GRUPA MIJLOCIE

UMBRELUŢA CU BULINE ROŞII

CELLA ALDEA

Monica pleacă să facă o plimbare, cu câţiva copii, în pădurea din apropiere.

 Ia-ţi şi umbrela, o sfătuieşte bunica. Dacă arde soarele prea puternic, te ascunzi
sub ea. Dacă plouă, tot sub ea îţi găseşti adăpost. Umbrela e foarte folositoare, dar vezi
să n-o uiţi acolo !
Cu tot sfatul bunicii, Monica s-a luat cu joaca şi a uitat umbrela în pădure. S-ar fi
întors s-o caute dar se făcuse seară şi era şi tare obosită.
 Vine noaptea, a zis ea şi pădurea rămâne pustie până mâine. Aşa că n-are cine
să mi-o ia.
Dar abia plecară copiii din pădure şi iată că pe cărarea din poiană se iveşte Moş
Martin. Abia se târăşte. Un bolovan s-a rostogolit din munte şi i-a zdrobit laba. Moş
Martin vede umbrela şi se bucură.
 Ce bine că am găsit un baston în care să mă sprijin ! îşi zice el mormăind şi
înşfăcă umbrela. Şi merge aşa o bucată bună prin pădure. Norocul a făcut să fie aproape
de vizuina sa, altfel nu ştiu ce s-ar fi întâmplat cu umbrela.
Moş martin a aruncat-o şi umbrela s-a deschis. A văzut-o un bursuc.
 Vai, ce noroc pe mine să găsesc asemenea coşuleţ frumos şi încăpător ! Voi
căra cu el o mulţime de porumb şi de ciuperci pentru cămările mele subpământene.
Şi cât ai clipi, bursucul a şi înhăţat umbrela, aruncând în ea tot felul de fructe ca
să-şi umple cămara pentru vreme rea.
După ce a încărcat vreo trei grămezi bune, obosit şi mulţumit, a lăsat umbrela în
iarbă şi el s-a întors în vizuină să facă loc în cămări pentru bunătăţile adunate.
S-a nimerit ca umbrela să ajungă lângă un râu. Şi iată că vine un iepuraş, gâfâind
şi alergând. Se uită încolo, se uită încoace şi zăreşte umbrela.
 Vai, ce bărcuţă minunată, numai bună pentru mine, îşi zice el. Dacă trec râul,
lupul îmi pierde urma.
Şi trage repede umbrela pe apă, apoi ţup ! în culcuşul de pânză, care-l leagănă
până hăt, departe, în josul râului. Când ajunge pe malul celălalt, ţuşti, la goană cât îl
ţineau picioarele.
Biata umbrelă era ameţită de câtă apă înghiţise în ţesătura ei de pânză. Noroc că
soarele nu apusese încă şi se uscă destul de repede. Nu apucă umbrela să se usuce bine
că iată, o veveriţă. Tare-i plăcu umbrela şi încercă să o ducă puilor din scorbură.
pag. 1
 GRUPA MIJLOCIE

