Universitatea Pedagogică de Stat “Ion Creangă”

Facultatea Filologie

Referat

“Motivul iubirii în creaţia lui

Mihai Eminescu”.

A elaborat : Şestacov Elena

A verificat : Smolniţchi D.

Chişinău, 2015

1
 Sumar:
Introducere……………………………………………..............3
Capitolul I. Eminescu şi iubirea
1.Iubirea -Simbolistica…………………………………………6
2.Simbolul iubirii în creaţia eminesciană....................................8
Concluzie……………………………………………………….16
Bibliografie……………………………………………..............17

2
 Introducere
Creaţia lui Eminescu nu reprezintă o fulguatie uluitoare, unica si neasteptata pe cerul poeziei
romanessti,ci o sinteza de traditie popular-nationala si de cultura, concentrata intr-o
personalitate geniala, cu o ganduire sociala si filosofica profunda si cu o sensibilitate de
acuitati superioare. A vorbi de poet este ca si cum ai striga intr-o pestera vasta Nu poate sa
ajunga vorba pana la el fara sa-i supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa
povesteasca pe harpa si sa legene, din departare, delicata lui singurateca slava.
Intr-un fel, Eminescu e sfantul preacurat al versului romanesc. Pentru pietatea noastra
depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri.
Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste. Este universal ca
poet si este universal in poezie. In poezia lui Eminescu gasim de toate: de la peisaje si
descrieri ale naturii, la istorie si descrierea unor intamplari, de la basm la fantastic, de la
dragoste si iubire la durere si tristete.
Totusi, cea mai predominanta fatada a poeziei eminesciene este dragostea, iubirea si
natura. In literatura noastra Eminescu este fara indoiala cel mai mare poet al iubirii si cel mai
iscusit cantaret al splendorilor naturi. Caracterul popular si profund uman al poeziei sale
erotice asociat cu maretia tulburatoare a frumusetilor naturii raspundea aspiratiilor
lui Eminescu inspre un inalt ideal de frumusete si puritate, ideal afirmat si aparat impotriva
unei societati care-l calca in picioare.
Dupa cum observase si Ghica in poeziile de dragoste si de natura se dezvaluie filonul
sanatos optimist al creatiei poetului. De fapt aceste doua teme se afla strans impletite
intregindu-se organic si reciproc.
Ibraileanu vorbind despre cele doua faze din creatia matura a lui Eminescu preciza ca
prima (1870-1879) se caracterizeaza prin aceea ca “sentimentul iubirii in faza aceasta e
mereu amestecat cu sentimentul naturii”.Aceste sentimente se cheama unul pe celalalt.
Uneori nici nu poti hotara bine daca aceste poezii sunt imnuri inchinate naturii ori iubirii.
Intr-adevar in prima faza intalnim multe din poeziile in care poetul canta o dragoste
senina, frumoasa si impacata implinita cel mai adesea intr-un cadru feeric de natura
proaspata si viguroasa ca in ” Fat-Frumos din tei “. Povestea codrului din ’’Fat-Frumos din
tei’’ cu totu reprezentativa in acest sens este chemarea din ’’Dorinta’’:
“Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe prund ,unde o natura paradisiatica
obladuieste visul trait al dragostei: Adormit de armonia / Codrului batut de ganduri / Flori de
tei deasupra noastra / Ca sa cada randuri-randuri”, sau euforia din ’’Sara pe deal’’ precum si
calma evocare a iubirii fericite din ’’Floarea-albastra’’. Despre intensitatea si statornicia
sentimentului de iubire se vorbeste in cadrul legendei Strigoii; la fel in povestea de dragoste a
lui Calin, cu magnifica imagine a naturii ori in beatitudinea ce transpare prin umbra amara a
asteptarii (’’Lacul’’) in balsamul odihnitor al prezentei iubirii (’’Inger de paza’’,’’Noaptea’’)
ca si in unele postume din aceasta epoca: ’’ Ea-si urma cararea-n codru, Dormi! Stau in
cerdacul tau etc’’.
Poezii ce exprima o tonalitate senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita
exista insa si in faza urmatoare: ’’Freamat de Codru’’, ’’Somnoroase pasarele’’, ’’La mijloc
de codru des’’ la care se pot adauga nepieritoarele si inegalabile momente inchinate iubirii si
naturii din ’’Scrisoarea IV’’ si ’’Luceafarul’’.
In toata poezia erotica a tineretii, figura iubitei are o lumina si o caldura dobandite din
concretetea imaginii ei pentru poet. In poezia ’’ Floare Albastra ’’ ea e ’’ rosie ca marul ’’ ; in
’’ Craiasa din povesti ’’ ‚’’Paru-i galben, / Fata ei lucesc in luna, / Iar in ochii ei albastrii /
Toate basmele s-aduna ’’. Tot asa si in ’’Dorinta’’.
Toate aceste elemente se schimba treptat dupa 1877 Eminescu cantand si starile

3
depresive si regretul, tristeta , cat si durerea pricinuita de dragoste. Poeziile din aceasta
categorie sunt numeroase. Incepand cu “Pe aceiasi ulicioara’’ si ’’Departe sunt cu tine’’ (care
fac parte din prima faza) cele mai multe apartin fazei a doua: ’’De cate ori iubito..’’ , ’’Atat
de frageda’’, ’’Despartire’’, ’’S-a dus amorul’’, ’’Adio’’, ’’Pe langa plopii fara sot’’,
’’Iubind in taina’’, ’’Te duci’’, ’’Din valurile vremii’’, ’’Nu ma intelegi’’, ’’De ce nu
mai vii?’’.
Arar mai rasuna din inchipuire cat un ecou al vechii increderi luminoase in dragoste.
Dar, in general, tot mai obosit si mai dezamagit de loviturile vietiii si de neintelegearea
societatii contemporane lui, poetul da glas unor noi armonii poetice, de mari adancimi, din ce
in ce mai triste si mai pline de renuntare. Pentru el, dragostea ramane in trecut si amintirea ei
ca si a chipului iubitei se insoteste de o nespusa suferinta. Din aceasta pricina se petrece o
concentrare a imaginii, o stilizare si o fixare de contururi apasate. Codrul nu mai are bogatia,
risipa de lumini, culori si parfumuri din tinerete, ci se reduce la doua-trei elemente. Luminile
se sting, culorile palesc.’’De cate ori, iubito’’ cu simbolurile ei tragice, e o prima marturie a
intunecarii. In locul peisajului edenic apare aici ’’oceanul cel de gheata’’ ‚’’ bolta alburie’’ a
alungat de pe ea voiciunea culorii, iar ‚’’luna cea galbena – o pata’’ si-a pierdut eminesciana
ei stralucire. Caldura inimii l-a parasit pe poet: ‚’’Din ce in ce mai singur ma-ntrec si inghet.’’
‚’’Iar timpul creste-n urma mea ma-ntunec !’’ (‚’’Trecut-au anii’’).
Mai intotdeauna putinele elemente de cadru sunt evocate de amintiri.Niciodata lirica
romaneasca nu a cunoscut o mai mare bogatie de nuante o mai profunda sondare a
adancurilor o mai deplina autenticitate a tuturor biruintelor si infrangerilor iubirii. In aceste
versuri desi pe primul plan sta miscarea framantata a sufletului nu lipseste nici prezenta
naturii.Ea este redusa insa la semne si aspecte care se subliniaza simbolic prin concordanta
sau prin contrast sentimental. Exemplu in ‚’’ Si daca’’ : ’’ Si daca ramuri bat in geam / Si se
cutremur plopii, / E ca in minte sa te am / Si-ncet sa te apropii.’’
Metafora toamnei ca anotimp al sfarsitului e frecventa. In ‚’’Sonetul I ’’ , doua
versuri strang toata tristetea naturii, comuna desigur cu cea a poetului, sugerata in doua
epitete: ’’ Afara-i toamna, frunza-mprastiata, / Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;’’.
Pentru Eminescu viata fara iubire si fara vis este ca ’’ O toamna care intarzie / Pe-un istovit si
trist; / Deasupra-i frunzele pustie – ’’, asa cum mentioneaza in ’’ Te duci’’. Chemarea din
’’De ce nu-mi vii’’ rasuna sfasietor intr-un cadru pustiu de toamna: ’’ Vezi randunelele se
duc, / Se scutur frunzele de nuc, / S-aseaza bruma peste vii –’’. Poezia naturii are la Eminescu
trasaturile propii, poetul selectand din peisaj anumite aspecte. Izbeste insistenta cu care canta
codrul apoi izvoarele cristaline, luminisurile, poienile cu raiul vegetal al plantelor, lacul cu
limpezime de clestar. Dintre arbori ”teiul sfant”ii retine cel mai mult atentia. Survine ca
simbol al necuprinsului sau al framantarilor neastoite ale vietii. Farmecul tablourilor de
natura sporeste prin faptul ca de obicei ele nu sunt inundate de cruda si violenta naturala
lumina a soarelui care subliniaza totul pana in detaliu, ci peste ele se cerne “ca o bura” dulcea
lumina a lumii care pune o surdina stridentelor invaluind totul intr-o vraja de nedescris.
La fel ca in folclor, natura este intotdeauna in consonanta cu starea sufleteasca (Din acest
punct de vedere scriitorul se inrudeste in atitudinea sa fata de natura cu G. Cosbuc sau M.
Sadoveanu). Pentru simbioza intre natura si dragoste este semnificativ urmatorul catren
postum:
“Si daca de cu ziua se-ntampla sa te vaz / Desigur ca la noapte un tei o sa visez / Iar
daca peste ziua eu intalnesc un tei / In somnu-mi toata noaptea te uiti in ochii mei.”
Poezia dragostei si a naturii are la Eminescu unele trasaturi apropiate specificului
creatiei populare orale. Asa de pilda ca si in productiile folclorice portretul fizic al femeii
iubite nu se infatiseaza cu precizia detaliului ci se poate reconstitui doar in aspecte foarte
generale (parul blond, ochii mari si albastrii, maini subtiri si reci). Intereseaza in primul rand
portretul moral care este dezvaluit intr-o sumedenie de reactii pshice ale sentimentului erotic.

