GRUPA MARE

PUIUL
BRĂTESCU-VOINEŞTI

Era primăvară când o prepeliţă obosită s-a lăsat din zbor într-un loc unde creştea
grâu, aproape de un tufiş. Ea era aşa de obosită pentru că venea de departe, din ţările
calde, cum aţi spus voi. După ce s-a odihnit câteva zile, a început să adune beţişoare, foi
uscate, paie şi fire de fân şi a făcut un cuib pe un loc mai sus ca să nu-l ducă apa când va
ploua. Pe urmă, şapte zile de-a rândul a ouat câte un ou, în total şapte ouă mici ca nişte
bomboane şi a început să le clocească.
După trei săptămâni cioc-cioc, puişorii au spart cu cioculeţele lor coaja ouălor, şi
au ieşit afară şapte puişori drăguţi, nu goi ci îmbrăcaţi cu puf galben, ca puii de găină şi
au început să umble prin grâu după mâncare. Prepeliţa prindea câte-o furnică, o făcea
bucăţi mici, şi ei pic ! pic ! pic ! cu cioculeţele lor o mâncau numaidecât şi prepeliţa era
fericită că avea şapte puişori frumoşi, cuminţi şi ascultători, se plimbau prin prejurul
mamei lor şi când îi striga: “pitpalac !”, repede veneau lângă ea. Dar într-o zi după
amiază pe la sfârşitul verii, pe când puii se jucau frumos, prin prejurul prepeliţei, se
aude o căruţă venind şi oprindu-se în drum aproape de tufiş. Au ridicat toţi în sus
capetele şi ochişorii ca nişte mărgele şi ascultau:
“Nero, înapoi !” ... s-a auzit un glas strigând ...
Puii n-au priceput, dar mama lor, care a înţeles că e un vânător, a rămas
încremenită. După ce s-a gândit puţin, le-a spus să se ascundă jos, lipiţi cu pământul şi
să nu se mişte.
 Eu o să zbor. Voi nu vă mişcaţi, care zboară e pierdut ! Aşi înţeles ? Puişorii au
clipit din ochi, au înţeles şi au rămas aşteptând în tăcere. Se auzea fâşâitul unui câine
care alerga şi, din când în când, glasul omului. Fâşâitul se apropie - uite câinele.
 Nu vă mişcaţi, - le şopteşte prepeliţa şi se strecoară binişor mai departe. Câinele
păşeşte încet după ea. Se apropie şi vânătorul. Uite-l, e aşa de aproape de ei. Vai cum le
bate inima ! Acum prepeliţa zboară aproape cu pământul, la doi paşi de botul câinelui, a
pierdut-o.
În vremea asta puiul, cel mare, în loc să stea nemişcat ca fraţii lui, cum le-a spus
mama lor, zboară. Vânătorul îi aude fâşâitul aripilor, se întoarce şi paf ! trage. Era cam
departe. O singură alice i-a ajuns la aripă. N-a picat, a putut zbura până la tufiş, aplecat

pag. 1
 GRUPA MARE

mai departe. Ceilalţi pui nu s-au mişcat din locul unde-i lăsase prepeliţa. Din când în
când auzeau pocnete de puşcă şi glasul vânătorului.
Mai târziu căruţa s-a depărtat, nu se mai auzea în tăcerea serii, decât cântecul
greierului, iar când s-a înnoptat şi a ieşit luna, au auzit glasul mamei lor chemându-i:
“Pitpalac ! Pitpalac !”
Repede au zburat spre ea şi au găsit-o. Ea i-a numărat: lipsea unul.
 Unde e nenea ?
 Nu ştiu a zburat !
Atunci prepeliţa disperată a început să-l strige tare, mai tare, ascultând în toate
părţile. Din tufiş i-a răspuns un glas stins: “piu ! piu !”. Când l-a găsit, i-a văzut aripa
ruptă, a înţeles că era pierdut. De atunci au început zile triste pentru bietul pui. Abia se
mişca cu aripa târâş după dânsul, se uita cu ochii stinşi cum fraţii să se învăţau să zboare
dimineaţa şi seara, iar seara când ceilalţi adormeau sub aripa mamei, el o întreba cu
spaimă:
 Mamă nu e aşa că o să mă fac bine ? Nu e aşa că o să merg şi eu, să-mi arăţi
cetăţi mari, şi râuri şi marea ?
 Da, mamă, - răspundea prepeliţa silindu-se să nu plângă. Şi a trecut vara. În
locul zilelor mari şi frumoase au venit zile mici şi posomorâte, a început să cadă bruma
şi să se rărească frunza tufişurilor. Rândunelele plecau, plecau şi berzele şi toate păsările
călătoare.
Biata prepeliţă, nu ştia ce să facă. Ar fi vrut să se rupă-n două, jumătate să plece cu
copiii sănătoşi care sufereau de frigul toamnei, iar jumătate să rămână cu copilul
schilod.
Într-o zi însă, fără veste, a început să sufle Moş Gerilă, rece cum ştie el, şi sărmana
prepeliţă cu penele zbârlite de frig şi îngrozită că are să-i îngheţe toţi puii s-a hotărât să
plece. Dacă rămân aici îmi omor toţi puii de frig, dacă plec moare doar unul. Şi-a plecat
prepeliţa în zbor cu cei şase puişori fără să se mai uite înapoi la puiul cu aripa ruptă - se
temea că de mila lui nu va mai pleca. Puiul schilod striga tare: Nu mă lăsaţi ! Nu mă
lăsaţi ! A încercat să se târască după ei dar n-a mai putut şi a rămas în loc, urmărindu-i
cu ochii plini de lacrimi până nu s-au mai văzut în zarea îndepărtată. De frig, puiul
neascultător, rămas fără ajutor, a îngheţat.

pag. 2
 GRUPA MARE

pag. 3
 GRUPA MARE

CÂND STĂPÂNUL NU-I ACASĂ !

EMIL GÂRLEANU

În odaie linişte. Linişte şi-un miros ! Pe poliţa din dreapta, pe o farfurie stă uitată o
bucată de caşcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până la cel mai îngust
colţişor al casei. Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul nu-şi mai găseşte
locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă afară. Să iasă, să nu iasă ! Mai bine să se
astâmpere. Să se astâmpărare, uşor de zis, dar caşcavalul ? Vezi, asta-i asta: caşcavalul.
Să-nchidă ochii. I-a închis, Prostul ! Dar ce, cu ochii miroase ? Şi brânza-i proaspătă.
Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta
de acum. Să încerce. Face câţiva paşi, mărunţi, până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar
s-o vadă. Unde-o fi ? De unde-l vrăjeşte, din ce colţ, îl pofteşte cu atâta stăruinţă la
dânsa ! A ! Uite-o, colo pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni ! Dar cum ? Să meargă mai întâi
pe lângă perete până la divan. Aşa, bun ! Pe urmă ... Pe urmă pe unde s-o ia ? Pe lângă
dulap ? Nu. Pe după jilţul acela ? Nici aşa. Atunci ? Păi, lucrul cel mai bun e să se suie
de-a dreptul pe perdea şi de acolo să treacă, pe marginea levicerului din perete, până la
poliţă. Şi-o dată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe alţii ce să facă cu dânsul ...
Dar motanul ? E-hei ! la dânsul nu se prea gândise. Şi doamne, mulţi fiori i-a mai vârât
în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha ? Nu era. Nu. Orişicum să mai
aştepte puţin, să vadă, nu se mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva ?
Cum să nu-l pândească ! Dar de când aşteaptă motanul prilejul să puie laba pe
bietul şoricuţ. Dacă nu mâncase el caşcavalul, căci mirosul cel îi zbârlise şi lui
mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l momească pe lacomul din gaură. Cu
botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi
ascuţite ca oasele de peşte, stă neclintit, după perna de divan, şi-aşteaptă. L-a zărit. Uite-
l, îi vede mărgelele ochilor. Iese ? Iese oare ? Da, da, aşa, încă un pas, încă unul, doi,
aşaa !
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puţin cu
unghiile, apoi, repede, îl ia între labele dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl răsuceşte în
aer şi-l lasă ameţit pe podele.
Şi-l priveşte, gândind. “Caşcaval ţi-a trebuit ? Poftim caşcaval ! Doamne ! Ce bun
o să-mi pară după ce te-oi crănţăni”. Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.

pag. 4
 GRUPA MARE

Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, şi iar vrea să-l

prindă în cleştele labelor. Dar ce se aude ? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e Corbici,
câinele ! Nu-i vreme de pierdut ! Din două sărituri motanul e în ocniţa sobei, iar
şoarecele mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui. Corbici vine, nebun
ca-ntotdeauna, în mijlocul odăii se opreşte, adulmecă lacom mirosul de caşcaval, apoi
zărind motanul se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări în ocniţă, dar e prea sus. Se
sprijină cu labele de dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi latră. Apoi tace
şi, cu ochii ţintiţi la motan, aşteaptă să se scoboare. Numai uneori întoarce capul spre
poliţa de unde brânza parcă-l ademeneşte. Şi astfel câteştrei duşmanii şoarecele în
gaură, motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii, se pândesc munciţi de acelaşi gând.
Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce ! Stăpânul ! Repede atunci motanul se
înghesuie şi mai în fund, iar câinele o şterge supt divan, numai şoarecele mic cum era,
rămâne la locul lui. Stăpânul intră, obosit de muncă, îşi aruncă pălăria pe un scaun, apoi,
mirosind, i se face foame, se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o bucată de
pâine şi, muşcând când dint-una, când dint-alta, mănâncă din plin, cu poftă.
Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.

pag. 5
 GRUPA MARE

TIMPUL ÎN IMAGINI
M. GHIVIRIGĂ

 Nicu ! Nicu ! Nicu !