 Ce noroc să găsesc un asemenea leagăn pentru puii mei, îşi spuse ea bucuroasă.
Şi, într-adevăr, veveriţa agăţă umbrela cu partea îndoită a mânerului de o creangă
şi huţa-huţa ! îşi legănă copilaşii. Pe când se jucau, jderul, duşmanul de moarte al
veveriţelor, se apropia tiptil-tiptil ! Vai ! ce pot să mai facă acum ? vor pieri toate
veveriţele ! Nu ! Nu ! Veveriţa mamă are o idee grozavă. Întoarce umbrela, se prind cu
toţii de mânerul ei şi plutesc aşa lin, lin , ca legaţi de o paraşută, până departe, lângă
nişte brazi. Au scăpat ! Aici nu le mai poate face nimic jderul cel rău ! Numai umbreluţa
rămâne uitată în iarbă. E cam mototolită dar bucuroasă că a putut ajuta vieţuitoarele
pădurii.
Nu stă ea mult şi iată că trece o dumbrăveancă. E tare amărâtă că oamenii au tăiat
copacul în care îşi avea ea cuibul. Şi acum nu are unde să-şi culce puii. Mâine îşi va
face un cuib nou. Dar peste noapte ? Şi cum priveşte aşa, supărată, la umbrela cea
frumoasă, albastră cu buline roşii, îşi zice în gând:
 Voi face pentru o noapte cuib pentru mine şi puişori.
Tare mulţumiţi au fost puişorii şi mama lor odihnindu-se de oboseala zilei în
căuşul larg al umbrelei. În zori, păsările şi-au luat zborul. A rămas umbrela iarăşi
singură. Nu prea multă vreme însă.
 Oac, oac ! Oac, oac ! s-a ivit cârdul de broaşte care pornise spre balta din
apropiere să facă baie.
Au văzut umbrela. Ce le-a venit în minte ?
 Tot ne prăjim noi toată ziua la soare, de se usucă pe noi ! şi-au zis ele. Hai să
luăm umbrela asta, să o aşezăm pe malul lacului, să ne apere de arşiţă.
Greu, uşor, numai ele ştiu cum, au şi făcut din umbrelă un acoperiş, de se strânse
toată broştimea din jur la adăpostul ei. Ba, au deschis şi un chioşc de răcoritoare acolo.
Numai că petrecerea nu a putut ţine prea mult.
Ca o rachetă s-a lăsat asupra bălţii o barză. Într-o clipă nu s-a mai văzut picior de
broască. Barza s-a uitat mirată la umbrelă, a privit în jur şi s-a minunat.
 Umbrela asta am văzut-o la fetiţa din curtea casei unde-mi am cuibul, dar acolo
nu sunt broaşte ! aici trebuie să fie broaşte ! dar ce caută umbrela ?
Şi nici una, nici două, haţ ! ia umbrela în cioc şi porneşte cu ea spre casă.
Nimeni nu ştie dacă în drumul ei peste păduri şi peste câmp, barza s-a mai oprit pe
undeva. Barza nu spune. Când o întrebă Monica, dădu capul pe spate, clămpăni din cioc
şi bătu din aripi. Poate că însemna:
 Ai grijă să nu mai uiţi a doua oară umbrela albastră cu buline roşii că nu ţi-o
mai aduc.
Dar poate ea voia să spună altceva. Cine ştie ?

pag. 2
 GRUPA MIJLOCIE

pag. 3
 GRUPA MIJLOCIE

FAMILIA MEA
BARUŢU T. ARGHEZI

Acesta sunt eu.

Mă cheamă Toader. Mama îmi spune Tudorică, iar sora mea, Tudorel. Mama-mare
mă dezmiardă zicându-mi Tudoraş, iar tata-mare, Todirică.
Tata când mă ia seara călare pe genunchi, să ne jucăm, îmi spune însă “ băiatul
tatii “.
Eu îi iubesc pe toţi, dar cel mai mult pe mama şi pe tata.
Îmi plac mult poveştile şi creioanele colorate. Cu ele fac desene după poveşti. Şi
plastilina îmi place pentru că fac din ea maşini case şi oameni.
Noi locuim împreună într-o casă mare. Toţi la un loc alcătuim o familie. Familia
noastră e numeroasă. Noi stăm în Bucureşti.
La noi în bucătărie mai este o familie - o familie de pisici. Grişa, pisica mare, e
mama a cinci pisoi. Ei stau într-un coş sub masă şi se joacă toată ziua. Eu am grijă de ei
şi le dau dimineaţa lapte. Sora mea, Ileana, le pune funde roşii şi albastre la gât, ca la
păpuşi. După ce ne jucăm cu pisicile, noi ne spălăm întotdeauna pe mâini.
Mama mea e bună şi frumoasă. Ea mă iubeşte la fel ca şi pe sora mea. Nu mă
ceartă decât dacă nu sunt cuminte.
Ieri am rupt ziarul tatii ca să fac din el un avion. Mama m-a certat tare de tot. I-am
cerut iertare şi i-am promis că nu mai fac. Ea m-a iertat dar mi-a spus că de azi înainte
eu voi avea grijă de ziarul tatii. Va trebui să-l păstrez curat şi să i-l dau întreg când vine
acasă.
Azi, tata m-a lăudat. Mi-a spus că un băiat atât de grijuliu n-a mai văzut de când e
el...
Mama mamei mele e bunica mea. Îi mai spun şi mama-mare pentru că e cea mai
mare mamă a familiei noastre.
Dar eu am două bunici: mama mamei, care stă cu noi şi mama tatii, care stă la ţară,
într-un sat de munte.
Bunica de aici are părul alb şi îmi spune poveşti frumoase. Când eram mai mic ea
mă adormea cântându-mi. Am rugat-o să îmi mai cânte şi acum. Ea mi-a răspuns că sunt
băiat mare şi că trebuie să adorm singur. Ca să adorm bine, spune bunica, trebuie să mă
gândesc ce lucru bun voi face mâine.

