Sunteți pe pagina 1din 15

Regnul P r o t o z o a

(gr.protos= primul; zoon=animal)


Definitie:
Protozoarele sunt cele mai simple organisme eucariote (din greaca:
protos=primul; zoon=animal),unicelulare fiind descoperite si studiate
pentru prima data de catre olandezul Anton van Leeuwenhoek (1632-
1723).

Alcatuire

Organisme unicelulare ale cărui celulă formată


din plasmalemă (macromoleculele stratului superficial al citoplasmei) la
exterior, citoplasmă la interior, unul sau mai mulți nuclei. Citoplasma unui
protozoar este diferentiata in doua regiuni: la exterior poarta denumirea de
ectoplasma iar la interior de endoplasma care este mai granulara si mai
fluida. Conversia intre aceste doua strate are importanta in locomotia
protozoarelor, astfel cele de apa sarata au concentratii similare cu mediul
in care traiesc. Protozoarele de apa dulce trebuie sa regleze concentratia
apei intrate prin osmoza in cantitate mare, proces realizat prin intermediul
vacuolelor contractile. Din punct de vedere morfologic, celula unui
protozoar echivalează prin funcţiile vitale complexe, cu o celulă de
metazoar, iar din punct de vedere filogenetic cu un individ. Spre deosebire
de metazoare, celula protozoarelor păstrează toate proprietăţile speciei.
Protozoarele sunt extrem de variate ecologic. Speciile libere, evoluează în
toate mediile: ape marine, dulci ori salmastre, în muşchi (biofite) şi pământ
umed. Multe specii de protozoare sunt simbionte sau parazite în corpul
altor protozoare, al plantelor sau al metazoarelor.
Protozoarele au o deosebită importanţă în natură. Formele libere, constituie
o verigă importantă a lanţului trofic. Unele specii sunt indicatori biologici
ai purităţii apelor.
Fig.1 Structura unui protozoar

Hranirea

Cele mai multe protozoare absorb nutrientii dizolvati prin transport activ,
sau ingera particulele alimentare intregi prin endocitoza. Unele protozoare
ingera particulele alimentare printr-o regiune specializata, analogul gurii,
numita citofaringe. Schimbul de gaze, absorbtia oxigenului pentru
respiratie celulara si eliminarea dioxidului de carbon, precum si excretia
azotului si a subproduselor rezultatate din metabolismul proteinelor, ca
amoniacul, are loc prin difuzare prin membrana plasmatica.Modalităţile de
hrănire variază în funcţie de volumul elementelor absorbite şi de specia de
protozoar:
a) osmocitoza, (absorbţia transmembranară a moleculelor mai
mici de 100 Å şi a ionilor);
b) endocitoza: -fagocitoza (utilizată pentru moleculele solide de
peste 100 Å) şi pinocitoza (utilizată pentru particulele lichide de până
la100 Å);
c) prin emitere de pseudopode. Unele reziduuri digestive se
elimină prin exocitoză.

Respiraţia
La nivelul citoplasmei au loc arderi intense în urma cărora rezultă energia
necesară vieţii şi doixidul de carbon care este eliminat la exterior prin
membrană.
Reproducerea
1. Reproducerea (înmulţirea) este asexuată şi sexuată.
a) Reproducerea asexuată se realizează prin: bipartiţie simplă,
burjeonare internă şi schizogonie.
- Bipartiţia simplă în plan longitudinal este prezentă la
majoritatea protozoarelor, cu excepţia ciliatelor
- Burjeonarea internă are lor prin endodiogenie şi endopoligenie
şi se întâlneşte la sporozoare
- Schizogonia (merogonia) sau divizarea multiplă, constă în
divizarea multiplă a nucleului trofozoitului cu formarea
schizontului, urmată de divizarea citoplasmei şi apariţia de
celule fiice (merozoiţi sau schizozoiţi).
b) Reproducerea sexuată are lor prin gametogonie şi conjugare.
- Gametogonia sau formarea gameţilor este procesul de
transformare a trofozoitului în gamonţi (gametociţi) din care
vor lua naştere gameţii. Prin fuzionarea a doi gameţi (singamie),
rezultă oul sau zigotul. Cei doi gameţi pot fi identici (izogamie)
sau diferiţi respectiv, femel şi mascul (anizogamie). Uneori
fuzionarea celor doi gameţi este urmată de diviziuni repetate
asexuate cu formarea sporilor (sporogonia).
- Conjugarea se întâlneşte la ciliate şi constă în alipirea şi
schimbul reciproc de material genetic dintre doi indivizi.
c) Formele de rezistenţă ale protozoarelor sunt chiştii vegetativi şi
chiştii de reproducţie, prin care se asigură diseminarea în mediul extern
şi protejarea de factorii nefavorabili.
- Chiştii vegetativi apar prin transformarea trofozoitului
conţinând fie mai mulţi nuclei, fie mai multe celule fiice
(cistozoiţi din genurile : Sarcocystis, Besnoitia, Toxoplasma).
- Chiştii de reproducţie (oochiştii) sunt ouăle închistate în pereţii
gametului femel.
În condiţii nefavorabile de mediu, protozoarele se închistează,
diminuându-şi activitatea organitelor şi procesele metabolice. Chistul
protejează organismul protozoar până ce apar condiţii favorabile, când se
produce exchistarea-dechiderea chistului şi reluarea activităţii.
Dimensiuni

