturii de ataşament copil-părinte
în formarea armonioasă, eficientă şi adaptativă a personalităţii copilului. După Bowlby (1979),
nesatisfacerea nevoilor socioafective poate afecta fundamental dezvoltarea şi creşterea biopsiho-
socială, formarea echilibrată şi solidă a personalităţii, dezvoltarea şi integrarea socioumană.
Copiii care trăiesc de la naştere în instituţii de ocrotire resimt dramatic starea de privaţiune,
afectându-le grav dezvoltarea personalităţii şi adaptarea socială. În domeniul asistenţei so-
ciale este interesant de urmărit rolul ataşamentului şi în ceea ce priveşte calitatea relaţiilor
interumane între angajaţii instituţiilor de ocrotire şi îngrijire, între beneficiari, între angajaţi
şi beneficiari, precum şi în ceea ce priveşte calitatea şi stilul managerial.

Teoria empatiei. Empatia este atât o relaţie cognitivă şi afectivă de intercunoaştere şi


comuniune socială, cât şi un instrument formativ utilizat de către profesionistul social în
îndeplinirea scopurilor specifice, în principal în reabilitarea umană şi autonomizarea socia-
lă a clientului. Relaţia empatetică proactivă profesionist-client este de fapt un cadru pentru
transfer, un culoar subtil pe care primul îl foloseşte în mod voluntar şi profesionist pentru
a reabilita uman şi social clientul, pentru a rezolva problema socială. Crucial este obiectivul
reabilitării umane şi integrării sociale a clientului prin umanizarea acestuia, prin dezvolta-
rea sufletească, spirituală, prin formarea capacităţii empatetice. Empatia este un mijloc, dar
şi un scop; profesionistul se foloseşte sau creează mediul sociouman optim pentru reabili-
tarea umană şi fericirea clientului sau în scopul prevenirii apariţiei problemei sociale.
Utilizează valenţa proactivă, formativă, educativă şi inductivă a empatiei pentru reconstrucţia
ontopsihologică a personalităţii şi comunităţii clientului ca treaptă în dezvoltarea personală
şi reabilitarea socială.

Teoria fericirii. În perspectiva acestei teorii actul asistenţial îşi găseşte finalitatea doar
în contextul în care se pune problema fericirii, în special pentru copii, ca obiectiv important,
cu consecinţele sale pozitive asupra dezvoltării psihosociale, schimbării, reabilitării, adap-
tării sociale. Un copil fericit are şanse mai mari de a se dezvolta normal şi integra social.
O persoană fericită, normală şi activă îşi va găsi mai uşor un rost în societate, scutind
serviciile de asistenţă socială de implicare şi alocare de resurse. Se pleacă de la ipoteza că
eficienţa personală/profesională/socială este strâns legată de gradul de fericire al persoanei,
bunăstarea psihologic-spirituală fiind un resort de energie şi autodezvoltare/autonomizare,
reducându-se gradul de vulnerabilitate socială şi probabilitatea de a deveni client al servici-
ilor de asistenţă socială (Ştefăroi, 2009b).

Normalitatea, problema socială/umană, vulnerabilitatea,


rezilienţa
Asistenţa socială umanistă explică şi abordează normalitatea, vulnerabilitatea, rezilienţa şi
problema socială ca teme mai degrabă umane decât sociale, societale. Atenţia se focalizea-
ză şi pe experienţele nemijlocite ale clientului sau profesionistului: suferinţa, nefericirea,
trauma, eşecul, tragedia clientului (individual/colectiv), anxietăţile, dilemele, trăirile pro-
fesionistului.
Revista de Asisten]\ Social\, nr. 1/2012 169

Normalitatea este asociată cu normalitatea umană, cu definiţiile privind drepturile omului,


