TARQUATO TASSO

Johann Wolfgang von Goethe

Johann Wolfgang Goethe, înnobilat în anul 1782 (n. 28 august 1749, Frankfurt
am Main – d. 22 martie 1832, Weimar) a fost un mare poet german, ilustru gânditor și
om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii universale
Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt
funcționar de stat, și al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808). Relația lui Goethe
cu părinții, nu a fost fără conflicte. Cu excepția sorei sale născute la 7 decembrie
1750 Cornelia Friderike Christiana, ceilalți frați toți au murit timpuriu. A primit o
educație aleasă, studiind desenul, muzica (pian și violoncel), scrima, călărie,
literatura germană și universală, limbi străine vechi și moderne (greaca veche, latina,
ebraica, italiana, franceza și engleza).
Prima îndoială în credință, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din
Lisabona, unde: „Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovați ca și pe cei vinovați
și nu s-a dovedit părintește. „ Educația religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la
Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei și mai târziu de la unchiul lui, preotul
Ioan Iacob Starck, nu prea i-au plăcut: Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat,
a fost doar o singură moralitate uscată; la un discurs înțelept nu s-au gândit, și
doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet. Atitudinea sa față de Biserică și
dogma creștină, a rămas până mai târziu distanțată și chiar ostilă. De timpuriu a
început Goethe să iubească literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă de
circa 2000 de volume al tatălui sau. Fascinat era și de teatru, în casa părintească
anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuși. Din anul 1759 până 1761 (în
timpul războiului de Șapte Ani), în timp ce Frankfurtul era ocupat de trupele franceze,
în casa părintească era găzduit un ofițer francez. Prin acesta și trupei de artiști care îl
însoțeau, Goethe a avut primul contact cu teatrul franțuzesc. În anul 1763 a asistat la
un concert al tânărului Mozart, care atunci avea șapte ani. La îndemnul tatălui, în
toamna anului 1765, Goethe începe să studieze dreptul la Universitatea din Leipzig
de care nu prea era încântat, dar pe care o termină în anul 1768. Mai întâi Goethe
trebuia să se adapteze la stilul elegant de viață pentru a fi acceptat de noii
concetățeni. În acest timp o plăcere pentru el era, participarea la cursurile lui
Christian Gellert, un poet și filosof etic al iluminismului. De asemenea participa și la
cursurile de desen ale pictorului și sculptorului Adam Oeser, care era directorul
Universității din Leipzig. În acest timp scrie primele poezii, Neue Lieder („Cântece
noi”), pătrunse de un lirism puternic și elevat, precum și o comedie întitulată Die
Laune des Verliebten („Capriciul îndrăgostitului”). Dar de asemenea tânǎrul Goethe
se bucura de libertățile departe de casa părintească. El vizita spectacole de teatru,
sau petrecea serile cu prietenii la bere. Aici are și prima deziluzie sentimentală, în
iubirea neîmpărtășită de Anna Katharina Schönkopf care după doi ani, este de
comun acord desființată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die Mitschuldigen
(„Vinovații”), scrisă la întoarcerea lui acasă. Un an și jumătate, perioadă de refacere
după deziluzia sentimentală în care o prietenă a mamei sale Susanne von
Klettenberg îi aducea la cunoștință conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o
derivație a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia și
cercetarea sufletului.
 În iunie 1794 Schiller îl invitase pe Goethe să participe la noul sau jurnal,
„Horen”. Goethe a acceptat invitația și între cei doi s-a dezvoltat repede o prietenie
colegială, care avea să dureze până la moartea lui Schiller. Această prietenie este
documentată în corespondența publicată în anii 1828-29. În schimb Goethe se
distanța din ce în ce mai mult de Herder și de Wieland. Operele de maturitate ale lui
Goethe sunt străbătute de aspirația poetului de a se elibera de frământările lăuntrice,
de a dobândi armonia interioară, seninătatea clasică. Pe această linie se înscriu
romanele Wilhelm Meisters Lehrjahre („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister”, 1796)
în opt volume, Hermann und Dorothea (1797), precum și opera autobiografică
Dichtung und Wahrheit („Poezie și Adevăr”, 1808–1831) unde își prezintă cu plăcere
perioada anilor 1749–1775.
