GRUPA MIJLOCIE

CAPRA CU TREI IEZI

ION CREANGĂ

Era odată o capră ce avea trei iezi. Într-o zi capra cheamă iezii de pe afară şi le
zice:
 Dragii mamei copilaşi, eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-ale
mâncării. Dar voi încuiaţi uşa după mine, ascultaţi unul de altul şi să nu cumva să
descuiaţi până ce n-o-ţi auzi glasul meu. Când voi veni eu am să vă dau de ştire, ca să
mă cunoaşteţi, şi-am să vă spun aşa:
 Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi
Că mama v-aduce vouă
Frunze-n buze
Lapte-n ţâţe
Drob de sare
În spinare
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
La subsuori.
 Auzita-ţi ce-am spus eu ?
 Da mămucă, ziseră iezii.
 Pot să am nădejde în voi ?
 Să na-i nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mari.
 Mergi sănătoasă, mămucă, zise şi cel mai mic, cu lăcrămi în ochi.
Apoi capra iese şi se duse în treaba ei. Iar iezii închid uşa după dânsa şi trag zăvorul. Un
duşman de lup - ş-apoi ştiţi care ?- chiar cumătrul caprei, care de mult pândea vreme cu
prilej ca să pape iezii, trăgea cu urechea la păretele din dosul casei, când vorbea capra
cu dânşii.
 Bun ! zise el în gândul său. Ia, acu’ mi-i timpul. Cum zice şi vine la uşă; şi cum
vine şi începe:
pag. 1
 GRUPA MIJLOCIE

Trei iezi cucuieţi

Uşa mamei descuieţi
Că mama v-aduce vouă
Frunze-n buze
Lapte-n ţâţe
Drob de sare
În spinare
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
La subsuori.
 Hai ! deschideţi cu fuga, dragii mamei ! cu fuga!
 Ia ! băieţi, zise cel mai mare, săriţi şi deschideţi uşa c-a veni mama cu de
mâncare.
 Sărăcuţul de mine! zise cel mic. Să nu cumva să faceţi pozna să deschideţi, că-i
vai de noi ! Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc după glas;glasul ei nu-i aşa de gros şi
răguşit, ci-i mai subţire şi mai frumos!
Auzind acesta, lupul se duse la un fierar şi puse să-i ascute limba şi dinţii pentru
a-şi subţia glasul şi-apoi întorcându-se, începu iar:
 Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi
Că mama v-aduce vouă
Frunze-n buze
Lapte-n ţâţe
Drob de sare
În spinare
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
La subsuori.
 Ei, vedeţi ? zice cel mare; dacă mă potrivesc eu vouă ? Nu-i mămuca, nu-i
mămuca. D’apoi cine-i dacă nu-i ea ? Că doar şi eu am urechi. Mă duc să-i deschid.
Atunci mezinul se vârî iute sub horn. Asemenea cel mijlociu, ţuşti ! iute sub un
chersin. Se înghemuieşte acolo cum poate, tace ca pământul şi-i tremură carnea pe
dânsul de frică. Însă cel mai mare se dă după uşă, şi - să tragă, să nu tragă ? În sfârşit
trage zăvorul... Când ia !ce să vadă ? ş-apoi mai are ce vedea ? Când lupului îi scăpărau
pag. 2
 GRUPA MIJLOCIE

ochii şi-i sfârâia gâtlejul, de flămând ce era. Şi nici una nici două, haţ ! pe ied de gât,
îi reteză gâtul pe loc şi-l mâncă aşa de iute şi cu aşa poftă, de-ţi părea că nici pe o măsea
n-are ce pune. Apoi se îndoaie de şale cam cu greu şi se pune pe chersin. Când s-a pus
pe chersin, nu ştiu cum a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat !...
Atunci iedul de sub chersin, să nu tacă - îl păştea păcatul şi-l mânca spinarea sărăcuţul.
 Să-ţi fie de bine, nănaşule !
 A, ghidi, ghidi ! Ghiduş ce eşti ! Aici mi-ai fost ! Ia vino-ncoace la nănaşul, să
te pupe el !
Apoi ridică chersinul binişor , înfaşcă iedul de urechi şi-l jumuleşte şi pe acela de-i
merg peticele ! Pe urmă se mai învârte cât se mai învârte prin casă, dar nu găseşte
nimic, căci iedul cuminte tăcea în horn, cum tace peştele în borş la foc.
Dacă vede lupul şi vede, că nu mai găseşte nimic, îşi pune în gând una :aşează
cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti, iese şi-şi caută de drum.
Cum a ieşit duşmanul din casă, iedul cel mic se dă iute jos din horn şi încuie uşa
bine. Apoi începe a se scărmăna de cap şi a plânge cu amar după frăţiorii lui.
Când jelea el aşa, iaca şi capra venea cât putea, încărcată cu de-ale mâncării şi
gâfâind. Şi cum venea, cât de colo vede cele două capete cu dinţii rânjiţi în fereşti.
 Dragii mămuţei, dragi ! cum aşteaptă ei cu bucurie şi-mi râd înainte când mă
văd ! Băieţii mamei , băieţi; frumuşei şi cucuieţi... Şi cum ajunge şi începe:
 Trei iezi cucuieţi
Uşa mamei descuieţi
Că mama v-aduce vouă
Frunze-n buze
Lapte-n ţâţe
Drob de sare
În spinare
Mălăieş
În călcăieş
Smoc de flori
La subsuori !
Atunci iedul mezin - care acum era şi cel dintâi şi cel de pe urmă - sare iute şi-i
deschide uşa. Apoi s-aruncă în braţele mamei şi cu lacrimi de sânge începu a-i spune :
 Mămucă, mămucă, uite, ce-am păţit noi ! Mare foc şi potop a căzut pe capul
nostru !
şi mezinul povesti tot mamei.

pag. 3
 GRUPA MIJLOCIE

 Ia lasă, că l-oi învăţa eu ! Dacă mă vede că-s văduvă sărmană şi c-o casă de
copii, apoi trebuie să-şi bată joc de casa mea ? Şi pe voi să vă puie la pastramă ? Nici o
faptă fără plată - Ticălosul şi mangositul !
 Of, mămucă, of ! Mai bine taci şi lasă-l în pace !
 Ba nu dragul mamei. Ţine minte ce-ţi spun eu : că de i-o mai da lui naşu’ să
miroase pe-aici, apoi las’ !
Se pune ea pe gânduri şi stă în cumpene cum să dreagă şi ce să-i facă.
 Aha ! Ia acu ia-m găsit leacul, zise ea în gândul său ! Lasă, că i-oi face eu
cumătrului una, de şi-o muşca labele.
Aproape de casa ei era o groapă adâncă; tocmai acolo-i nădejdea caprei. Şi aşa
zicând, pune poalele în brâu, îşi suflecă mânecile, aţâţă focul şi s-apucă de făcut bucate.
Face ea sarmale, face plachiealivenci, face pască cu smântână şi cu ouă şi fel de fel de
bucate. Apoi umple groapa cu jeratec mocnit. După aceasta, aşează o leasă de nuiele
numai înţintată şi nişte frunzari peste dânsa; peste frunzari toarnă ţărână şi peste ţărână
aşterne o rogojină. Apoi face un scăueş de ceară anume pentru lup. Pe urmă lasă
bucatele la foc să fiarbă şi se duce prin pădure să-l caute pe cumătru-său şi să-l
poftească la praznic. Merge ea cât merge prin codru, până ce dă de o prăpastie grozavă
şi întunecoasă şi dă peste lup.
 Bună vreme, cumătră ! Da, ce vânt te-a abătut pe-aici ?
 Bună să-ţi fie inima, cumetre, cum ţi-e căutătura... Apoi dă, nu ştii dumneata,
nevoia te duce pe unde nu ţi-i voia ? Ia, nu ştiu cine a fost pe la mine pe-acasă în lipsa
mea, că ştiu că mi-a făcut-o bună !
 Ce fel cumătră dragă ?
 Ia, a găsit iezii singurei şi i-a ucis.
 Da’ nu mai spune, cumătră !
 Apoi de-acum ori să spun ori să nu spun că tot una mi-i. Ei, mititeii s-au dus.
De aceea am făcut şi un praznic după puterea mea şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi
pe dumneata, cumetre, ca să mă mângâi.
 Bucuros, dragă cumătră, dar mai bucuros eram când m-ai fi chemat la nuntă.
 Te cred, cumetre, d-apoi dă !
Apoi porneşte înainte plângând şi lupul după dânsa, prefăcându-se şi el că plânge.
Şi din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung până acasă la cumătra.
 Ia poftim, cumetre, zise ea luând scăueşul şi punându-l deasupra gropii cu
pricina, şezi colea şi te ospătează !

pag. 4
 GRUPA MIJLOCIE

Răstoarnă apoi sarmalele în strachină şi i le pune dinainte. Atunci lupul nostru

începe a mânca hulpav şi gogâlţ-gogâlţ , gogâlţ-gogâlţ îi mergeau sarmalele întregi pe
gât. Şi cum se ospăta el, buf ! cade fără sine în groapa cu jeratec, căci scăueşul de ceară
s-a topit şi leasa de pe groapă nu era bine sprijinită, nici mai bine nici mai rău, ca pentru
cumătru’. Ei, ei ! acum scoate, lupe, ce-ai mâncat ! Cu capra ţi-ai pus în cârd ţ capra ţi-a
venit de hac !
 Văleu, cumătră, talpele mele ! Mă rog, scoate-mă că arde inima-n mine !
 Ba nu, cumetre ! C-aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei !
 Cumătră, mă pârlesc, ard de tot, mor, nu mă lăsa !
 Arzi, cumetre, mori ! Că nici viu nu eşti bun.
După aceasta capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fân şi au aruncat-o peste dânsul,
în groapă, ca să se mai potolească focul... Apoi, la urma urmelor năpădiră asupra lui şi-i
mai trântiră în cap cu bolovani şi cu ce-au apucat până-l omorâră de tot.
şi aşa s-a păgubit sărmana capră şi de cei doi iezi da’ şi de cumătru-său, lupul,
păgubaşă a rămas şi păgubaşă să fie.
şi auzind caprele din vecinătate de una ca asta, tare le-a mai părut bine. Şi s-au
adunat cu toatele la priveghi şi unde nu s-au aşezat pe mâncate şi pe băute, veselindu-
se împreună ...şi eram şi eu acolo de faţă şi-ndată după aceea am încălecat iute pe-o şa
ş-am venit de-am spus povestea aşa; ş-am mai încălecat pe-o roată şi v-am spus
povestea toată; şi unde n-am mai încălecat pe o căpşună şi v-am spus oameni buni, o
mare şi gogonată minciună !

pag. 5
 GRUPA MIJLOCIE

LA CIREŞE
ION CREANGĂ

Odată vara pe aproape de moşi, mă furişez din casă şi mă duc, ziua miaza-mare, la
moş Vasile, fratele tatei cel mai mare, să fur nişte cireşe, căci numai la dânsul şi încă la
vreo două locuri din sat era câte un cireş văratec care se cocea-pălea de Duminica mare
şi mă chitesc eu în mine, cum s-o dau ca să nu mă prindă. Intru mai întâi în casă omului
şi mă fac a cere pe Ion, să ne ducem la scăldat.
 Nu-i acasă Ion - zice mătuşa Mărioara; s-a dus cu moşul tău Vasile sub cetate la
o chivă din Codreni, s-aducă nişte sumani.
Căci trebuie să vă spun că la Humuleşti torc şi fetele şi băieţii, şi femeile şi
bărbaţii şi se fac multe giuguri de suman şi lăi de noaten care se vând şi pănură şi
cusute, şi acolo pe loc la negustori armeni - veniţi înadins din alte locuri: Focşani,
Bacău, Roman, Târgu Frumos şi de aiurea, precum şi pe la iarmaroace în toate părţile.
Cu asta de hrănesc mai mult humuleştenii răzeşi fără pământuri şi cu negustoria din
picioare: vite, cai, oi, porci, brânză, lână, oloi, sare şi făină de păpuşoi; sumane, mari
genunchere şi sărdace; işari, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite, ştergare de borangic
alese şi alte lucruri, ce le aducea lunea în târg sau joia pe la mănăstiri de maici, cărora le
vine cam peste mână târgul.
 Apoi dar mai rămâi sănătoasă, mătuşă Marioară. Vorba de odinioară şi-mi pare
rău că nu-i Ion acasă că tare aş fi avut plăcere să ne scăldăm împreună ... Dar în gândul
meu: “ştii că am nimerit-o ! Bine că nu-s acasă; şi de n-ar veni degrabă tot mai bine ar fi
...”. Şi scurt şi cuprinzător sărut mâna mătuşii, luându-mi ziua bună ca un băiat de
treabă ies din casă cu chip că mă duc la scăldat mă şupuresc pe unde pot, şi când colo
mă trezesc în cireşul femeii şi încep a cărăbăni la cireşe în sân crude, coapte cum se
găseau. Şi cum eram îngrijit şi mă sileam să fac ce-oi face mai degrabă iaca mătuşa
Mărioara cu o jordie în mână, la tulpina cireşului.
 Da’ bine ghiavole, aici ţi-i scăldatul ? zise ea cu ochii holbaţi la mine.
Scoboară-te jos tâlharule că te-oi învăţa eu ! Dar cum să te cobori jos că era prăpădenie
! Dacă vede ea ce vede că nu mă dau zvrr ! de vreo două-trei ori cu bulgări în mine, dar
nu mă chiteşte. Apoi începe a se aburca pe cireş, în sus zicând:
 Stai măi porcane că te căptuşeşte ea Mărioara, acuşi !