pag. 4
 GRUPA MIJLOCIE

Tata e cel mai harnic om din lume. Se scoală cu noaptea în cap şi pleacă la lucrul
lui fără să-l pot vedea vreodată dimineaţa.
Când se întoarce acasă, la prânz, îmi povesteşte tot felul de lucruri nemaiauzite.
Tata ne cumpără bomboane şi ne duce la plimbare sau la cinematograf duminica
dimineaţă.
Pe mine m-a învăţat să bat cuie cu ciocanul, să strâng şuruburile la clanţa uşii şi să
lipesc poze în album. Tot el m-a învăţat să-mi curăţ pantofii în fiecare seară. El spune că
un băiat ordonat trebuie să aibă întotdeauna hainele şi pantofii curaţi.
Pe bunica de la ţară nu o văd decât vara, când merg la ea. Acolo e frumos şi ea mă
lasă să merg singur şi să mă joc prin grădină, pe deal şi prin sat. Vara trecută am fost cu
ea în pădure după fragi. Am văzut pentru prima oară veveriţe într-un brad înalt şi
ciuperci pe jos. Bunica m-a învăţat să nu pun niciodată mâna pe ciuperci, pentru că
foarte multe sunt otrăvitoare. Numai ea le cunoaşte pe cele bune de mâncat.
Ea mi-a dăruit, de la bunicul care a murit de mult, un fluier la care el cânta la
horele satului.
Bunicul e tatăl mamei mele. Îi spun şi tata-mare. El e cel mai înalt din familie cu
toate că are 70 de ani trecuţi. De la el ştiu o mulţime de poveşti cu soldaţi şi cu
războaiele la care a fost. El îmi povesteşte de felul cum arătau oraşele pe vremea lui. El
zice că atunci tramvaiele erau trase de cai şi că automobile nu erau decât vreo câteva în
tot oraşul.
Bunicul mă duce să văd, deseori, trenurile când vin în gară. Mi-am pus în gând,
când voi fi mare, să mă fac mecanic de locomotivă.
Ileana, sora mea, e mai mare ca mine. Ea merge la şcoală. E în clasa a treia. Are
uniformă şi ghiozdan. Ştie multe poezii frumoase. Ea m-a învăţat să citesc şi să colorez.
O dată pe săptămână, împreună cu ea, o ajut pe mama să spele vasele. Noi le ştergem şi
le punem la loc în dulap.
Ileana are un raft plin de cărţi. Acolo ţin şi eu cărţile mele pline cu poze şi
creioanele. Ea mi-a învăţat că în vacanţă mă va învăţa să număr. Acum ştiu să număr
până la zece: atâtea creioane am.