Cu moartea lui Schiller în 1805, Goethe simte o pierdere deosebită, și în
această perioadă se îmbolnăvește de mai multe boli: (zona zoster, colică renală) etc.
O schimbare mare în viața lui Goethe, a fost anul 1806; pierderea prietenului Schiller
și apropiatul război. După bătălia de la Jena soldații napoleonieni au jefuit și în
Weimar. Pe data de 14 Octombrie 1806, doar mulțumită intervenției curajoase a
Christianei, casa lui Goethe nu a fost jefuită. La scurt timp după aceste incidente,
Goethe, în sfârșit legalizase relația cu Christiane.Căsătoria nu l-a reținut însă ca deja
în anul 1807 să aibă o profundă pasiune pentru Minna Herzlieb, o tânără de 18 de
ani, fiica unui librar din Jena. După experiențele din acea perioadă, va rezulta
romanul Die Wahlverwandtschaften („Afinitate electivă”, 1809). Caracteristic pentru
Goethe este, cum el leagă în aceast roman, poezia și știința naturală: în cercetarea
contemporană legată de chimie, se folosea termenul de „afinitatea elementelor”.
Sinteza îndelungatei experiențe de viață și evoluție artistică își găsește expresia în
drama Faust, operă căreia Goethe i-a consacrat ani îndelungați de strădanie, până
să ajungă la forma definitivă, atinsă cu puțin înainte de a se stinge din viață.
Adevărat poem universal, Faust este o creație care însumează căutări și concluzi
cruciale în istoria omenirii. Goethe a transformat imaginea personajului legendar
Doctor Faust într-o întruchipare a setei nepotolite a omului de a ajunge la
cunoașterea adevărului prin acțiune (de unde s-a creat conceptul de ideal faustic al
culturii și civilizației apusene), expusă în trecerea de la frământarea contemplativă
din Faust I, la acționismul voluntar din Faust II. La Congresul din Erfurt, 27
septembrie - 14 octombrie în anul 1808, Goethe, a fost primit de Napoleon I,
Kurmainzer Statthalterei cu legendarul comentariu: Voilà un homme! („Iată, un om!”)
și decorând-ul cu Crucea Legiunii de Onoare. Napoleon îi propusese lui Goethe, să
meargă la Paris, și să scrie piese despre eroi. Cu Carl Friedrich Zelter, a cărui
muzică îi era mai plăcută decât „vuietul” lui Beethoven, a continuat persistent extinsa
corespondență de 30 de ani (1799–1832). Cu acesta, Goethe se înțelegea nu numai
în materie de muzică ci și prietenește. În lucrarea sa Zur Farbenlehre („Teoria
culorilor”, 1810), ia o poziție contrară concepției lui Isaac Newton și caută să
demonstreze unitatea dintre spirit și materie în fenomenele naturale.
În această perioadă Goethe scrie multe poezii care apar în renumitul West-östlicher
Divan, în care spre deosebire de poetul Rudyard Kipling în The Ballad of East and
West („Balada de Est și de Vest”), întâlnim acesta poezie liniștită și privită cu
egalitate:
Wer sich selbst und andere kennt,
Wird auch hier erkennen:
Orient und Okzident
Sind nicht mehr zu trennen.
(„Cel care se cunoaște însuși și pe alții, o să recunoască și aici: Orient și Occident nu
mai sunt de despărțit.”)