pag. 6
 GRUPA MIJLOCIE

Atunci eu mă dau iute pe o creangă mai spre poale, şi odată fac “zdup” ! în nişte
cânepă care se întindea la cireş înainte şi era crudă şi până la brâu de înaltă. Şi nebuna
de mătuşa Mărioara după mine şi eu fuga iepureşte prin cânepă şi ea în urma mea, până
la gardul din fundul grădinii, pe care neavând vreme să-l sar, o cotigeam înapoi iar prin
cânepă, fugind tot iepureşte şi ea după mine până în dreptul ocolului, pe unde-mi era iar
greu de sărit; de pe lături iar gard şi hârsita de mătuşă nu mă slăbea din fugă nici în
ruptul capului ! Cât pe ce să puie mâna pe mine ! şi eu fuga, şi ea fuga şi ea fuga până
ce dăm cânepa toată palancă la pământ, căci nu spun minciuni, erau vreo zece
douăsprezece prăjini de cânepă frumoasă şi grasă cum îi funia de care nu s-a ales
nimica. Şi după ce facem noi trebuşoara asta, mătuşa nu ştiu cum se încâlceşte prin
cânepă ori se împiedică de ceva şi cade jos. Eu atunci iute mă răsucesc într-un picior,
fac vreo două sărituri mai potrivite mă azvârl peste gard de parcă nici nu l-am atins
şi-mi pierd urma, ducându-mă acasă şi fiind foarte cuminte în ziua aceea ...
Dar mai îndeseară, iaca moş Vasile, cu vornicul şi cu paznicul strigă pe tata la
poartă, îi spun pricina şi-l cheamă să fie faţă când s-a ispăşit cânepa şi cireşele căci
drept vorbind şi moş Vasile era un cărpănos şi-un pui de zgârie brânză ca şi mătuşa
Mărioara.
Vorba aceea: au tunat şi au adunat. Însă degeaba mai clămpănesc eu din gură:cine
ce are cu munca omului ? Stricăciunea se făcuse şi vinovatul trebuia să plătească. Vorba
aceea: nu plăteşte bogatul ci vinovatul ! Aşa şi tata adat gloaba pentru mine şi pace
bună ! După ce a venit el ruşinat de la ispaşă, mi-a tras o chelfăneală ca aceea zicând:
 Na ! satură-te de cireşe ! De amu să ştii că ţi-ai mâncat lefteria de la mine,
spânzuratule ! Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu de pe urma ta ?
şi iaca aşa cu cireşele s-au împlinit spusele mamei, sărmana, iute şi degrabă: că
Dumnezeu n-ajută pe cei ce umblă cu furtişag. Însă ce ţi-i bună pocăinţa după moarte ?
D-apoi ruşinea mea, unde o pui ? Mai pasă de dă ochii cu mătuşa Mărioara sau cu moş
Vasile, cu văru’ Ion şi chiar cu băieţii şi fetele din sat mai ales duminica la biserică la
horă unde-i frumos de privit şi de scăldat în Cierul Cucului unde era băteliştea flăcăilor
şi fetelor, doriţi unii de alţii toată săptămâna de pe la lucru. Mă rog, mi se dusese vestea
de pozna ce făcusem de n-aveai cap să scoţi obrazul în lume de ruşine şi mai ales acum
mă scormoli şi pe mine la inimă. Vorba ceea:
 Mă Ioane, dragi ţi-s fetele ?
 Dragi !
 Dar tu lor ?
 şi ele mie.

pag. 7
 GRUPA MIJLOCIE

Însă ce-i de făcut ?... S-a trece ea şi asta; obraz de scoarţă şi las-o moartă în
păpuşoi, ca multe altele ce mi s-au întâmplat în viaţă, nu aşa într-un an, doi şi deodată
ci, în mai mulţi ani şi pe rând ca la moară. Şi doară mă feream şi eu într-o părere să nu
mai dau peste vreo pacoste; dar parcă naiba mă împingea, de le făceam atunci cu
chiuita.
şi tocmai-mi-te, îndată după cea cu cireşele, vine alta la rând.

pag. 8
 GRUPA MIJLOCIE

PUPĂZA DIN TEI

ION CREANGĂ

Mă trezeşte mama într-o dimineaţă din somn cu vai-nevoie zicându-mi:

 Scoală duglişule, înainte de răsăritul soarelui ! Iar vrei să te pupe cucul
armenesc şi să te spurce ca să nu-ţi meargă bine toată ziua ?...
Căci aşa ne amăgea mama cu o pupăză care-şi făcea cuib de mai mulţi ani într-un
tei foarte bătrân şi scorburos, pe coasta dealului, la moş Andrei, fratele tatii cel mai mic.
Şi numai ce o auzeai vara: pu-pu-pup ! pu-pu-pup ! dis-de-dimineaţă în toate zilele, de
vuia satul. Şi cum mă scol, îndată mă şi trimite mama cu de-mâncare la ţarină, la nişte
lingurari ce-i aveam tocmiţi prăşitori tocmai în Valea Seacă, aproape de Topoliţă. Şi
pornind eu cu de-mâncare, numai ce şi aud pupăza cântând:
“Pu-pu-pup ! Pu-pu-pup ! Pu-pu-pup !“
Eu atunci să nu-mi caut de drum tot înainte ? Mă abat pe la tei, cu gândul să prind
pupăza, căci aveam grozavă ciudă pe dânsa: nu numai decât pentru pupat, cum zicea
mama, ci pentru că mă scula în toate zilele cu noaptea-n cap din pricina ei. Şi cum
ajung în dreptul teiului, pun de-mâncarea jos în cărare, pe muchea dealului, mă sui
încetişor în teiul care te adormea cu mirosul... floarei, bag mâna în scorbură, unde ştiam
şi norocul meu ! ... găbuiesc pupăza pe ouă şi zic plin de mulţumire:
 Taci leliţă, că te-am căptuşit eu ! Îi mai pupa tu şi pe dracul de acuma !
şi când aproape să scot pupăza afară, nu ştiu cum se face că mă sperii de creasta ei
cea rotată de pene căci nu mai văzusem pupăză până atunci şi-i dau iar drumul în
scorbură. Şi cum stau eu şi mă chiteam în capul meu, că şarpe cu pene nu poate să fie -
după cum auzisem din oameni, că se află prin scorburi câte o dată şi şerpi - unde nu mă
îmbărbătez în sine-mi şi iar bag mâna să scot pupăza... pe ce o fi... Dar ea, sărmana, se
vede că se mistuise de frica mea prin cotloanele scorburii, undeva, căci n-am mai dat de
dânsa nicăieri; parcă intrase în pământ.
 Măi ! anapoda lucru ş-aista, zic eu înciudat, scoţând căciula din cap şi tuflind-o
în gura scorburii. Apoi mă dau jos, caut o lespede potrivită, mă sui cu dânsa iar în tei,
îmi iau căciula şi în locul ei pun lespedea, cu gând c-a ieşi ea, pupăza de undeva până
m-oi întoarce eu din ţarină. După aceea mă dau jos şi pornesc repede la lingurari... Şi
oricât aş fi mers eu de tare, vreme trecuse la mijloc, doar cât am umblat horhăind cine
şie pe unde şi cât am bojbăit şi mocoşit prin tei să prind pupăza şi lingurarilor, nici nu
mai rămâne cuvânt, li se lungiseră urechile de foame aşteptând. Şi-apoi, vorba aceea:
ţiganul când îi e foame, cântă, boierul se plimbă cu mâinile dinapoi iar ţăranul nostru îşi
pag. 9
 GRUPA MIJLOCIE

arde luleaua şi mocneşte într-nsul. Aşa şi lingurarii noştri: cântau acum îndrăcit pe ogor,
şezând în coada sapei, cu ochii păienjeniţi de atâta uitat, să vadă nu le vine mâncarea
dincotrova ? Când pe la prânzul cel mare, numai iacătă-mă-s şi eu după un dâmb, cu
mâncarea sleită, veneam, veneam, auzindu-i lălăind aşa cu chef... Atunci au şi tăbărât
balaurii pe mine şi cât pe ce să mă înghită de nu era o chirandă mai tânără între dânşii
să-mi ţie parte:
 Hauileu, mă ! ogoiţi-vă: ce tolocăniţi băiatul, cu tată-său aveţi ce aveţi iar nu cu
dânsul !
Atunci lingurarii, nemaipunându-şi mintea cu mine, s-au aşternut pe mâncare,
tăcând molcom. Şi, scăpând cu obraz curat, îmi iau traista cu blidele, pornesc spre sat,
mă abat iar la tei, mă sui într-nsul, pui urechea la gura scorburii şi aud ceva zbătându-se
înăuntru. Atunci iau lespedea cu îngrijire, bag mâna şi scot pupăza vlăguită de atâta
zbucium, iar ouăle când am vrut să le iau, erau toate numai o chisăliţă. După asta vin
acasă, leg pupăza de picior cu o aţă, şi-o îndosesc de mama vreo două zile în pod prin
cele putini hârbuite şi una-două, la pupăză de nu ştiau cei din casă ce tot caut prin pod
atâta de des. Însă, a doua zi după asta, iaca şi mătuşa Măriuca a lui moş Andrei vine la
noi cu o falcă în ceriu şi cu una în pământ şi se ia la ciondănit cu mama din pricina mea:
 Mai auzit-ai dumneata cumnată, una ca asta, să fure Ion pupăza, care - zice
mătuşa cu jale - ne trezeşte dis-de dimineaţă la lucru de atâţia ani ? Grozav era de
tulburată şi mama că-i venea să lăcrămeze când spunea aceste. Şi acum văd eu că avea
mare dreptate mătuşa, căci pupăza era ceasornicul satului. Însă mama, săraca, nu ştia de
asta nici cu spatele:
 Ce spui cumnată ?! Da, că l-aş ucide în bătaie când l-aş afla că el a prins pupăza
s-o chinuiască ! De amu bine că mi-ai spus, las’ pe mine că ţi-l iau la depănat.
 Nici te mai îndoi de asta, cumnată Smarandă - zise mătuşa - căci de zbânţuitul
ista al matale, nimica nu scapă. Ce mai atâta ? Mi-a spus mie cine l-a văzut că Ion a
luat-o; gâtul îmi pun la mijloc.
Eu, fiind ascuns în cămară, cum aud unele ca aceste, iute mă sui în pod, umflu
pupăza de unde era, sar cu dânsa pe sub streaşina casei şi mă duc cu ea drept în târgul
vitelor s-o vând, căci era tocmai lunea, într-o zi de târg. Şi cum ajung la iarmaroc, încep
a mă purta ţanţoş printre oameni de colo-colo cu pupăza în mână că doar îi eu eram
oleacă de fecior de negustor. Un moşneag nebun, c-o viţică de funie, n-are ce lucra:
 De vânzare ţi-i găinuşa ceea, măi băiete ?
 De vânzare, moşule !
 Şi cât cei pe dânsa ?

pag. 10
 GRUPA MIJLOCIE

 Cât crezi şi dumneata că face !

 Ia ad-o-ncoace la moşu s-o drămăluiască !
Şi cum i-o dau în mână, javra dracului, se face a o căuta de ou şi-i dezleagă atunci
frumuşel aţa de la picior, apoi mi-o aruncă-n sus zicând:
 Iaca poznă c-am scăpat-o ! Pupăza zbrr ! pe o dugheană şi după ce se odihneşte
puţin îşi ia zborul spre Humuleşti şi mă lasă mare şi devreme cu lacrimile pe obraz,
uitându-mă după dânsa ! eu, atunci haţ ! de sumanul moşneagului, să-mi plătească
pasărea...
 Ce gândeşti dumneata, moşule ? Te joci cu marfa omului ? Dacă nu ţi-ai fost de
cumpărat la ce i-ai dat drumul ? Că nu scapi nici cu giunca asta de mine, înţeles-ai ?
Nu-ţi pară lucru de şagă ! şi mă băgam în ochii moşneagului şi făceam un tărăboi, de se
strânsese lumea ca la comedie în jurul nostru. Dă, iarmaroc nu era ?
 Dar ştii că eşti amarnic la viaţă, măi băiete ? zise moşneagul de la o vreme,
râzând. În ce te bizui de te îndârjeşti aşa, nepoate ? Dec ! nu cumva ai pofti să-mi iei
viţica pentru un cuc armenesc ? pesemne te mănâncă spinarea, cum văd eu, măi ţâcă şi
ia acuş te scarmăn dacă vrei, ba şi-un topor îţi fac, dacă mă crezi, de-i zice aman,
puiule, când îi scăpa din mâna mea !
 Dă pace băietului, moşule - zise un humuleştean de-ai noştri - că-i feciorul lui
Ştefan al Petrei, gospodar de la noi din sat şi ţi-i găsi beleaua cu dânsul pentru asta.
 He, he ! Să fie sănătos dumnealui, om bun, d-apoi chiteşti dumneata că nu ne
cunoaştem noi cu Ştefan al Petrei ? zise moşneagul. Chiar mai odinioară l-am văzut
umblând prin târg, cu cotul subsuoară după cumpărat sumani, cum i-i negustoria şi
trebuie să fie pe-aici pe undeva ori la vreo dugheană la băut aldămaşul. Apoi bine că
ştiu al cui eşti, măi ţâcă ! Ian stai colea oleacă, să te duc eu la tată-tău şi să văd, el te-a
trimis cu pupezi la vânzare să spurci iarmarocul ?
Toate ca toate dar când am auzit eu de tata, pe loc mi s-o muiet gura. Apoi încet-
încet, m-am furişat printre oameni şi unde-am croit-o la fugă spre Humuleşti, uitându-
mă înapoi, nu cumva mă ajunge moşneagul căci îmi era a scăpare de dânsul, drept să vă
spun. Vorba ceea: ” Lasă-l, măi !” , “L-aş lăsa eu dar vezi că nu mă lasă el !” Tocmai
aşa păţisem şi eu, ba eram încă bucuros că am scăpat, numai cu atâta.
“Bine ar fi să pot scoate la capăt măcar aşa, cu mama şi cu mătuşa Măriuca”,
gândeam eu, bătându-mi-se inima ca într-un iepure de frică şi de osteneală. Şi când
ajung acasă aflu că mama şi tata erau duşi în târg şi fraţii îmi spun cu spaimă că-i poznă
mare cu mătuşa lui moş Andrei: a sculat tot satul în picioare din pricina pupezei din tei.
Zice că i-am fi luat-o noi şi pe mama a pus-o în mare supărare cu asta. ştii că şi mătuşa