fericirea, autonomia, integritatea psihosocială, justiţia socială, cu normalitatea relaţiilor inter-
umane, normalitatea ontologică şi morală a comunităţilor în care acesta trăieşte. Dimpotrivă,
anormalitatea şi apariţia problemei socioumane se asociază cu vicierea relaţiilor interumane,
cu lipsa justiţiei sociale şi solidarităţii umane, cu violenţa şi anomia socială, cu nedezvoltarea
personală şi organizaţională, cu lipsa empatiei şi ataşamentului între oameni, cu suferinţa,
cu nefericirea, cu drama şi tragedia, cu impasul existenţial şi eşecul persoanei/comunităţii.
Dacă în perspectivă sociologică structural-funcţionalistă vulnerabilitatea sau problema
socială derivă în principal din anomie şi procesele de dezorganizare socială structurală sau
ca urmare a existenţei valorilor conflictuale (Dynes, Clark, Dinitz, Ishino, 1964) ori ca
abatere de la normele, legile şi valorile sociale consacrate, recunoscute şi adoptate de ma-
joritatea populaţiei (Durkheim, 2005), teoriile umaniste explică multe probleme sociale şi
prin particularităţile psihocomportamentale disfuncţionale ale persoanelor sau comunităţilor
precum imaturitate personală, randament social şi profesional scăzut, incapacitate de a
stabili şi menţine relaţii sociale, eu dependent, imatur, diminuare a autocontrolului, dezor-
ganizare a vieţii psihice, pierdere a direcţiei existenţiale, regresii, blocaje, delăsare, lene sau
prin imaturitatea comunităţii socioumane – degradarea valorilor familiei, cultură organiza-
ţională precară, intoleranţa, discriminarea, agresivitatea etc.
Maltratarea copilului, marginalizarea socială, abandonul familial, sărăcia, discriminarea,
neşcolarizarea şi abandonul şcolar, consumul de droguri, sinuciderile, prostituţia, delincvenţa
sunt fără îndoială efecte ale deficienţelor de sistem, de structură şi funcţionare a societăţii,
dar fiecare dintre aceştia este şi o personalitate cu atributul voinţei, liberului arbitru şi
conştiinţei, o fiinţă umană, în care se află multe dintre cauzele situaţiei sale sau resursele
reabilitării (Munteanu, Muntean, 2011).
În acest context se poate afirma că rezilienţa individuală este puternic condiţionată de
gradul de dezvoltare a personalităţii, de voinţa şi activismul persoanei, de atitudinea faţă de
viaţă şi muncă, de nivelul de socializare sau de participare la viaţa grupului în care convie-
ţuieşte, în timp ce rezilienţa comunităţii depinde de nivelul şi calitatea culturii organizaţio-
nale şi de gradul de solidaritate umană al acesteia.

Clientul
În perspectivă umanist-existenţialistă clientul este o fiinţă umană aflată într-o criză existenţială
ipotetic pasageră, cu personalitate şi suflet, care suferă, se află într-o situaţie temporară de
dificultate fizică, psihologică sau socială, însă cu perspectiva reabilitării şi reintegrării so-
ciale ca obiective realiste şi permanente. În concepţia noastră teoria asistenţei sociale uma-
niste are la bază conceptul-cheie de client abordat şi reprezentat în perspectivă umanistă,
reflectat în următoarele:
1. Clientul este o personalitate, o individualitate existenţială concretă, un suflet nu un simplu
element al unei entităţi sociale sau un nume într-un dosar. Acesta, ca persoană, trăieşte
într-un context sociouman particular, în organizaţii şi comunităţi cu caracteristici deter-
minate, dincolo de patternurile şi legităţile de organizare şi funcţionare socială obiectivă
sau juridică, ori de teoretizările generalizatoare. De către serviciile de asistenţă socială el
trebuie perceput, evaluat şi abordat ca unicitate existenţială, psihologică, socială, culturală,
ca problemă umană şi situaţie de dificultate diferenţiată, concretă şi particulară.
170 P. Ştefăroi / Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere în asistenţa socială
umanistă [Humanistic Paradigm of Social Work or Brief Introduction in Humanistic Social Work]

2. Evaluarea, monitorizarea, intervenţia nu pot neglija latura, perspectiva umană, spiritua-


lă, morală sau culturală. Limitarea definiţiei clientului la nevoile de bază şi construcţia
epistemologic-metodologică, în scop de intervenţie cu categorii ale funcţiilor organice
şi psihosociale elementare constituie nu doar o eroare profesională, dar şi morală, încăl-
când principiile şi valorile de bază ale ideii de demnitate umană şi principiile privind
constituţia culturală, morală şi spirituală a fiinţei umane în general
3. Fiecare persoană dispune în mod constituţional de capacităţile elementare de dezvoltare
personală şi socială, de integrare socială autonomă şi eficientă. În activitatea de educaţie
şi îngrijire a copilului instituţionalizat sau crescut în familii substitutive, a persoanelor
cu dizabilităţi, în asistenţa socială a vârstnicilor, bolnavilor, dependenţilor de substanţe
halucinogene etc. profesionistul trebuie să-i perceapă şi să-i abordeze ca resurse şi actori
principali ai propriei fericiri, recuperări sociale, psihologice sau morale şi deloc ca
„inapţi”, „incapabili”, „nedotaţi”, „neadaptaţi” etc. (Ştefăroi, 2009a, 18).