4
 Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, sagalnica la inceput, se impietriceste,
solemna si rece, in aceasta perioada de creatie, ca fiind scoasa din intunericul amintirii. De
aceea marmura slujeste ca termen frecvent utilizat pentru sugerarea frumusetii inghetate,
ireale, fantomatice parca.
Chiar in ’’ Atat de frageda’’ se intalneste o astfel de imagine, intr-o judecata estetica
asupra iubitei, judecata emisa cu constiinta departarii dintre ei: ’’ Din icretirea lungii rochii, /
Rasai ca marmora in loc –’’. Aceeasi semnificatie o au si versurile din ‚’’Nu ma intelegi’’ : ’’
Si cand rasai nainte-mi ca marmura de clara’’.
Mai definitiva si mai limpede e insa, in sensul indicat, ’’ Din valurile vremii’’ , unde
neconsistenta fapturii iubite e afirmata direct dupa o invocatie asemanatoare in termeni cu
citatele de mai sus. (’’ Din valurile vremii, iubita mea rasai / Cu bratele de marmur’’), ca o
constatare plina de suferinta : ’’ Dar vai, un chip aievea nu esti, astfel de treci’’ . Si in ’’ Te
duci’’ apare un ’’chip de marmura frumos’’. Vorbirea despre marmura e aproape permanenta,
fie ca e folosit substantivul, epitetul ( de marmura, marmoe ) sau verbul ( inmarmurai). Daca
referirea nu e facuta direct, atunci sugestia e realizata prin atributul cel mai izbitor al
materialului rece, de gheata, creand o atmosfera specifica poeziei de renuntare sau de tragica
evocare a dragostei stinse, ca aceea mai ales din ’’ Sonete’’.

5
Capitolul I. Eminescu şi iubirea
1. Iubirea – simbolistică

Iubirea este o tema literară foarte vastă şi importantă, ale cărei origini se leagă de
originile culturii umane. În opinia lui Victor Hugo, "dragostea e chiar parte din suflet. E de
aceeasi natura. Dragostea e ca o scînteie divină şi că sufletul, si tot ca el e incoruptibila,
indivizibila, nepieritoare. E un punct de foc în noi, nemuritor si infinit, pe care nimic nu-l
poate margini si nimic nu-l poate atinge. îl simti arzînd pâna în maduva oaselor si-l vezi
stralucind pâna în adîncurile cerului".
Înrudite, prin sens, cu termenul "iubire" sunt termenii "eros" si "amor".
Conform "Micului dictionar enciclopedic", iubirea este "faptul de a iubi", "sentiment
erotic pentru o persoana de sex opus", "sentiment puternic de simpatie, de admiratie si de
afectiune pentru cineva". În "Dictionarul de filozofie", ea apare ca "termen atribuit unui
sentiment moral-estetic funciar, opus egoismului. Iubirea se manifesta în aspiratia
dezinteresata si patrunsa de abnegatie catre obiectul sau: o persoana sau o colectivitate, o idee
sau o valoare, o activitate profesionala sau sociala. Nasterea si dezvoltarea acestui sentiment,
pe plan istoric si individual, este intim legata de formarea personalitatii. Iubirea dintre sexe
vizeaza persoana umana în plenitudinea sa fizica, morala si intelectuala, în frumusetea
individualitatii sale unice si irepetabile, fiind generatoare de fericire autentica numai în
aceasta calitate. Natura si rolul îndeplinit de iubire în viata oamenilor a primit în istoria
culturii interpretari variate. Una dintre cele mai vechi interpretari este aceea mitologica-
cosmologica, în care iubirea apare ca o forta cosmica grandioasa, generatoare si creatoare
(Erosul orficilor, principiul organizator al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic al lui
G. Bruno, principiul unificator al cerescului si al teluricului, al finitului si infinitului în
romantismul german, forta motrice si diriguitoare a evolutiei la Ch. Peirce). Distingînd genuri
diferite ale iubirii si considerînd-o pe cea spirituala (rationala) ca superioara, numerosi
gînditori i-au atribuit virtuti cognitive fundamentale (cunoasterea frumosului ideal ca atare,
identificare a iubirii si cunoasterii la Platon, accederea catre culmile lumii inteligibile,
beatitudinea iubirii divine la M. Ficino, libertate interioara izvorâta din cunoasterea rationala,
<<amor dei intellectualis>> la Spinoza, penetrarea continutului ideal sau absorbirea în noi a
lucrului cunoscut ca o contopire erotica la F. Schlegel). Acelasi dictionar prezinta erosul sub
forma unui "simbol platonician al elanului spiritual catre adevar, bine si frumos (eros
superior) ca si al instinctului de reproducere a speciei (eros inferior). Totodata erosul aduce
plenitudinea si bogatia vietii interioare. În psihanaliza, erosul este ansamblul pulsiunilor
vietii, manifestat prin libido, dominat de principiul placerii si reprimat de viata sociala
(principiul realitatii). Formele de manifestare ale erosului sunt, în consecinta, ocolite,
mascate, simbolice, imaginare. Calea realizarii lui superioare, prin creatie (în sensul
platonician), este sublimarea. H. Marcuse reia tema erosului psihanalitic într-un sens
ideologic si polemic. Erosul reprimat de civilizatia industriala se va elibera într-o societate de
asemenea libera de orice constrîngeri, imprimînd vietii sociale caracterele jocului, ale
fanteziei descatusate si armoniei estetice. În viziunea lui E. Fromm, erosul capata o
acceptiune religioasa, religiei revenindu-i, În proiectele sale sociale, rolul de factor
aglutinator, ca religie a iubirii. Fara a subaprecia rolul erosului (ca si al altor functii naturale,
psihice etc.) ca factor mobilizator al vietii si activitatii umane, conceptia materialist-istorica
asupra esentei umane, ca produs al relatiilor sociale, integreaza motivatiile actiunii umane
într-o viziune globala, unitara tinînd seama totodata de ponderea specifica, de rolul si
importanta fiecareia dintre acestea".