pag. 5
 GRUPA MIJLOCIE

INIMIOARE,INIMIOARE !
SARINA CASSAVAN

 Inimioare ! Cine mai cumpără inimioare de turtă dulce ? Inimioare ! striga într-
una negustorul cel cu luleaua în colţul gurii şi cu o pălărie mare, cât roata de car.
Un băieţaş se apropie de dânsul şi alege o inimioară de turtă dulce, presărată cu
bomboane de turtă dulce. În ghereta lui, vânzătorul mai are inimioare, păpuşele şi
soldaţi de turtă dulce. Din toate acestea băieţelului îi place mai mult inimioara. Şi nu
pentru că are s-o mănânce, nu ! el vrea s-o ducă mamei, care s-a îmbolnăvit de “inimă
rea”.
Da, da, de inimă rea ! Aşa a auzit el pe spunând pe cineva din casă. De aceea îşi
face repede socoteala: are să-i ducă mamei inima de turtă dulce, ca să şi-o puie în locul
inimii celei rele şi o să se facă sănătoasă.
 Cât ceri pe inimioara asta ? îl întrebă el pe vânzător.
 Doi lei, răspunse vânzătorul.
 E prea scump pentru mine, zise băiatul şi pe faţa lui trecu o umbră de întristare.
 Da’ câţi bani ai tu ?
copilul se caută prin buzunare şi-şi numără grijuliu bănuţii.
 N-am mai mult decât un leu.
 Dar pentru cine o cumperi ? îl iscodi omul cu pălăria cât roata de car.
 Pentru mama. E bolnavă de “inimă rea”, îi spuse cu glasul înecat în lacrimi.
Vânzătorul îi zâmbi blând, apoi îi dădu inimioara de turtă dulce fără să primească
nici-un ban.
Copilul îi mulţumi şi alergă într-un suflet acasă.
 Mămico, mămico ! Iată, ţi-am adus altă inimă ! dă-o încolo pe cealaltă, dacă e
rea şi pune-o pe asta, să vezi cum te faci sănătoasă !
Măicuţa nu înţelese întâi ce voia să spună copilul, dar când văzu în mâna lui
inimioara de turtă dulce, faţa i se lumină. Îl luă în braţe şi-l sărută cu dragoste.
 Să trăieşti, dragul mamei ! Eşti un băieţel tare bun. Dar nu înţeleg de ce vrei s-o
arunc pe cealaltă ?
 Fiindcă toţi din casă spun că te-ai îmbolnăvit de “inimă rea”. Am fost la bâlci cu
ceilalţi copii şi când am văzut inimioara aceasta de turtă dulce, m-am gândit s-o cumpăr
pentru tine. Nu-i aşa că am făcut bine, măicuţă ?

pag. 6
 GRUPA MIJLOCIE

 Foarte bine, băiatul meu drag, îi răspunse mama, dezmierdându-l. Să ştii că

inimile oamenilor nu se pot schimba, dar eu am să mă fac bine dacă tu ai să mănânci
inimioara asta de turtă dulce în locul meu.
La început, băiatul nu vru să se atingă de ea, dar mama lui o rupse în două, muşcă
şi ea o bucată şi-i dădu restul lui.
Şi... parcă, parcă din ziua aceea, începu să-i meargă din ce în ce mai bine cu
sănătatea.
Iar peste câteva zile, când doctorii îi îngăduiră să iasă din casă, se duse împreună
cu băiatul la vânzătorul de turtă dulce.
 Bună ziua, nene, îl salută bucuros băieţaşul.
 Bună ziua, băiete ! Ce doreşti ?
 Nu mai doresc nimic. Uite, ţi-am adus-o pe mămica. Vrea să-ţi mulţumească
pentru turta dulce pe care mi-ai dat-o şi care a făcut-o sănătoasă.
 Care turtă dulce ? se miră vânzătorul, prefăcându-se a nu-şi aminti întâmplarea
cu “inima rea”.
Dar mama băiatului îi spuse în câteva cuvinte cum stăteau lucrurile.
 Într-adevăr, am fost foarte rău bolnavă, povesti ea. Într-o zi, băiatul meu a venit
la dumneata să cumpere o inimă de turtă dulce, cu care să mi-o înlocuiesc pe a mea. De
atunci m-am însănătoşit.
 Da, da ! Aşa e ! zâmbi vânzătorul. Acum îmi aduc aminte.
 Am venit să-ţi mulţumesc. E drept că fiul meu are o inimă bună, dar şi
dumneata eşti un om tare de ispravă.
Îşi luă apoi băieţaşul de mână şi porni cu el la plimbare.
Copilului îi sălta inima de bucurie. Era atât de mândru de mama lui care era tânără,
frumoasă şi sănătoasă.
Şi oare cum să nu te faci sănătoasă, spuneţi şi voi, când ai un copil cu o inimă atât
de bună ?

pag. 7
 GRUPA MIJLOCIE

LUPUL, CAPRA ŞI VARZA

ANTON PANN

Un ţăran plecase la târg cu un lup, o capră şi o varză.