Majoritatea protozoarelor au dimensiuni microscopice (1-500 μ) (1 μ=


1/1000 mm). Formele parazite intracelular au dimensiuni mai mici de 1 μ.
Deasemenea, există specii ce pot fi distinse cu ochiul liber, iar ca excepţii,
printre Foraminifere- (numuliţii fosili) sunt specii cu diametru de câţiva
cm ( Neusina agassizi 19cm).
La unele protozoare, întâlnim forme coloniale, în special la flagelatele
verzi (Fitomastigote), la care indivizii sunt uniţi prin punţi
protoplasmatice. Spre deosebire de coloniile metazoarelor, aceste colonii
ale protozoarelor sunt alcătuite din indivizi asemănători ce se pot disocia,
păstrându-şi individualitatea funcţională.
Speciile edafice (din sol) influenţează procesele de geneză şi evoluţie a
solului. Foraminiferele şi radiolarii au contribuit la formarea unor roci
sedimentare, respectiv creta şi radiolaritul.
Speciile parazite, produc maladii grave la animale şi oameni.
Regnul Protozoa cuprinde mai multe încrengături dintre care, cu
importanţă medical-veterinară menţionăm:

1.ÎncrengăturaFlagellata 3. Încrengătura Sporozoa


(Flagelate) (Sporozoare)
2. Încrengătura Rhizopoda 4. Încrengătura Ciliata (Ciliate)
(Rizopode)

Încrengătura Flagellata

Din această clasă fac parte protozoare prevăzute cu unul sau mai mulţi
flageli care ajută la locomoţie şi au nutriţia autotrofă (fitoflagelate) şi
heterotrofă (zooflagelate). Înmulţirea este: asexuată (cu planul de diviziune
longitudinal) şi sexuată. Flagelatele sunt forme libere (marine şi dulcicole)
parazite şi simbionte.
Euglena viridis (gr. eu=adevărat; glina=ochi) (fig. 1) este printre primele
microorganisme semnalate la microscop, fiind descrise pentru prima dată
de Antoni van Leeuwenhoek in 1674, o descriere mai completă fiind făcută
în 1787 de Otto Friedrich Müller.
Este o specie comună ce poate fi găsită în bălţi, lacuri, fântâni, prin
colectarea peliculei verzi, făcând legătura dintre regnul animal şi cel
vegetal, având trăsături atât specifice plantelor cât şi animalelor. Se
studiază vie la microscop. Apele ce conţin euglene se păstrează la lumină.
Un pigment numit stigma acoperă fotoreceptorii aflaţi la baza flagelui (o
pată de culoare portocalie), permiţând captarea luminii, astfel euglena se
deplasează şi îşi schimbă poziţia în funcţie de lumină. În astfel de situaţii
euglena își folosește cloroplastele care conțin clorofilă în producerea de
zaharuri prin fotosinteză, fenomen specific plantelor. Dacă sunt cultivate la
întuneric, euglenele îţi procură hrana prin absorbţie, pierzându-şi culoarea
verde, înglobează particula de hrană şi o consumă prin fagocitoză, fenomen
specific animalelor. Prezintă un singur grup de cloroplaste aranjate radial,
în formă de stea, fiind vizibile doar la microscopul electronic.
Privită la microscop, se observă corpul fuziform, alungit măsurând între 20
şi 300µm, membrana celulară cu striaţiuni fine dispuse în spirală; anterior
printr-un infundibul (invaginaţie) ies unul sau doi flageli cu rol locomotor.
(lat. flagellum = bici mic, flagel).