6
 "Cuvântul <<amor>> pare astazi potrivit pentru surprinderea zonelor joase ale
erosului. Amorul e pasager si comun. La vechii greci el e un sentiment aflat în grija zeitei
Afrodita Pandemos, protectoare a iubirii instinctuale. Exista însa si o Afrodita Urania,
patroana a sentimentului erotic profund, dramatic, chinuitor – supremul amor spiritualis".
Putem spune "ca iubirea e direct legata de corporalitate si frumusete. Frumusetea fiintei iubite
transfigureaza lumea. Pasiunea iubirii este supremul mijloc de a aduce eternitatea pe pamânt.
Orice iubire adevarata este absoluta si nepieritoare, chiar daca ea se cladeste pe teritoriul celei
mai flagrante perisabilitati. Frumusetea e trecatoare, sensibilitatea se toceste, corpul
Îmbatrâneste". Iubirea este o parte a intimitatii umane profunde. "Iubirile nu se repeta; orice
iubire e un caz particular, unic, absolut si ireductibil. Cîti indivizi umani, tot atâtea
iubiri.Nimeni nu poate trai iubirea altuia, desi oamenii seamana unul cu altul."
Putem afirma, astfel, ca tema iubirii prezinta o valoare culturala incontestabila,
dovedita de numarul impresionant de opere care au abordat acest subiect.

7
2 . Simbolul iubirii în creaţia eminesciană
Tema iubirii este cea mai des intalnita tema in literatura lumii, cu atat mai mult in
poezialirica. Cei care au nuantat poezia iubirii, surprinzand toate aspectele ei au
fost poetiiromantici, visatori si cautatori ai absolutului si in plan sentimental. Ca atare, nu
este onoutate faptul ca Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un sentiment intemeietor, ca un mitfundamental
al poeziei orale si culte. Daca scriitorii clasici aveau ca model cuplul adamic,romanticii isi imaginau cuplul
uman intr-o concordanta perfecta cu ritmurile lumii cosmice.Simbolistii, ca poeti ai orasului si ai
materiei in descompunere, au asociat dragostea cumoartea. Pentru ei iubirea nu mai este
proiectata in absolut, ci este traita ca un sentiment bolnavicios si condamnat esecului. Mihai
Eminescu nu a fost pastelist, ci percepe naturadin perspectiva romanticului. La el natura indeplineste
mai multe roluri: este cadru prielnic,ocrotitor, favorabil cuplului erotic; cadrul rustic, un loc inafara
civilizatiei asa cum este prezentata in idile. Eminescu selecteaza din natura anumite elemente
pe care le foloseste in poezia iubirii: elemente cosmice (cum sunt stelele, luceferii si luna);
noaptea, care creaza oatmosfera misterioasa. Elemente acvatice: izvoarele, ca simbol al regenerarii
permanentespirituale; lacul- un alt element acvatic. Mihai Eminescu imprumuta de la poetul
francez Lamartine motivul lacului. Un alt element acvatic intalnit la Eminescu este fantana care
arecumpana, situata inafara satului. Ea poate fi asociata cu infinitul, locul odihnei vesnice.Mai
sunt folosite elemante terestre reprezentate prin codru, padure, anumiti copaci sacricum ar fi:
teiul, plopul, salcamul: “Sara pe deal buciumul suna cu jale,/ Turmele-l urc,stelele scapara-n
cale,/ Apele plang clar izvorand in fantane; Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine!/ Luna pe
cer trece-asa sfanta si clara,/ Ochii tai mari cauta-n frunza cearara,/ Stelele nasc umezi pe bolta senina,/
Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina.//Stresine vechi casele-n luna ridica,/ Scartaie-n vant
cumpana de la fantana,// Langa salcamsta-vom noi noaptea intreaga,/ Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti de
draga.// Si surazandvom adormi sub inaltul,/ Vechiul salcam…” (“Sara pe deal”) In functie de aceste
elemente,de prezenta sau absenta lor in natura, de tonalitatea sentimentului si de imaginea
inbitei, poezia de dragoste a lui Mihai Eminescu ia infatisarea atat a idilelor cat si elegiilor
erotice. În a doua perioada a vietii sale, poeziile lui capata o tonalitate trista si se apropie de
elegiaerotica, romanta, cantec. Natura este saracacioasa si urbana reprezentata prin starzi
pustii,ferestre inchise, plopi insingurati. Chipul iubitei se schimba. Sentimentul er
oticuluiapartine de trecut si de aici apare regretul, nostalgia, singuratatea: “Pe langa plopii fara sot /Adesea
am trecut; / Ma cunosteau vecinii toti- / Tu nu m-ai cunoscut.// La geamul tau cestarlucea / Privii atat de
des; / O lume toata-ntelegea- / Tu nu m-ai inteles. // Caci azi lesemeni tuturor / La umblat si
la port, / Si te privesc nepasator / C-un rece ochi de mort.”(“Pe langa plopii fara sot”). Mihai
Eminescu nu a blamat femeia, nu a caricaturizat-o, celmult, a regretat faptul ca nu a fost
capabila sa aprinda candela iubirii pe pamanat: “Sinoaptea candela s-aprinzi / Iubirii pe
pamanat.” (“Pe langa plopii fara sot”). GeorgeBacovia este complet diferit de perceptia
romanticillor. Dragostea nu mai este proiectata caidealitate, ca forma a perfectiunii, ci este
traiata ca un sentiment maladiv, anemic sicondamnat fatalmente la esec. O alta deosebire
esentiala fata de
conceptia romanticilor consta in faptul ca nicodata iubirea nu este prez
e n t a t a i n concordanta cu o natura complice, orcotitoare: “Pe garduri batrane, pe stresini de lemn, /
Sifrunzele cad ca un sinistru semn / In linistea gradinii adormite. / O palida fata cu
gesturigrabite / Asteapta pe noul amor…/ Pe cand discordant si infiorator, / Scartaie toamna dincrengi
ostenite.”(“In gradina”). George Bacovia, ca si “Sonetele” lei Mihai Eminescu,foloseste motivul
toamnei si al ploii. Dar toamna nu mai este un anotimp familiar, nici un prilej de intimitate si de placute
aduceri-aminte, ci un cadru propice starilor depresive,
chiar m a l a d i v e . C a d e r e a p e r p e t u a a p l o i i e s t e a s o c i a t a i d e i i s f a r s i t u l u i l u
m i i , d i l u v i u l u i apocaliptic. Peisajele imaginate de simbolisti sunt pustii, dezolate,
lugubre, provacandnevroze si, uneori, chiar delirul: “Afara ninge parapadind. / Iubita canta la clavir. / Si