 Cine mă strigă ? întrebă Nicu speriat. Ştia doar că este singur în bucătărie.
 Pic, pic, pic. nu mă lăsa să cad, Nicule, am să alunec pe canal şi mi-e frică,
prinde-mă.
Băieţelul prinde picătura de apă pe o farfurioară.
 Îţi mulţumesc, Nicule ...
 De unde ştii cum mă cheamă ?
 Să-ţi povestesc:
Odată locuiam împreună cu alte picături de apă într-o oală care fierbea pe aragaz.
din cauza căldurii focului, unele picături se prefăceau în aburi. pe fereastra deschisă,
aburii fugeau repede afară şi se ridicau sus, sus de tot spre soare. În oală rămânea din ce
în ce mai puţină apă.
 Unde s-a dus apa ? ai întrebat-o pe bunica. ea ţi-a arătat cum deasupra apei care
fierbe se formează aburi, care se ridică sus. prefăcută în aburi m-am ridicat şi eu din
oala aceea. Am trecut pe lângă tine, am ieşit pe fereastră şi m-am înălţat spre văzduh.
Acolo sus m-am întâlnit cu alte picături mici, transformate în vapori de apă (tot un
fel de aburi). Ştii de unde veneam ? ... Din pământul udat de ploaie, din apa râurilor şi
chiar din marea cea mare.
Din cauza căldurii dogoritoare a soarelui, apa se prefăcuse, ca şi mine, în vapori de
apă.
Acum locuiam împreună un număr foarte mare de vapori de apă şi stăteam unul
lângă altul. Vântul ne purta încoace şi încolo.
Ştii cum se numesc grămăjoarele acestea de vapori care se văd pe cer ? Nori.
Cu timpul ne-am strâns mai mulţi unul lângă altul şi, împreună cu praful din aer,
ne-am transformat din nou în picături de apă.
Am pornit-o cu repeziciune spre pământ. eram un strop de ploaie. Ştii unde m-a
aruncat vântul ? Chiar în Marea Neagră.
Ce frumos mă jucam eu cu nenumăratele mele surori pe crestele valurilor !
M-am apropiat de ţărm şi tu, care erai pe plajă, ai intrat în apă şi m-am prins de
braţul tău. Dar vai ... nici nu m-ai observat. Din cauza soarelui dogoritor, m-am evaporat
din nou. şI iarăşi sub formă de vapori de apă, într-un nor mare, vântul m-a purtat în
pag. 6
 GRUPA MARE

înaltul cerului. Ploaia m-a aruncat pe pământ, iar din el m-au luat plantele însetate. Le-
am ajutat să crească şi să rodească.
Ah, stai să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat într-o iarnă ...
Eram sus, de tot, în văzduh, cu alte picături de apă. Ne-am îndreptat apoi spre
pământ. Pe drum ne-a cuprins un frig teribil. Ne-am pus haine pufoase, albe şi am
început să ne jucăm plutind încet.
Te-am recunoscut într-un grup de copii care strigau: ninge ! ninge ! ... şi m-am
aşezat pe mănuşa ta albastră. Eram atunci un fulg de zăpadă. Ai suflat spre mine. Mi-era
cald. Mi-am aruncat haina cea albă şi am devenit din nou o simplă picătură de apă.
Dragul meu prieten noi ne-am întâlnit de mai multe ori. Într-o dimineaţă de vară
m-ai găsit aninat pe o fereastră de o frunză fiindcă ... în nopţile de vară, când vaporii de
apă ating frunzele reci, ei se prefac în stropi mici de rouă ... iar într-o dimineaţă de
toamnă ai privit bruma şi n-ai ştiut că şi eu mă găsesc acolo.
Nicuşor, aş putea să-ţi povestesc multe, multe din peripeţiile mele.
Odată am intrat în pământ de unde am ieşit afară formând cu alţi fraţi un izvor.
Oamenii captează apa din aceste izvoare şi o duc prin ţevi la robinetele din
bucătărie şi din baie. Pe acest drum am ajuns şi eu la tine. Dar ... Nicuşor, nu vezi ce
mică am rămas ? Mă evapor ...
 Mai stai puţin, te rog, Pic ! Spune-mi, când ne mai vedem ?

pag. 7
 GRUPA MARE

SAREA ÎN BUCATE
PETRE ISPIRESCU

A fost odată un împărat. Acest împărat avea trei fete. Rămânând văduv, toată
dragostea lui şi-o aruncase asupra fetelor. Ele măritându-se şi văzând sârguinţa ce punea
părintele lor ca să le crească pe ele, să le înveţe şi să le păzească de orice răutăţi şi
bântuieli, se sileau şi ele din toată puterea lor ca să1-l facă să-şi uite mâhnirea ce-l
cuprinsese pentru moartea mamei lor.
Într-una din zile, ce-i veni împăratului, că numai întreabă fata cea mai mare:
 Fata mea, cum să mă iubeşti tu pe mine ?
 Cum să te iubesc, tată ? iaca, eu te iubesc ca mierea, răspunse ea după ce se
gândi că ce lucru poate fi mai dulce pe lume. Atât o tăia capul pe dânsa, atâta şi vorbi.
 Să-mi trăieşti fata mea, să-mi dea Dumnezeu parte de tine.
Şi întrebă pe fata cea mijlocie:
 Dar tu cum mă iubeşti, fata mea ?
 Ca zahărul, tată.
Atât o tăia şi pe dânsa capul şi atâta răspunse.
 Să-ţi dea Dumnezeu bine, fata mea. Să mă bucur de tine.
Pasămi-te fetele acestea erau linguşitoare şi ştiau să-şi arate iubirea către părintele
lor, mai mult decât o aveau.
Împăratul se bucura cât un lucru mare, când auzi de la fetele lui cele mari cât îl
iubesc. El socoti că altfel de iubire nu poate să fie decât cea dulce ca mierea şi zahărul.
Şi uitându-se şi la fata cea mică, ce sta mai la o parte şi cu sfială, o întrebă şi pe
dânsa:
 Cum mă iubeşti tu, fata mea ?
 Ca sarea în bucate, tată, răspunse şi ea cu faţa senină, zâmbind de dragoste
firească şi lasându-şi ochii în jos, de ruşine că vorbi şi ea.
Ea se ruşină, văzând că tată-său o băgase şi pe ea în seamă, ca o mai mică ce era.
Când auziră surorile ei răspunsul ce dete ea tatălui lor, pufniră de râs şi-şi
întoarseră feţele de către dânsa. Iată tatăl lor se încruntă şi păli de supărare zise:
 Ia, fă-te încoa’, nesocotito, să ne înţelegem la cuvinte. N-auzişi tu surorile tale
cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele ? Cum nu te-ai luat după dânsele ca
să-mi spui câtă dragoste dulce ai şi tu către tatăl tău ? Pentru asta oare mă trudesc eu, ca

pag. 8
 GRUPA MARE

să vă cresc şi să vă dau învăţătură cum altele să nu fie în lume ca voi ? Să te duci de la

mine cu sarea ta cu tot !
Când auzi fata cea mică a împăratului urgia ce cădea pe capul ei, întră în fundul
pământului de mâhnire, căci se supărase tată-său şi, încumetându-se zise:
 Să mă ierţi, tată, că eu n-am vrut să te supăr. Eu am socotit cu mintea mea că
dragostea ce am către tine este, dacă nu mai presus decât surorile mele, dar nici mai
prejos decât mierea şi zahărul.
 Auzi, auzi, o întrerupse tată-său, şi mai ai obraz să te atingi de surorile tale cele
mari ? Să te duci de la mine, fată neruşinată ce eşti, să nu-ţi mai aud de nume.
Îi închise gura şi o lăsă plângând.
Surorile vrură să o mângâie, dar cu nişte cuvinte atingătoare, căci îi făcea mai mult
rău decât bine.
Fata cea mică a împăratului, dacă văzu că nici surorile nu o cruţă, îşi puse
nădejdea în Dumnezeu, şi se hotărî să plece unde mila Domnului o va duce.
Îşi luă deci din casa părintească un rând de haine proaste şi vechi şi pribegi din sat,
în sat, până la curtea unui alt împărat.
Ajungând acolo, stătu la poartă.
Chelăreasa o văzu şi dacă veni la dânsa o întrebă ce vrea. Ea răspunse că este o
fată săracă şi fără părinţi şi ar vrea să se bage la stăpân dacă o găsi vreun loc. Tocmai
atunci ieşise ajutoarea chelăresei şi ar fi vrut să bage pe alta. Se uita la dânsa cu ochi
pătrunzători şi i se păru bună să o ia pe dânsa în slujbă.
Fata de împărat mai fu întrebată că ce simbrie cere şi ea răspunse că nu cere nici o
simbrie fără decât să slujească o bucată de vreme şi dacă slujba ei va fi vrednică de vreo
simbrie să-i dea atât cât face.
Chelăreasa se bucură văzând ca răspunde aşa de cuminte şi o luă să-i fie ajutoare.
Îi spuse ce să facă şi îi dete un vraf de chei din mai multe ce avea.
Fata era cuminte şi deşteaptă. Ea începu să deretice prin cămară şi prin dulapurile
de la care avea cheile şi să puie fiecare lucruşor la rândul lui. Şi fiindcă îi prindea mâna
la frământat, la fiertul dulceţilor şi la alte bunătăţi de mâncare ce se afla prin cămările
împăraţilor, în grija ei fu toate tainurile curţii. Şi cum oare n-ar fi ştiut să facă toate astea
? Mă rog, fată de împărat nu era ?
Şi nu se ivi nici o cârteală din partea nimănui căci ea toate tainurile le împărţea cu
cumpănă şi cu dreptate, de nu-i găsea nimeni nici o părtinire. Unde să stea ea la vorbă
deşartă cu oamenii şi cu femeile curţii, sau cu străinii care veneau să-şi ia tainurile şi
merticurile ? Unde să iasă din gura ei vreo vorbă fără cumpăt, ori să asculte de la cineva
vreo asemenea vorbă că se ruşina, şi găsea ea cuvinte destul de cuviincioase cu care să