Înainte de a ajunge la târg, dete peste o apă mare. În jur, cât vedeai cu ochii, nu se
găsea nici pod, nici punte. Singura cale era să înoate. Dar cum să treacă cu toate
deodată ? Apa fiind lată, ar fi obosit repede şi s-ar fi înecat.
 Dacă trec întâi lupul, capra o să-mi strice varza. Dacă trec varza, lupul o să-mi
mănânce capra.
După ce s-a mai gândit puţin, omul s-a hotărât să încerce. Ştiţi cum a făcut ?
A săltat capra în spinare şi a trecut-o înot pe celălalt mal. Apoi stătu iarăşi să se
gândească
 Trecui una, merse bine, până aici toate scăpară.
După ce se mai gândi puţin, luă o nouă hotărâre: trecu lupul de partea cealaltă şi se
întoarse cu capra în spinare, ca să nu o mănânce lupul.
Lăsă capra, trecu varza,pe care o aşeză lângă lup. După aceea se întoarse iarăşi şi
luă din nou capra. Când a terminat toată treaba, şi-a spus în sinea lui: “Ce uşor a fost !”

pag. 8
 GRUPA MIJLOCIE

DOI CĂLĂTORI
ALEXANDRU MITRU

Tovărăşia bună, la vreme de primejdie se vede... C-aşa sunt dragostea şi prietenia,

de n-au temei, se strică doar când bate vântul, dar de sunt trainice, pe cât se-nvechesc,
pe-atât sunt mai bune !
Se povesteşte că odată mergeau pe drum, printr-o pădure, doi călători. Unul
bătrân - învăţătorul celuilalt; celălalt, un flăcău în lege. Se tot silea bătrânul să-l înveţe
pe cel tânăr cum trebuie să se poarte-n viaţă: cu cinste, cu dreptate şi vrednicie.
Mergând ei aşa, aud un mormăit. Şi iacă-tă vine spre ei un urs năprasnic. Flăcăul
când aude şi mai ales când vede ursul cu labele ridicate, cu colţi mari, albi, se
înspăimântă. O ia la fugă şi folosindu-şi sprinteneala, se urcă în copac.
Bătrânul, ce să facă ? nu poate nici fugi, nici să se caţere într-un copac. Lăsat de
învăţăcel la îndemâna fiarei, se aruncă la pământ şi stă fără suflare.
Vine şi ursul flămând, zdrobind în cale pădurea şi mormăie ameninţător...
 Morrr... Morrr...
Vede bătrânul, îl miroase. Crede că-i mort şi ursul nu mănâncă mortăciuni. Aşa că
pleacă mai departe. Trece primejdia. Se dă flăcăul jos de unde se urcase. Vine la cel
bătrân şi-l întrebă:
 Ce ţi-a şoptit ursul la ureche, învăţătorule ?
 Mi-a spus - răspunde înţeleptul - că unde e pământul sterp, zadarnic mai arunci
sămânţă aleasă, că sfatul bun se prinde doar de mintea celui ce-l ascultă. Şi mi-a mai
spus să nu mai plec niciodată la drum cu oameni dintr-aceia care de frică te părăsesc la
prima primejdie.
Aşa a spus bătrânul, amărât până peste fire că are un asemenea învăţăcel.