8
targulsta intunecat, / De parca ninge-n cimitir.// El plange si-a cazut pe clape,/ Si geme greu ca indelir…// Si
plang si eu, si tremurand / Pe umeri pletele-i resfir…/ Afara targul sta pustiu, /Si ninge ca-ntr-un cimitir.”
(“Nevroza”). Toamana si iarna produc depresii, primavara areculori prea stridente, iar stralucirea torida
a soarelui de vara descompune materia vie.Intrega lume este vazuta ca intr-un vast “cimitir”,
configurand un univers al degradariigenerale: “Primavara…/ O pictura parfumata cu vibrari
de violet.”(“Nervi de toamna”);“Dormeau adanc sicriele de plumb, / Si flori de plumb si funerar
vestmant-/ Stau singur incavou…si era vant…/ Si scartaiau coroanele de plumb.”(“Plumb”). In universul
bacovianunde amorul este “intors” cu fata catre moarte, avand aripile “de plumb”, cazute
greui n s p r e p a m a n t ( “ P l u m b ” ) s a u u n d e p o e t u l a s c u l t a c u m “ g e m e
” s e n t i m e n t u l l u i “defunet”(“Amurg de toamna”), ori amorul “carbonizat” abia mai
“fumega”(“Negru”)canta “la clavir” marsuri funebre, iubita “palida”, bolnava, cu sanul “mai lasat”
(“Cuptor”), poemul “Decembre” reprezinta o surprinzatoare exceptie. Este textul liric al distant
elor comprimate intre indragostiti si unul demn sa figureze intr-o antologie ideala a
poezieiuniversale dedicate sentimentului etern al iubirii. “Decembre” imbraca lumea in haina denea si
“ninge” intruna ca in “Pastelurile” lui Vasile Alecsandri. Dar stihia alba nu
edezlantuita, sau G. Bacovia nu-i percepe in mod dramatic efectele si nici nu-i
genereazaobisnuinta angoasa, pentru ca se simte de adapost, ocrotit de atmosfera intima din
odaiaiubitei. Femeia este definita exclusiv prin acest apelativ deloc stereotip, derivat de la verbulesential in
viata sufleteasca a omului. Barbatul este cel care indeamna si are toata initiativacondensata in energia unui
sentiment impartasit, femeia este cea care indeplineste cudiscreta fervoare dorintele omului
iubit. Astfel, se desfasoara un ritual erotic, in care protagonistii se apropie din ce in ce mai
mult unul de altul, pana la ingemanarea
dufletelor,inconjurati de luminile si imbrele odaii, ca si nimbul
imaculat al zapezii care cadeneincetat. Este pentru prima daca cand din lumea bacoviana, cenusiul
obsedant a disparut,facand loc culorilor luminoase- albul, rosul- simbalizand triumful iubirii si,
implicit, alvietii. Fiecare artist, dar mai ales un poet simbolist isi creaza palet alui de culori,
dupasemnificatia starilor de spirit carora le sunt asociate. Rosul, de obicei nuanta sangelui
scurs,a v i o l e n t e i , a n e v r o z e i d a t o r a t e u n e i e x c i t a t i i v i z u a l e e x t r e m e , d e v i
n e , i n p o e m u l “Decembre”, culoarea combustiei interioare. Dar nu sugereaza cromaticul,
ci ardereas u f l e t e a s c a a c u p l u l u i , i n d e z a c o r d c u g e r u l d e a f a r a , p e
c a r e e s t e i n s t a r e s a i l imblanzeasca, anulandu-i
efectele dezagreabile pentru fiinte. G. Bacovia a descoperit profunzinea simplitatii in felul
cum rosteste eterna poveste a iubirii, mereu aceeasi cand seincheie, niciodata identica pentru cei
care traiesc clipa ei unica din plin. Contemporan cu G.Bacovia si Tudor Arghezi, poetul “corolei de minuni a
lumii”, Lucian Blaga include
poeziac u t e m a t i c a e r o t i c a i n l i r i c a d e m e d i t a t i e f i l o z o f i c a . A t a t i n v o l u m
u l “ P o e m e l e lumii”(1919), cat si in perioada senectutii, in poezia publicata postum cum ar
fi
ciclul“Vara de noembrie”, “Cantecul focului”, etc. trateaza aceeasi tema, din pers
pectiva poetului expresionist ce traiestecu maxima intensitate iubirea. Spre deosebire de Mih
aiEminescu, care selecta din naturaanumite elemente pe care apoi le personifica pentru
a potentia iubirea cuplului, Lucian Blaga vede iubirea ca un sentiment-
patima ce modificanatura din jur. Misterul ochilor negri ai iubitei se rasfrange asupra
muntilor, sensurile pamantului ca in “Izvorul Noptii”. Alteori desacralizeaza mitul biblic al
Evei si al lui Adamsi creeaza un alt mit, cel al misterului feminin (reprezentat in poezia “Eva”). Blaga
prezintaraportul dintre sentiment si natura exterioara (ca in poezia “Izvorul noptii”), fie ca prezintain paralel
lumea afectiv umana si lumea vegetala ca in “Cantecul spicelor”. Spicele dinlanuri pregatesc
intrarea fetelor adolescente indragostite pentru prima oara in “vapaiaiubirii”.De la natura se
realizeaza un transfer catre fiinta umana, de data aceasta prezentatain grup. “Cantecul spicelor” poate fi si
cantecul adolescentelor indragostite. Fiinta umana