pag. 9
 GRUPA MARE

închidă şi gura cea mai fanfara. Ea nu sta la taifas cu slugile ori cu slujnicele curţii şi
când îşi găsea niţică vreme de repaus, citea o carte.
Toţi cu totul aveau o sfială de dânsa şi nu-i găsea nimeni vreo faptă care să le dea
dreptul de a-i atârna vre-un ponos de coadă.
Vestea despre vrednicia şi smerenia ajutoarei chelăresei ajunsese numaidecât şi la
urechile împărătesei. Ea dori s-o vadă, iară dacă se înfăţişă împărătesei, fata de împărat
ştiu să se arate şi să vorbească din inimă curată, fără prefăcătorie şi fără multă
îndrăzneală. Împărăteasa prinse a o îndrăgi. Ea bănui că ajutoarea de chelăreasă nu
poate să fie de neam prost. Vezi , măre Doamne cum se cunoaşte cât de colo viţa cea
bună ! Şi aşa cum vă spusei, împărăteasa luă pe fată, ajutoarea chelăresei la dânsa.
Unde se ducea împărăteasa, mergea şi ea, când se punea împărăteasa la lucru,
lucra şi ea, apoi lucrul ce ieşea din mâna ei era mărgăritar , nu altceva. Din toate
cuvintele cele înţelepte ce ieşeau din gura ei, plăcură împărătesei mai mult decât orice.
Ce să întindem vorbă multă ? O iubea împărăteasa ca pe copilul ei.
Se miră şi împăratul de atâta alipire a împărătesei către această fată. Acest împărat
avea un fecior, singur la părinţi. Tată-său şi mamă-sa se uitau la dânsul ca la soare. Îl
pierdeau de drag ce le era. Şi mergând împăratul la un război, luă şi pe fiul său cu
dânsul ca să se deprindă cu ale războaielor. Acolo nu ştiu cum se făcu şi cum se drese,
că îl aduseră acasă rănit. Să fi văzut pe mă-sa jeliri şi plânsete. Nu mai ştia ce să-i facă
să-l vindece mai curând. Nopţile le făcea priveghindu-l la boală. Iară dacă o apucă
oboseala de nu mai putea sta în picioare, împărăteasa puse pe fata ei din casă, ca pe un
om de credinţă, să îngrijească de dânsul şi apoi, când una, când alta erau nelipsite de
lângă patul rănitului.
Cuvintele cele bune şi înţelepte ale fetei, mângâierile cele dulci şi neprefăcute,
sinceritatea ei, deşteptă în inima bolnavului o simţire ce nu o avusese până atunci şi mai
mult decât toate, cum ştia ea să umble binişor când îi primenea rănile, făcu pe fiul de
împărat să o iubească ca pe o soră, căci pare să-i aline durerile când punea ea mâna pe
rănile lui.
Într-un după prânz, după ce se făcuse mai bine,când sta de vorbă cu mă-sa, el zise:
 Ştii ceva, mamă ? Mie mi-ar fi vorba să mă însor.
 Bine măicuţă , bine ! Mai bine de tânăr decât să intri în valurile lumii. Să-ţi
caute maica o fată bună de împărat şi de neam şi de treabă.
 Ea e găsită, mamă.
 Şi cine este ? O ştiu şi eu ?
 Să nu te superi mamă dacă ţi-oi spune ! Mie mi-a rămas inima la fata dumitale
din casă. O iubesc, mamă, ca pe sufletul meu. Din câte fete de împăraţi şi de domni am
văzut, nici una nu mi-a plăcut ca dânsa. Ea mi-a robit inima.
pag. 10
 GRUPA MARE

Se împotrivi împărăteasa oarecum, cârmi ea dar nu fu cu putinţă să întoarcă

pornirea fiului ei de la această însurătoare. Dacă văzu şi văzu că altfel nu poate şi că fata
ce-şi alesese fiul ei s-o ia de nevastă e cuminte, blândă şi cu bună judecată şi mai presus
de toate este smerită, cinstită şi vrednică, se învoi şi dânsa. Rămâne acum să înduplece
şi pe împăratul, tatăl băiatului, ca să primească îi dânsul alegerea fiului lor. Pentru
aceasta nu fu mare greutate: căci atât mama cât şi fiul căzură cu rugăciune şi lăudară pe
fată cum ştiură şi ei mai bine.
Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din casă şi hotărâră
nunta. Când începură a face poftirile la nuntă, logodnica fiului de împărat se rugă cu
cerul şi cu pământul ca la nuntă să poftească şi pe împăratul cutare, pe tatăl ei adică. Se
feri însă a spune cuiva că este fata acelui împărat. Socrii primiră să-i facă voia şi poftiră
la nuntă şi pe acel împărat.
În ziua cununiilor veniră toţi musafirii la nuntă. Se începură veseliile şi ţinură toată
ziua, ca la împăraţi, de ! Ce să zici ? seara se întinse o masă de alea împărăteşti, fel de
fel de mâncări, de băuturi, de plăcinte, de alte bunătăţi de să-ţi lingi degetele când le vei
mânca. Mireasa poruncise bucătarilor ce mâncăruri să gătească. Ea însă cu mâna ei găti
de-o parte tot aceleaşi feluri, numai pentru un musafir. Apoi dete poruncă unei slugi
credincioase ca să bage bine de seamă şi să le pună dinaintea împăratului poftit după
rugămintea ei. Dară să nu le puie înaintea altcuiva că e primejdie de moarte.
Slujnica cea credincioasă făcu întocmai cum i se poruncise. După ce se aşezară la
masă toţi poftiţii, începură a mânca şi a se veseli cum nu se poate spune. Împăratul cu
pricina, adică tatăl miresei, mânca şi nu prea. Încă de când venise, el se tot uita la
mireasă şi parcă-i spunea inima ceva, dară nu-i venea să creadă ochilor. Pasă-mi-te el îşi
semuia copila şi neputându-şi da seama cum ajunse ea să se mărite după un fecior de
împărat, nu cuteză să zică nimănui nimic. Vezi că trudele şi necazurile ce suferise biata
fată, o schimbase de cum o ştia tată-său.
Şi îndemnându-se de pofta ce aveau mesenii când mâncau, o fi voit şi dânsul să
mănânce şi să se veselească dar după ce gusta o dată sau de două ori din bucate, se
oprea. Sluga care îi aducea bucatele le aducea întregi, neatinse. Se mira acest împărat
cum de toţi mesenii mănâncă cu poftă nişte bucate care pentru dânsul n-aveau nici-un
gust.
Se întoarse şi întrebă pe vecinul din dreapta. Acesta îi răspunse că asemenea
bucate bune n-a mâncat de când nu mai ţine minte. Gustă şi împăratul din talerul
vecinului şi văzu că bucatele sunt bune. Îi lăsa gura apă după bucatele ce le gustase de la
vecini. Dar cine putea să manânce bucatele ce i se aduceau ? Răbdă ce răbdă, de ruşine
lua el câte o dată din bucatele ce i se aduceau ca să nu se facă de râs între meseni dar
încolo, nimic. În cele din urmă nu se mai putu opri, ci ridicându-se, zise cu glas tare:
pag. 11
 GRUPA MARE

 Bine, împărate, m-ai chemat la nunta fiului tău ca să-ţi baţi joc de mine ?
 Vai de mine, Măria-ta, cum poate să-ţi treacă prin gând una ca asta ? după cum
vede toată adunarea, te cinstesc şi pe dumneata ca pe ceilalţi împăraţi, fără deosebire.
 Ba să mă ierţi, împărate, bucatele tuturor mesenilor sunt bune de mâncat, numai
ale mele nu !
Se făcu foc de supărare împăratul socru şi porunci ca numaidecât să vie bucătarii
să-şi dea seama de ceea ce au făcut şi vinovaţii să se dea morţii. Ştiţi ce era. Iaca
mireasa gătise bucatele pentru tată-său fără sare, ci numai cu miere şi zahăr. Chiar
solniţa dinaintea lui era plină cu zahăr pisat şi degeaba lua bietul împărat cu cuţitul din
solniţa ce credea el că este cu sare şi punea în bucate. Ele în loc să se facă mai bune de
mâncat, se făceau şi mai dulci de pe că erau şi mai cătrănite. Atunci se ridică mireasa în
sus şi zise împăratului socru:
 Eu am gătit bucatele pentru împăratul ce s-a supărat şi iată de ce am făcut-o:
acest împărat este tatăl meu. Noi eram trei surori în casa părintească. Tata ne-a întrebat
într-o zi cum îl iubim. Dintre surorile mele cele mari, una îi răspunse că îl iubeşte ca
mierea, alta ca zahărul. Eu îi zisei că îl iubesc ca sarea în bucate. Aşa am considerat eu
că nu se poate mai multă iubire decât aceasta. Tata s-a supărat pe mine şi m-a gonit din
casă. Dumnezeu nu m-a lăsat să pier şi prin muncă, cinste şi hărnicie am ajuns unde mă
vedeţi. Acum am vrut să-i dovedesc tatei că fără miere şi fără zahăr poate omul să
trăiască dar fără sare, nu. D-aia i-am gătit bucatele fără sare. Judecaţi şi dumneavoastră,
cu minte împărătească, cine a avut dreptate.
Toţi mesenii într-o glăsuire găsiră că pe nedrept a fost fata gonită din casa
părintească.
Atunci tatăl fetei mărturisi că n-a ştiut să preţuiască darul fetei sale şi şi-a cerut
iertăciune. Fata i-a sărutat mâna şi a cerut şi ea iertăciune, dacă fapta ei l-a supărat.
Şi se puseră pe o veselie şi pe o petrecere de se duse vestea în lume. Tatăl fetei se
veselea şi nu prea dar împăratul socru ştiu că se veselea şi se mândrea că a dobândit o
aşa noră şi de viţă bună şi înţeleaptă şi harnică.
Eram şi eu la nuntă împreună cu cheleşul ăla care se tupilează printre
dumneavoastră cinstiţi boieri. Multe ciolane, Doamne, mai căzură de la acea masă şi
care cum cădea tot în capul chelului le da.
Şi încălecai pe-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa. Şi încălecai pe-o lingură
scurtă, să trăiască cine-ascultă !
Şi încălecai p-un fus, să trăiască şi cel ce-a spus !

pag. 12
 GRUPA MARE

BUNICA
B. ŞT. DELAVRANCEA

O văd ca prin vis. O văd limpede, aşa cum era. Naltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ,
cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas
în jos.
Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga mâna în sân şi mai zicea:
 Ghici ...
 Alune !
 Nu.
 Stafide !
 Nu.
 Năut !
 Nu.
 Turtă dulce !
 Nu.
Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi întotdeauna sânul ei era plin. Îi
sărutam mâna. Ea-mi dădea părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra
dudului din fundul grădinii. Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să
tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam capul în
poala ei. Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus
mi se părea că se scutură o ploaie albastră.
 Ei, ce mai vrei ? îmi zicea bunica.
Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.
 Să spui ...
Şi niciodată nu isprăvea basmul. Glasul ei dulce mă legăna, genele mi se prindeau
şi adormeam, uneori tresăream ş-o întrebam câte ceva, ea începea să spuie şi eu visam
înainte.
 A fost odată un împărat mare, mare ...
 Cât de mare ?
 Mare de tot. Şi-şi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi
părea rău, îi părea rău că nu avea copii ...

pag. 13
 GRUPA MARE

 Bunico, e rău să nu ai copii ?