Fig.2. Euglena viridis

Euglena este autotrofă deci un fitoflagelat. În condiții de umiditate


scăzută, Euglena îşi formează un zid protector de jur împrejur și
hibernează sub formă de chist până ce condițiile se îmbunătățesc.
La baza flagelului se găseşte o vacuolă contractilă care realizează excreţia,
prin înmagazinarea substanţelor toxice de excreţie din celulă şi apă şi care
prin contracţie elimină conţinutul la exterior. La microscop se poate
distinge pulsaţia acestei vacuole şi vărsarea conţinutului acesteia. În ceea
ce priveşte mişcarea asigurată de flageli, după modul acestora de inserţie,
pot imprima diverse modalităţi de deplasare.
Trypanosoma equiperdum (gr. trepanon=sfredel; soma=corp) (fig.
3) este un protozoar flagelat care parazitează cabalinele, producând boala
numită durină sau sifilisul calului, transmis pe cale sexuală. Parazitul are
cca. 25 μ, prelungirea flagelului creând o membrană ondulantă. T. brucei T
gambiense, și T. brucei rhodesiense, sunt responsabile de "boala
somnului" la om, transmisă prin intermediul vectorilor, musca ţeţe.
Se multiplică asexuat în intestinul vectorului, migrând după 10 zile în
glandele salivare ale acestuia de unde este transmisă prin înţepare la om şi
animale. În interiorul gazdei mamifer paraziţii pot trăi în sânge, limfă,
SNC, lichidul cerebrospinal. Când pătrunde în SNC, produce apatie
generală, incoordonări în mers şi somolenţă pronunţată, ajungându-se la
insuficienţă cardiacă, malnutriţie şi în lipsa unui tratament precoce produce
deces.

Fig. 3. Trypanosoma equiperdum


Fig.4. Trypanosoma equiperdum

Giardia intestinalis (sin. Lamblia) este un protozoar flagelat care


colonizează şi se reproduce în intestinul subţire la om, câine, pisică, porc,
taurine, oaie, iepure, peruşi. Forma de trofozoit a fost observată pentru
prima dată în 1681 de către Antoni van Leeuwenhoek în probe din scaunul
propriu. Numele a fost ales pentru al onora pe profesorul Alfred Mathieu
Giard de la Paris.
Parazit piriform, de 10-20 μ lungime, cu 4 nuclei în stadiul de chist şi doi
în stadiul de trofozoit, 8 flageli; anaerob, facultativ patogen, prezintă un
disc adeziv cu care se fixează pe mucoasa epiteliala. Boala evoluează
subclinic ori apare un sindrom dizenteriform, îmbolnăvirea făcându-se prin
ingestia de chişti ce contaminează apa şi alimentele, rezistenţa lor în mediu
fiind de săptămâni sau chiar luni. Principala sursă de energie pentru
protozoar o reprezintă glucoza şi vitamina B, astfel o raţie săracă în
carbohidraţi poate reduce numărul de protozoare prezente în intestin.
Infecţiile cu Giardia sunt extrem de persistente şi se tot pot repeta, întrucât
protozoarul are capacitatea de a-şi modifica proteinele de suprafaţă,
producând astfel o varietate antigenică, ocolind sistemele de apărare ale
organismului.
Pisicile şi mieii se pot trata cu usurinţă, observându-se la aceştia o scădere
în greutate şi în infestaţiile masive chiar mortalitate ridicată. Acest parazit
este fatal pentru chinchila. Rata de infecţie este mai mare de 30% la câinii
sub un an.
Fig.5. Giardia intestinalis

Opalina ranarum (fig. 6) trăieşte ca parazit în intestinul posterior al


broaştei. Se pot obţine opaline în laborator, prin anestezierea unei broaşte
sub clopot, utilizând cloroform. Se procedează la centeza (gr.
kentezis=înţepătură) părţii terminale a intestinului, în conţinutul căruia,
diluat în ser fiziologic observăm opalinele ciliate şi multinucleate. Se
constată lipsa gurii si a vacuolelor contractile, fiind acoperite cu cili:
datorită parazitismului, opalinele se hrănesc prin osmoză, ele sunt
saprozoice, consumatoare de materie moarta. Toate speciile sunt
endosimbionte obligatoriu, comensale mai degraba decat parazite.

Fig.6. Opalina ranarum


Încrengătura Rhizopoda
(gr. rhiza= rădăcină; podos=picior)

Rizopodele emit pseudopode (gr.pseudos=fals) filiforme, lobate ori


ramificate ca nişte rădăcini. Ele sunt solitare sau coloniale şi parazite,
ocupând toate mediile de viaţă.