Asistentul social umanist


Din punctul de vedere al practicii asistenţei sociale umaniste, calităţile umane (psihologice,
spirituale, morale) ale asistentului social sunt cruciale. Literatura de specialitate cuprinde
multe referiri la calităţile necesare profesionistului din asistenţa socială. Marea lor majo-
ritate le putem considera umaniste. Se remarcă în principal:
• cunoştinţe: de psihologia personalităţii şi a dezvoltării, filosofie, sociologie, psihologie
socială, antropologie, religie, drept, politică, medicină etc. (Neamţu, 2011), privind
drepturile omului, justiţia socială, condiţia şi complexitatea fiinţei umane (Payne, 2011);
• atitudini: nediscriminarea, respectarea individualităţii, drepturilor, demnităţii şi auto-
nomiei persoanei (Payne, 2011);
• abilităţi, deprinderi: experienţă socială, de comunicare, relaţionare (Miftode, 2010),
agreabilitate, empatie (Dominelli, 2002).

În ceea ce priveşte valorile şi principiile umaniste după care aceştia îşi desfăşoară acti-
vitatea, Codul etic al profesiei de asistent social al Colegiului Naţional al Asistenţilor Sociali
din România le reliefează cu multă elocinţă. Emblematice sunt următoarele:
• Justiţia socială. Asistenţii sociali se asigură de egalitatea şanselor privind accesul clien-
ţilor la informaţii, servicii, resurse şi participarea acestora la procesul de luare a deci-
ziilor. Ei contestă şi combat diferitele forme ale injustiţiei sociale precum: sărăcia,
şomajul, discriminarea, excluderea şi alte asemenea forme.
• Demnitatea şi unicitatea persoanei. Asistenţii sociali respectă şi promovează demnitatea
individului, unicitatea şi valoarea fiecărei persoane. Nu trebuie să practice, să tolereze,
să faciliteze sau să colaboreze la nici o formă de discriminare bazată pe rasă, etnie, sex şi
orientare sexuală, vârstă, convingeri politice sau religioase, statut marital, deficienţă fizică
sau psihică, situaţie materială şi/sau orice altă preferinţă, caracteristică, condiţie sau statut.
• Autodeterminarea. Asistentul social asistă clienţii în eforturile lor de a-şi identifica şi clarifica
scopurile, în vederea alegerii celei mai bune opţiuni. Pot limita drepturile clienţilor la
autodeterminare atunci când, în judecata profesională a asistentului social, acţiunile
prezente şi/sau viitoare ale clienţilor prezintă un risc pentru ei înşişi şi/sau pentru ceilalţi.
• Relaţiile interumane. Asistenţii sociali recunosc importanţa fundamentală a relaţiilor
interumane şi le promovează în practica profesională. Asistenţii sociali încurajează şi
întăresc relaţiile dintre persoane cu scopul de a promova, reface, menţine şi/sau îmbu-
nătăţi calitatea vieţii persoanelor, familiilor, grupurilor, organizaţiilor şi comunităţilor.
Revista de Asisten]\ Social\, nr. 1/2012 171

Există o serie de calităţi psihologic-comportamentale ale profesionistului foarte impor-


tante în perspectiva eficienţei profesionale autentice în asistenţa socială. Este vorba de bu-
năstarea sufletească şi gradul de fericire, confortul interior, ironia, flexibilitatea funcţională,
agreabilitatea, extraversiunea, spiritul democratic, toleranţa, nediscriminarea, adaptabilitatea,
respectul pentru viaţa, fericirea şi valorile personale ale celuilalt, proiectivitatea, idealismul,
flexibilitatea epistemologică şi metodologică, încrederea în capacităţile persoanei/clientului
de reabilitare şi autodeterminare, capacitatea empatetică ridicată, personalitatea matură,
stabilitatea emoţională, autocontrolul, altruismul, prezenţa de spirit, rezistenţa la frustrare,
participarea, deschiderea spre noi idei şi valori etc.
Profesionistul umanist nu doar oferă ajutor compensator, îngrijeşte sau oferă „servicii”,
nu se preocupă doar de supravieţuirea clientului, chiar dacă sunt obiective cruciale, ci ur-
măreşte dezvoltarea umană şi spirituală, reabilitarea, autonomizarea (Payne, 2011, 142).
Deci construcţia unui nou modus vivendi. Tot ceea ce urmăreşte să construiască profesio-
nistul în personalitatea şi contextul social al clientului trebuie să existe şi în personalitatea
sau viaţa sa. Proiectivitatea, capacitatea empatetică, fericirea sau dezvoltarea personală/
socială sunt atât calităţi ale profesionistului, cât şi obiective ale clientului. Sunt dimensiuni
inerente personalităţii şi condiţiei umane, însă trebuiesc cultivate şi educate. Aici rolul fun-
damental revine sistemului educaţional general, dar şi a celui de pregătire a personalului
din asistenţa socială. Atunci când în sistemul de asistenţă socială vor lucra în majoritate
persoane cu însuşirile de mai sus, foarte probabil numărul asistaţilor va scădea gradual, iar
situaţia celor din sistem va fi din ce în ce mai bună.