9
oscileaza intre ideal si realitate, intre spiritual si teluric. Blaga utilizeaza nu
numai paralelismul simbolic, ci si metonimia. Substituie “fetele in vapaie” cu “spicele in
lanuri”,incat in final “spicele in lanuri” ragreta ca nu stau sub vraja lunii, nu le-a fost destinat
satraiasca sentimentul erotic. Blage nu realizeaza cupluri erotice si nici portrete de
femeiideale, ci surprinde erosul spiritualizat, sentimentul iubirii ca mister al lumii, componenta a“Corolei de
minuni a lumii”. In perioada senectutii, la fel ca Tudor Arghezi, surprindeaceasta ipostaza a
iubirii nerelevate, a iubirii mister, ca sentiment fundamental al existenteiumane. Iubirea ca stare de ispita,
ca taina nedescifrata este ipostaza pe care o propuneLucian Blaga. In aceeasi maniera expresionista
Lucian Blaga defineste metaforic dragostea“vara sangelui…vraja basmului”. Indiferent de timp si
spatiu, de varsta sau capacitateatrairii, iubirea va reprezenta intotdeauna una din temele fundamentale ale
artei s ale poezieiin mod special, deoarece este sentimentul pe care se construieste intreaga
existenta aomului.
Iubirea si dragostea in poezia lui EminescuConsiderat de Titu Maiorescu în studiul „Direcţia nouă în
poezia şi proza română”,
„un poet în toată puterea cuvântului”, Mihai Eminescu este cel mai important poet romanticro
mantic al nostru. De numele său se leagă prima mare revoluţionare a limbajului dinliteratura
română. Opera lui Mihai Eminescu este vastă şi apreciată atât pe plan naţional,cât şi pe plan
internaţional, fiind considerat unul dintre puţinii poeţi universali.Poezia lui Eminescu, de fapt întrega lui operă
se încadrează în romantism, Eminescu
fiindconsiderat ultimul mare romantic european, încheind astfel, romantismul univ
ersal.Caracteristici ale romantismului prezente şi în opera lui Eminescu: sensibilitate, fantezie,inspiraţia din
folclor şi din trecutul istoric, construirea eroilor excepţionali, ironia satirică,originalitatea, supratema
timpului, teme precum cosmicul, istoria, natura şi iubirea, toateavând ca filon folclorul. Între marile
teme ale liricii eminesciene, elogiul iubirii şi al naturiiîşi are rezervat un loc special, prin lirismul şi melancolia
poeziilor, prin aspiraţia eului cătreabsolut şi perfecţiune. Aceste două mari teme sunt nelipsite în
operele lui Eminescu,împletindu-se şi definind de fapt semnificaţii, sentimente, senzaţii, exprimarea eului
liric...Tema iubirii şi a naturii apare încă de la prima poezie publicată de Mihai Eminescu, „De-aşavea...” în
revista „Familia”. Evoluţia acestor două teme se împarte în două perioade ale
operei lui Eminescu, etape definite de Garabet Ibrăileanu într-una din lucrările lui
criticeîndreptate de această dată asupra operei marelui poet. În prima etapă, Eminescu
cântăiubirea împărtăţită, poeziile scrise în această perioadă au o structură
asemănătoare şiurmează un adevărat scenariu (momente tandre, motivul visului etc) - “sentimentul
iubiriiîn faza aceasta e mereu amestecat cu sentimentul naturii. [...] natura e
întotdeauna înfuncţie de sentiment, şi foarte adesea expresia stărilor de suflet. În orice caz
este cadrulstrict necesar al vieţii."Eul liric îşi cheamă iubita în mijlocul naturii, care este primitoare
şiocrotitoare a iubirii celor doi – cadrul senin şi fericit. Uneori nici nu poţi hotărâ bine dacăaceste poezii
sunt imnuri închinate naturii ori iubirii. Exemple de poezii din această perioadă:
„Sara pe deal”, „Dorinţă”, „Lacul”, etc.Publicată la 1 iunie 1885 în revista „Convorbiri literare”, poezia
„Sara pe deal”, este o idilăcu puternice note de pastel, ce reprezintă o redactare din perioada
tinereţii, în care temadragostei se împleteşte cu cea a naturii, într-o viziune optimistă, plină de
viaţă. Aceastăconcepţie, potrivit căreia natura este un confident sau un spaţiu ocrotitor pentru
om estespecifică romantismului, întâlnită şi în lirica populară. Poetul romantic e
fascinat despectacolul naturii şi găseşte asociaţii între propria viaţă şi fenomenele acesteia.
Cadrulnatural este la Eminescu însufleţit, poezia realizând o alternanţă între cele două planuri
– planul exterior, plin de calm, reprezentat de tabloul înserării şi al nopţii şi planul
interior, prezentat într-o intensitate crescândă, aşteptarea iubitei şi imaginarea clipelor
de extaz. Încădin titlu (construcţie nominală) Eminescu sugerează o atmosferă liniştită, ocrotitoare,
lucrurealizat prin folosirea regionalismului „sara” (Moldova) care conferă muzicalitate.
Specific poeziilor eminesciene este faptul că sentimentul este exprimat
cel mai adesea nu în moddirect, de către eul liric, ci el este preluat de cadrul natural, prin

10
folosirea ca procedeudominant a personificării. Sentimentul determinat de citirea poeziei e
cel de linişte,
deînălţare sufletească, de pace; atmosfera este uşor melancolică şi se realizează p
rinintermediul unor imagini auditive care au la bază personificarea: „buciumul sună cu jale”,„apele plâng”.
„Buciumul”, „turmele”, „streşine vechi”, „clopotul” realizează imagineastrăveche a unui timp
ancorat, suspendat, simboluri al
le românismului, ale vechimii, aspaţiului original. Strofele următoare sunt descrieri mai dinamice, planul
este predominant
terestru, prezintă activitatea de la sfârşitul zilei prin dominanţa imaginilor auditi
ve.Ultimele strofe surprind mai ales planul interior, subliniindu-se nerăbdarea îndrăgostitului prin
interjecţia - „Ah”, formele de viitor ale verbelor exprimă faptul că iubirea
împărtăşităeste trăită în avans, imaginată, trăirea bucuriei întâlnirii anticipate. Cad
rul naturaleminescian se compune dintr-o serie de elemente naturale specifice, care devin motive aleliricii
sale, dintre care întâlnim aici luna, stelele, contemplarea cerului fiind o modalitate
dea sugera intensitatea sentimentului. În plus, folosinduse de alternanţa dintre
planulexterior, al naturii, şi planul interior, reprezentat de emoţia şi nerăbdarea aşteptării,
deanticiparea apariţiei iubitei, se realizează un fel de descriere idealizată a acesteia, tocmai
pe baza alternanţei – lună iubită, care sugerează unicitatea, puritatea şi ochii iubitei –
stele,subliniidu-se ideea de strălucire, de frumuseţe: „Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,/ Ochiităi mari
caută-n frunza cea rară,/ Stelele nasc umezi pe bolta senină.” Un alt motiv literar frecvent
întălnit este cel al arborelui, preferat fiind în codru teiul sau stejarul, în
această poezie apărând însă salcâmul, care devine un fel de axă a lumii, locul în care cei doiî
ndrăgostiţi se vor întâlni. Specificul modului în care apar motivele poetice în
liricaeminesciană, şi de altfel în toată lirica ce aparţine romantismului este acela că ele sunt
prezentate fără o ierarhizarea, sunt alăturate de obicei prin coordonare, ceea ce creazăimpresia
de spaţiu întins, asociată cu deosebita intensitate a sentimentului.Este de altfel concepţia exprimată în mod
direct la finalul poezii, printr-o întrebare retorică„Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da
viaţa lui toată?”, căci romanticul estenepăsător faţă de propriul destin, gata să se sacrifice pentru
împlinirea unui ideal, şi aceasta poate fi cel al dragostei.Fuziunea dintre natură şi dragoste este perfectă în
“Sara pe deal”.A doua perioadă a operei lui Eminescu prezintă iubirea trădată, neîmpărtăşită, poetul singur şi
dezamăgit caută explicaţii, este caracterizată printr-o oboseală şi printr-o tristeţe dilatatecosmic. Timpul se
acumulează, în straturi, peste amintirea iubirii irosite, natura îşi pierde prospeţimea luminoasă,
culorile pălesc. Acestei perioade îi corespund poezii ca: "De câteori, iubito,..", "S-a dus amorul...",
"Când amintirile...", "Pe lângă plopii fără soţ..." şi altele.Plopul, consideră G. Călinescu, este un "copac
elastic şi orăsenesc", ce "dă amintirilor omişcare lentă", identificată în tonul de romanţă al
poeziei "Pe lângă plopii fără soţ...", \apărută în revista "Familia" în 1883. În "Dicţionarul de simboluri"
al lui Jean Chevalier şial lui Alain Gheerbrant, plopul e considerat un copac asociat
"durerii, sacrificiilor şilacrimilor", simbolizând "forţele regresive ale naturii, amintirea mai mult decât
speranţa,timpul trecut mai mult decât viitorul renaşterilor". În mod întâmplător sau
dintr-osimbolistică autentică, percepută în termenii ei definitorii, Eminescu înscrie ideaţia
poezieiîn aceşti termeni semnificativi. "Pe lângă plopii fără soţ..." e o poezie
a tristeţii, adestrămării iubirii, a pierderii speranţelor in dragoste ca sentiment înălţător.
Plopii, "fărăsoţ", evocă, într-o primă secvenţă, de două strofe, o poveste de dragoste
neîmplinită, dinvina fiinţei iubite, singura care , nu a înteles intensitatea sentimentelor poetului: "Pe
lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi -/ Tu nu m-ai cunoscut.//
Lageamul tău ce strălucea/ Privii atât de des;/ O lume toată-nţelegea -/ Tu nu m-ai inţeles." Poezia se
construieşte, încă de aici, pe temeiul gradaţiei ascendente, al amplificării, pe de o parte, a dragostei
poetului, pe de alta, un paralelism perfect, a neînţelegerii fiinţei
adorate,c a r e r a t e a z ă ş a n s a u n e i m a r i i u b i r i . S e m n i f i c a t i v e s t e s p a ţ i u l î n c
a r e s e c o n s u m ă sentimentul erotic. Suntem departe de căile nepătrunse ale naturii, de adâncimea