 Fireşte că e rău. Casa omului fără copii e casă pustie.
 Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.
Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul
capului. Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu
ochii după ea şi ziceam:
 Spune, bunico, spune.
 Şi aşa, îi părea grozav de rău că nu avea copii. Şi ... nu mai putea de părere de
rău că nu avea copii ... Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos
de bătrân şi cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot ...
 Cât era de mic ?
 Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.
 Va să zică, nu era mic, mic de tot ...
 Era mic, da nu aşa de mic de tot. Şi cum mai îi zise: “Măria ta, ai doi meri în
grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia, şi
când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care ale altuia, şi ăştia doi meri înfloresc,
se scutură şi mere nu fac. Măria ta, să ştii că atunci când or lega rod ăştia doi meri,
împărăteasa o să rămâie grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur ...”
Piticul se duse şi împăratul alergă în grădină şi căută, căută peste tot locul, până
dete peste cei doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu
legaseră.
 De ce nu leagă rod, bunico ?
 Ştiu eu ? ... Dumnezeu ştie ...
Era aşa cald ... aşa de bine în poala bunicii ... o adiere încetinică îmi răcorea
fruntea ... nori albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau ... închideam ochii.
Ea spunea, spunea înainte, smulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.
 Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl
sfătuiau ca să-i ude mereu şi i-a udat mereu. Alţii ziceau să le dea mai mult soare şi
împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur. Şi merii înfloreau în fiece săptămână şi se
scuturau şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca
mine de zbârcită, şi mică, ca tine de mică ...
 Ca moşul de mică ?
 Da, ca moşul de mică ...
 Atunci nu era mică de tot ...
 Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului:

pag. 14
 GRUPA MARE

“Măria-ta până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme

dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei,
merii nu leagă rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se
mişte, să se zbată şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai
uşor ca o pasăre, şi vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în
buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă ...
 Dar, ce ai adormit, flăcăul mamei ?
Tresăream.
 A, nu ... ştiu unde ai rămas ... la ... a ... a ... Zâna Florilor ...
Auzisem prin zis.
Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam
uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor ...
Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca
acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori.
 Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun ...
 Cel mai bun ... îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.
 ... ş-a luat o desagă cu merinde şi a plecat ...
 ... ş-a plecaaat ...
 Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus ...
 S-a dus, s-a dus ...
 Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă ...
 ... întunecoasă ...
 ... de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus
desagele căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi pasămite pădurea cânte şi
vorbea, că era fermecată. Şi ... cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un
fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi ...
Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul.
Dar basmul ?
Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg. Avea o
poală fermecată, şi un glas, şi un fus care mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub
privirile şi zâmbetul ei.

pag. 15
 GRUPA MARE

FATA BABEI ŞI FATA MOŞULUI

ION CREANGĂ

Era odată un moşneag ş-o babă şi moşneagul avea o fată şi baba iar o fată.
Fata babei era slută, leneşă, ţâvnoasă şi rea de inimă, dar pentru că era “fata
mamei”, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului.
Fata moşneagului era însă frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă.
Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele mai bune şi frumoase. Dar acea ceastă
fată era oropsită şi de sora cea de scoarţă şi de mama vitregă. Noroc de la Dumnezeu că
era o fată robace şi răbdătoare căci, altfel, ar fi fost vai şi amar de pielea ei.
 Fata moşneagului la deal, fata moşului la vale. Ea după găteje din pădure, ea cu
tăbuieţul în spinare la moară, ea în sfârşit în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de
mare, nu-şi strângea picioarele: dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Şi-apoi baba şi cu
odorul de fii-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşului era
piatra de moară în casă iar fata ei, busuioc de pus la icoană. Când se duceau amândouă
fetele în sat, la şezătoare, seara, fata moşului nu se încurca ci torcea câte un ciur plin de
fuse iar fata babei îndruga şi ea cu mare greutate câte un fus. Şi apoi, când veneau
amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârleaz şi zicea fetei
moşneagului să-i dea ciurul cu fusele ca să-l ţie până sare ea. Atunci fata babei, vicleană
cum era, lua ciurul şi fuga la babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În
zadar fata moşului spunea în urmă că acela era lucrul mâinilor sale, căci îndată o apucau
de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe a lor.
Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţănată şi netezită pe cap
de parcă o linseseră viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei
iar fata moşului era oprită cu asprime de la toate aceste.
Şi apoi când venea moşneagul de unde era dus, gura babei mergea cum merge
meliţa: că fata lui n-o ascultă, că-i uşornică,că-i leneşă, că-i s-oi rău ... că-i laie, că-i
bălaie, şi că s-o alunge de acasă, s-o trimeată la slujbă sau unde-o şti că nu-i chip s-o
mai ţie pentru că poate s-o înnărăvescă şi pe fata ei.
Moşneagul, fiind un gură cască sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele
babei şi ce-i zicea ea, sfânt era. Din inimă, bietul moşneag, poate că ar mai fi zis câte
ceva dar cum apucase a cânta găina la casa lui, cocoşul nu mai avea nici-o trecere. Ş-
apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu deochiul, căci baba şi fiică-sa îl umpleau de
bogdaproste.
pag. 16
 GRUPA MARE

Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, chemă fata
şi-i zise:
 Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculţi, că eşti rea de gură,
înnărăvită şi că nu este chip să mai stai la casa mea. De aceea du-te şi tu încotro te-o
îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta din pricina ta. Dar
te sfătuiesc ca un tată ce-ţi sunt, că orişiunde te-ai duce, să fii supusă, blajină şi harnică,
căci la casa mea tot ai dus-o, c-a mai fost şi mila părintească la mijloc ... dar prin străini
dumnezeu ştie peste ce soi de sămânţă de oameni ai da şi nu ţi-or putea răbda câte ţi-am
răbdat noi.
Şi merse cât merse pe drum, până ce din întâmplare îi iese înainte o căţeluşă
bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele. Şi cum văzu pe fată îi zise:
 Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă îngrijeşte, că ţi-oi prinde şi eu
bine vreodată. Atunci fetei i se făcu milă şi luând căţeluşa o spălă ş-o îngriji foarte bine.
Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţumită fiind în suflet că a putut săvârşi o faptă
bună.
Nu merse ea tocmai mult şu numai ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de
omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată zice:
 Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oi prinde şi eu
bine vreodată.
Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi omizi cu mare îngrijire şi apoi se
tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi mergând ea tot mai departe iaca ce vede o fântână
mâlită şi părăsită.
Fântâna atunci îi zice:
 Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă că ţi-oi prinde şi eu bine vreodată.
Fata râneşte fântâna ş-o îngrijeşte foarte bine. Apoi o lasă şi-şi caută de drum. Şi
tot mergând mai departe, numai iaca că dă de un cuptor nelipit şi mai-mai să se
răsipească. Cuptorul, cum vede pe fată zice:
 Fată frumoasă şi harnică lipeşte-mă şi grijeşte-mă că poate ţi-oi prinde şi eu
vreodată bine.
Fata ştia că de făcut treaba nu cade coada nimănui, îşi suflecă mânecile, calcă lup
şi lipi cuptorul, îl humui şi-l griji, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti. Apoi îşi spălă
frumuşel mâinile de lut şi porni iarăşi la drum.
Şi mergând ca acuşi zi şi noapte, nu ştiu cum se făcu că se rătăci. Cu toate acestea
nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, când prin codru întunecos dă de-o poiană foarte
frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte bozii pletoase. Şi când se apropia
de acea casă, numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zice:
 Da’ ce cauţi prin aceste locuri, copilă şi cine eşti ?
pag. 17
 GRUPA MARE