Amoeba proteus are aspectul unei mase gelatinoase având contur neregulat,
mereu în schimbare, datorită capacităţii organismului de a forma
pseudopode lobate ce servesc locomoţiei, dar şi pentru a îngloba organisme
unicelulare mai mici care sunt învăluite în interiorul citoplsmei într-o
vacuolă alimentară. Este aerobă, oxigenul difuzează prin membrana de
suprafaţă şi realizează transfer de energie. Amoeba proteus se reproduce
asexuat, prin mai multe mecanisme în funcţie de mediul de viaţă: prin
diviziune binară se reproduce cel mai frecvent, sporularea intervenind în
condiţii nefavorabile de mediu. De asemenea în condiţii nefavorabile de
mediu mai pot interveni şi închistarea/diviziunea multiplă, conjugarea şi
regenerarea. Se pot colecta amibe dintr-un acvariu, prin fixarea unei lame
deasupra apei şi desprinderea unei picături cu lama, după care se observă la
microscop (x 20, x 40), având cam 500 μ. Deasemeni, dintr-o picătură de
nămol dintr-o baltă sau de pe o frunză a unei plante acvatice se pot recolta
amibe prin aceeaşi metodă.
Spre deosebire de late specii de Amoeba, proteus nu este patogena, fiind
incapabilă de a provoca boli altor organisme.

Fig.7. Amoeba proteus


Clasa Sporozoa
(gr. sporos=sămânţă; zoon=animal)

Cuprinde protozoare exclusiv endoparazite la nevertebrate şi vertebrate.


Datorită vieţii parazitare, au apărut adaptări la acest mod de viaţă, adică
simplificări ale structurii şi funcţiilor corpului acestor protozoare. Numele
acestei clase vine de la faptul că în dezvoltarea acestor paraziţi intervine
stadiul de spor (un corp învelit de un perete, care asigură înmulţirea şi
rezistenţa în condiţii nefavorabile). Vacuolele si organitele de deplasare
lipsesc. Se hranesc osmotrof. Au unul sau mai multi nuclei. Ciclul evolutiv
se face cu schimb de gazde. Fazele ciclului evolutiv sunt:

-faza gametogonica (gamogonia) este faza sexuata in care doi gameti se


unesc in cursul procesului de fecundare formand oul sau zigotul.

-faza sporogonica (sporogonia) in urma diviziunii zigotului se formeaza


spori, celule de inmultire formate fara fecundatie.

-faza schizogonica (schizogonia) inmultirea asexuata prin diviziunea


binara sau multipla a unui individ.

Excepţie de la această regulă fac Hemosporidiile, care sunt sporozoare,


paraziţi intracelulari, heteroxeni (gr. heteros=diferit; xenos=gazdă).

Ordinul Haemosporidia – cuprinde protozoare ce parazitează în


globulele roşii (gr. haima=sânge) la vertebrate şi om. Au un ciclu de viata
mai complex care alterneaza intre un artropod si o gazda vertebrata.
Etapele parazitare cuprind trofozoitii, care paraziteaza in tesuturi sau
sange la gazdele verterbrate iar microgametocitii si macrogametocitii
paraziteaza tot timpul in sange.
Gametii sunt preluati de insecte, rezultand oochinetul care prin meioza si
apoi prin mitoza da nastere la sporozoiti care sunt injectati la o noua gazda
vertebrata.
Babesia bovis parazitează în hematiile bovinelor şi la om, având formă de
pară, de cca. 2 μ, fiind transmisă de căpuşa Ixodes ricinus care inoculează
sporozoiţii mamiferelor.
.

Ordinul Coccidia. Coccidiile sunt paraziţi intracelulari, localizaţi obişnuit


în celulele epiteliale la vertebrate,dar pot parazita si alte tesuturi. Ele se
identifică după oochist -forma de rezistenţă, a cărui formă şi dimensiune
variază după specie. Oochistul (fig. 7) prezintă la exterior o membrană
dublă, în interior având la genul Eimeria 4 sporoblaşti, fiecare conţinând
câte 2 sporozoiţi. Ex.: Eimeria tenella -se localizează în epiteliul ceccal la
găină;
Eimeria stiedai -parazitează epiteliul canalelor biliare la iepure; Eimeria
truttae -se localizează în apendicele pilorice la păstrăv.

Fig.8. Oochist de Eimeria spp.