pag. 11
 GRUPA MIJLOCIE

Măriuca e una din cele care scoate mahmurul din om; nu-i o femeie de înţeles ca mătuşa
Anghiliţa lui moş Chiriac, s-a mântuit vorba. Şi cum îmi spuneau ei îngrijiţi, numai că
auzim cântând în tei: pu-pu-pup, pu-pu-pup ! Sora mea Catrina zice atunci cu mirare:
 I-auzi bădiţă ! Doamne, cum sunt unii de năpăstuiesc omul chiar de sfânta
dreptate !
 Mai aşa surioară !... Dar în gândul meu: “când aţi şti voi câte a pătimit sireaca
din pricina mea şi eu din pricina ei, i-aţi plânge de milă !” Zahei însă ne lăsase vorbind
îi se mai dusese în târg după mama să-i spuie bucurie despre pupăză. Şi a doua zi, marţi,
taman în ziua de lăsatul secului de postul Sân Petrului, făcând mama un cuptor zdravăn
de alivenci şi de plăcinte, cu poalele în brâu şi pârlind nişte pui tineri la frigare şi-apoi
tăvălindu-i prin unt, pe la prânzul cel mic cheamă pe mătuşa Măriuca lui moş Andrei la
noi şi-i zice cu dragă inimă:
 Doamne, cumnăţică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată, luându-
se după gurile cele rele ! Ia poftim soro, mai bine, să mâncăm ceva din ce a dat
Dumnezeu, să cinstim câte un pahar cu vin în cinstea gospodarilor noştri şi:
Cele răle să se spele
Cele bune să s-adune,
Vrajba dintre noi să piară
şi neghina din ogoară !
Căci dacă ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme să apuci
câmpii !
 Aşa cumnată dragă, zise mătuşa Măriuca, strângând cu nedumerire din umeri
când se punea la masă. Văzut-ai dumneata ? Să mai pui altă dată temei pe vorbele
oamenilor ! Apoi începem cu toţii a mânca. Şi alţii ca alţii, dar eu ştiu că mi-am pus
gura la cale, să-i fie pe toată ziua. Şi îndată ce m-am sculat de la masă, luându-mi rămas
bun de la călcâie, fuga la scăldat. Şi când sar o dată voiniceşte de pe un mal înalt în
ştioalnă, din greşeală drept cu faţa în jos, numai scântei mi s-au făcut pe dinaintea
ochilor de durere şi am crezut că mi-a plesnit pântecele, nu altceva. Şi după ce am ieşit
cu mare greu din apă şi m-am dus pe mal ţinându-mă cu mâinile de inimă, băieţii s-au
strâns ciotcă împrejurul meu şi m-au înmormântat în nisip şi s-au prohodit cum ştiau ei
şi de-abia mi-am revenit în simţiri peste vreun ceas şi-apoi a mă scălda în ticnă, până la
asfinţitul soarelui potrivind-o să vin acasă o dată cu vacile şi spuind mamei că
scăpându-le văcarul din ocol pe ale noastre la amiază, eu singur le-am dus la păscut şi
de aceea am întârziat până acum.

pag. 12
 GRUPA MIJLOCIE

PIC-PIC ŞI PICA-PICA
LILIANA TRĂZNEA

Stăteam ieri în fotoliul meu năzdrăvan şi priveam afară cerul care începuse să fie
negru ca ... vârful creionului. Deodată în geam, răsună un ciocănit. Pic, pic, pica, pica,
pica. Mă uit, mă apropii de geam, gândind că nu l-am închis bine, şi, ce să vedeţi, pe
sticla ferestrei stăteau două picături de ploaie cum nu mai văzusem. Erau cât o alună şi
mă priveau cu ochii mici, strălucitori.
 Deschide-ne iute să-ţi dăm veste bună, strigară ele. Am deschis fereastra, şi
picăturile săriră pe mâna mea. Un băieţel şi o fetiţă, mici cât un degetar şi lucioşi ca
sticla.
 Mă numesc Pic-Pic - spuse băiatul înclinându-se.
 Iar eu, Pica-Pica, sora lui, adăugă fetiţa, şi am venit să te înveselim cu o
poveste.
 Voi ştiţi să spuneţi poveşti pentru copii ? i-am întrebat.
 Desigur, o poveste adevărată despre Pic-Pic şi Pica-Pica, adică despre noi.
şi iată ce mi-au povestit:
 Noi picurii şi picăturile de ploaie suntem atât de mulţi încât nimeni nu ne-a
putut număra vreodată. Locuinţa noastră e sus în împărăţia cerurilor, unde ne jucăm cu
vântul. Oamenii se uită pe cer şi spun: “Uite, se aleargă norii a ploaie”. De acolo de sus
noi vedem ce e pe pământ: cum arată o floare, un pom, un spic de grâu. Şi într-o bună
zi, când întâlnim un curent de aer rece, coborâm pe pământ. La început câteva şi în
urmă pornim cu toate. Ajunse la pământ fiecare se apucă de treabă. Unele udă o floare a
soarelui, altele poposesc pe acoperişuri şi le spală de praf, altele merg pe pământ şi fac
să crească izvoarele care n-au putere să ţâşnească iar altele cresc apele din râuri ce
învârt roţile turbinei de la hidrocentrală. Se mai întâmplă ca unele dintre picături să
cadă pe un foc sau să fie înghiţite de o vrăbiuţă însetată. Şi cât de bine fac semănăturilor
de pe câmp, florilor din grădină, râurilor de pe munte, ba chiar şi oraşelor prăfuite şi
arse de soarele verii. Iată câtă treabă fac Pic-Pic şi Pica-Pica, stropi lucitori de ploaie ...
De bucurie că am auzit o poveste aşa interesantă, am vrut să-i sărut, dar ... ce să vedeţi,
pe mâna mea nu erau decât două urme mici de apă. Pic-Pic şi Pica-Pica, iar pe geamul
ud de ploaie începu să joace o rază de soare. Trecuse deci ploaia şi ... cei doi musafiri or
fi fost numai o părere. Mi se pare că şi de data asta fotoliul meu, năzdrăvan, în care m-
am gândit cât a plouat, cât de mult ajută stropii de ploaie pe pământ.
pag. 13
 GRUPA MIJLOCIE

BABA IARNA FACE POZNE

BOGDANOV

Rău s-a mâniat Baba-iarna: şi-a pus în gând să şteargă de pe faţă pământului tot ce
e viaţă. Înainte de toate, a pus gând rău păsărelelor, prea se săturase de cântecele şi de
ciripitul lor. Şi atunci, a început Baba-iarna să sufle ger peste pământ. A smuls frunzele
din păduri şi din dumbrăvi şi le-a risipit pe drumuri. Păsărelele nu mai aveau unde să se
adăpostească; au prins să se strângă stoluri-stoluri şi să ţină sfat.
S-au adunat, au ciripit ele între ele şi au pornit în zbor peste munţii înalţi şi peste
mările albastre, spre alte ţări mai calde. A rămas doar vrabia dar şi ea s-a vârât sub o
streaşină, la adăpost. Dacă a văzut Baba-iarna că nu poate şi nu poate să ajungă din
urmă păsărelele, s-a năpustit asupra dobitoacelor. A aşternut zăpadă peste câmp, a
troienit potecile din pădure, a îmbrăcat copacii în straie de gheaţă şi a trimis peste întreg
pământul ger după ger. Şi s-au pornit să umble gerurile, care de care mai fioros, să sară
de pe un brad pe altul, să trăsnească şi să pocnească ca să bage frică în dobitoace. Dar
sălbăticiunile nu s-au speriat: unele au blănuri moi şi călduroase, altele s-au ascuns în
viziuni adânci. Veveriţa ronţăie nuci într-o scorbură de copac, ursul îşi suge labele în
bârlogul lui, iepuraşul se încălzeşte jucându-se, iar caii, văcuţele şi oiţele stau demult în
grajdurile lor bine adăpostite, rumegă fân proaspăt şi beau apă căldicică. S-a supărat
mai amarnic Baba-iarna. Vrea să le vie de hac peştilor. Şi iarăşi trimite ger după ger,
care mai de care mai cumplit. Aleargă gerurile în goană şi bat, şi ciocănesc şi durează
peste râuri şi peste lacuri poduri fără bârne şi fără proptele. Îngheaţă râurile şi lacurile,
dar numai pe deasupra. Iar peştii se duc cu toţii la fund: acolo, sub acoperişul de gheaţă,
e parcă şi mai cald.
 Stai - îşi zise Baba-iarna ! Am să le-arăt eu oamenilor. Şi trimite din nou ger
după ger, unul mai năprasnic decât altul. Şi gerurile înfloresc ferestrele cu flori de
gheaţă, bat cu pumnii în ziduri, zgâlţâie uşile, crapă pietrele. Dar oamenii au făcut foc
în sobe, îşi coc în spuză lipii calde şi-şi bat joc de iarnă. Când se întâmplă să iasă cineva
la pădure ca să taie lemne, apoi îşi pune cojoc de oaie, cizme de pâslă şi mănuşi calde.
Iar când porneşte să dea cu toporul, năduşeşte de căldură. Ca şi cum şi-ar râde de
Baba-iarna, drumurile sunt împânzite de sănii; ies aburii din cai, vizitii bat pământul cu
picioarele, pocnesc din mâini, ridică din umeri şi se bucură:

pag. 14
 GRUPA MIJLOCIE

 Halal geruleţ !
Ceea ce a mâhnit-o şi mai grozav pe Baba-iarna, e că nici copiii mici nu se mai
tem de ea ! Se dau pe gheaţă, se trag cu săniuţele, se bat cu bulgări, fac oameni şi munţi
de zăpadă, toarnă apă peste pârtie şi strigă gerului:
 Hai, gerule, de ne-ajută !
De ciudă, baba pişcă pe câte un băieţaş de ureche, pe altul de năsuc, până li se
albeşte urechea şi nasul. Numai că îndată îl vezi pe băieţaş cum apucă un bulgăre de
zăpadă şi se freacă, până i se încinge obrazul ca focul. Şi dacă a văzut Baba-iarna că nu
poate, şi nu poate să mai facă nimic, s-a apucat să plângă de ciudă. Lacrimile iernii
încep să picure de pe streşini ... Şi iată că primăvara bate la uşă.

pag. 15
 GRUPA MIJLOCIE

PUF-ALB ŞI PUF-GRI

În mica căsuţă din pădure, trăia fericită o iepuroaică cu cei doi iepuraşi ai săi.
Într-o seară iepuraşii Puf-alb şi Puf-gri se pregăteau să meargă la bâlci. Mămica lor,
iepuroaica, le dădu cămăşuţe noi, una lui Puf-gri şi una lui Puf-alb. Apoi luă copaia în
care făcuseră baie iepuraşii şi ieşi afară din casă.
 Vai ce bine îmi pare că mergem la bâlci ! se bucură Puf-alb. O să mâncăm turtă
dulce ! O să zburăm cu avionul !
Dar Puf-gri nu asculta ce spunea frăţiorul său. El văzuse pe dulap borcanul cu
dulceaţă, la care poftea mult.
 Puf-gri, strigă Puf-alb, Puf-gri nu se poate ! Puf-gri, ai s-o superi pe mămica,
repetă Puf-alb, încercând să-l oprească.
Puf-gri lovi borcanul. Borcanul se rostogoli peste Puf-alb şi căzu spărgându-se şi
mânjind pe nevinovatul iepuraş cu dulceaţă. Puf-gri, văzându-şi isprava, coborî de pe
dulap şi, de frica pedepsei, fugi departe de locul cu pricina.
Iepuroaica tocmai intra pe uşă, şi-l văzu pe Puf-alb cu boticul plin de dulceaţă
lângă borcanul spart, iar pe Puf-gri, stând cuminte în celălalt colţ al camerei.
 Aşa, zise iepuroaica supărată, Puf-alb a vrut să fure dulceaţă. Puf-gri, tu ai fost
cuminte, să mergem la bâlci iar Puf-alb să stea acasă.
La bâlci, iepuroaica îi cumpără lui Puf-gri turtă dulce. Dar Puf-gri nu putu să
mănânce turta dulce. El ştia că nu fusese cuminte şi nu merita darul. Iepuroaica îl
îndemnă pe Puf-gri să se joace, să zboare cu avionul. Dar pe puf-gri îl frământa
conştiinţa, îl chinuia fapta lui urâtă. Îşi amintea de Puf-alb care rămăsese acasă pedepsit
pe nedrept, tocmai pentru că încercase să-l oprească să fure dulceaţa. Puf-gri nu mai
putu să rabde şi fugi de lângă maică-sa. El alerga spre casă la frăţiorul lui. Iepuroaica
mirată, alegă şi ea după Puf-gri să vadă unde se duce. Puf-gri ajunsese acasă, deschise
zăvorul şi îl văzu pe Puf-alb stând supărat pe marginea patului.
 Puf-alb, ţi-am adus turtă dulce, zise Puf-gri. Tu meriţi, e a ta ! tu eşti cuminte.
Puf-alb însă nu vroia să se uite la el ... îi întorsese spatele supărat.
 Eu ... continuă Puf-gri - e urât ce-am făcut ... nu mai fac niciodată !
 Puf-gri ! strigă fericit Puf-alb. Ce bine îmi pare că ţi-ai recunoscut greşeala; şi
cei doi iepuraşi se îmbrăţişară.