 Cine să fiu mătuşa ? Ia o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice, şi numai
cel de sus ştie câte am tras de când maica care m-a făcut a pus mâinile pe piept ! Stăpân
caut şi necunoscând pe nimeni şi umblând din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă
m-a povăţuit de am nimerit la casa dumitale şi te rog să-mi dai sălăşluire !
 Sărmană fată - zise bătrâna - cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la
mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt sfânta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii
încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile goale de la casa mea.
 Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac.
 Ia să-mi lai copilaşii care dorm acum şi să-i hrăneşti, apoi să-mi faci bucate şi
când m-oi întoarce de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi ci cum îs mai bune
de mâncat. Şi cum zise bătrâna porneşte la biserică, iar fata suflecă mânecile şi s-apucă
de treabă. Întâi şi-întâi face lăutoare, apoi iese afară şi începe a striga:
 Copii, copii ! veniţi la mama să vă laie ! Şi când se uită fata, ce să vadă ?
Ograda se umpluse şi pădurea foşgăia de o mulţime de balauri şi de tot felul de jivine
mici şi mari. Însă tare de credinţă şi cu nădejdea în Dumnezeu fata nu se sperie, ci le ia
pe câte una şi le laie şi le îngrijeşte cât nu se poate mai bine. Apoi se apucă de făcut
bucate şi când a venit sfânta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi
toate treburile bine făcute, s-a umplut de bucurie.
Şi după ce a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de acolo o
ladă care o vrea ea şi să şi-o ieie ca simbrie, dar să n-o deschidă până acasă la tată-său.
Fata se sui în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urâte,
altele mai noi şi mai frumoase. Ea însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai
urâtă dintre toate. Şi când de dă jos cu dânsa, sfânta Duminică cam încreţeşte din
sprâncene, dar n-are încotro şi binecuvântează pe fată, care îşi ia lada în spate şi se
întoarsă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise.
Când pe drum, iaca cuptorul îngrijit de dânsa era plin de plăcinte crescute şi
rumene ... Şi mâncă fata la plăcintă şi mâncă hăt bine, apoi îşi mai ia câteva la drum şi
porneşte.
Când mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa ea plină până în gură cu apă
limpede cum îi lacrima dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fântânii erau două
pahare de argint, cu care a băut la apă, până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a
pornit înainte. Şi mergând mai departe iaca părul îngrijit de dânsa era încărcat de pere
galbene ca ceara de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul văzând pe fată şi-a plecat
crengile-n jos şi ea a mâncat la pere şi a luat la drum câte i-a trebuit.
De acolo, mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu căţeluşa, pe care acum era
voinică şi frumoasă, iară de gât purta o salbă de galbeni, pe care a dat-o fetei mulţumită
pentru că a căutat-o la boală.
pag. 18
 GRUPA MARE

Şi de aici fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moşneagul când a
văzut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie.
Fata atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătâne-său apoi,
deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi ies
din ea, încât moşneagul pe loc a întinerit văzând atâtea bogăţii, iară baba a rămas opărită
şi nu ştia ce să facă de ciudă.
Fata babei atunci şi-a luat inima în dinţi şi a zis:
 Las’ mamă că nu-i prădată lumea de bogăţii, mă duc să-ţi aduc şi eu şi mai
multe.
Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea cât merge tot pe
acest drum, pe unde fusese fata moşului, se întâlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi
bolnavă. Dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâluită şi seacă şi părăsită,
de cuptorul cel nelipit şi aproape să se risipească. Dar când o roagă căţeluşa, şi părul, şi
fântâna şi cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspunde cu ciudă şi în bătaie de
joc:
 Da cum să nu ! Că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţii şi a mămucuţii ! Multe
slugi aţi avut ca mine ?
Atunci cu toate ştiind că mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă
decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace
şi n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea
la sfânta Duminică, dar şi aici s-a purtat tot ursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să
facă bucate bune şi potrivite şi să laie copiii sfintei Duminici, cum i-a lăut fata
moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de
durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era de chip să le poată
lua cineva în gură ... Şi când a venit sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mâinile în
cap de ceea ce a găsit acasă. Dar sfânta Duminică blândă şi îngăduitoare n-a vrut să-şi
pună mintea sturlubatecă şi c-o leneşă de fată ca aceasta, ci i-a spus să se suie în pod, să-
şi aleagă de acolo o ladă, care i-o plăcea şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci
s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă, căci îi plăcea să ieie cât de mult
şi cei mai bun şi mai frumos, dar să facă slujba bună nu-i plăcea. Apoi cum se dă jos din
pod cu lada, nu se mai duce să-şi ieie ziua bună şi binecuvântare de la sfânta Duminică,
ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte.
Şi mergea de-i pârâiau călcâiele de frică să nu se răzgândească sfânta Duminică, să
pornească după dânsa s-o ajungă şi să-i ieie lada.
Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul ! Dar când s-apropie să
ieie dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână aşişderea
păhăruţele de argint, nu-i vorba erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură, dar când vru
pag. 19
 GRUPA MARE

fata să puie mâna pe pahar şi să ieie apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână
într-o clipă a secat şi fata de sete s-a uscat ! ... Când prin dreptul părului, nu-i vorba că
parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi că a avut fata parte să guste
vreuna ? Nu, căci părul s-a făcut de o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajungea
crengile în nouri. Şi-atunci ... scobeşte-te, fata babei, în dinţi ! Mergând mai departe cu
căţeluşa încă s-a întâlnit, salbă de galbeni avea şi acum la gât, dar când a vrut fata s-o
ieie, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi
muşcă fata acum degetele mămucuţii şi ale tătucuţii de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce
face.
În sfârşit, cu mare ce a ajuns la ea acasă la mă-sa, dar şi aici nu le-au ticnit bogăţia,
căci deschizând lada o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat-o pe
babă cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta şi apoi s-au făcut balaurii
nevăzuţi cu ladă cu tot.
Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea nenumărate bogăţii. El a
măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii cântau acum pe stâlpii porţilor, în
prag şi în toate părţile, iar găinile nu mai cântau cucoşeşte, la casa moşneagului să mai
facă rău, c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta că moşneagul a rămas
pleşuv şi spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva,
dacă-i copt mălaiul.

pag. 20
 GRUPA MARE

NUIELUŞA DE ALUN
CĂLIN GRUIA

A fost odată la marginea unei păduri, un bordei în care trăia o femeie săracă, ce
avea doi copii, un băiat şi o fată. Pe fată o chema Sprinteoara iar pe băiat Mugurel.
Într-o zi, după ce Sprinteoara îşi termină treburile prin casă, porni cu Mugurel prin
pădure să culeagă ciuperci. Şi cum mergeau, ei se afundau tot mai mult în pădure,
uitându-se pe sub copaci numai iată că zăresc o ciupercă mare şi frumoasă într-o vâlcea.
Dar când să se aplece s-o rupă, n-o mai găsiră acolo. Când se uitară în jur zăriră
ciuperca ceva mai departe. Cu cât se apropiau de ea, ciuperca se depărta.
Şi aşa au mers ei au mers, până au ajuns într-o poiană mare unde erau multe
ciuperci. Aici copacii erau strâmbi şi aveau frunze lungi şi subţiri, ce se mişcau ca nişte
degete. Sprinteoara vru să-l cheme pe Mugurel care mai alerga încă după ciupercile
fermecate dar nu avu vreme căci se auzi un vuiet atât de puternic de se aplecară copacii
cu frunzele la pământ îi o arătare se repezi asupra lui Mugurel şi-l ridică în sus,
deasupra norilor. În pădure se făcu tăcere. Copacii îşi strânseră frunzele, potecile se
întunecară.
Sprinteoara o porni la fugă strigând după ajutor. Însă cărările îi erau necunoscute.
Se rătăcise. Abia într-un târziu ieşi într-un luminiş. Căută drumul spre casă dar cum să
se întoarcă ea fără Mugurel ? Şi tot umblând, Sprinteoara văzu în faţa ei legănându-se
un alun. Nu adia nici-un vânt şi totuşi alunul se legăna de parcă îl scutura cineva de la
tulpină. Cine să-l mişte oare ? Ba încă, lucru şi mai ciudat, la fiecare legănare îi cădeau
de pe ramuri câteva frunze care se îngălbeneau văzând cu ochii.
 Ce ai alunule ? întrebă Sprinteoara.
 Nu te uita că mă legăn când nu bate vântul şi-mi îngălbenesc podoaba în toiul
verii, grăi alunul, căci la rădăcina mea e un vierme care mă roade de mă dor crengile şi
frunzele.
 Un vierme ? făcu Sprinteoara. Dacă pot, am să te ajut.
Fata începu să sape pământul tare cu un băţ ascuţit. Rădăcinile alunului erau
adânci dar Sprinteoara nu se lăsă până nu găsi viermele şi nu-l stârpi. Acoperi apoi
rădăcinile cu pământ şi minune ! Alunul îşi lepădă pe dată toate frunzele galbene,
înmuguri, dădu frunze noi şi înflori.

pag. 21
 GRUPA MARE

 Mulţumesc, fată bună, că m-ai scăpat ! spuse alunul aplecându-şi un ram

înflorit. Rupe de aici o nuieluşă. Cu atât te pot răsplăti. Poate îţi va fi de folos în drumul
tău... cu nuieluşa aceasta, de vei atinge copacii uscaţi, vor înflori pe dată şi vor lega rod.
Sprinteoara luă nuieluşa de alun, o băgă în sân şi porni la drum. Şi merse, şi merse
multe zile la rând şi tot atâtea nopţi întrebând izvoarele, păsările dacă nu cumva ştiu
ceva de frăţiorul ei dar nimeni nu-i putu răspunde. Şi după atâta umblat, iată că ajunse
într-o pajişte verde şi se aşeză să se odihnească. Şi cum sta fata pe gânduri, numai că
aude un foşnet. O namilă de şarpe se târa prin iarbă. Ochii îi străluceau ca jăratecul iar
printre dinţi scotea un şuierat ascuţit. Se îndreptă către un tufiş. Acolo era un cuib de
pasăre iar în cuib - câţiva pui golaşi, încremeniţi de spaimă. Sprinteoara scoase nuieluşa
de alun şi atinse cu ea un rug de mure uscat. Pe dată în calea şarpelui răsări o tufă de
mure şi încolăcindu-se asupra şarpelui, îl prinse ca într-o ţesătură încâlcită. Când şarpele
nu mai putu mişca, Sprinteoara rupse din copac un băţ şi lovindu-l de câteva ori zdravăn
în cap, îl lăsă fără suflet.
Nu mult după aceea, Sprinteoara auzi un fâlfâit de aripi. O pasăre cu penele de
argint coborî la cuib şi după ce-şi roti ochii şi văzu şarpele ucis, spuse:
 Cum să-ţi mulţumesc, fată vitează, că mi-ai scăpat puişorii de la moarte ?
 Să-mi spui, pasăre de argint, unde l-aş putea găsi pe fratele meu ?
 Am zburat azi departe şi l-am văzut închis pe frăţiorul tău, împreună cu alţi
copii. Ca să ajungi acolo îţi trebuie opinci de fier şi îndrăzneală de voinic. Frăţiorul tău a
fost furat de Baba Cloanţa şi acum stă închis într-un munte de cremene neagră. Şi în
fiecare zi el coboară în fundul pământului să caute mărgăritare pentru zgripţuroaică iar
muntele e ferecat şi păzit de o lupoaică cu dinţi de oţel şi ochi neadormiţi. Ţine pana
asta, când vei fi la greu o pui în palmă ! Şi acum porneşte înspre Miază-Noapte. Fii însă
cu băgare de seamă ! Zgripţuroaica e foarte vicleană şi nu o vei putea doborî decât cu
sabia uriaşului. Sprinteoara ar fi dorit să mai întrebe ceva dar pasărea îşi luase zborul.
Şi a mers Sprinteoara, şi a mers zi de vară până seara şi abia într-un târziu se aşeză
pe o piatră să se odihnească. Dar nu-i tihni odihna că pe dată auzi o larmă de clocoteau
văgăunele. Când se uită mai bine într-o vale, văzu un om mare, mare, înalt de vreo
douăzeci de coţi şi care cu o ghioagă lovea stâncile şi munţii. Munţii se prăvăleau,
stâncile se sfărâmau în bucăţi, pământul se cutremura. Uriaşul lovea în pietre de săreau
mii de scântei şi se văicăreau: ”Dac-ar fi cineva să-mi scoată blestemata de viespe din
ochi, i-aş dărui orice mi-ar cere. Căci viespea îmi mănâncă vederea.”
Sprinteoara începu să strige: “Îţi scot eu viespea !”
 Unde eşti ? strigă omul.
 Aici pe stâncă, stai locului că vin imediat ! ...