Practica şi metodele asistenţei sociale umaniste


Promovarea justiţiei sociale, dezvoltarea personală a clientului şi profesionistului, comple-
xitatea fiinţei umane, flexibilitatea metodologică, valorificarea creativităţii clientului şi
profesionistului, dezvoltarea Self-ului şi valorificarea potenţialului de spiritualitate al perso-
nalităţii umane, promovarea securităţii şi dezvoltarea rezilienţei persoanei sunt principiile şi
valorile cruciale ale practicii asistenţei sociale umaniste (Payne, 2011). În ceea ce priveşte
metodele acestei paradigme, cele apreciative şi pozitive, metodele psihoterapiei umaniste şi
analiza existenţială sunt printre cele mai reprezentative.
Metodele apreciative şi „pozitive”. Propun părăsirea modelului deficienţei şi conceptul
crucial de management prin valori (Cojocaru, 2005, 43, 91). Ancheta socială apreciativă
respectă o serie de principii precum principiul construcţionist, al simultaneităţii, principiul
poetic, principiul pozitiv sau al anticipării. Principiul construcţionist relevă caracterul rela-
tiv şi dinamic al personalităţii şi organizaţiilor. Acestea nu sunt un dat, ci construcţii oca-
zionate de interacţiunea unui cumul de factori sociali şi psihologici determinaţi. Principiul
solicită de la asistentul social, în demersul de realizare a anchetei sociale, multă imaginaţie
şi viziune. Principiul anticipării pleacă de la afirmaţia că harta anticipă realitatea. Altfel
spus, pentru asistentul social este foarte important să aibă proiecte de schimbare; situaţia
clientului se va schimba în bine sau şansa este mai mare dacă există anticipare, viziune,
optimism, proiectivitate, atât la nivel individual, cât şi în comunitatea în care trăieşte.
Metode adoptate/adaptate din psihoterapiile umaniste. Acestea sunt intervenţii de tip
experienţial şi fenomenologic. Propun relaţia de egalitate dintre terapeut şi client, precum
şi sporirea rolului proceselor afective în relaţia terapeutică (Mitrofan, 2001). Aduce în asistenţa
socială principiul reabilitării (integrării sociale) prin centrarea pe client, dezvoltare umană
şi spirituală, focalizarea intervenţiei pe resursă şi nu pe problemă (Payne, 2005, 186-187).
172 P. Ştefăroi / Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere în asistenţa socială
umanistă [Humanistic Paradigm of Social Work or Brief Introduction in Humanistic Social Work]

