Sunteți pe pagina 1din 1

Un examen obișnuit de urină implică examen macroscopic, fizico-chimic, microscopic și bacteriologic.

EXAMENUL MACROSCOPIC Cantitatea (volumul urinar). Diureza: aproximativ 1500 ml/24 ore. Modificări
patologice: poliurie peste 2000 ml/24 ore, oligurie sub 500 ml/24 ore și anurie sub 100 ml/24 ore. Există
un debit urinar minim obligatoriu de 500ml/24h destinat să excrete produşii rezultaţi din metabolismul
diverselor substanţe. Atât oliguria cât şi poliuria trebuie interpretate ţinând cont de compoziţia urinii şi
de alţi factori (filtrarea glomerulară, starea de hidratare, efortul fizic depus, temperatura mediului
ambiant, stări emoţionale, etc). Aspectul urinii. Este limpede, galben pal până la galben roşiatic (în
funcţie de diureză), transparent şi limpede. Culoarea normală se datorează urocromului, pigment urinar
derivat din hemoglobină. La colorarea urinii mai contribuie şi unii pigmenţi biliari: urobilina, uroeritrina
şi uroporfirina. Urina expusă mai mult timp la aer poate deveni tulbure datorită precipitării cristalelor
sau sărurilor amorfe. Urina se limpezeşte după adăugarea de acid acetic 10% - la fosfaţi, după încălzire -
la uraţi, HCl - la oxalaţi. Culoarea urinii poate fi modificată de unele medicamente - piramidon şi
fenolftaleina din laxative: roşu; albastru de metil: albastru-verde, etc. Mioglobina, hemoglobina sau un
număr mai mare de hematii va colora urina brun sau roşie în funcţie de cantitatea sângelui.
Urobilinogenul sau pigmenţii biliari- aspect de bere neagră în icterele mecanice. În porfirii urina este
închisă la culoare, brună sau chiar neagră, colorarea făcându-se la expunerea la lumină. Este tulbure (ca
zeama de varză) în bacteriurie sau piurie, iar în glomerulonefrita acută are aspect de bulion de carne. În
sindroamele nefrotice urina devine lactescentă. Mirosul urinii. Este în mod normal, fad, caracteristic de
„migdale amare”, aromatic datorită unor acizi volatili şi a unor substanţe numite uricide. Se poate
modifica în stări patologice: miros de mere acre în diabet, miros amoniacal în infecţii cu bacterii care
hidrolizează ureea, miros putrid în infecţii cu floră anaerobă. După ingestia unor alimente (usturoi,
hrean, sparanghel) urina poate căpăta un miros neplăcut datorită formării mercaptanilor.