Ordinul Microsporidia. Cuprinde paraziţi intracelulari cu spori foarte


mici, cu o singură capsulă polară şi cu un filament de 150 de ori mai lung
decât sporul. Ex.: Nosema apis-parazitează epiteliul intestinului la albină.
Sporul este forma de contaminare. Boala -nosemoza- este mortală.
Microsporidiile mai parazitează crabii, racii, peştii marini sau dulcicoli şi
icrele acestora, boala numindu-se microsporidoză.
Ordinul Mixosporidia - cuprinde paraziţi intracelulari care posedă în
interiorul sporului două capsule polare.
Întâlnim astfel, mai multe tipuri de spori.La coccidii (fig. 8-1), vom găsi în
interiorul sporului, sporozoiţi. La Microsporidii (fig.8-2), vom găsi o altfel
de organizare a sporului, care are o capsulă polară şi un filament exertil. La
Mixosporidii, sporul posedă pe lângă alte structuri, două capsule polare .

9.1. Eimeria 9.2. Microsporidia 9.3. Myxosporidia


Fig.9. Tipuri de spori

Clasa Ciliata
(gr.cilii=cili; phorein=a purta)

Cuprinde protozoare care au corpul acoperit cu organite de mişcare: cili,


ciri şi care posedă în citoplasmă un aparat nuclear format din doi nuclei:
unul mare –macronucleu poliploid, cu rol trofic ce confere ARN nuclear de
crestere vegetativa şi unul mic –micronucleu diploid, cu rol în reproducere.
Sexualitatea la aceste protozoare apare sub forma procesului de conjugare :
un schimb de substanţă nucleară între parteneri, deci cu revitalizare
genetică.
Au fost descrise peste 3500 de specii, numarul potential fiind de
aproximativ 30.000 ectosimbionte, endosimbionte, parazite obligatoriu sau
oportuniste.
Ciliatele sunt forme libere, parazite ori simbionte. Se pot obţine protozoare
ciliate (Colpoda cuculus, Colpidium sp.) din infuzii de fân tocat mărunt în
apă dintr-o baltă cu resturi vegetale. După cca. o săptămână, când apa este
ţinută la lumină şi căldură apar şi paramecii, care pot fi prelevaţi cu o
baghetă de sticlă într-o picătură de apă şi observaţi la microscop. Cele mai
multe sunt ciliate heterotrofe hranindu-se cu bacterii mici, detritusuri si
alge.

Ex: Paramecium caudatum (fig. 10) –are dimensiuni de cca. 300 μ şi o


mişcare ritmică, putându-se deplasa şi prin rostogolire. Cilii antrenează
particulele alimentare spre citostom (de la grcescul kytos= celulă;
stoma=gură) şi citofaringe, fiind împinse în citoplasmă; aici, în jurul unei
particule alimentare se formează o vacuolă digestivă, unde începe procesul
de digestie prin acţiunea enzimelor care pătrund din citoplasmă în vacuole.

Fig.10. Structura unui ciliat : Paramecium

Prin cele două vacuole contractile pe care le conţine, parameciul îşi


reglează ritmic presiunea osmotică (o vacuolă se umple, cealaltă se
goleşte). În centrul endoplasmei se află un nucleu mare, reniform
(macronucleu) şi unul mic (micronucleu). Starea heterocariotă a ciliatelor
este un caracter cenic printre vieţuitoare (gr. heteros=diferit;
karion=nucleu; koinos=asociaţie, cenoză).

Balantidium coli
(gr. balantidion=punguţă) -este un protozoar ciliat de cca. 200 μ, care
trăieşte comensal în intestin la vertebrate: peşti, batracieni, reptile, păsări şi
mamifere inclusiv la om. În condiţiile unor dezechilibre ale gazdei, devine
agresiv, producând boala numită balantidioză -o dizenterie gravă.
Mişcarea protozoarelor

Protozoarele sunt sensibile faţă de o mare varietate de stimuli,


cărora le răspunde printr-un tactism care le asigura modificarea
comportamentului imediat şi astfel, supravieţuirea: termotactism, chimio-
tactism, geotactism, foto-tactism.
Cu excepţia fotosensibilităţii stigmei flagelatelor, celelalte sisteme nu
sunt îndeajuns cunoscute. La protozoare există următoarele tipuri de
mişcări: mişcări amiboide, când intervin particularităţi fizico-chimice ale
citoplasmei mişcări flagelare sau ciliare, rezultate ale mişcărilor organitelor
specializate, mişcări mult mai complexe, răspândite doar in grupul
flagelatelor.
Cilii şi flagelii, care au o structură fundamentală asemănătoare, au
mişcări fie de pendulare, fie de ondulare (mişcări sinuoase, aşa cum au
spermatozoii de la metazoare), care sunt foarte bine coordonate funcţional
de un număr mare de organite ciliare cu o organizaţie complexa.