pag. 16
 GRUPA MIJLOCIE

Bucuroasă, iepuroaica se reîntorsese la bâlci cu amândoi iepuraşii. Au zburat cu

avionul şi Puf-alb şi Puf-gri şi s-au dat în bărci, s-au învârtit în căluşei şi s-au bucurat
mult de toate frumuseţile din bâlci. Au fost la un ţap-fotograf, s-au fotografiat, iar poza
au pus-o acasă deasupra patului.
Din ziua aceea Puf-gri nu a mai minţit niciodată.

pag. 17
 GRUPA MIJLOCIE

CIRIPEL CEL LACOM

LUIZA VLĂDESCU

Ciripel este un vrăbioi rotofei, zgribulit şi lacom. Cât e ziulica de mare, stolul de
vrăbii, în care trăieşte Ciripel se împrăştie pe drum, prin ogrăzi după hrană. Cum una
dintre vrăbii, află ceva de mâncare, odată striga : “Cip, cip. Veniţi fraţi şi surioare, c-am
găsit de mâncare” ! Vrăbiile vin, care de unde sunt şi ciugulesc cu plăcere.
Iarna e tare grea. De câteva zile s-a stârnit o viforniţă cumplită. Bietele vrăbiuţe
nici grai nu mai au să ciripească, ţopăie pe zăpada întărită, se strâng una într-alta, se
înfoiază în pene să se mai dezmorţească, dar degeaba.
 Of, greu e iarna pentru vrăbii, privi Ciripel nemulţumit că-şi simţea guşa goală.
De ieri n-am găsit nici un bob de mâncare. Nici tu musculiţă, nici tu ţânţari, nici tu
omizi, vai de capul nostru !
 Ciripel, parcă ai fi o curcă plouată şi nicidecum un vrăbioi viteaz, îi spuse o
vrabie mai bătrână. Iarna e mai greu de găsit mâncare, dar tot mai afli grăunţe,
firimituri, mai sunt copii care pun pe pervazul ferestrei resturi de mâncare. Copiii
aceştia ne iubesc şi ne ajută să trecem iarna mai uşor.
 Cirii-ip ! Cirii-ip ! ciripi vrabia cea bătrână. Destul am stat la taifas şi ne-am
văicărit. Vrăbii suntem noi, sau nişte răţoi ? Hai să ne înălţăm în zbor şi să căutăm de
mâncare ! Hai să veselim drumeţii şi copiii.
Vrăbiile se înălţară în stol, se rotiră sus, spre bolta ca o cupolă de cleştar,
deasupra caselor, ogrăzilor acoperite toate în strai alb de zăpadă.
Ciripel s-a înălţat şi el cu tot stolul odată, iar când s-a împrăştiat în văzduh după
hrană, şi-a rotit căpşorul cât o corcoduşă şi ce credeţi c-a văzut ?
Într-un balcon, pe o masă de lemn, era aşternut un strat de mălai frământat. Ciripel
lacom zbură acolo. Din casă copiii se uitau pe fereastră.
 A venit o vrabie, şopti unul celuilalt cu fereală ca să nu-l sperie pe Ciripel.
Acum vor veni mai multe, să vezi că vrăbiuţa aceasta le dă de ştire.
Dar ţi-ai găsit. Ciripel cel lacom a gândit că-i mult mai bine să-şi umple doar el
guşa şi să nu mai cheme stolul. Cine ştie poate că atunci când vor veni cu toate, nu mai
apucă el să se sature. Pe când aşa ... uite ce ospăţ !!
Vrăbiile la început se neliniştiră ... “Unde-i Ciripel ? L-o fi mâncat vreo pisică, o fi
degerat ?” Dar Ciripel se întoarce rotofei.

pag. 18
 GRUPA MIJLOCIE

 Cip, cip, Ciripel unde ai fost ? El îşi plecă încet capul şi răspunde pocăit:
 Am fost după mâncare ... dar n-am găsit ! şi aşa în fiecare zi la prânz, Ciripel se
desprindea din stol şi zbura la căsuţa din balon. Ciugulea, ciugulea, îşi umplea guşa şi
apoi de întorcea. Vrăbiile îl întrebau.
 Ciripel, ai găsit ?
 N-am găsit !
şi îşi făcuse Ciripel o burtă cât un ghem de lână. Într-o zi ce să vezi ? Nici n-apucă
Ciripel să înghită odată de pe măsuţa din balcon când, hop ! ţop ! o cioară mare şi
neagră cât pisica ... Lui Ciripel îi stătu inima în loc de frică. Cioara, ca cioara, clonţ,
clonţ ... îa în plisc odată cât lua Ciripel de zece ori.
 Câr, câr, du-te mai încolo, obraznicule, îi croncăni cioara. Nu vezi că mă
împiedic de tine ?
Ciripel ţopăi speriat în lături. De frică şi de necaz nu mai putu ciuguli nimic.
Parcă-i sta firimitura în gât.
Pe când cioara, clonţ, clonţ, ciocănea cu pliscul firimitura, a ajuns iar lângă
Ciripel.
 Piei din calea mea că îndată te jumulesc ! ...
Ciripel ce să facă ? s-a dat într-un colţ şi şi-a întins căpşorul să prindă o firimitură.
Dar cioara, clonţ, i-o trase de sub cioc.
“Of, ce cioroi cumplit şi nesuferit”, gândi Ciripel. Dar una e să spui în gând şi alta
e să spui tare. Ciripel abia îndrăzni să spună “cip” că cioara îl şi plesni în cap cu pliscul.
 şterge-o n-auzi ? şi Ciripel zbură, amărât ca vai de el la stolul lui.
A doua zi vrăbiuţele erau tare flămânde. Dar ce se aude ? Toate vrăbiuţele din
vişin îşi înălţă capul. Din depărtare se auzea un ciripit jalnic: “cip, cip, cip, cip”. Cine-i
oare ? Ciripel ? Ce-i cu el ? Ce să fie ? Într-o clipă vrăbiile-s acolo la măsuţa din balcon.
Şi ce văzură ? Un vrăbioi lacom jumulit de o cioară mare şi neagră ca o pisică. Şi mi ţi-l
jumulea cioara, de-i scăpărau fulgii lui Ciripel, şi-l scărmăna cu ghearele de-ţi venea
să-i plângi de milă.
Într-o clipă toate vrăbiile, zbrr ! deasupra ciorii şi dăi şi ciupeşte-o şi ciupeşte-o şi
smulge-i penele, până când cioara a zburat.
Ciripel ca vai de el, ameţit, jumulit şi smerit, stătea pe colţul mesei, cu mălaiul
lipit de cioc şi pe piept şi aştepta judecata vrăbiilor.
 Aşa, flămânzeai tu ? mergeai singur să ciuguleşti ! Eşti o ruşine în stolul nostru,
îi spuse vrabia cea bătrână.
 Cirip ... încuviinţară toate.

pag. 19
 GRUPA MIJLOCIE

 Rămâi şi ospătează-te singur, frăţioare şi de-o mai veni cioara, să ne dai de ştire
să venim s-o izgonim. Poftă bună !
Stolul se înălţă în văzduhul plumburiu. Vrăbioiul cel lacom rămase singur, stăpân
pe toată masa cu mălai.
Dar ce folos, prietenii îl părăsiseră.
A dat să îmbuce o fărâmă, dar n-a fost chip. Parcă era amar ... parcă-i pierise
foamea.
Îşi lăsase pe spate capul, îşi roti ochişorii roată şi cercetă zarea întunecată.
De-odată în depărtare, zări un stol de vrăbii, ce se lăsa pe acoperiş. Ciripel bătu din aripi
îi se îndreptă în zbor grăbit într-acolo.
 Luaţi-mă cu voi ! Luaţi-mă cu voi ! le ruga el.
şi ce s-a mai întâmplat ? Nu mai ştiu. Dar, vrăbiuţele-s bune şi iertătoare.

pag. 20
 GRUPA MIJLOCIE

GĂINUŞA CEA MOŢATĂ

CĂTĂLIN GRUIA

Cocoşelul pintenat zise într-o bună zi găinuşei moţate:

 Cred că în pădure s-au copt nucile. Hai şi noi acolo să ne săturăm. Că dacă nu
mergem acum are să le strângă veveriţa pe toate.
 Merg bucuroasă, răspunde găinuşa moţată, care era dornică de plimbare.
şi au ieşit din ogradă frumuşel, au trecut prin câmpie, apoi au urcat dealul şi au
ajuns la pădure. Ziua era tare frumoasă şi nucile tare bune, de-au stat acolo până-n
seară. La plecare, găinuşa moţată, deodată tam nesam, îi spune cocoşelului:
 Eu nu merg acasă decât în trăsură !
 De unde să iau trăsură ? întrebă cocoşelul.
 Treaba ta ! Altfel rămân aici să mă mănânce vulpile.
Cocoşelul văzând că nu are încotro, se apucă de lucru.
şi cum era el isteţ şi priceput, făcu o trăsurică mică din crenguţe de alun, cu roţile
din coji de nucă. Găinuşa moţată se urcă repede în trăsurică şi spune cocoşelului:
 Hai, înhamă-te mai repede că ne apucă noaptea pe aici.
 Deşteaptă mai eşti, soro ! De-aş şti că mă duc singur acasă, dar nici înhămat nu
mă înham, răspunse cocoşelul tare supărat. Şi aşa începură a se certa. Şi cum se certau
ei de zor, numai iaca trece pe acolo o broască ţestoasă.
 Ei, dar nu-i frumos ce faceţi !
 Dar tu ce te amesteci, urâto, spuse găinuşa. Broasca se făcu că nu aude şi zise:
 Hai, urcă-te şi tu cocoşelule, în trăsurică şi dacă vă împăcaţi, vă duc eu, că tot
am treabă într-acolo. Şi broasca se înhămă, iar trăsurica plecă duduind de-ţi era mai
mare dragul. Merseră şi se întâlniră cu un drumeţ. Era Acul de Cusut. Venea de la
croitor se vede, şi-l apucase noaptea pe drum.
 Luaţi-mă şi pe mine în trăsurică - se rugă Acul de Cusut. Că dacă se întunecă
mai tare nu mai pot face un pas şi mă pierd prin praf.
 Nu te luăm, nene, spuse găinuşa, că mi-i frică să nu mă înţepi.
 Ba urcă-te, drumeţule, spuse cocoşelul, că eşti slab. Te văd eu că nu prinzi mult
loc în trăsură. Acul de Cusut se urcă şi trăsurica plecă mai departe. Şi, întunecându-se
de-a binelea, drumeţii noştri se opriră la un han, că nu-i bine să mergi noaptea pe drum.