După o lungă boală, Christiane, soția lui Goethe moare în anul 1816. Drept
urmare, în 1817, Goethe se retrage din conducerea teatrului din Weimar. Nora sa se
îngrijea de bunăstarea lui. În acest timp, Goethe a început să facă ordine în lucrările
sale. În această perioadă scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria
studiului meu botanic”), până în 1824, urmate de lucrările Zur Naturwissenschaft
überhaupt („Către științe naturale”) gânduri despre morfologie, geologie și
mineralogie. Goethe se împrietenise cu Karl Friedrich Reinhard și Kaspar Maria von
Sternberg. Temporar, se dedică aspectelor mistice. Agendele și notițele din anii din
urmă îi vor servi la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria Italiană”). În anul
1821 urmează o colecție de romane scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre
(„Drumețiile lui Wilhelm Meister”). În anul 1823 Goethe, se îmbolnăvește de
inflamație a pericardului inimii. După ce s-a însănătoșit, a devenit mai preocupat de
spiritualitate decât înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoștință cu tînăra de
19 de ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt
pentru care Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie
(„Elegia din Marienbad”). Cu ultimele puteri, reia lucrul la Faust II. El însuși nu mai
scria, doar dicta, în felul acesta Goethe rezolvîndu-și corespondența, dar și
mărturisind în discuții lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care
scria. În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma. În același an încheia lucrul la a
doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare care mulți ani a fost pentru el cel mai
important lucru. Formal era o piesă pentru scenă, dar care de fapt abia abia se putea
reprezenta. În ultimii ani s-a amestecat în controversele dintre cei doi paleontologi
Georges Cuvier și Étienne Geoffroy Saint-Hilaire referitoare la catastrofism,
dezvoltarea continuă a speciilor etc.
În august 1831 va vizita din nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-
au venit primele idei științifice. 51 de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o
scândură a unei căsuțe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul său poem Wandrers
Nachtlied („Cântecul de noapte al călătorului”), el a vizitat din nou acest loc. La 22
martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimele sale cuvinte, care se pare că ar
fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de medicului său, Carl Vogel,
care în momentul decesului însă nu era în camera lui Goethe. Goethe a fost îngropat
pe data de 26 martie la Mormântul Prinților în Weimar. După moartea poetului,
aprecierea lui a scăzut. El se afla acuma în umbra lui Friedrich Schiller, a cărui
tendințe revoluționare se potriveau mai bine timpului, decât poziția conservatoare a
lui Goethe. În afara de diferiți critici, chiar și din rândul bisericii, i se reproșa lipsa de
patriotism, de credință și de moralitate. Abia după anii 1860, Goethe aparține de
literatura predată la școlile germane. Această perioadă de lipsă de atenție pentru
Goethe și operele sale, sa încheiat cu crearea Imperiului German din anul 1871. În
timpul național-socialismului, naziștii au pomenit puțin de Goethe. Umanismul și
cosmopolitismul lui și idealul de educație de om pe sine stătător și însuși finalizat, nu
se potrivea cu ideologia fascistă. Alfred Rosenberg, declarase în cartea sa din anul
1930 Der Mythus des 20. Jahrhunderts („Mitul secolului 20”), că Goethe nu ar fi de
folos pentru următoarea: „perioadă de luptă aprigă, pentru că el a fost un personaj
care a urât violența atât în viață cât și în versuri”.
Această lucrare, o piesă în cuvintele lui Goethe, a fost deja concepută în 1780,
elaborată în Italia și terminată la Weimar în1789.
Ca și "Iphigenia on Tauris", "Torquato Tasso" este, de asemenea, o dramă clasică.
Istoricul Tasso a trăit între anii 1544-1595 și a venit ca poet la curtea prințului Este
până la Ferrara, pentru a-și termina lucrarea majoră "Ierusalimul eliberat".
Iritabilitatea lui și gelozia morbidă au degenerat în nebunie. Tasso a scăpat de
tribunalul princiar de trei ori și, în cele din urmă, a murit la Roma, în ruină spirituală.
Deja în tinerețe, Goethe a întâlnit viața și opera nefericitului poet italian Torquato
Tasso și s-a simțit atras de el. Cu toate acestea, Goethe nu s-a înțeles cu forma sa
poetică până când el însuși nu a învățat să înțeleagă conflictul din Tasso prin
evenimente din propria sa viață.