11
codrului protector, cu proiecţia trăirilor lirice la scara cosmică, încadrabile în inefabilul unui
spirituniversal. Peisajul este aici citadin, convenţional, el însuşi inadecvat nemuritoarelor poveştide iubire.
Femeia îndrăgită se remarcă prin absenţă, fiind doar bănuită că se află dincolo deun hotar impenetrabil,
figurat mai întâi, în peisaj, prin "plopii fără soţ", apoi prin geamul"ce strălucea", ce nu
dezvăluie, prin reflectare către exterior, mai mult decât in sonetul"Stau in cerdacul tău...",
nimic din atmosfera misterioasă a interiorului, din
intimitateaacestuia. În secvenţele următoare, poezia ia de altfel o tonalitate intens
meditativă,înălţându-se la consideraţii asupra metafizicii iubirii, cu sintagme în general cunoscute dinalte
poezii de dragoste. Poetul, ca substitutul sau genial din "Luceafarul", ar fi dorit "oşoaptă de
răspuns", "o zi din viaţă", chiar împlinirea sublimă a unei singure clipe de iubire:"O oră sa fi fost amici,/
Să ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici,/ O oră, şi sămor." însăşi fiinţa iubită ar fi urcat în
sfera superioară a aştrilor, unde "în calea timpilor cevin/ O stea s-ar fi aprins", ar fi învins timpul
ireversibil, dobândind trăsăturile ideale alearhetipului feminin, "Un chip de-a pururi adorat/
Cum nu mai au perechi/ Acele zâne cestrbat/ Din timpurile vechi." Culminaţia sentimentului, în acelaşi
timp punctul cel mai inaltal gradaţiei, care ia de acum o linie descendentă, se justifică printr-o iubire ce
angajează, însens mitic, toate generaţiile de stramoşi, întreaga moştenire genealogică a speciei: "Căci te iubeam
cu ochi păgâni/ Şi plini de suferinţi,/ Ce mi-i lăsară din bătrâni/ Părinţii din părinţi."Întoarcerea în prezent
destramă întregul miraj al iubirii, coborâtă din spaţiile idealităţii:"Căci azi le semeni tuturor/ La
umblet şi la port,/ Şi te privesc nepăsător/ C-un rece ochi demort." Clipa astrală a marii iubiri, nepământene, a
fost definitiv pierdută: "Tu trebuia sa tecuprinzi/ De acel farmec sfânt,/ Şi noaptea candela s-aprinzi/ Iubirii pe
pământ."Îngemănate mereu, natura şi iubirea se constituie într-o singură temă în care spaţiul poetic primeşte
valoare filosofică şi este caracterizat de emoţii puternice şi sentimente profunde.Deşi sunt
aproape inseparabile, fiecare dintre aceste două teme comportă o suită de motive,semnificaţii şi ipostaze
proprii. Cultivarea cu predilecţie a simbolurilor iubirii şi naturii esteunul dintre elementele decisive în integrarea
liricii eminesciene în curentul romantic literar.În concluzie, lirica erotică eminesciană cuprinde două
faze distincte ale creaţiei, privindexprimarea sentimentului de dragoste. O primă fază, aşa-yis naturistă,
ilustrează imaginealuminoasă, optimistă a iubirii, momentele ferivite se asociază unui cadru
natural, aflat îndeplină armonie cu stările sufleteşti ale poetului („Dorinţa”. „Lacul”, „Sara pe
deal”).Adoua etapă a liricii erotice se defineşte prin profunzimea filosofică a sentimentului
deiubire, ceea ce dă creaţiilor din această perioadă scepticism, melancolie, provovate
dedezamăgirea poetului, aflat mereu în căutarea idealului de iubire. Iubirea este o muzica a carui frmusete
nu se pierde, este durerea plina de tandrete ceodata experimantata, nu poate fi uitata. Daca vrei sa afli
despre dragoste, intreaba-l pe celce-o venereaza, intreaba privighetoarea ce s-a indragostit de
trandafir sau fluturele ce-sisacrifica viata fara sa ezite pentru fracara soarelui... Dar daca vei
reflecta asupra ei, veiinnebuni datorita complexitatii acestui sentiment.Conform “Micului dicţionar
enciclopedic”, iubirea este “faptul de a iubi”, “sentiment
erotic pentru o persoană de sex opus”, “sentiment puternic de simpatie, de admiraţie şi deafecţi
une pentru cineva”,inrudite ca sens fiind termenii “eros” si “amor”. În “Dicţionarul de
filozofie”, ea apare ca “termen atribuit unui sentiment moral
estetic funciar, opusegoismului. Iubirea se manifestă în aspiraţia dezinteresată şi pătrunsă
de abnegaţie cătreobiectul său: o persoană sau o colectivitate, o idee sau o valoare, o activitate
profesionalăsau socială. Naşterea şi dezvoltarea acestui sentiment, pe plan istoric şi individual,
esteintim legată de formarea personalităţii. Iubirea dintre sexe vizează persoana umană
în plenitudinea sa fizică, morală şi intelectuală, în frumuseţea individualităţii sale unice şiirepe
tabile, fiind generatoare de fericire autentică numai în această calitate. Natura şi rolulîndeplinit de iubire în
viaţa oamenilor a primit în istoria culturii interpretări variate. Unadintre cele mai vechi interpretări
este aceea mitologică-cosmologică, în care iubirea
apareca o forţă cosmică grandioasă, generatoare şi creatoare (Erosul orficilor, prin
cipiulorganizator al Universului la Empedocle, entuziasmul eroic al lui G. Bruno,