pag. 22
 GRUPA MARE

Sprinteoara se apropie de uriaş, dar abia-i putu ajunge până la glezne. Şi ca să

ajungă la ochi trebui să se urce pe o stâncă înaltă. Uriaşul se domoli şi fata îi scoase
viespea.
 Mulţumesc fată bună, spuse meseriaşul. Mi-ai scăpat vederea. Ce-ţi pot dărui
oare ? Eu sunt meşterul Faur.
Fata îi povesteşte întâmplarea cu fratele ei. Omul îşi luă de jos ghioaga, deschise
poarta muntelui şi intrară în el.
 Sabia mea, zise uriaşul, nu ţi-o pot da, că n-ai s-o poţi duce. Are mai bine de o
sută de ocale, dar iată rup din ea o bucăţică şi-ţi fac din ea o săbiuţă care are tot atâta
putere, dacă eşti îndrăzneaţă şi hotărâtă în luptă.
Şi uriaşul rupse o aşchie din sabie, o trecu de câteva ori printre degete ca pe o
bucată de ceară şi făcu o săbiuţă. Apoi luă o altă bucată de fier, o amestecă în pumni ca
pe un aluat moale şi făcu Sprinteoarei şapte perechi de opinci fiecare mai mare decât
cea dinaintea ei. Şi rupând din ghioaga lui de fier o bucată, îi făcu pe dată un ciocănel.
 Cu acesta de vei lovi muntele acela blestemat, el se va deschide şi te va lăsa să
pătrunzi înăuntru. Sprinteoara, mulţumi uriaşului, îşi puse săbiuţa la şold, vârî
ciocănelul în sân, luă şase perechi de opinci în spinare, pe celelalte le încălţă şi o porni
la drum. Şi merse, şi merse multă vreme până ce simţi că o dor picioarele şi că o strâng
opincile. Le descălţă, erau roase la tălpi. Încălţă altă pereche. Simţi o altă putere în trup
şi porni. După un timp iar începură să o strângă opincile. Le descălţă şi pe astea şi luă
altele mai mari. Cu cât mergea, cu atât Sprinteoara simţea cum creşte şi în trup şi în
putere. Şi aşa schimbă ea în cale şase perechi de opinci. Când încălţă a şaptea pereche
începu să meargă atât de repede încât mai-mai să nu-ţi dea seama pe unde trece.
Şi poate Sprinteoara nu ar fi ştiut că a ajuns la poalele muntelui de cremene de nu-i
ieşea în cale lupoaica cea cu dinţii de oţel, care când lătra şi-şi clănţănea dinţii de oţel îi
săreau scântei din gură. Nimeni nu se putea apropia de munte. Şi a stat Sprinteoara trei
nopţi în copac, dar degeaba. Chibzui ea şi până la urmă îşi aduse aminte de pana păsării
de argint. O scoase din sân şi o puse în palmă. Pasărea de argint veni pe dată.
 Lupoaica nu se poate doborî, Sprinteoaro, spuse pasărea, decât atunci când i s-
or topi dinţii. Lasă-mă pe mine !
Bătu din aripi şi într-o clipă veniră atâtea păsări, încât nu mai încăpeau în copaci.
Erau mii şi mii de păsări. Pasărea de argint mai bătu odată din aripi, păsările zburară şi
nu după mult timp se întorseseră fiecare cu câte o ramură uscată în cioc. Şi cât ai clipi
dădură ramurile jos în jurul lupoaicei, de se făcu un ocol de crăci uscate mare şi înalt ca
un zid. Apoi alte păsări veniră cu tăciuni aprinşi în cioc. Lăsară tăciunii peste vreascuri.
Vreascurile se aprinseseră de jur împrejur căci toate păsările făceau vânt cu aripile ca să
se înteţească focul şi, pe dată lupoaica a fost înconjurată de flăcări mari ce se aruncau
pag. 23
 GRUPA MARE

asupra ei, ca nişte limbi de balaur. De căldură, dinţii începură să i se topească. Blana îi
luă foc şi în curând nu mai era în locul acela decât un maldăr de cenuşă. Sprinteoara se
apropie de muntele de cremene neagră şi-l atinse cu ciocănelul de fier. În munte se
deschise o poartă. Sprinteoara intră. Poarta se închise în urma ei şi fata prinse a se urca
pe scări minunate de marmură albăstruie. Şi erau fel de fel de cărări care duceau în
multe părţi. Unele din piatră vierzuie, altele galbene, altele ca para focului. Uşile i se
deschideau singure în cale şi trecea prin cămări pline cu mărgăritare, cu diamante, cu
pietre scumpe de toate culorile, ce străluceau de-ţi luau vederea, nu alta. Şi poate ar fi
rătăcit mult şi bine în pântecul muntelui, dacă nu-i ieşea în cale un băiat negru la faţă, ce
urca dintr-o vale cu un sac în spate.
 Pe cine cauţi aici şi cine eşti ? întrebă băiatul, deşertând sacul cu mărgăritare
într-o grămadă de nestemate.
 Pe fratele meu, Mugurel.
 Te duc până la el.
Coborâră adânc sub pământ. Acolo, Sprinteoara văzu o mulţime de băietani care
scormoneau şi căutau pietre scumpe. Unii din ei erau bălai la faţă, cu ochii albaştri, alţii
aveau faţa neagră, alţii obrajii galbeni şi ochii mici, alţii erau arămii. Unii erau mai mici
de stat, alţii mai înalţi. Pe Mugurel abia îl cunoscu. Crescuse dar era slab şi gălbejit, ca
şi ceilalţi.
 Haideţi repede cu mine, spuse Sprinteoara. Băieţii lăsară sacii din mâini şi
porniră după ea. Sprinteoara atinse muntele cu ciocănelul dat de uriaş. Muntele se
deschise şi cu toţii ieşiră la lumină. Dar nu apucară să facă decât câţiva paşi, că văile
prinseră a clocoti şi a vui. Cu falcă-n cer şi cu una în pământ se arătă zgipţuroaica.
 Staţi ! Că nu-mi scăpaţi nici unul ! Nici unul ! Sprinteoara se opri speriată. Privi
la băieţi. Şi, deodată, îşi aduse aminte de cuvintele lui Faur: “Sabia este mică, dar de vei
fi îndrăzneaţă va fi la fel ca una mare.” Sprinteoara ieşi înaintea Babei Cloanţa, cu
îndrăzneală şi scoase săbiuţa. O învârti de câteva ori înaintea babei, şi baba simţind
puterea sabiei, se dădu înapoi şi începu să sufle de stârni un vânt aşa de mare, încât mi-i
umflă pe toţi în sus şi-i zvârli într-un loc pustiu pe vârful altui munte.
 Aici să pieriţi de foame şi sete !
Pe vârful acelui munte nu era pic de verdeaţă, nici strop de apă, iar peretele
muntelui era drept şi lucios ca sticla, încât nu era nici chip de coborât. Au stat ei acolo
cât au stat şi iată că începu să le fie foame şi să-i chinuie setea. Au umblat ei cât au
umblat, dar n-au găsit decât copaci putrezi de uscaţi. Văzând copacii, Sprinteoara se
înveseli:

pag. 24
 GRUPA MARE

 Suntem scăpaţi şi de aici băieţi, nu aveţi teamă. Şi atingându-i cu nuieluţa de

alun, au înflorit copacii. Copacii începură pe dată a înmuguri, a da frunze şi a lega apoi
rod. Mâncară poamele copacilor şi le trecu foamea şi setea.
 Să coborâm, spuse Sprinteoara. Scoateţi-vă cu toţii cămăşile, rupeţi-le în fâşii şi
legaţi fâşiile unele cu altele, ca să facem o funie lungă până la pământ.
 N-are să ţină funia, are să se rupă - spuse Mugurel - cămăşile sunt putrede. Dar
Sprinteoara spuse:
 Dacă am coborî noi cu funia n-ar ţine, dar pentru ce-mi trebuie mie va fi bună.
Şi legară zdreanţă de zdreanţă, până făcură o funie care ajungea la pământ.
Sprinteoara îşi scoase opincile de fier şi le dădu unui băietan.
 Încalţă-le numai şi într-o clipă vei putea ajunge jos. Ia cu tine capătul funiei şi
când vei ajunge, să legi de el opincile. Aşa pe rând coborâră toţi. Sprinteoara rămase cea
din urmă. Dar când trăgea de jos opincile cu funia să le încalţe, funia se rupse şi opincile
căzură într-o prăpastie adâncă. Şi deodată, o prinse un somn de i se lipeau genele. Mă
rog, Baba Cloanţa, ştiind că nu se poate apropia de fată din pricina săbiuţei, se gândise
să o adoarmă mai întâi şi pentru asta trimisese un corb cu o buruiană în plisc. Buruiana
căzu lângă fată şi o adormi. Veselă, baba începu să urce muntele. Dar în clipa aceea,
trecând pe acolo pasărea de argint, zbură şi luă de lângă Sprinteoara buruiana somnului.
Când se trezi fata, se pomeni faţă-n faţă cu Baba Cloanţa. Sprinteoara sări în picioare şi
scoase săbiuţa. Începu lupta. Zgipţuroaica se prefăcea dând în cucuvaie când în şarpe şi
încerca mereu, ba zburând pe deasupra, ba târându-se pe dedesubt să-i ia sabia. Abia
într-un târziu îi veni Sprinteoarei bine şi îi reteză capul. Din trupul babei ieşi un fum
negru ce se risipi în vânt. Pe dată muntele intră în pământ. Sprinteoara făcu un pas şi se
găsi lângă Mugurel. Veseli că scăpară de zgripţuroaică, porniră spre casă. Mama lor îşi
pierduse nădejdea de a-i mai vedea. Ochii i se întunecaseră de atâta plâns, apoi trecuseră
mulţi ani de când plecaseră.
 Noi suntem mamă, ne-am întors, am răpus-o pe Baba Cloanţa, strigară copiii.
 Vă aud, dragii mamei, vă simt, dar nu vă văd. Atunci Mugurel a scos un
mărgăritar, pe care îl găsiseră în munte şi pe care-l ţinuse ascuns într-o basma. Şi
prinzând mărgăritarul a străluci, mama pe dată îşi recăpătă vederea şi zise:
 Cât de mari aţi crescut, dragii mei ! Şi a fost mare bucurie în ziua aceea în
bordeiul din marginea pădurii. Iar acel mărgăritar a strălucit şi străluceşte încă. Cine
vrea poate să se ducă să-l vadă. Eu l-am văzut şi de acolo am adus povestea.

pag. 25
 GRUPA MARE

STEJARUL DIN BORZEŞTI

EUSEBIU CAMILAR

Încă din copilărie Ştefan cel Mare a îndrăgit plaiurile Moldovei. Îi plăcea să se
joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănică. Era bucuria lor, când
venea prin părţile Trotuşului. Mic, îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în
aruncarea săgeţilor către ulii. Avea ochi albaştri. Părul inelat de culoarea mătăsii de
porumb. Purta şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi. Aşa îl aducea părintele său
Bogdan Voievod, dinainte pe şa, arătându-i frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de
la Suceava-n jos.
Dar cel mai mult îi plăceau împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş,
rotund în coroană, gros cât să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii
de prin partea locului. Dădeau chiote de bucurie că s-au întâlnit. Îndată începea joaca.
După ce se minunau de dibăcia lui Ştefan în săgetarea uliilor, toţi prindea să se joace de-
a “tătarii”. Se despărţeau în două cete. Cei din ceata lui Ştefan, erau moldovenii. Cei din
ceata a doua, în frunte cu puiul de răzeş, Mitruţ, erau tătarii.
Pe atunci, Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii şi pârjoleau p2nă şi
iarba. Copiii erau luaţi în suliţe. Satele erau arse. Oamenii erau legaţi cu juvăţu de gât şi
duşi la robie.
Când bătea vestea dinspre tătari, s-aprindeau focuri pe dealuri. Asta era ştafeta
moldovenilor: s-aprindea un foc tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare.
Îl zăreau alţi pândari din alte dealuri şi astfel focurile s-aprindeau unul după altul
din deal până sub pădurile Sucevei. Aşa afla Domnul de primejdie. Îşi aduna oştile în
leafă şi oştile de ţară să ţină piept. Dat tot mai tari erau tătarii încât biata Moldovă nu
mai avea pace şi hodină ! Fugea în codri şi în munţi, în timp ce sămănăturile ardeau,
satele erau şterse de pe faţa pământului.
Era în ziua aceea un văzduh ca mărgeanul străveziu. Înflorise sulfina şi trandafirii
sălbatici înfloriseră. Era vremea când cântă toate păsările câmpului, când ţârâie din nişte
uşoare strune miile de gâze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de triluri.
Glasurile copiilor din Borzeşti s-amestecau cu glasurile păsărilor. Şi parcă era ziua
aceea un imn închinat frumuseţilor nemuritoare ale firii. Deodată, ceata copiilor, în
frunte cu Ştefăniţă, s-a ascuns într-o pădurice, la pândă. Cealaltă în frunte cu Mitruţ, s-a
ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevăraţi. Apoi s-a arătat
Mitruţ, ca un han tătăresc, iscodind ce se întâmplă lângă stejar. La un chiot al lui, copiii
pag. 26
 GRUPA MARE

s-au zvârlit în năvală, umplând valea de veselia strigătelor. A ieşit ceata lui Ştefăniţă din
pădure şi săgeţile de trestie vâjâiau uşurel, întrecându-se cu bâzâitul molcom al
bondarilor. Bătălia dintre cele două cete a durat aproape un ceas. Tare era Ştefăniţă, tare
era şi Mitruţ !
Până la urmă, Ştefăniţă a ieşit biruitor. Prins între nişte lănci de trestie, Mitruţ, ca
un han tătar ce se prefăcuse că este, a fost dus în faţa puilor de moldoveni, la judeţ.
Aşezat pe un butuc, sub rămurosul stejar, Ştefăniţă a prins a-l judeca: de ce-i calcă ţara ?
de ce ucide copiii ? De ce dă foc grânelor şi satelor ? Nu se pot apuca nobilitarii de
munca pământului, să nu mai fie spaimă pentru săraca ţară a Moldovei ?
Întrebându-l, Ştefăniţă îşi limpezea, de fapt, primejdia tătarilor şi necazurile
nărodului. Îşi strânsese pumnii mici, în lungul obrazului a prins să-i alunece o lacrimă.
Era întâia lacrimă de ciudă. Văzuse cu ochii lui sate arzând şi cereale şi carele Moldovei
în bejenie. Şi corbi văzuse, zburând spre stârvurile oamenilor. Zărise şi tătarii pe un deal
departe. În urma lor, cerul era roşu de foc. Asta era întâia amintire a voievodului despre
tătari.
 De ce ? a întrebat încă o dată, aşa de crunt, încât Mitruţ aproape că şi-a pierdut
firea, iar ceilalţi copii au stat din râs. De ce calci pământ străin, han nelegiuit ? Ce
pedeapsă i se cuvine, pentru că a năvălit în ţara străină ?
 Să i se reteze nasul ... a spus unul.
 Nu, e prea puţin ! a răspuns Ştefăniţă.
 Să i se scoată ochii ! ...
 Nu, e prea puţin !
 Atunci să fie spânzurat de ramurile stejarului ... a spus altul, şi Mitruţ nu mai
putea de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsori şi a urcat aşa de sus, cum
niciodată nu se mai urcase.
Şi-au desfăcut cingătorile. Le-au legat una de alta. Toţi râdeau, chiuiau numai
Ştefăniţă stătea încruntat şi tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor.
 Aşa - a spus el - în timp ce ceilalţi copii îl trăgeau pe Mitruţ în sus.
Mitruţ râdea şi bătea din palme.
L-au urcat până la jumătatea stejarului şi l-au lăsat aşa, în legănatul uşurel al
vântului. Cât îi plăcea lui Mitruţ că se afla sus, se vedea din râsul lui şi din felul lui cum
se legăna. Deodată, cum râdea el, s-a uitat departe şi a îngălbenit. Glasul i-a pierit în gât.
 Tătarii ! ... Vin tătarii ! a izbutit el să strige şi se uita cu groază cum vin tătarii
cei adevăraţi în galopul cailor, cu iataganele-n dinţi, cu şomoioguri aprinse în vârful
suliţelor. Coborâţi-mă repede ... vin tătarii ! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o
la fugă, spre sat, ţipând:

pag. 27
 GRUPA MARE

 Tătarii ! ... Vin tătarii ! ...

A prins să bată clopotul.
Oamenii apucau spre codru ori înfăşcau parii afumaţi la capăt, furcile, coasele,
topoarele şi îmblăciile gata de apărare.
Pretutindeni s-auzeau ţipetele copiilor şi ale femeilor:
 Tătarii ! ... Vin tătarii ! ...
Năvăleau într-o trâmbă lungă şi colbul se urca în urma lor până-n înălţimile
văzduhului, amestecându-se cu fumurile satelor. Cum a ajuns sub stejarul din Borzeşti,
hanul lor l-a zărit între ramuri pe Mitruţ, aproape mort de spaimă. Tătarii au oprit caii.
Erau fioroşi la înfăţişare, sub cuşmele lor mari, rotunde.
 Ce-i facem ? a întrebat unul, râzând în hohote. Tragem în el cu săgeţile ?
 Nu, a răspuns hanul. Dacă trage careva vreo săgeată în copil îl ucid ...
 De ce ?
 Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu ! fac rămăşag că-l
nimeresc drept în inimă, cu o singură săgeată.
 Să vedem ... au spus celelalte căpetenii şi cetele s-au aşternut pe vale, în
priveală.
 Fie-ţi milă ... a răcnit Mitruţ, când hanul a întins arcul. N-a mai apucat să spună
nimic, pentru că o săgeată l-a nimerit drept în inimă şi l-a omorât.
Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând şi prădând tot,
spre Suceava-n sus.
În vremea asta Bogdan Voievod îl ţinea pe Ştefăniţă dinainte, pe şa, galopând spre
munţi. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca.
 Niciodată să nu uiţi, fiul meu ... îi spunea voievodul. Copilul din Borzeşti
trebuie răzbunat !
 Niciodată n-am să uit, tată ... a răspuns Ştefăniţă. Pe Mitruţ am să-l răzbun eu,
cu mâna mea ! Dacă trăieşte hanul până cresc eu mare, îl spânzur la stejarul din
Borzeşti ...
 Aşa să faci ! i-a răspuns tatăl. Ca să se înveţe minte, să nu mai calce pământ
străin ... Să nu mai omoare oamenii nevinovaţi !
Şi Bogdan Vodă i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte. Îi arăta cum
pământul părinţilor este cel mai sfânt lucru al vitejilor.
 Să nu uiţi Ştefăniţă ... Legea noastră e apărarea moşiei. Să n-ai milă de
năvălitori, în toate zilele tale ! Răspunde-le cu foc şi pară !
 N-am să uit, tată. Am să răzbun sângele lui Mitruţ şi al sărmanei noastre
Moldove ...