pag. 9
 GRUPA MIJLOCIE

POVESTEA VRANCEI
Legendă populară românească

Demult, pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, pe când Ţara Românească nu era
unită încă şi ţinuturile Munteniei şi Moldovei aveau fiecare domnii lor, a fost o luptă
mare între plăieşii lui Ştefăniţă şi armata turcească ce năpădise ca frunza şi iarba pe
pământul Moldovei.
Bătălia a fost aprigă şi, din cauza numărului prea mare de duşmani faţă de oastea
lui Ştefan, moldovenii au căzut biruiţi.
Voievodul, amărât din suflet de această pierdere, fugise din faţa puhoiului
vrăjmaş, ca să nu fie prins. Şi rătăcind singur prin munţi, a ajuns pe valea Putnei.
Pe atunci, în Vrancea nu erau sate cu lume multă ca în vremea de astăzi şi nici
locuri goale şi dealuri chelbaşe cum se văd acum. Codrii stăpâneau mai peste tot şi abia
unde şi unde câte un pâlc de case se găseau înşiruite şi ascunse şe la poalele pădurilor,
lăturiş cu scurgerea apelor, iar oamenii erau mai toţi ciobani care-şi păşunau oile prin
golurile şi poienile munţilor.
După atâta umblătură prin codri, nimeri, prin asfinţitul soarelui, la o casă de pe
dumbrava Bârseştilor. Aici, o babă torcea dintr-un fuior de cânepă, pe prispa casei.
 Bună ziua, bătrânico ! zise voievodul descălecând şi legând calul de ţâţâna
porţii.
 Bună să-ţi fie inima, voinice ! răspunde blând bătrâna care, uitând să mai tragă
fir din caier, privea mirată pe viteaz, căci nu-l cunoştea cine este.
 Fă bine, mătuşică, de-mi dă ceva de mâncare şi lasă-mă să mă odihnesc puţin că
tare am ostenit de când umblu pe coclaurile astea !
Baba, fără să mai facă vorbă multă, puse masa şi îi dete străinului să îmbuce lapte
cu mămăligă şi brânză de oi, repezindu-se apoi la coşar de aşeză armăsarul la iesle.
Când se înapoie în casă, găsi pe străin culcat. Se aşezase pe o laviţă, aşa îmbrăcat
cu sarica, cum se afla, şi aţipise căci după cum se cunoştea pe trăsăturile feţei, era tare
obosit.
Îl privea acum nedumerită baba şi nu înţelegea cine să fie streinul acesta cu părul
bălai şi cu faţa rumenă şi frumoasă, de-a rătăcit tocmai prin inima codrilor aceştia, unde
doar numai mocanii de aici sălăşluiau în voie cu oile lor, fără să tulbure cineva liniştea.
Tot uitându-se aşa cu luare-aminte, bătrâna observă că voinicul purta haine
ostăşeşti de domn, cusute în fireturi şi aur, pe sub sarica greoaie de lână de oaie, care se
lăsase puţin la o parte, dezvelindu-i pieptul de viteaz.
pag. 10
 GRUPA MIJLOCIE