12
principiulunificator al cerescului şi al teluricului, al finitului şi infinitului în romantismul
german,forţa motrice şi diriguitoare a evoluţiei la Ch. Peirce).
Distingând genuri diferite ale iubiriişi considerând-o pe cea spirituală (raţională) ca superioară, numeroşi
gânditori i-au atribuitvirtuţi cognitive fundamentale (cunoaşterea frumosului ideal ca atare, identificare a
iubiriişi cunoaşterii la Platon, accederea către culmile
lumii inteligibile, beatitudinea iubiriidivine la M. Ficino, libertate interioară izvorâtă din
cunoaşterea raţională, <<amor deiintellectualis>> la Spinoza, penetrarea conţinutului ideal
sau absorbirea în noi a lucrului cunoscut ca o contopire erotică la F. Schlegel). Victo Hugo o
considera “chiar parte din suflet. E de aceeasi natura. Dragostea e ca oscânteie
divină şi ca sufletul, şi tot ca el e incoruptibilă, indivizibilă, nepieritoare. E
un punct de foc în noi, nemuritor şi infinit, pe care nimic nu-l poate mărgini şi nimic nu-
l poate atinge. Îl simţi arzând până în măduva oaselor şi-l vezi strălucind până în
adâncurilecerului”.“Iubirea misca soarele si celelalte stele”,dupa cum afirma Dante, inca de acum miliarde
deani,de la povestea lui Adam si Eva,fiind probabil unul din primele sentimente ce au patrunsin sufletul
oamenilor deoarece avem nevoie de dragoste caci ”viata fara duiosie si faraiubire nu e decat un
mecanism uscat,scartaietor si sfasietor”(Victor Hugo).Acest sentiment cunoaşte numeroase clasificări.
Se poate vorbi de prietenie, de dragostefamilială (fraternă, filială, paternă, maternă, maritală)
şi de dragoste religioasă
(adoraţie,v e n e r a ţ i e ) . “ V i a ţ a ş i l i t e r a t u r a n e a r a t ă c ă i u b i r e a p o a t e f i f u l g e
r ă t o a r e , n e b u n ă , iresponsabilă, sau dimpotrivă ascunsă, platonică, gravă, metafizică, răzbunătoare.
Iubirea poate fi vulgară, carnală, dar tot ea poate atinge nu o dată zonele cele mai înalte alespirit
ualizării
fiinţei”.I u b i r e a e s t e c e a m a i v e c h e t e m a l i t e r a r a i n s r i s a i n t o a t e m i t o l o g i i l
e s i r e l i g i i l e lumii.Conform acestora,ea incepe chiar din momentul Crearii lumii deoarece
Dumnezeune-a facut din iubire. In mitologia greaca, Geea este pamantul fertil,al perpetuarii
vietii,reprezentand partea feminina iar Uranus este cerul,puterea suprema,ce poate crea timp
sispatiu;magnetismul lor reciproc fiind prezentat
si in poemul”Luceafarul”al lui MihaiEminescu. Shakespeare I-a aduc cel mai frumos omagiu
prin “Romeo si Julieta”,piesa in care el iisurprinde esenta,apropiindu-se de eroi cu dragoste,tandrete si
intelegere,transformandu-I insimbolul iubirii adolescentine ce sfarseste prin sacrificiul suprem deoarece ea nu
putea ficontinuata in aceasta viata;Julieta este “stapana”si “sfanta”lui Romeo. Autorul intelege caiubirea
presupune o reciprocitate de sentimente,o certitudine a placerilor ce nu pot fiafectate de nimic si
ca ea nu traieste decat atata vreme cat cei indragostiti isi vor continua povestea din dupa
moarte.Dragostea este vesnica decat daca este frumoasa si veridica,eafiind un templu al
eternitatii,un lacas ce asteapta un abur de dorinta.În opinia lui Jose Ortega y Gasset, “ o dragoste
deplină, care s-a născut în adâncul unei persoane, nu poate probabil să moară.
Rămâne grefată pentru totdeauna în sufletul senzitiv.Circumstanţele – bunăoară depărtarea – îi vor
putea împiedica nutrirea necesară, şi atunciiubirea aceasta va pierde din volum, se va preface într-un firişor
sentimental, scurtă vână deemoţie ce va continua să izvorască în subsolul conştiinţei. Nu va muri
însă: calitatea eisentimentală dăinuie intactă. În acea profunzime radicală, persoana care a iubit continuă
săse simtă absolut ataşată de fiinţa iubită. Hazardul o va putea duce de colo-colo în
spaţiulfizic şi în cel social. Nu contează: ea va continua să fie alături de cel pe care-l
iubeşte.Acesta e simptomul adevăratei iubiri: a fi alături de obiectul iubit, într-un contact şi
o proximitate mai profunde decât cele spaţiale. Este o convieţuire de tip vital cu celălalt”.În
literatura laică română, mitul erotic este unul dintre miturile fundamentale, alături demitul
pastoral, mitul estetic şi mitul etnogenezei. Tema iubirii este cel mai bine ilustrată încreaţia lui Mihai Eminescu.
Conform opiniei lui George Călinescu, în opera lui Eminescuexistă patru ipostaze diferite ale iubirii:
iubirea paradisiacă, iubirea demonică, iubireamortuară şi iubirea elegiacă. În poeziile sale,
tema iubirii se contopeşte, deseori, cu temanaturii şi a jocului. Jocul inocent, neintenţionat, este

13
transformat în joc sentimental. Acestanu păstrează toate caracteristicile unui joc. Spaţiul şi timpul desfăşurării
activităţilor ludice
sunt clar menţionate: întâlnirea îndrăgostiţilor are loc în codru, “la isvorul / Care
tremură pe prund” sau “sara pe deal”, “sub un salcâm”. Codrul are un important rol protector:c
oroanele copacilor săi formează o cupolă, „crengi plecate”, iar trunchiurule lor îi ascund pe îndrăgostiţi de
privirile celorlalţi oameni („De mi-i da o sărutare / Nime-n lume n-o s-oştie”). Din acest
punct de vedere, poate fi asociat unui labirint. Intrarea în codru este otrecere de la profan la sacru,
la o lume pură, a sentimentelor. Pădurea devine unic martor aliubirii, un martor etern, ce dă impresia unei fiinţe
inteligente.“Jocul” îi absoarbe cu totul pe jucători. Ei se izolează de restul lumii (“vom fi
singuri -singurei”) şi se cufundă în uitarea de sine (“ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti de dragă”,“vom visa
un vis ferice […] adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri”). Iubiţii seaşază lângă un copac,
refăcând armonia cuplului edenic. Prin faptul că îşi are rădăcinileînfipte în pământ, iar crengile sale
se îndreaptă spre cer, orice copac poate fi considerat un„axis mundi”, simbol al eternităţii şi al
regenerării periodice. Salcâmul reprezintă un element ascensional, de reper, un copac sacru, ce
are rol de protector, ca martor al iubiriidintre îndrăgostiţi. Teiul este un arbore deosebit prin florile
sale. Căderea lor formează o ploaie vegetală şi dă naştere unui cumul de senzaţii
vizuale, motorii, auditive, olfactive şitactile.
Timpul si dragostea sunt cele doua coloane ce strabat marea literatura, in jurul caroragraviteaza
viata umana: ca in sonetele lui Vasile Voiculescu,viata este limitata de timp,
dar d r a g o s t e a p o a t e s p o r i n u m a r u l d e a n i . U n a c e l e i l a l t e s e o p u n ,
d r a g o s t e a p o a t e “eterniza”timpul ce este doar”circulabil,reversibil si
recuperabil”;iubirea implinita poateregenera viata apusa si se poate “inalta” deasupra realitatii profane si
poate recupera stareade imperfectiune si de atemporalitate.Putem afirma, astfel, că tema iubirii prezintă o
valoare culturală incontestabilă, dovedită denumărul impresionant de opere care au abordat acest
subiect,ea este si va ramane temafundamentala a literaturii tuturora prezentului, trecutului si
viitorului.“Bogatia,gloria si puterea sunt fum,neant. Bogatul gaseste pe unul si mai bogat decat sine,gloria
oricui poate fi intunecata de o glorie mai mare a altuia, cel puternic e invins de altulsi mai puternic. Doar
dragostea ne face egali cu zeii”.(H.Sienkiewicz)Drumul catre iubirea deplina,implina este unul
greu,plin de primejdii…Când un copilînvaţă să meargă, fiecare căzătură este un pas spre a învăţa să
meargă. Copilul nu începe sămeargă de când s-a născut. El trebuie să treacă prin diferite
etape pentru a învăţa sămeargă. Similar, îndrăgostitul are de trecut printr-o mulţime de etape înainte de
a învăţa să iubeascăcu adevărat. La început, mental, refuză cu desăvârşire. Uneori există atâta nelinişte în
corpîncât îţi vine să fugi, să laşi totul baltă. Mintea îşi pune în faţă tot felul de
piedici, îşiînfăţişează persoana iubită sub tot felul de aspecte. Ignoră-le. Sunt hăţişurile
ILUZIEI. Norii se vor împrăştia. Soarele va rămâne în toată splendoarea sa. Bobocul
Dragostei se vadeschide.Toate acestea sunt paşi pe Calea Dragostei. Nu poţi elimina aceste etape.
Uneorisuntem adevăraţi copii şi cum bine ştim, înainte de a putea alerga, copilul nu poate eliminaanumite
trepte ale învăţării, precum să se întindă pe jos, să stea în şezut, să cadă.
Dar fiecare pas este spre înainte.Chiar şi eşecurile noastre ne conduc spre reuşită cu condiţia
să continuăm.Cel ce nu vrea să alerge, acela nu va cădea niciodată, cel ce vrea să iubească cu
adevăratacela va cunoaşte adevărata Dragoste. Motivul tău există, intenţia există, sinceritatea există pentru a
realiza ţelul şi, desigur, căderile inerente sunt de asemenea acolo. Lucrurile nu rămân
niciodată stabile în această lume instabilă (Şi de ce ar rămâne?).Bucuriile şi tristeţile
vieţii se derulează potrivit destinului nostru iar acest ciclu este în parteresponsabil pentru eforturile şi eşecurile
noastre, pentru intensitatea sentimentelor noastre.În ciuda acestora, îndrăgostitul îşi menţine eforturile şi lasă
restul în mâinile lui Dumnezeu.Îndrăgostitul nu trebuie să se simtă descurajat, dezamăgit de
eşecuri şi căzături. Ele neoferă posibilitatea de a ne încerca puterea, capacitatea şi resursele.Şi să nu
uităm că un adevărat îndrăgostit niciodată nu se plânge. El iubeşte. Se simte
cuadevărat bogat. Căci bogat este numai acel ce păstrează cu tărie în inima sa,
dragostea pentru semenii săiCel ce iubeşte cu adevărat nu îşi permite să-şi irosească timpul