Prin terapia centrată pe client, Carl Rogers are meritul crucial de fi lucrat la temelia teoriei
şi metodei asistenţei sociale moderne prin valorile şi metodele terapeutic-umaniste promo-
vate. Psihoterapia existenţială se fundamentează pe o serie de teze existenţialiste propunând
identificarea angoaselor/crizelor existenţiale şi reechilibrarea ontologică internă prin dezvol-
tare personală/umană. Psihoterapia gestaltistă propune realizarea convergenţei dintre con-
ştiinţă/comportament şi trăire, „dintre figură şi fond” (Wheeler, 1991, 65), în timp ce
psihoterapia pozitivă este bazată pe convingerea că toţi oamenii sunt fundamental buni şi au
capacitatea constituţională de a fi fericiţi (Seligman, Csikszentmihalyi, 2000; Seligman, 2002).
Ancheta/analiza existenţială. Are ca model ceea ce s-a consacrat în psihoterapie ca
analiza existenţială. Ca teorie şi metodă terapeutică este legată de o serie de nume precum
Rollo May, Ludwig Biswanger, Max Scheler sau Viktor Frankl. Operează cu termeni/cate-
gorii precum: impas existenţial, criză existenţială, sens existenţial, anxietate existenţială,
sistem axiologic, dialog existenţial, scenariu existenţial etc. Analiza/ancheta existenţială nu
abordează clientul ca pe un caz patologic, în această abordare „nu există boală psihică, ci
numai situaţii problematice şi impasuri existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului
existenţial” (Mitrofan, Buzducea, 2000, 133). Prin intervenţie „existenţială” asistentul social
poate lucra la construcţia unui nou modus vivendi, a unei noi realităţi sociale, cu instrumente
existenţiale şi pe baza unui scenariu social existenţial. Presupune identificarea, analiza şi
descrierea situaţiilor concrete de impas existenţial, criză existenţială, pierderea sensului de
către client şi legătura acestora cu vulnerabilitatea, rezilienţa sau problema socială.
Managementul de caz şi proiectul de intervenţie umanist. Fără a desconsidera celelalte
tipuri de abordări, managementul de caz umanist presupune focalizarea pe latura „umană”,
spirituală, ontologică şi subiectivă a clientului şi sistemului client, a vieţii şi situaţiei de
dificultate a clientului, pe relaţiile şi conduitele socioumane contextuale ale acestuia, unde
se află şi sursele evaluării sau resursele schimbării. Vulnerabilitatea este accentuată de dez-
angajarea psihosocială şi degradarea umană/spirituală pe care a suferit-o clientul, degrada-
rea relaţiilor interpersonale, a climatului sociouman din comunitate. Managerul de caz
umanist îşi va construi tabloul evaluativ cu precădere printr-o fenomenologie umanist-con-
textuală. Procesul de elaborare a proiectului de intervenţie presupune acordarea de prioritate
identificării nevoilor şi resurselor empatetice, spirituale, umane, subiective şi voliţionale de
reabilitare. Activităţile de intervenţie utilizate nu fac exces de formalism şi tehnicism, profesio-
nistul empatizează autentic cu clientul, urmăreşte în principal să contribuie la autonomizarea
sa socială prin dezvoltare personală/psihologică, spirituală, morală şi socioculturală.

Referinţe
Anderson, J., Wiggins-Carter, R. (2004) Diversity Perspectives for Social Work Practice. În R.A.
Dorfman, P. Meyer, M.L. Morgan, Paradigms of Clinical Social Work: Emphasis on Diversity.
Londra: Routlege.
Bowlby, J. (1979) Attachment and loss, vol. 2: Separation: Anxiety and anger. New York: Basic
Books.
Bradford, D.L., Burke, W.W. (2005) Organization Development. San Francisco: Pfeiffer.
Buzducea, D. (2009) Sisteme moderne de asistenţă socială. Tendinţe globale şi practici locale
(Modern social welfare systems: Global trends and local practices). Iaşi: Editura Polirom.
Cloke, C., Davies, M. (1995) Participation and Empowerment in Chid Protection. Londra: Pitman.
Cojocaru, Ş. (2005) Metode apreciative în asistenţa socială. Ancheta, supervizarea şi managementul
de caz (Appreciative methods in social work: Investigation, supervision and case management).
Iaşi: Editura Polirom.
Revista de Asisten]\ Social\, nr. 1/2012 173