Îndată îşi dădu cu ideea că nu poate fi altul decât Ştefan-Vodă, domnul Moldovei,
despre care auzise că fusese învins de turci într-o bătălie, că oastea i-a fost risipită şi
alungată, iar el s-a retras în munţi.
Fără să mai stea pe gânduri, porni în fugă spre stâna din vale, ca să-şi vestească
feciorii, lăsând pe Ştefan-Vodă singur, să se mângâie cu somnul.
Baba avea şapte feciori voinici, tot unul şi unul, înalţi, spătoşi şi vânjoşi care nu se
temeau de nimeni în calea lor. În ei îşi pusese acum nădejdea şi, ajungând la stână, le
povesti cele întâmplate cu voievodul, îndemnându-i să plece cât mai curând, să
răscolească ţinutul Vrancei, să strângă pe toţi voinicii plaiului acesta alături de care
Ştefan să pornească la luptă ca să-i alunge pe turci din ţară.
De cuvânt, toţi cei şapte feciori ai babei se răspândiră în şapte părţi ale Vrancei,
buciumând pe văi şi dealuri. Până a doua zi în zori, fiecare strânseseră câte o ceată de
voinici şi se lăsară pe dealul Dumbrăvii.
Dimineaţa, când baba îşi văzu feciorii venind, deschise larg uşa de la odaia în care
se afla Ştefan-Vodă şi voioasă, zise:
 Măria-ta, nu fii întristat ! Scris este ca un aşa de bun viteaz să nu rămână învins
de mâna duşmanului. Ia te uită cum îţi vin ostaşii alături de care vei învinge lifta
păgână !
Ştefan ieşi în prag şi rămase uimit când văzu curgând din toate părţile cete de
voinici înarmaţi cu lănci şi arcuri, coase şi topoare ce luceau în razele soarelui de abia
răsărit.
 Dar de unde sunt aceşti voinici, bătrâno, şi cine i-a adunat aşa ?
 Sunt plăieşii Vrancei, măria-ta şi vin cu toţii ca să porneşti cu ei la luptă. Te-am
văzut cât de amărât erai când ai venit asară şi ştiam că oastea ţi-a fost nimicită în luptă
cu turcii. De aceea, am trimis pe cei şapte feciori ce-i am şi, uite, până dimineaţă ţi-au
strâns oaste nouă în loc, toţi voinici şi dornici de luptă.
Apoi, chemându-şi feciorii lângă ea, urmă:
 Aista-i Bodea, aista Spirea, celălalt Negrilă, apoi Bârsan, Spulber, Pavăl şi cu
Nistor. Toţi sunt feciorii mei şi acum t-i dau măriei-tale. Cu ei şi cu întreaga ceată ce au
adunat, mergi fără teamă şi cu voia lui Dumnezeu şoimanul, vei scoate pe duşmani din
ţară.
Voievodul, înveselit acum, privea mândru la oştenii aceştia adunaţi în pripă în
jurul său, cari i se păru vrednici de luptă, apoi întorcându-se către babă îi zise:
 Dar cum te numeşti, bătrâno ?
 Tudora Vrâncioaia.
 Să trăieşti mătuşă Tudoră şi Dumnezeu să-şi dea sănătate pentru sprijinul şi
dragostea de ţară ce arăţi.
pag. 11
 GRUPA MIJLOCIE

Apoi, îmbărbătându-şi oastea adunată, plecară cu toţii peste dealuri, şi, străbătând
codrii la vale, izbi în coastă pe vrăjmaşi.
Toţi s-au luptat voiniceşte, Ştefan-vodă era printre cei dintâi înconjurat de flăcăii
Vrâncioaiei care se luptau ca nişte lei, lovind în dreapta şi în stânga tigvele păgâne care
cădeau ca bostanii, înroşind pământul.
Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, Ştefan a învins şi de data asta pe turci,
ignorându-i din ţară afară.
Atunci, de bucurie, voievodul se puse de petrecu şi veseli cu ostaşii săi, iar în urmă
chema lângă el pe cei şapte feciori ai Vrâncioaiei şi le zise:
 Flăcăi, cu voi am câştigat izbânda şi am alungat pe vrăjmaşi. Dacă nu nimeream
la casa mamei voastre, multă vreme turcii ne secătuiau ţara. Sunteţi vrednici de răsplată
domnească.
Iată, voi sunteţi şapte fraţi, iar în Vrancea sunt şapte munţi. Ai voştri să fie în veci,
cu văi, ponoare şi tot ce se află acolo ! Întoarceţi-vă dar înapoi în codrii voştri şi să-i
stăpâniţi sănătoşi, din neam în neam ! Iar mamei voastre duceţi-i multă sănătate din
partea voievodului Ştefan, care la vreme de strâmtoare a găsit la casa ei pat pentru
odihnă şi braţe vitejeşti de luptă.
Le făcu ocolniţă pe piele de viţel, scrisă cu litere de aur pentru dania domnească,
document în puterea căruia fiii Vrâncioaiei ajunseră stăpânii munţilor Vrancei, de la
Trotuş până la Bisca, a Buzăului.
Şi de atunci, fiecare din cei şapte fraţi, înapoindu-se pe plaiurile Vrancei, s-au
aşezat la poalele munţilor, întemeindu-şi fiecare sate după numele lor: Bodeşti, Spireşti,
Negrileşti, Bârseşti, Spulber, Păuleşti, Nistoreşti etc.

pag. 12