14
frământându-se pentru probleme mărunte. Chiar lucrurile ce atârnă greu numai au puterea de
a-i tulbura ori să-l
facă săşi piardă echilibrul. Îndrăgostitul iubeşte. Atunci când devii un îndrăgostit
,adevărata bătălie a început. Te lupţi cu tine însuţi. Te reconstruieşti. Este o
bravă şihotărâtă bătălie. Să nu disperi ori să dezertezi din "postul" tău. Dăruieşte-ţi
Dragostei,trupul, mintea şi sufletul. Bătălia este insuportabilă dar recompensa este măreaţă, la
fel,victoria este sigură. Tu vei învinge iar ego-ul tău va fi complet supus. Dragostea este
cutine, oriunde te-ai afla, ca să te ghideze, deci nu lăsa disperarea şi deznădejdea
să tecuprindă.Dar nu uita ca…”daca vrei sa fii iubit, iubeste!”.

15
 Concluzie :
Si ca si o concluzie putem spune ca Eminescu e dragostea si durere de dragoste.
Deceptia continua in dragoste influenteaza toata inspiratia lui de sentiment. Poetul se
regaseste intact intr-alt punct de pornire, opus, in harul sarcasmului si al lepadarii.
Dragostea lui Eminescu e mai cu seama senzuala, o dragoste pribeaga de pasiune. Ea
e momentana si totala in momentul ei, si se epuizeaza in intregime pe o singura imprejurare
reluata continuu, continuu traita si continuu epuizata in intregime. Poate tocmai de aceea
multe din poeziile lui Eminescu, de dragoste, sunt romante si cantece de vioara.
Dragostea lui Eminescu nu e amestecata cu visul. Visul lui incepe cand dragostea s-a
ispravit. Dragostea poetului n-a durat niciodata, ramane instantanee, dragoste de senzatii iuti.
Ceea ce-i ramane din dragostea trecuta devine vis abia in singuratate, ca o mahnire ca a fost
numai senzuala, cand a trecut. Femeia lui Eminescu nu e niciodata sotie, ramanand exclusiv
amanta. Barbatul e un trecator, un calator E o dragoste de pasari albe, care strabat eternitatea
si se intalnesc din zbor in dreptul unei stele Casatoria stinghereste : ea nu poate fi facuta decat
cu o singura femeie. Dragostea asta si-ar pierde farmecul in formele gospodaresti ale vietii.
Statornicia, dupa care tanjeste totusi, ii face poetului oroare.
Femeia lui Eminescu nu are doua intelesuri sau mai multe. Ea nu tulbura printr-un
complex de nuante; foarte departata si de femeia adevarata, tovarasa barbatului, si de acea
femeie, tot adevarata si ea, din poezia de imperceptibile, a scolilor literare, cat timp e dorita,
si numai amaraciune dupa despartire. Despartirile poetului au fost tot atat de numeroase,
probabil cat si accesele lui de pasiune. Cu femeia, Eminescu a fost numai barbat. E de crezut
ca femeia ar fi cerut mai mult de la el, un joc de dragoste mai complicat ca o dantela si subtil,
ce nu cere abstractii. (’’ Si nu-i ciuda cum de vremea, / Sa mai treaca se indura / Caci eu stau
soptind cu draga / Mana-n mana, gura-n gura’’).
Nici nu se poate dragoste mai directa si mai elementara. Fiind numai barbat si nimic
mai mult, nici mai putin, si, dupa o vorba latineasca, trist, poetul a fost si mereu dezamagit.
Deceptia ii da lui Eminescu inaltimea care-i lipseste din dragoste si lumina tarzie si
dureroasa, ramasa ca o chiciura pe plopii lui, dupa ce dragostea s-a stins, sompenseaza
deficienta. De fapt, poezia caracteristica si mare a lui Eminescu se ridica din mahnire.
Speranta, credinta, mangaiere, nimic nu se gaseste la Eminescu. Locul de incoltire e
dezamagirea.
Accentele sunt profunde. Si totusi aceasta dezamagire a dat limbiii romanesti o
capodopera de amaraciune glaciala LUCEAFARUL.
Observam astfel la Eminescu ca este un Univers atat la figurat cat si la propriu chiar. S-
au facut multe incercari didactice de transpunere a poetului dar Eminescu nu este el decat in
romaneste. Daca se traduce o proza, o povestire, un roman, unde literatura se margineste
aproape fizic la tablouri, la personaje si la conture, dominata de miscare si succesiunea
cinematica, poezia nu se poate sa fie talmacita, ea poate fi numai apropiata. Poezia apartine,
mai mult decat proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizari din interiorul ei face
vocabulele neputincioase.

16
 Bibliografie :
1. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, "Dictionar de simboluri", Editura Artemis,
Bucuresti, 1994
2. "Mic dictionar enciclopedic", Editura enciclopedia româna, Bucuresti, 1972
3. "Mari teme literare", dictionar – antologie de texte pentru clasa a IX-a, Editura
Paralela 45, Pitesti, 2002
4. "Dictionar de filozofie", Editura Politica, Bucuresti, 1978
5. Victor hugo, "Cugetari", Editura Albatros, Bucuresti, 1982

6. Amita Bhose – “Eminescu și India”, Ed. Junimea, Iași, 1978, pag. 37-40.
7. Dictionar explicativ al limbii romane.
8. George Calinescu – “Opera lui Mihai Eminescu”, Ed. Minerva, Bucuresti, 1970, vol.
II, pag. 135-138.
9. Jean Chevalier & Alain Gheerbrant – “Dicționar de simboluri”, vol. II, Ed. Artemis,
Bucuresti, 1995, pag. 244-250.
10. Mihai Eminescu – “Poezii. Proza literara”, Ed. Cartea Româneasca, Bucuresti, 1984,
vol. I
11. Mircea Eliade – “Istoria credințelor și ideilor religioase”, Ed. Universitas, Chisinau,
1992, vol. III, pag. 5-17.
12. Tudor Vianu – “Scriitori români”, Ed. Minerva, Bucuresti, 1970, vol. I, pag. 224-230.

17