Traiectul dramei este limitat la 5 persoane: · Alfonso al II-lea, ducele de
Ferrara · Leonore von Este, sora ducelui, Leonore Sanvitale, contesa, Torquato
Tasso si Antonio Montecatino .
Scena dramei este un loc unic, castelul Belriguardo (priveliște frumoasă) lângă
Ferrara; și are loc într-o singură zi, 6 aprilie 1575, în timpul Renașterii italiene.
Conținutul dramei: Sunt prezentati Torquato Tasso in serviciul prințului
Alfonso al II-lea, sora lui Printesa Leonora și prietena ei, contesa Leonore Sanvitale.
După cum Tasso prezintă a terminat opera „Ierusalimul eliberat“ , în parcul castelului
Belriguardo, prințesa îl încoronează cu o cununa de lauri. Tasso este profund mișcat
de această onoare, mai presus de toate pentru că o iubește pe prințesă în secret.
Antonio, Secretarul de Stat al Ducelui, raportează despre misiunea sa de succes. El
se uită nemulțumit la onoarea pe care o primește Tasso si il ataca pe acesta verbal.
Tasso reacționează imediat. Îi oferă lui Antonio prietenia lui. Dar el încalcă
obiceiul curții. El este cel mai tânăr și o face într-un mod provocator, astfel încât
Antonio îl respinge. În cele din urmă, cuvintele jignitoare cad din ambele părți, iar
Tasso doreste sa scoata sabia. Ducele intervine și îl pedepsește pe Tasso cu arestul
în cameră, cea mai ușoară formă de pedeapsă. Dar, de asemenea, îi reproșează lui
Antonio: Citat: "Dacă oamenii se despart, este ușor să găsești cea mai delicată
pentru vinovată". Și Antonio este suficient de inteligent să-și recunoască vina. La
Tasso, arestarea impusă lui conduce la izbucniri teribile ale vechii sale neîncrederi.
El crede în doar toate lucrurile: Citat: pentru a vedea „toată arta de țesut curtenitor“,
crede el însuși abandonat de toată lumea și trădat chiar de printesa. Leonore
Sanvitale se angajează în medierea conflictului cu motivul egoist ulterior de a captiva
poetul și de ai duce în Florența împreună cu soțul ei. Recunoaște Antonio că îl
invidiază pe Tasso nu pentru coroana de laur, ci pentru favoarea femeilor. Cu toate
acestea, Antonio este gata să facă pace cu Tasso, pentru care Tasso nu este
pregătit. Tasso decide să părăsească castelul. Cordial cuvintele de despărțire ale
prințesei rezumă Tasso în mod eronat ca o mărturisire de iubire, el a exploatat
momentul favorabil și îmbrățișarea Leonore și mărturisește dragostea sa. Prințesa îl
respinge indignat (este dedicată numai poetului - nu bărbatului). Ducele, prințesa
Leonore și contesa Leonore Sanvitale părăsesc castelul. Tasso se complac în
acuzații fără sens și își dă seama că numai poezia a rămas pentru el. El este
conștient de natura lui oscilanta și îi strânge pe Antonio, presupusul său dușman, ca
fiind mai puternic și mai inteligent:
"Așa se înțeapă căpitanul Stuck pe stâncă, unde ar trebui să eșueze.
Această piesă reflectă experiențele proprii ale lui Goethe. El a creat-o, așa cum a
spus odată el însuși, "pentru a se elibera pe sine, care încă mai atașase lucruri
dureroase și enervante de impresiile și amintirile weimar. Goethe era conștient de
propria sa natură dublă, fără conflicte, ca poet pe de o parte și un om de stat
recunoscut pe de altă parte. Goethe gestionează tranziția de la poetul pasionat
sensibil la omul de sine de succes, în timp ce Tasso eșuează. A doua problemă a lui
Goethe a fost devotamentul și dragostea lui pentru Charlotte von Stein. Atât Printesa
Leonore, cât și contesa Leonore au trăsături și caracteristici ale acestei femei, ceea
ce este deja indicat de faptul că ambele poartă numele Leonore. În contrastul dintre
omul lumii și artistul, conflictul interior Antonio-Tasso-Goethe reflectii cauzate de
poziția sa dublă ca ministru și poet la curtea din Weimar, și dezacordurile sale inițiale
și dificultățile cu adversarii oficiali, în special cu prim-Fritsch. Curtea din Ferrara este
cea a lui Weimar, Ducele Alfons are trasaturi de la Karl August.