pag. 21
 GRUPA MIJLOCIE

Dar pentru că broasca ţestoasă era grăbită îşi luă rămas bun şi porni spre un pârâu, unde
avea pesemne niscaiva treabă.
 Îţi mulţumim, broscuţă, strigară cocoşelul şi Acul de Cusut.
 Rămâneţi sănătoşi,dragii mei, dar fiţi cu băgare de seamă la hangiu. Şi, în
adevăr, în faţa hanului ieşi hangiul. Şi pentru că era îmbrăcat într-un şorţ lung şi purta
ochelari pe nas, drumeţii noştri nu-l cunoscură pe jupân Vulpoi.
 Poftiţi, poftiţi, oaspeţi vestiţi ! Ce găinuşă frumoasă !
Găinuşa moţată prinse a se umfla în pene şi păşind ţanţoş intră în han. Cocoşul
merse după ea, apoi, Acul de Cusut. În han erau muşterii de tot soiul.
 Cu ce puteţi plăti găzduirea ? întrebă hangiul.
 Apoi bani nu avem, răspunse cocoşelul, dar dimineaţa găinuşa îţi va da un ou.
 E bine şi aşa, răspunse hangiul. Oul tot cu bani se cumpără.
 Eu pot să-ţi cos ceva, spuse Acul.
 Bine, bine, făcu hangiul, văd că sunteţi drumeţi cumsecade.
şi găinuşa moţată, cocoşul pintenat şi Acul de cusut, după ce au stat la masă, s-au
dus într-o odaie să se culce.
 Eu am să dorm jos, spuse Acul de Cusut aşezându-se lângă uşă.
Cocoşelul şi găinuşa adormiră pe dată. Acul de Cusut nu putea dormi şi pace.
Pesemne îl durea urechea de care-l trăsese croitorul.
Hangiul veni nu ştiu după ce în odaia lor. Şi când se aplecă, Acul de Cusut îi văzu
numaidecât coada de vulpoi şi mai văzu cum hangiul trage cu ochiul la cei ce dorm. Dar
se vede că hangiul era grăbit, căci ieşi repede. Atunci Acul de Cusut se duse la cocoşel,
îl înţepă puţin şi-l trezi din somn, apoi o trezi şi pe găinuşă.
Găinuşa începu să ţipe:
 De asta te-am luat noi în trăsură, ca să mă înţepi, slăbănogule ?
 Tăceţi din gură, şopti Acul. A fost hangiul pe aici. Hangiul nu este altcineva
decât cumătrul vulpoi şi l-am văzut cum vă măsura din ochi.
 Vai ce ne facem ? spuse găinuşa făcându-se mică de tot.
 Dacă e aşa, spargem geamul, spuse cocoşelul pintenat.
 Lasă că vă scap eu de încurcătură - spuse Acul, care auzise pe un muşteriu ce-i
cerea hangiului un cărbune pentru lulea. Cocoşelule, pune repede oul găinuşei aici în
vatră. Acoperă-l în spuză şi după aceea nici să nu vă mişcaţi. Abia isprăvită treaba când
iaca şi hangiul, intră cu luleaua lui Moş Martin. Drumeţii noştri se făceau că dorm.
Hangiul spuse în şoaptă: “ia să aprind eu luleaua şi pe urmă să vă arăt eu găzduire”. Dar

pag. 22
 GRUPA MIJLOCIE

cum căuta el în cenuşă un cărbune să-l pună în lulea, oul care era gata copt, pocni tare îi
umplu ochii de cenuşă de nu mai văzu nimic hangiul.
Muşterii din han, auzind pocnetul, o zbughiră pe uşă afară speriaţi. Cocoşelul şi
găinuşa abia deschiseră ochii şi cum vulpoiul hangiu umbla de colo până colo
ştergându-se la ochi, îşi scăpă coada din brâu.
Acul de Cusut îl înţepă zdravăn în coadă. Vulpoiul crezând că i s-a aprins coada,
prinse a fugi lovindu-se de tot ce întâlnea în cale. Ieşi afară şi porni spre pădure.
Vreţi să ştiţi ce-a fost apoi ?
De la hanul cu pricina
Repede fugi cocoşul,
Dar mai repede găina !
 Nu fugi găinuşă - strigă râzând Acul, poate vine broasca să te tragă cu trăsurica !
 Mulţumesc, dragă Acule, vorbi de data asta frumos, găinuşa. Merg eu şi pe jos.
Şi o-ntinde voiniceşte la drum !

pag. 23
 GRUPA MIJLOCIE

SUPĂRAREA DANIELEI
VINICIU GAFIŢA

Când Daniela s-a trezit, soarele îşi trimitea primele raze prin fereastra dinspre
stradă. Asta însemna că este ora şapte de dimineaţă. Daniela a ascultat de dimineaţă cu
atenţie, dar de nicăieri nu venea nici un zgomot. Strigă de câteva ori: “Mămică !”,
“Mama !” dar nu-i răspunde nimeni. Se dădu jos din pat şi colindă prin toate odăile.
Degeaba. Era singură în toată casa. Aşa ceva nu i se mai întâmplase. Întotdeauna când
se scula mama era acasă, s-o ajute să se spele, să se îmbrace, îi dădea să mănânce şi
apoi o ducea la grădiniţă. Dar dacă ea nu era acasă,înseamnă că nici la grădiniţă nu se
va mai duce. începu să plângă şi ieşi la poartă să ceară cuiva ajutor. Pe stradă nu erau
oameni; se vede că fiecare locuitor din jur plecase la treburi. Ochii Danielei şiroiau de
lacrimi. Se simţea singură şi părăsită, ca într-un loc pustiu.
Atunci trecu pe acolo pisica. Daniela o cunoscu, ar fi vrut să se joace cu ea dar
mama nu-i dădea voie s-o primească în casă. Pisica vru să treacă înainte, însă Daniela o
opri:
 Pisică, nu vrei să mă ajuţi să ajung la grădiniţă ?
 Eu ?! se opri mirată pisica. Să te ajute mama ta.
 Mama nu-i acasă, se vede că a uitat că trebuie să mă duc la grădiniţă şi a plecat
la fabrică.
 Eu te-aş duce, zise pisica, impresionată de lacrimile ce mai alunecau încă pe
obrajii Danielei, dar nu te-ai spălat, nu te-ai pieptănat, nici rochiţa nu ţi-ai pus-o. Vrei să
mă fac de râs însoţind o persoană atât de dezordonată ?
 Şi pisica plecă mândră mai departe.
 Danielei îi era necaz de refuzul primit dar îi dădea dreptate. Se ştie că pisicile
au mare grijă de curăţenia trupurilor lor. Cum stătea ea în poartă şi se gândea la aceste
lucruri, se apropie şi câinele.
 Bună dimineaţa, Grimi, îi zise Daniela.
 Bună, îi răspunse grăbit Grimi.
 Nu vrei să mă însoţeşti şi pe mine până la grădiniţă ? îl întrebă Daniela.
Câinele o privi lung, de sus în jos, de jos în sus, apoi clătină din cap de la dreapta
la stânga şi din coadă de la stânga la dreapta, ceea ce înseamnă că nu vrea.
 De ce nu vrei ? întrebă Daniela care înţelegea foarte bine graiul lui Grimi.
pag. 24
 GRUPA MIJLOCIE

 Pentru că, răspunse acesta, eu sunt un câine care se respectă. Dimineaţa fac
baie, îmi scutur bine blana, îmi curăţ unghiile şi-mi spăl dinţii la cişmea. Cum să
însoţesc eu o fetiţă în pijama, cu părul ciufulit, cu obrazul brăzdat de lacrimi şi pe
deasupra şi desculţă ?
Într-adevăr, Daniela nu-şi luase măcar papucii de casă în picioare. Câinele se
depărtă dând din coadă şi Daniela îi dădu dreptate şi lui, în gând, bineînţeles. Tocmai
voia să intre în curte când i se păru că automobilul parcat pe partea cealaltă a străzii îi
făcu cu ochiul:
 Domnule automobil, zise Daniela apropiindu-se de maşină, te rog să mă
însoţeşti până la grădiniţă. ştii, mama a uitat că trebuie să mă duc la grădiniţă şi a plecat
la fabrică, iar singură nu nimeresc grădiniţa.
 Pff ! pufăi automobilul un nouraş de fum pe ţeava de eşapament. Eu sunt un
automobil elegant ieşit de câteva zile din fabrica de la Piteşti. Tu te-ai uitat în oglindă
când te-ai sculat ? Dacă nu, atunci du-te acum şi te uită !
Amărâtă, Daniela nu-l mai ascultă şi intră în casă. N-avea nevoie de oglindă ca să
ştie cum arată o fetiţă care nu s-a spălat, nu s-a pieptănat, nu şi-a îmbrăcat rochiţa, nici
pantofii. De aceea s-a dus direct la baie şi a dat drumul la apă rece şi şi-a alungat urmele
somnului şi ale plânsului de pe obraji. Pe urmă şi-a scos pijamaua şi şi-a pus rochiţa.
După aceea s-a pieptănat, s-a încălţat, a făcut totul cum făcea şi mămica atunci când era
acasă. Şi a ieşit la poartă. Numai că acum, în loc de pisică, în loc de câine şi de
automobil de cine credeţi că dădu cu ochii ? Chiar de mama ei care venea de la piaţă cu
braţele încărcate de cumpărături.
 Vai, ce surpriză plăcută mi-ai făcut, Daniela ! zise ea când îşi văzu fetiţa. Te-ai
spălat, te-ai îmbrăcat singură, vino repede să mănânci şi să plecăm degrabă la grădiniţă.
Datorită hărniciei tale nu vom întârzia nici azi !
Daniela era fericită. Şi n-a mai fost supărată nici pe pisică, nici pe câine, nici pe
automobil.

pag. 25
 GRUPA MIJLOCIE

IONICĂ MINCINOSUL
AL. MITRU

Să nu minţi ! Cu o minciună prânzeşti, da’ de cinat nu cinezi. Iar mincinosul n-are

nici cinste ...
Trăia odată un băiat, Ionică, căruia nu-i plăcea să-şi ajute părinţii. Nu-i plăcea şi
pace bună.
şi spunea tatăl său:
 Ionică, vezi de fă cutare sau cutare lucru !
şi nu zicea băiatul că n-ajută.
 Îl fac îndată, tătucă ! răspundea. Se prefăcea c-ajută. Şi n-ajuta.
Dar merge treaba asta odată, de două ori, de trei ori. Începe să simtă tătâne-său că
umblă băiatul cu lucruri necurate.
Pune la cale să-l lecuiască.
Odată, vine feciorul înaintea lui taică-său şi îi rosteşte cu glas mieros:
 Tătucă ! Ai spus că-mi vei face şi mie nişte opincuţe, dacă oi fi vrednic pe
lângă casă. Şi sunt tătucă. Că, uite opincuţele astea vechi s-au ponosit !
Rău este, dragii mei, să fie cineva leneş şi mincinos. Da’ şi mai rău, când pe
deasupra mai e şi fudul !
şi aşa era Ionică ...
Iar tata îi răspunse:
 Păi eu, băiete, mi-am ţinut făgăduiala. Acum rămâne să-mi arăţi şi tu cât eşti de
vrednic.
 Am să-ţi arăt, tătucă, se smereşte Ionică.
 Atuncea uite - mai grăi tatăl, urcă-te chiar acum în pod. Vântură bine grâul ce-i
acolo. Şi îndată ai să-ţi primeşti răsplata.
 Uiuum ! face Ionică bucuros. Alerg să-l vântur.
Se face că se urcă-n pod băiatul. Se pitulează sub scară şi stă acolo preţ de-un
ceas.
Pe urmă se întoarce:
 Am vânturat tot grâul, tătucă. Să-mi dai opincile alea noi, să merg pe uliţă şi să
plesnească băieţii de necaz !
 Aleei, măi băiete, se mâhneşte tatăl. Ţi-am spus să vânturi grâul ... mai du-te o
dată. Şi fă treaba cum se cuvine, c-apoi îţi vezi opincile făgăduite !
pag. 26
 GRUPA MIJLOCIE

Plecă feciorul. Se gândeşte:

“De unde să ştie tătuca dacă am vânturat eu grâul ori ba ? Că n-o avea la el
oglinda fermecată !”
Aşa că plecă, se suie în pod. Se joacă pe acolo cu mâţele şi se întoarce, fără măcar
s-atingă un bob de grâu.
 Ai vânturat, măi grâul ? întrebă a doua oară tatăl.
 L-am vânturat, tătucă ! minte băiatul. Şi-n sinea lui se bucura mai dinainte
pentru opincuţele noi.
 Nu e adevărat ! se amărăşte tatăl. Haide cu mine şi-am să-ţi arăt că e aşa cum
spun.
Se urcă amândoi în pod. Vântură tatăl grâul în faţa lui Ionică. Şi când îl vântura,
ce credeţi ? Sub grâu el ascunse o pereche de opincuţe. Dar ştiţi, nişte opinci cum nu se
văd pe oriunde, din piele galbenă croite, cu găitane lucitoare de şnur negru închingate.
Asemenea mândreţe de opinci vârâse tatăl acolo sub grâu !
Şi s-a plecat băiatul să puie mâna pe opinci.
Tatăl nu l-a lăsat. Le-a luat din grâu, a coborât, şi le-a pus într-un cui, chiar
deasupra laviţei pe care dormea Ionică.
Să vadă, să înţeleagă bine că minciuna are picioare scurte şi întotdeauna o ajunge
din urmă adevărul ...

pag. 27
 GRUPA MIJLOCIE

CIUBOŢELELE OGARULUI
CĂLIN GRUIA

De unde avea iepurele doi galbeni nici eu nu ştiu !

Dar povestea spune că, într-o toamnă, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult
de gândea iepurele că i-ar sta bine cu o pălărie albă cu pană de păun şi cu scurteică
verde, dar nu pentru asta se grăbea el spre iarmaroc, ci ca să-şi cumpere ceva pentru
încălţat că era desculţ. Începuseră ploile de toamnă, vântul împrăştia frunzele pe poteci
şi frigul prinse să-l strângă de picioare. De aceea, îşi înfundă pălăria veche peste urechi,
îşi strânse zăbunul pe trup şi iuţi pasul ca să ajungă mai repede la iarmaroc.
şi cum mergea Iepurele, uitându-se când în dreapta, când în stânga, ciulind
urechile la orice foşnet, iată că mai spre seară se întâlni pe o potecă cu Ogarul ... Ogarul
era gras, îmbrăcat într-o şubă călduroasă şi purta în picioare nişte ciuboţele nou-nouţe.
După ce-şi dădură bineţe, ca doi călători de treabă, o porniră împreună prin desişul
pădurii.
Iepurelui i se scurgeau ochii după ciuboţelele ogarului, pentru că tare mai erau
frumoase, iar lui îi era straşnic de frig la picioare.
 Cât ai dat pe încălţări ? întrebă sfios Iepurele.
 Doi galbeni, cât să dau ! îi răspunde fudul Ogarul.
 Mă duc şi eu la iarmaroc - adăugă Iepurele - să-mi cumpăr ciuboţele.
 Păi tot acolo merg şi eu, am treabă cu un negustor ... Ciuboţele se găsesc câte
vrei, numai bani să ai.
 Am doi galbeni, şopti Iepurele.
Ogarul nu spuse nimic, ci îşi răsuci vârful mustăţilor ca şi cum lui nu i-ar fi păsat
câţi bani are iepurele.
Şi au mers ei, au mers, până s-a întunecat de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau
bine. O ploaie rece şi deasă se abătu în calea lor, de-i dârdâiau bietului Iepure dinţii de
frig.
 Uite ce zic eu cumetre, vorbi Ogarul. Te văd desculţ ... Şi apoi e noapte şi
frig ... Mai ai şi bani la dumneata ... Bani am şi eu şi cine ştie cu cine ne putem întâlni,
că pădurea e plină de tâlhari.
Iepurele ciuli urechile, îşi strânse mai tare zăbunul, ca să simtă banii ce-i avea
într-un buzunăraş la piept.
pag. 28
 GRUPA MIJLOCIE

 şi ce-i de făcut ? întrebă el.