Dominelli, L. (2002) Anti-Oppressive Social Work Theory and Practice. Palgrave Macmillan.
Dominelli, L., Mc Leod, E. (1989) Feminist Social Work. Londra: MacMillian Press Ltd.
Durkheim, E. (2005) Sinuciderea. Studiu sociologic (Suicide: Sociological study). Bucureşti:
Editura Antet.
Dynes, R., Clark, A., Dinitz, S., Ishino, I. (1964) Social Problems, Dissensus and Deviation in
an Industrial Society. New York: Oxford University Press.
Ellenhorn, R. (1988) Toward a Humanistic Social Work: Social Work for Conviviality. În Humanity
and Society. New Jersey: Association for Humanist Sociology.
Erikson, E.H., Erikson, J.M. (1998) The Life Cycle Completed. W W Norton & Co. Inc.
Fleck-Henderson, A. (1989) Personality theory and clinical social work practice. Clinical Social
Work Journal, 17, 2, 128-137.
Frankl, V. (2009) Teoria şi terapia nevrozelor. Introducere în logoterapie şi analiza existenţială
(Theory and therapy of neurosis: An introduction to logotherapy and existential analysis).
Bucureşti: Editura Trei.
Heidegger, M. (1995) Timp şi fiinţă (Being and time). Bucureşti: Editura Jurnalul Literar.
Howe, D. (2001) Introducere în asistenţa socială (Introduction to social work), trad. UNICEF
România. Bucureşti: MarLink.
Kril, D.F. (1978) Existential social work. New York: Free Press.
Maslow, A.H. (2008) Motivaţie şi personalitate (Motivation and personality). Bucureşti: Editura Trei.
Miftode, V. (2010) Tratat de asistenţă socială. Protecţia populaţiilor specifice şi automarginalizate
(Social work treaty: Protection of specific and self-marginalized populations). Iaşi: Editura Lumen.
Mitrofan, I. (2001) Terapia unificării. O nouă psihoterapie experienţială (Unification therapy: A
new experiential psychotherapy). În M. Zlate, Psihologia la răspântia mileniilor (Psychology
at the crossroads millennia). Iaşi: Editura Polirom.
Mitrofan, I., Buzducea, D. (2000) Analiza existenţială sau drumul către sens (Existential analysis
or the way to sense). În I. Mitrofan (coord.), Orientarea experienţială în psihoterapie – dez-
voltare personală, interpersonală şi transpersonală (Experiential orientation in psychotherapy:
Personal, interpersonal and transpersonal development). Bucureşti: Editura SPER.
Mjoset, L. (2009) The Contextualist Approach to Social Science Methodology. În D. Byrne, Ch.C. Ragin,
The SAGE Handbook of Case-Based Methods. SAGE Publications Ltd.
Moustakas, C. (1994) Phenomenological Research Methods. Sage Publications.
Munteanu, A., Muntean, A. (2011) Violenţa, trauma, rezilienţa (Violence, trauma, resilience). Iaşi:
Editura Polirom.
Neamţu, G. (coord.) (2011) Tratat de asistenţă socială (Social work treaty), ediţia a 2-a. Iaşi:
Editura Polirom.
Payne, M. (2005) Modern Social Work Theory. Hampshire: Palgrave MacMillan.
Payne, M. (2011) Humanistic Social Work, Core Principles in Practice. Chicago: Lyceum, Basingstoke,
Palgrave Macmillan.
Rogers, C.R. (2008) A deveni o persoană (On becoming a person). Bucureşti: Editura Trei.
Roth-Szamosközi, M. (2003) Perspective teoretice şi practice ale asistenţei sociale (Theoretical and
practical perspectives of social work). Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.
Sartre, J.P. (2000) Căile libertăţii (The way of freedom). Bucureşti: Editura Rao.
Seligman, M.E., Csikszentmihalyi, P. (2000) Positive Psychology. American Psychologist, LV, 1, 2.
Seligman, M.E.P. (2002) Authentic Happiness. New York: Free Press.
Ştefăroi, P. (2009a) Perspectiva umanistă asupra clientului în asistenţa socială (Humanistic perspec-
tive on customer in social work). Revista de Asistenţă Socială, 1-2. Iaşi: Editura Polirom.
Ştefăroi, P. (2009b) Teoria fericirii în asistenţa socială. De la managementul îngrijirii la manage-
mentul fericirii (Happiness theory in social work: From management of care to management
of happiness). Iaşi: Editura Lumen.
Weber, M. (2001) Introducere in sociologia religiilor (Introduction to sociology of religion). Iaşi:
Institutul European.
174 P. Ştefăroi / Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere în asistenţa socială
umanistă [Humanistic Paradigm of Social Work or Brief Introduction in Humanistic Social Work]

Wheeler, G. (1991) Gestalt reconsidered. New York: Gardner Press.


Zamfir, C., Stoica, L. (2006) O nouă provocare: dezvoltarea socială (A new challenge: Social
development). Iaşi: Editura Polirom.
Zamfir. E. (1998) Psihologie socială aplicată – texte alese (Applied social psychology: Selected
texts). Iaşi: Editura Ankarom.
Zamfir, E. (2009) Asistenţa socială în România. Teorie şi acţiune socială. Texte alese (Social
welfare in Romania: Theory and social action: Selected texts). Craiova: Editura Mitropoliei.
Zlate, M. (2002) Eul şi personalitatea (The self and personality). Bucureşti: Editura Trei.
Znaniecki, F. (1969) On humanistic sociology. University of Chicago Press.

http://lyceumbooks.com/HumanisticSocialWork.htm
http://www.cnasr.ro
http://www.socialworkers.org/pubs/code/default.asp
Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without permission.