Caracteristicile persoanelor: Prințul de la Ferrara reprezintă imaginea unui
conducător desăvârșit, educat, corect și vizionar. Cu simțul său artistic, recunoaște
geniul creativ din Tasso. El vrea să-l țină la tribunal și să-l educe la un caracter stabil.
Ca un bun judecător al naturii umane, el decide cu indulgență și amabilitate disputa
lui Tasso cu Antonio. Chiar echilibrat și reflexiv, nu tolerează nici o imprudență în
mediul său. Prințesa Leonore a fost bolnăviciosa de la o vârstă fragedă. Deoarece au
cele mai inofensive plăceri, cum ar fi dacă ar fi trebuit să facă fără să cânte, a devenit
frugal și altruist. În stăpânirea ei, ea este chiar opusul iubitului poet. Din lipsă de
slăbiciune, nu reușește să facă o ieșire bună. Ea îi neagă pe Tasso de ajutorul ei
când are nevoie de ea. (de exemplu, în disputa bărbaților). Ea scapă de Tasso în
timp, de la provocare la rămas bun. Mai ales în acest timp încurajarea lor ar fi putut
să-l ajute. Mai târziu, nu are nici puterea să-l țină și nici să se despartă de el.
Leonore Sanvitale este o contesă inteligentă și bucuroasă. Datorită naturii ei pline de
viață, ea este partenerul potrivit al liniștii prințese Leonore, a cărei încredere o
dobândește printr-un amestec de onestitate și lingușire. Totodată, ea reușește să
trezească neîncrederea lui Tasso față de prinț. Tasso este, de asemenea, numit
"Werther înălțat", deoarece este foarte emoțional în toate acțiunile sale. El îi întreabă
mai puțin mintea decât inima, dacă ar decide. În plus, el este un artist strălucit, pe
care Werther nu îl are. Imaginația lui îl aduce în conflict cu viața reală, el este efuziv
și neglijent. Când el încalcă regulile vieții sociale la curtea din Ferrara, nu dorește să-
și vadă nedreptatea. Auto-controlul și cunoașterea de sine sunt străine pentru el.
Cunoașterea slabă a omului îl face neîncrezătoare și el judecă greșit cei mai buni
prieteni ai săi. Numai ca un poet este conștiincios și atent. Antonio Montecatino,
secretarul de stat, este un bun diplomat cu bune maniere, calm și controlat. Este
experimentat și artistic. Are o atitudine rațională față de viață. El dorește poetului
favoarea prințului și a femeilor. El este, de asemenea, sceptic când Tasso oferă
prietenie. El subliniază diferența dintre poziția lor și vârsta lor. Dar îl lasă pe ducele
să-i aducă în minte. Pentru a-și dovedi sinceritatea, el oferă sprijinul lui Tasso și este
gata să-l ajute și să-l susțină în viitor. Această dramă este slabă în acțiunea
exterioară și bogată în conflicte mentale. Ideea de bază este dihotomia dintre sufletul
poetului și lumea viselor și viața reală în care Tasso piere. Încercarea de a educa
poetul în mediul armonios al lui Belriguardo, trăind cu oamenii educați unei
personalități, eșuează. Pentru lipsa cunoașterii de sine, Tasso judecă greșit pe
semenul său și pe poziția sa în viață. Dragostea pentru prințesă este invenția lui
Goethe, dar este istoric conflictul dintre Tasso si Antonio.