 Păi de ce sunt pe lume hanuri ? Pentru vreme de noapte, pentru adăpost. E pe
aproape hanul Ursului. Eu zic să tragem la el, dormim şi pornim mâine dimineaţă. Poate
până atunci mai stă şi ploaia ...
Iepurele nu are încotro şi-l ascultă pe Ogar.
Scuturându-şi luleaua de uşa hanului, Moş Martin îi primi bucuros.
 Ce vreme rea ! Nu te-ar lăsa inima să laşi pe cineva afară ! Hei, şi dumneata
mai eşti şi desculţ ... Treci colea lângă foc de-ţi mai încălzeşte picioarele.
Iepurele se apropie zgribulit de vatră.
În afară de ei şi hangiu nu mai era nimeni în han. Moş Martin ieşea din când în
când afară şi se uita de-a lungul drumului, să vadă de nu cumva se mai îndreaptă spre
hanului lui niscaiva călători.
 Eu zic să cerem ceva de mâncare - şopti Ogarul.
 şi udătură.
 Cere dumneata cumetre, mie nu mi-e foame. Şi apoi nu am nici mărunţiş. Că
dacă schimb un galben rămân toată iarna desculţ.
 Hei că ciudat mai eşti cumetre ! Dar cine şi-a cerut, mă rog să schimbi
galbenii ? Pentru plată am eu bani destui. Că doar nu mă voi lăcomi la un sărac ca tine.
şi întorcându-se Moş Martin în han îi spuse:
 Ei, Moş Martin, dă-ne ceva de îmbucat şi de băut.
 Am nişte plăcinte ...
 Aş mânca şi eu din ele !
 Am friptură, faguri de miere şi vin de stafide.
 Dă-ne de toate şi din toate, cumetre, spuse Ogarul lingându-şi buzele.
Moş Martin îşi puse şorţul de dinainte, ca un hangiu adevărat ce era, şi prinse a
aduce bunătăţile. Ogarul începu să înghită cu lăcomie, bucată după bucată.
Iepurele se ruşină şi de-abia gustă şi el o bucăţică de plăcintă de varză. Şi poate n-
ar fi gustat deloc dacă nu l-ar fi poftit Ogarul.
 Mănâncă cumetre că de la dumneata mănânci. Ogarul parcă nu mâncase de o
lună, aşa-i trosneau fălcile şi-i umbla limba-n gură. Până să-şi fumeze Moş Martin
luleaua, Ogarul mâncă toată mâncarea din han. La urmă ceru o cană cu vin de stafide pe
care o bău pe nerăsuflate. Iepurele se uita mirat. Se minuna şi Moş Martin:
 Măi, măi, că n-am văzut un drumeţ flămând ca dumneata ... Să-ţi fie de bine,
Ogarule ! şi acum vorba aceea: “Frate, frate, dar brânza-i pe bani”. Aţi mâncat şi băut

pag. 29
 GRUPA MIJLOCIE

numai bine de doi galbeni. Ogarul prinse a se căuta prin buzunări. Caută prin buzunări
la pantaloni, caută în şubă, dar degeaba căuta, nu avea nici un ban.
În cele din urmă spuse Iepurelui:
 Plăteşte dumneata, cumetre.
 Cum să plătesc ? Aşa ne-a fost vorba ?
 Plăteşte că am uitat punga acasă. Îţi dau eu banii la iarmaroc. Am să mă
împrumut la un prieten negustor.
 Cum ? Vai ce să mă fac ? Să rămân desculţ ?
 Ogarul începu să râdă pe sub mustăţi. Moş martin îşi ieşea din fire.
 Mie să nu-mi umblaţi cu de-astea ! Plătiţi că altfel am eu ac de cojocul vostru.
 El m-a poftit la han, el m-a poftit şi la masă, spune chicotind Ogarul. El să
plătească ...
 Nu-i adevărat Moş Martine. Eu n-am mâncat mai nimic. Vine iarna şi dacă
plătesc, rămân desculţ ...
 Ei, că doar n-oi încălţa eu toţi desculţii din lume ! Că a mâncat şi a băut Ogarul
e drept, dar lucru curat aicea nu-i ... Acum îmi dau seama ce fel de muşterii îmi sunteţi !
V-aţi sfătuit să-mi faceţi pagubă ... Şi Moş Martin apucă un ciomag, pe care-l ţinea pitit
după uşă pentru asemenea călători şi îl ridică spre Ogar.
Ogarul îl arată pe Iepure. Iepurele văzând ciomagul începu să tremure de frică. Şi,
de voie, de nevoie, scoase din buzunar băsmăluţa în care avea legaţi cei doi galbeni şi
plăti ursului.
Moş Martin se uita la ciuboţelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale iepurelui,
mârâi ceva şi luă galbenii.
Ogarul îşi şterse mustăţile, se culcă şi adormi fără grijă.
Moş Martin, văzând că nu mai vine nimeni la han, se duse şi el în odaia lui să se
întindă puţin pe o laviţă. Numai Iepurele nu se culcă. Cum putea să doarmă ? Rămăsese
fără bani ... Şi de afară vântul se auzea mai fioros şi ploaia bătea în ferestre. De necaz,
Iepurele începu să plângă pe înfundate. Cum de se lăsase păcălit de Ogar ? Ofta şi se
gândea că în curând va veni iarna ... Vor da viscole şi zăpezi mari ... Va fi mult mai frig
şi el va umbla zgribulit şi desculţ ...
Ogarul sforăia într-o odaie, Moş Martin în alta, numai pe bietul Iepure nu-l
prindea somnul.
şi a stat Iepurele, a stat până la miezul nopţii. Şi s-a gândit şi răzgândit, ce să facă,
ce să dreagă ? Parcă vedea cum a desfăcut băsmăluţa şi-i dăduse lui Moş Martin
galbenii ... Cum ursul stătuse o clipă pe gânduri, uitându-se când la ciuboţelele

pag. 30
 GRUPA MIJLOCIE

Ogarului, când la picioarele lui, de parcă ar fi voit să-i spună ceva. Ce anume ? Deodată
în mintea Iepurelui se făcu lumină. Ieşi şterse lacrimile şi intra în odaia Ogarului.
Ciuboţelele erau puse lângă sobă să se usuce. Nu mai stătu pe gânduri ... încălţă
ciuboţelele Ogarului şi încet ieşi din han şi ţine-o băiete, tot într-o fugă. “Dacă le-am
plătit eu, sunt ale mele, doi galbeni, fac, doi galbeni mi-a mâncat Ogarul”, se gândea
Iepurele, afundându-se tot mai mult şi mai mult în pădure şi în noapte. Spre ziuă se trezi
Ogarul şi voi să se încalţe, dar ia ciuboţelele de unde nu-s ! Moş Martin ivindu-se în
prag, dădu râzând din umeri. Ogarul nu mai zăbovi la han ci porni să-şi caute
încălţările.
Se cunoşteau bine urmele în noroi şi începu Ogarul a fugi şi a fugi pe urmele
Iepurelui. La început îi venea foarte greu, el era gras, de-abia se mişca, da-ncetul cu
încetul prinse a se subţia la alergătură. Nu după multa vreme îl zări pe Iepure pe un
deal. Ţine-te după el ! Au fugit, au fugit prin pădure, peste ogoare, peste dealuri, hăt
în zare. Ogarul gâfâia şi se subţia. Iepurele tot mai sprinten se făcea.
Trecu toamna, trecu iarna, veni primăvara, apoi vara şi fuga lor nu mai contenea.
Se zice că pe iepurele din poveste Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci cum
vede ogarul un iepure, cum se ia după el, cu gândul să-l prindă şi să-l descalţe.

pag. 31
 GRUPA MIJLOCIE

MARICICA
LUIZA VLĂDESCU

Maricica este o fetiţă din grupa mică.

Ea se pregăteşte să plece la grădiniţă. Se scoală, se îmbracă, se uită-n oglindă,
cântă:
 Mă aşteaptă grădiniţa
Ce frumoasă e fetiţa !
Cănăfior alb la ciorap
Fundă roşie pe cap !
Aşa cânta Maricica şi dă să iasă pe uşă afară, când deodată se aude strigată:
 Maricică, Maricică ... nu pleca, eşti murdărică !
Maricica se întoarce.
 Cine mă strigă ?
 Eu, pieptenele, nu te-ai pieptănat !
 Nici nu te-ai spălat, îi strigă apa din lighean.
 Nici cu săpun nu te-ai dat ... se răsuceşte săpunul în farfurioara sa.
 Nici pe dinţi nu te-ai spălat, spune periuţa de dinţi.
şi pieptenele, şi apa, şi săpunul şi peria de dinţi sar în sus şi strigă:
 Întoarce-te, întoarce-te, Măricică ! Nu vezi că eşti murdărică ?
Rău se supără Maricica. Le scoate limba, se strâmbă şi spune:
 Nu vreau să vorbesc cu voi. Sunt supărată. Tu apă, eşti rece şi odată când m-am
spălat pe faţă, tu mi-ai alunecat pe gât. Tu, săpunule te bagi unde nu-ţi fierbe oala !
Când vreau să-mi dau cu săpun numai pe frunte şi pe obraji, tu mi te bagi în nas, în
urechi şi în ochi ... Cu pieptenele sunt supărată că mă trage de păr .. Şi cu tine, perie de
dinţi nu vreau să vorbesc, că ai pastă amară ... Şi mă ustură limba ... Să mă lăsaţi în pace
!
 Maricică, Maricică ! îi strigă apa, săpunul, pieptenele şi periuţa de dinţi. Nu
vezi că eşti murdărică ? Nu te du aşa la grădiniţă.
Maricica se uită în oglindă şi-şi întrebă fundiţa şi cănăfiorii de la şosete.
 Sunt murdărică ?
 Nuu ... îi răspund fundiţa şi cănăfiorii. Eşti gătită, draga noastră.
 Dar apa şi săpunul spun că nu sunt spălată, pieptenele spune că sunt
nepieptănată ...

pag. 32
 GRUPA MIJLOCIE

 Vai Maricică, îi şoptesc fundiţa şi cănăfiorii, ce te iei după ei ? Nu vezi că eşti

curată. Uite, faţa nu are nici o pată. Nasul s-a cam murdărit că-i răcit ... Părul este sub
căciulă, dinţii sunt pitiţi în gură, mâna vezi, mănuşă are ... Nu-i nevoie de spălare.
 Aşa ?
 Da ... !
 Atunci pot pleca.
şi Maricica plecă la grădiniţă cântând:
Mă aşteaptă grădiniţa
Ce frumoasă e fetiţa
La grădiniţă, grupa mică a întins o horă mare. Maricica voioasă, s-a prins şi ea în
horă ... Şi cântă cu ceilalţi copii:
Coroana e rotundă
Rotunda e şi luna,
Frumoasă e şi fata ...
Pe care o aleg ...
Maricica cânt şi se învârteşte în horă ... dar pe ea nu o alege nimeni să joace în
mijlocul horei.
 Alege-mă şi pe mine, strigă Maricica unei fetiţe.
 Nu te ale că nu eşti pieptănată ...
 Alege-mă tu ! Strigă ea unui băieţel, ce se afla în mijlocul horei.
 Nu, nu te aleg, Maricică, fiindcă eşti murdărică.
 Ei şi ? ridică Maricica din umeri. Nu mai pot. Iaca eu mă joc cu Ursache.
Pleacă din horă, îşi ia ursuleţul din dulap şi se aşează pe un scăunel. Îşi priveşte pe
furiş mâinile şi-şi întreabă în şoaptă fundiţa:
 Sunt eu murdărică ?
 Nuu ... ştiu ... răspunde fundiţa. Eu văd că faţa nu are nici o pată, nasul s-a cam
murdărit, da-i cam răcit.
 Taci, taci, strigă ursuleţul. Eşti o fundiţă mincinoasă ... Azi nu s-a spălat
deloc ... Eu cu Maricica nu mă joc. Şi ursuleţul se răsuceşte şi sare din mâinile
Maricicăi. Fundiţa a tăcut. Au tăcut şi cănăfiorii. Maricica-i singură şi-i vine să plângă.
Copiii se joacă şi cântă:
Coroana e rotundă
Rotundă e şi luna
Frumoasă e şi fata ...
Pe care o aleg ...

pag. 33
 GRUPA MIJLOCIE

Maricica ia o păpuşică, dar păpuşica îi strigă:

 Lasă-mă-n pace. Îmi murdăreşti rochiţa cu mâinile tale murdare. Lasă-mă ...
Începe să plângă Maricica şi plânge şi lacrimile-i curg şiroaie pe obraz. Iar pe
unde trec ele rămân urme curate. Se freacă Maricica la ochi cu mâna, dar mâna-i
murdară de marmeladă şi de ou şi de plastilină ... Şi-şi mânjeşte toată faţa.
Râd copiii şi îi strigă:
 Maricică, Maricică, noi nu vrem în grupa mică să avem o murdărică.
Pleacă Maricica acasă. Pieptenele, săpunul, apa şi periuţa de dinţi nici că se uitau
la ea. Alergă Maricica la apă, dar apa o stropeşte şi o ocărăşte:
 Nu, nu te apropia de mine. Eu sunt rece - nu sunt bună...
Ia săpunul, dar săpunul sare din mână şi îi strigă:
 Nu te pot ajuta. Am clăbuci şi-ţi intru în ochi, în urechi şi în nas !
Când să ia pieptenele, el îi strigă:
 Nu vreau să te ajut ! Ai spus că te trag de păr...
Periuţa de dinţi se tânguie şi ea:
 Eu am pastă amară... Nu pot să-ţi spăl dinţişorii... Şi apoi tu te-ai supărat pe noi.
 Nu, plânge Maricica, nu mai sunt supărată, vreau să fiu curată ! Copiii din
grupa mică m-au gonit, că-s murdărică...
 Eşti murdărică ? se mirară pieptenele şi apa, periuţa şi săpunul. Parcă spuneai
că faţa n-are nici-o pată,nasul s-a cam murdărit că-i răcit. Părul este sub căciulă, dinţii
sunt ascunşi în gură, mâna, vezi, mănuşă are... Nu-i nevoie de spălare.
Fundiţa i se clatină pe păr:
 Nu, nu-i nevoie !
Dar Maricica îşi scoate fundiţa, şi apa ... fâş, fâş ... spală fetiţa ... Şi săpunul face
spumă multă, multă şi o spală pe ochişori, pe obrăjori, pe urechi, pe mâini, pe gât.
Pieptenele o piaptănă, periuţa de dinţi o spală.
Tare e frumoasă acum Maricica ! Se uită-n oglindă şi râde:
 Mai sunt oare murdărică ?
Apa şi săpunul, pieptenele şi peria de dinţi îi cântă:
Maricică, Maricică
Nu mai eşti o murdărică
Eşti o fată curăţică,
Cum sunt toţi din grupa mică.
CE-A UITAT FĂNUCĂ SĂ SPUNĂ ?
LUIZA VLĂDESCU

pag. 34
 GRUPA MIJLOCIE

“Taaa, taaaa ... taaaa”, sună maşina la poartă. Şi Fănucă, încă nu-i gata. “Taaa,
taaa, ... taaa ... Grăbeşte-te !”
 Iacă, am venit !
Trop, trop, trop, coboară Fănucă fuga pe scări şi bunica-l sfătuieşte:
 Vezi, Fănucă, nu uita când intri în maşină să dai ziua bună.
 Lasă bunico, ştiu eu ! ţipă Fănucă.
În uşă a rămas bunica. Ce-a uitat Fănucă să-i spună ?
De la fereastra maşinii, Nuţa îl priveşte şi de geam nasul îl turteşte:
 Hai Fănucă, intră, intră c-ai dormit destul ! Se urcă Fănucă în maşină, uşa se
trânteşte ... buf ! Fănucă se poticneşte. Uf ! ... Copiii râd cu voie bună, dar ... ce-a uitat
Fănucă să le spună ?
La grădiniţă, Mărioara şi Vlăduţ meşteresc din cutii de chibrituri căsuţe mititele,
cu uşi şi ferestre. Fănucă vrea şi el o căsuţă pentru piticul său de plastilină:
 Dă-mi şi mie una ! şi ia o căsuţă. Ţipă Mărioara, ţipă Vlăduţ, ţipă şi Fănucă:
 Dă-mi şi mie una !
Ce-a uitat Fănucă să spună ?
În curte, copiii se joacă de-a prinselea. Aleargă Fănucă să nu fie prins dar din fugă
a îmbrâncit o fetiţă. Fetiţa a căzut şi a început să plângă. Fănucă se joacă mai departe.
Ce-a uitat Fănucă să-i spună fetiţei ?
La masă, Fănucă mănâncă cu poftă. Hap ... hap ... hap ... îi place mâncarea !
Educatoarea îl întreabă:
 Să-ţi mai dau o porţie, Fănucă ?
Cu gura plină, Fănucă dă din cap. Educatoarea îi mai umple odată farfuria cu
mâncare.
 Fănucă, poftă bună !
Dar Fănucă, hap ... hap ... mănâncă-ntr-una. Ce-a uitat Fănucă să spună ?
“Taaa, taaaa ... taaaa”, sună maşina în poartă. Fănucă coboară. Copiii îi strigă de la
fereastră:
 Fănucă ... noapte bună !
Fănucă intră în casă. Ce-a uitat Fănucă să spună ?

PUNGUŢA CU DOI BANI

ION CREANGĂ

pag. 35
 GRUPA MIJLOCIE

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină şi moşneagul un cocoş; găina
babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă, iar
moşneagului nu-i da niciunul. Moşneagul într-o zi pierdu răbdarea şi zise:
 Mă babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, ca să-mi
prind pofta măcar.
 Da, cum nu, zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu
cocoşul tău să facă ouă, şi-i mânca, eu aşa am făcut şi iacăt-o cum se ouă.
 Moşneagul pofticios şi hapsân, se ia după gura babei şi de ciudă, prinde iute şi
degrabă cocoşul şi-i dă o bătaie bună zicând:
 Na ! ori te ouă ori te du de la casa mea, ca să nu mai stric mâncarea degeaba !
Cocoşul, cum scăpă din mâinile moşneagului, fugi de acasă şi umbla pe drumuri
bezmetic. Şi cum mergea el pe drum, numai iaca găseşte o punguţă cu doi bani şi cum o
găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi, înspre casa moşneagului. Pe
drum, întâlneşte o trăsură cu un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de
seamă la cocoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vizitiului:
 Măi ! Ia dă-te jos şi vezi ce are cocoşul cela în plisc !
Vizitiul se dă jos din capra trăsurii şi cu un fel de meşteşug prinde cocoşul şi
luându-i punguţa din clonţ, o dă boierului. Boierul o ia, fără păsare, o pune în buzunar şi
porneşte cu trăsura înainte. Cocoşul supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură,
spunând neîncetat:
“Cucurigu ! Boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !”
Boierul înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vizitiului:
 Mă, ia cocoşul ista obraznic şi-l dă în fântâna ceea !
Vizitiul iarăşi se dă jos din capra trăsurii, prinde iarăşi cocoşul si-l asvârle în
fântână. Cocoşul văzând această mare primejdie, ce să facă ? Începe a înghiţi la apă şi
înghite şi înghite el toată apa din fântână...Apoi zboară de acolo afară şi iarăşi se ia în
urma trăsurii, zicând:
“Cucurigu ! Boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !”
Boierul văzând aceasta s-a mirat cumplit şi a zis:

pag. 36
 GRUPA MIJLOCIE

 Mă, da’ al dracului cocoş i-aista ! Ei, las’ că ţi-oi da eu ţie cheltuială, măi
crestatule şi pintenatule !
Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cocoşul şi să-l azvârle
într-un cuptor cu plin cu jăratec şi să puie o lespede la gura cuptorului. Baba, câinoasă
la inimă, face cum i-a zis stăpânul său. Cocoşul, cum vede şi asta mare nedreptate,
începe a vărsa la apă şi toarnă el toată apa din fântână pe jăratec până ce stinge focul de
tot şi se răcoreşte cuptorul. Ba încă face şi o apărie în casă, de s-a îndrăcit de ciudă
hârca de la bucătărie. Apoi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice :
“Cucurigu ! Boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !”
 Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cocoş, zice boierul cuprins de
mirare. Vizitiu ! Ia-l de pe capul meu, şi-l azvârle în cireada boilor ş-a vacilor, poate
vreun buhai înfuria i-a venit de hac, l-a lua în coarne ş-om scăpa de supărare. Vizitiul
iarăşi ia cocoşul şi-l azvârle în cireadă ! Atunci bucuria cocoşului ! Să-l fi văzut cum
înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei, până a înghiţit el toată cireada, şi-a făcut un
pântec mare, mare cât un munte. Apoi iar vine la fereastră, întinde aripile în dreptul
soarelui de întunecă de tot casa boierului şi iarăşi începe:
“Cucurigu ! Boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !”
Boierul când mai vede şi astă dăndănaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să mai facă,
doar va scăpa de cocoş.
Mai stă boierul cât mai stă pe gânduri, până-i vine în cap una:
 Am să-l dau în haznaua cu bani: poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în
gât, s-a îneca ş-om scăpa de dânsul. Şi cum zice, umflă cocoşul de-o aripă şi-l azvârle în
haznaua cu bani, căci boierul acela, de mult bănet ce avea nu-i mai ştia numărul. Atunci
cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate pustii. Apoi iese şi de acolo (el ştie
cum şi pe unde) se duce la fereastra boierului şi iar începe:
“Cucurigu ! Boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !”
Acum, după toate cele întâmplate boierul, văzând că n-are ce-i mai face i-azvârle
punguţa. Cocoşul o ia de jos de bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace.
Atunci toate păsările din ograda boierească, văzând voinicia cocoşului s-au luat după
pag. 37
 GRUPA MIJLOCIE

dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă şi nu altceva, iară boierul întristat, se uita cum se
duceau şi păsările sale, şi zise oftând:
 Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, căci nici un lucru
curat n-a fost aici !
Cocoşul însă mergea ţanţoş, iar păsările după dânsul şi merge el cât merge, până
ce ajunge acasă la moşneag şi de pe la poartă începe a cânta: cucurigu !! cucurigu !!
Moşneagul cum aude glasul cocoşului, iese din casă cu bucurie şi când aruncă ochii
spre poartă, ce să vadă ? Cocoşul său era ceva de speriat: elefantul îi părea purice pe
lângă acest cocoş ! ş-apoi, în urma lui veneau cârduri nenumărate de păsări, care mai de
care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând pe cocoşul său aşa
de mare şi de greoi şi înconjurat de atâta amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci
cocoşul i-a zis:
 Stăpâne, aşterne un ţol aici, în mijlocul ogrăzii.
Moşneagul iute, ca un prisnel, aşterne ţolul. Cocoşul atunci se aşează şe ţol
scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă
păsări şi de cirezi de vite, iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care străluceau la
soare, de-ţi lua ochii ! Moşneagul văzând aceste mari bogăţii nu ştia ce să facă de
bucurie, sărutând mereu cocoşul şi dezmierdându-l.
Atunci iaca şi baba venea, nu ştiu de unde şi când a văzut unele ca acestea, numai
ce-i sclipeau răutăcioasei ochii din cap şi plesnea de ciudă:
 Moşnege, zise ea ruşinată. Dă-mi şi mie nişte galbeni.
 Ba pune-ţi pofta în cui, măi babă. Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns ?
Bate acum şi tu găina să-ţi aducă galbeni, c-aşa am bătut eu cocoşul, ştii tu din a cui
pricină ... Şi iată ce mi-a adus !
Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie,
de-ţi venea săi plângi de milă !
Biata găină cum scăpă din mâinile babei fugi pe drumuri. Şi cum mergea pe drum,
găseşte o mărgică şi o înghite, apoi repede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la
poartă: cot, cot cotcodac ! Baba iese cu bucurie înaintea găinii. Găina sare peste poartă
trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu şi după un ceas de şedere, sare de
cuibariu, cotcodăcind. Baba atunci se duce fuga să vadă ce a făcut găina ! şi când se uită

pag. 38
 GRUPA MIJLOCIE

în cuibar, ce să vadă ? Găina se ouase o mărgică ! ... Baba, când vede că şi-a bătut găina
joc de dânsa, o prinde şi o bate, şi-o bate până o omoară în bătaie !
şi aşa baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă lipită pământului. De-
acum a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă, că bine şi-a făcut râs de găină, şi a
ucis-o fără să fie vinovată cu nimica sărmana.
Moşneagul era însă foarte bogat, el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia
foarte bine. Pe babă de milă o puse găinăriţă, iar pe cocoş îl purta în toate părţile după
dânsul cu salbă de aur la gât şi încălţat cu cioboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi
se părea că-i un irod de cei frumoşi şi nu cocoş, de făcut cu borş.

pag. 39
 GRUPA MIJLOCIE

COLIBA IEPURAŞULUI

A fost odată o vulpe şi un iepuraş. Vulpea avea o colibă scobită în gheaţă, iar
iepuraşul o colibă din coajă de tei.
Vulpea îl tot sâcâia pe iepuraş:
 Coliba mea e luminoasă, iar a ta e întunecoasă. A mea e luminoasă, iar a ta e
întunecoasă.
Dar a venit vara şi coliba vulpii s-a topit. Ea s-a rugat atunci de iepuraş:
 Iepuraşule, lasă-mă să stau măcar în curtea ta !
 Nu vreau vulpeo, fiindcă m-ai sâcâit atâta.
Dar vulpea nu s-a lăsat şi până la urmă iepuraşul s-a înduplecat şi i-a dat drumul în
curte.
A doua zi, vulpea s-a rugat din nou:
 Iepuraşule, lasă-mă să stau cu tine în pridvor !
 Ba nu te las. De ce m-ai sâcâit atâta ?
Dar vulpea s-a rugat atâta şi, până la urmă, iepuraşul a lăsat-o să stea în pridvor.
A treia zi, iar a spus vulpea:
 Dă-mi drumul în coliba ta, iepuraşule !
 Nu vreau şi pace ! Prea mult m-ai sâcâit.
Dar vulpea nu s-a lăsat şi, până la urmă, iepuraşul a lăsat-o să intre în colibă.
Vulpea s-a aşezat pe laviţă şi iepuraşul pe cuptor.
A patra zi vulpea iar începe:
 Iepuraşule dragă, lasă-mă să stau lângă tine pe cuptor.
 Nu te las, fiindcă m-ai sâcâit atâta.
Dar vulpea nu i-a dat pace iepuraşului până n-a lăsat-o să vie pe cuptor lângă el.
A mai trecut o zi, două şi vulpea s-a apucat să gonească iepuraşul din colibă:
 Ieşi afară, urechiatule, n-am poftă să mai locuiesc cu tine !
şi până la urmă l-a dat afară.
Plânge iepuraşul şi se jeleşte, şi-şi şterge şiroaiele de lacrimi cu lăbuţa. Nişte câini
care treceau pe acolo, îl zăresc şi îl întreabă:
 Ham, ham, ham ... de ce plângi, iepuraşule ?

pag. 40
 GRUPA MIJLOCIE

 Cum să nu plâng, dragii mei ? Am avut o colibă din coajă de tei, iar vulpea una
din gheaţă. Primăvara, coliba vulpii s-a topit. Vulpea s-a rugat atunci s-o primesc în
coliba mea şi acum uite că m-a gonit.
 Nu mai plânge, iepuraşule, că o scoatem noi.
 Mi-e că n-o să puteţi !
 Ba o să vezi şi tu !
Câinii s-au apropiat de colibă.
 Ham, ham, ham. Ieşi afară, vulpe vicleană ! Dar vulpea le-a răspuns de pe
cuptor:
 Când m-oi înfuria
şi m-oi arăta,
Fărâme vă fac
şi vă viu de hac !
Câinii s-au speriat şi au fugit. Iepuraşul plânge iarăşi cu lacrimi amare. Pe lângă el
trece un lup:
 De ce plângi, iepuraşule ?
Cum să nu plâng, lupule ? Am avut o colibă din coajă de tei, iar vulpea una de
gheaţă. Primăvara, coliba vulpii s-a topit. Vulpea s-a rugat atunci s-a rugat atunci s-o
primesc în coliba mea şi uite că m-a gonit.
 Nu mai plânge, iepuraşule - zise lupul - că mă duc îndată s-o gonesc.
 N-o s-o poţi goni ! Au încercat şi câinii s-o gonească, dar n-au izbutit. Nici tu n-
o s-o poţi goni.
 Ba da, o să vezi c-o s-o gonesc !
A sosit lupul în faţa colibei şi a început să urle furios:
 Uuuu, uuuu... Ieşi afară, vulpe vicleană !
Dar vulpea i-a răspuns de pe cuptor:
 Când m-oi înfuria
şi m-oi arăta,
Fărâme vă fac
şi vă viu de hac !

pag. 41
 GRUPA MIJLOCIE

Lupul s-a speriat şi a fugit iar iepuraşul plânge şi tot plânge. Iată că vine şi un urs
bătrân:
 De ce plângi, iepuraşule ?
 Cum să nu plâng, ursule ? Am avut o colibă din coajă de tei, iar vulpea una de
gheaţă. Primăvara, coliba vulpii s-a topit. Vulpea s-a rugat atunci s-a rugat atunci s-o
primesc în coliba mea şi uite că m-a gonit.
 Nu mai plânge, iepuraşule - spuse ursul, c-o s-o gonesc eu !
 Au încercat şi câinii şi lupul şi n-au putut s-o gonească. Nici tu n-o s-o poţi
goni!
 Ba o să pot !
şi a pornit ursul spre colibă mormăind:
 Morr... morr... ieşi afară, vulpe vicleană !
Dar vulpea i-a răspuns de pe cuptor:
 Când m-oi înfuria
şi m-oi arăta,
Fărâme vă fac
şi vă viu de hac !
S-a speriat Moş Martin şi a şters-o prin pădure. Iepuraşul iar plânge şi se căineşte.
Trece un cocoş pe drum cu o coasă pe spate:
 Cucurigu ! Iepuraşule, de ce plângi tu ?
 Cum să nu plâng, cocoşelule ? Am avut o colibă din coajă de tei, iar vulpea una
din gheaţă. Primăvara, coliba vulpii s-a topit. Vulpea s-a rugat atunci s-o primesc în
coliba mea şi acum uite că m-a gonit.
 Nu mai plânge, iepuraşule, că-ţi scot eu vulpea din casă !
 Ba n-o să izbuteşti. Au încercat şi câinii şi lupul şi ursul şi n-au putut s-o
gonească. Nici tu n-o să poţi face nimic.
 Las’ pe mine.
A pornit cocoşul spre colibă:
Cucuriguu !
Sunt cocoş
Cu pinten roş,
pag. 42
 GRUPA MIJLOCIE

Pe umăr ţin coasa,

Vulpea ticăloasa,
S-o gonesc din casă !
Vulpea aude şi o cam sfecleşte.
 Iaca, mă îmbrac ! zice ea.
Dar cocoşul nu se lasă:
 Cucuriguu !
Sunt cocoş
Cu pinten roş,
Pe umăr ţin coasa,
Vulpea ticăloasa,
S-o gonesc din casă !
Vulpe se bâlbâie:
 Îmi pun şuba !
Cocoşul cântă a treia oară:
 Cucuriguu !
Sunt cocoş
Cu pinten roş,
Pe umăr ţin coasa,
Vulpea ticăloasa,
S-o gonesc din casă !
S-a speriat vulpea din cale afară, a coborât de pe cuptor şi a luat-o la
sănătoasa. Iar iepuraşul şi cocoşul s-au mutat împreună şi au dus-o împărăteşte; şi dacă
n-au murit, mai trăiesc şi astăzi.

pag. 43
 GRUPA MIJLOCIE

CUM AU FUGIT ODATĂ JUCĂRIILE

DE LA UN COPIL
NINA STĂNCULESCU

În noaptea aceea o rază de lună se furişă pe fereastră în camera lui Petrişor şi

lumină o grămadă de jucării înghesuite: o cutie de creioane colorate, un ursuleţ de pâslă,
o carte de poveşti, o minge albastră.
şi de îndată ce le atinse raza lunii, jucăriile porniră să se mişte. Cutia de creioane
colorate se deschise fără veste şi creioanele căzură unele peste altele în spinarea
ursuleţului. Ursuleţul sări ca ars:
 Aoleu, ce-i asta ? Mă omoară !
şi se înghesui mai tare în cartea cu poveşti, care-l ocărî cu glasul pe jumătate
adormit:
 Ia vezi ! Mi-ai îndoit toate filele ! şi aşa sunt destul de ruptă şi mâzgălită !
şi se propti de mingea albastră, care o luă la goană rostogolindu-se pe podea, către
capătul celălalt al camerei.
Ursuleţul răspunse mânios cărţii de poveşti:
 Ce cauţi aici ? Ar trebui să fii pe raft !
Apoi, fără să mai aştepte, se răsti către cutia de creioane colorate:
 Iar tu, ai putea să-ţi ţii creioanele mai bine ! N-ai capac ?
 Am avut ! se plânse cutia de creioane colorate. Dar Petrişor mi l-a rupt !
 şi pe mine, ia uitaţi în ce stare m-a adus ! se jelui cartea de poveşti, răsfirându-şi
dinaintea celorlalţi, foile ferfeliţă, acoperite de desene pocite, în toate culorile.
 Aveţi dreptate !mormăi ursuleţul, scuturându-şi blana roasă. Mie parcă nu mi-a
rupt o labă ? şi oftă şi el de mai mare jalea. Vedeţi numai cum ne-a azvârlit acum aici,
unele peste altele ! Mingea albastră, de mare supărare, se legăna când într-o parte, când
într-alta, pe podea.
 Cu mine dă în toate geamurile ! Într-o zi o să mă sparg ! Da, am să mă sparg de
tot !

pag. 44
 GRUPA MIJLOCIE

 Ce mai, mormăi ursuleţul, ridicându-se drept în picioare. Eu nu mai stau aici !

Plec !
 Unde pleci ? se speriară celelalte jucării.
 Mă duc la magazinul de unde am venit ! vorbi el apăsat. Ce nou şi îngrijit eram
acolo ! Poate am să găsesc alt copil, care are să mă ia cu el şi are să se poarte frumos cu
mine ! Poată îmi va drege şi laba ruptă !
 Stai că vin şi eu ! strigă atunci cutia de creioane colorate. Să-mi strâng doar
creioanele împrăştiate şi o iau din loc !
 Nici eu nu mai stau aici ! Vin cu voi ! vorbi hotărâtă cartea de poveşti
tremurându-şi paginile de atâta supărare.
Iar mingea albastră se învârti în loc să-şi facă vânt spre fereastră:
 şi eu ! şi eu !
 Să ne grăbim ! le spuse atunci ursuleţul. Până nu se stinge raza de lună !
şi ajutându-se una pe alta, jucăriile se suiră pe fereastră şi se făcură nevăzute. Iar
raza lunii pieri din odaie şi din pervaz şi porni cu ele.
Călătoriră mult pe străzile adormite pe sub lămpile aprinse, pe unde nu trecea nici
ţipenie de om. Se zări doar într-o curte un căţel lăţos,care de mirare uită să le mai latre.
Într-un târziu, când în zare mijiră zorii şi raza lunii păli, ajunseră obosite în pragul
magazinului din centrul oraşului. Şi cum dispare raza, asfinţind, adormiră şi ele cu
toatele, unele lângă altele.
Şi aşa se face că dimineaţa, când veniră vânzătorii să deschidă magazinul le găsiră
acolo. Vânzătorul de la raionul de jucării le luă în mână, minunându-se:
 Ce-o fi cu jucăriile astea rupte, aici ? şi ce să fac cu ele ? Doar aici vindem
jucării noi, de-abia ieşite din fabrică.
 Le-o fi aruncat vreun copil ! îşi dădu cu părerea vânzătorul cel tânăr de la
articolele de sport.
 Ia-le înăuntru ! spuse şi vânzătorul de la articolele de drogherie. Poate va veni
cineva să le ceară !
Trecură câteva zile. Într-o dimineaţă intră în magazin Petrişor de mână cu mama
lui. El o lăsă pe mama să cumpere ce avea ea nevoie în alte părţi şi alergă pe dată spre
raionul de jucării, cum făcea totdeauna, să vadă jucăriile noi.
pag. 45
 GRUPA MIJLOCIE

Acolo, însă, dădu cu ochii pe tejghea , drept în faţă, de cutia lui de creioane
colorate, de minge, ursuleţ şi cartea de poveşti. Numaidecât se repezi la ele, explicând
vânzătorului:
 Sunt jucăriile mele !
Vânzătorul care tocmai îi întinse unui băiat subţirel şi negricios un iepure de
cauciuc, se întoarse către el:
 Ia stai puţin ! Cum vine asta ? Dacă sunt alr tale, ce căutau în faţa magazinului
cu noaptea în cap ?
Băieţelul cu iepurele se uită într-o parte la Petrişor şi spuse repede:
 Poate au fugit de la el !
Iar o fetiţă mititică, cu ochi neastâmpăraţi, adăugă şi ea pe un ton plângăreţ:
 Nu vedeţi ce rupte sunt, săracele ?
 Asta e ! Se poartă urât cu ele ! Se vede cât de colo ! Vorbi un alt băieţel, rotofei
cu breton, care de abia îşi desprinsese ochii de la maşinuţele şi avioanele cu cheie.
Petrişor îşi lăsă capul în jos şi se roşi peste urechi.
 Ce spui ? îl întrebă vânzătorul. Cum să ţi le dau înapoi ? Uită-te şi tu cum arată !
Petrişor tăcea mereu, cu ochii în pământ. Nici ceilalţi copii nu mai spuseră nimic,
privindu-l cu supărare.
Vânzătorul îşi plimbă ochii de la jucării şi iarăşi la Petrişor, mângâindu-şi bărbia,
pe gânduri:
 Eu zic c-ar trebui să le dăruiesc unui alt copil, care să ştie să se poarte cu ele !
 Nu, nu, se împotrivi atunci Petrişor, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji. Nu le daţi
altui copil ! De-acum înainte am să am grijă de ele ! Numai să vedeţi !
 Ei copii, ce spuneţi ? Ce facem cu jucăriile lui Petrişor ? întreabă vânzătorul.
Băieţelul subţirel şi negricios spuse încet trăgând uşor de-o ureche iepurele de
cauciuc:
 Dacă are să se poarte frumos cu ele de acum înainte ...
 şi nu le mai rupe ... adaugă mai încet încă fetiţa de lângă el.
Vânzătorul din spatele tejghelei hotărî:
 Dacă spuneţi voi ... Şi dacă lui Petrişor îi pare rău de felul cum s-a purtat până
acum cu jucăriile lui ... să i le dăm înapoi. Dar numai pentru o vreme ! Să vedem cum
pag. 46
 GRUPA MIJLOCIE

se va purta ! Dacă se ţine de vorbă şi are grijă de ele, i le lăsăm, iar de nu, i le luăm
pentru totdeauna şi le dăm altui copil, care să le merite !
 Aşa, aşa ... încuviinţară copiii.
Iar Petrişor îşi strânse jucăriile la piept şi plecă cu ele, fără să se mai uite înapoi.
Din ziua aceea am auzit că se poartă tare frumos cu orice jucărie. Şi nici uneia nu i-a
trecut prin minte să plece de la Petrişor.

pag. 47