pag. 28
 GRUPA MARE

Din ţara de Jos, pârjolul urca tot înainte, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau
pădurile. Din grâie făcuseră păscători pentru miile de cai. Norodul, legat în funii, apuca
drumurile răsăritului, spre robie, mânat din urmă cu harapnice. Prin sate şi cătunuri arse
se vedeau copii înfipţi în parii gardurilor. Prunci în feşe erau duşi în suliţe.
Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan Voievod îmbătrânea,
se ridica Ştefăniţă, ca un stejar tânăr, din ce în ce mai vânjos. Nu uita nici în somn
moartea îngrozitoare a lui Mitruţ. Cum şi-a pus pe frunte coroana Moldovei, întâi a vrut
să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pământurile. A trimis oameni să-i întrebe:
Să liniştesc sau nu ? Căci prea s-a încruntat lumea de-atâta sânge şi năvăliri ... Îi sfătuia
cu domolul, cum e firea moldovenească, să se lase de pradă. S-apuce mai bine coarnele
plugului, să-şi înhame caii la tânjală, să s-apuce de lucru, cum fac oamenii Moldovei.
Căci cu prada n-au s-ajungă departe. Să afle ţarul că ţara are domn tânăr şi viteaz. Şi va
fi vai şi amar de cei ce vor călca hotarele ...
Hanul a primit cuvântul lui Ştefan cel mare cu mânie strajnică.
 Auzi, câinele - a scrâşnit el - cum îndrăzneşte să-mi trimită astfel de cuvânt, mie
hanul hanilor ?! ... Cu buzduganul am să-i zrobesc dinţii 1 Am să-i tai limba cu paloşul,
să nu mai poată grăi aşa.
 E tânăr ... i-au spus oamenii de sfat. Are cutezanţa tinereţii. Să-l învăţăm minte
oleacă. Dar a fi bine să rămâi în cort, Măria-ta, căci eşti ostenit de bătrâneţe ...
 Nu ! a răspuns hanul, dând poruncă oştenilor să se pregătească.
Şi astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la
zidurile Sucevei. Răzeşii Ţării de jos s-au strâns la Borzeşti, în preajma vadului mare a
năvălitorilor. A coborât şi Ştefan, cu ţara, de cum i s-a dus vestea. Într-o noapte cerul s-a
făcut roşu, cât ţineau zările. Ardeau satele şi câmpiile. Puţini pământeni au scăpat cu
zile. Veneau, îngroziţi, rânduindu-se în oastea voievodului.
Ca să-i amăgească spre Borzeşti, Ştefan a trimis înaintea năvălitorilor o oaste de
harţă, care se ivea din păduri, tăia din duşmani şi se făcea parcă nevăzută în singurătăţile
hârtoapelor. Tot aşa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harţă, până ce într-o dimineaţă a
zărit stejarul din Borzeşti. Parcă mai fusese pe-aici în tinereţe ... Nu ? Ia să-şi aducă
aminte.
 Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător ... i-a spus un otoman bătrân.
Ţi-aduci aminte ? Pe-atunci aveai abia optsprezece ani ...
 Da, da ... a răspuns hanul şi în clipa aceea a auzit buciumele şi cornurile
Moldovei.
O bătălie cumplită s-a încins, cât ai scăpa din ochi. Valea s-a umplut de
nechezăturile cailor, de bufnirile scuturilor. Luceau lăncile. Zvârnâiau săgeţile. Ştefan

pag. 29
 GRUPA MARE

cel Mare izbea în dreapta şi în stânga cu buzduganul, îşi deschidea drum spre inima
bătăliei, către han.
 Izbiţi, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruţ ... îşi îndemna el moldovenii, în fuga
calului. Unde-s răzeşii din Borzeşti ? Izbiţi răzeşi ! ...
Deodată, a ajuns faţă-n faţă cu hanul tătarilor. I-a repezit paloşul din mână cu o
lovitură de buzdugan. Îl putea ucide din a doua lovitură dar l-a luat în pieptul calului şi
l-a cârduit departe. În vremea asta oştile cotropitoare fugeau mâncând pământul.
Pe coasta dealului, moldovenii s-au aşternut la hodină, o dată cu asfinţitul soarelui.
 Acum judecăm pe han ... a rostit Ştefan cel Mare, în faţa cortului aşezat sub
stejar. Ce moarte să-i dăm răzeşi ?
 Să-i scoatem ochii - a bubuit mii de glasuri.
 Să-l trecem prin sabie ... au bubuit altele.
 Nu ! a răspuns Ştefan cel Mare şi s-au umezit ochii, amintindu-şi întâmplarea
năpraznică din copilărie. Nu, răzeşi, am cu acest lup al pustiei o socoteală ... Ţi-aduci
aminte, hanule ? Tu l-ai ucis pe Mitruţ, între ramurile acestui stejar ... Ridicaţi-l, feciori
în funie.
După aceea, trei zile şi trei nopţi au stat oştile moldoveneşti în petrecere.
Astfel s-a răzbunat Ştefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de pâine
străină, cu sabia lui grea, neiertătoare. Astfel a pedepsit la rând şi pe alţi năvălitori, încât
i s-a dus faima ...

pag. 30
 GRUPA MARE

MOŞ ION ROATĂ ŞI UNIREA

ION CREANGĂ

La 1857, pe când se fierbea Unirea la Iaşi, boierii moldoveni liberali, ca de-alde

Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu şi alţii, au găsit cu cale să cheme la adunare şi
câţiva ţărani fruntaşi, câte unul din fiecare judeţ, spre a lua şi ei parte la facerea acestui
măreţ şi nobil act naţional. Cum au ajuns ţăranii la Iaşi, boierii au pus mână de la mână
de i-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe şi cuşme nouă, de se
mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. Apoi se zice că i-ar fi dat pe seama unuia dintre
boieri să le ţie cuvânt, ca să-i facă a înţelege scopul chemării lor la Iaşi.
 Oameni buni, ştiţi voi pentru ce sunteţi chemaţi aici, între noi ? zise boierul cu
blândeţe.
 Vom şti, cucoane, dacă ni-ţi spune, răspunse cu sfială un ţăran mai bătrân,
scărpinându-se în cap.
 Apoi iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe,
Moldova noastră şi Valahia sau Ţara Muntenească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se,
se sfâşie şi se mănâncă între dânsele spre cumplita urgie şi pieire a neamului românesc.
Ţări surori şi creştine, am zis, oameni buni. Căci precum ne închinăm noi moldovenii,
aşa se închină şi fraţii noştri din Valahia. Statura, vorba, hrana, îmbrăcămintea şi toate
obiceiurile câte le avem noi, le au întocmai şi fraţii noştri munteni. Ţări megieşe, am zis,
oameni buni, căci numai pârâuaşul Milcov, ce trece pe la Focşani, le desparte. Să-l
secăm dar dintr-o sorbire şi să facem sfânta Unire, adică înfrăţirea dorită de strămoşii
noştri, pe care ei n-au putut s-o facă în împrejurările grele de pe atunci. Iaca, oameni
buni, ce treabă creştinească şi frumoasă avem de făcut. Numai Dumnezeu să ne ajute !
Înţeles-aţi, vă rog, oameni buni, pentru ce v-am chemat ? Şi dacă aveţi ceva de zis, să nu
vă sfiiţi, spuneţi verde, moldoveneşte, ca la nişte fraţi ce vă suntem. Că de aceea ne-am
adunat aici, ca să ne luminăm unii pe alţii şi Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, cum a şti
mai bine !
 Înţelegem, cucoane, aşa va fi, răspunseră câţiva ţărani mai ruşinoşi. Că dă, dacă
nu-ţi şti dumneavoastră ce-i pe lume, noi, ţăranii de la coarnele plugului avem să ştim
ce-i bine şi ce-i rău ?
 Ba eu drept să vă spun, cucoane, n-am înţeles ! cică zise cu îndrăzneală unul
dintre ţărani, anume Ion Roată. Ş-apoi chiar dacă ne-am pricepe şi noi la câte ceva, cine
se mai uită în gura noastră ? Vorba ceea cucoane: ţăranul când merge, tropăieşte, şi când
vorbeşte, hodorogeşte, să ierte cinstita faţa dumneavoastră. Eu socot că treaba asta se
putea face şi fără noi. Că dă, noi ştim a învârti sapa, coasa, secera, dar dumneavoastră
pag. 31
 GRUPA MARE

învârtiţi condeiul şi când vreţi, ştiţi a face din alb negru şi din negru alb ... Dumnezeu
v-a dăruit cu minte, ca să ne povăţuiţi şi pe noi prostimea ...
 Ba nu, oameni buni, s-a trecut vremea aceea, pe când numai boierii făceau totul
în ţara aceasta ş-o storceau după plac. Astăzi toţi, de la vlădică până la opincă, trebuie să
luăm parte la nevoile şi la fericirea ţării. Muncă şi câştig, datorii şi drepturi, pentru toţi
deopotrivă.
Le spuse apoi boierul despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe
aceste locuri, despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte
locuri. Le dă el pilde câte şi mai multe: cu smocul de nuiele, cu taurii învrăjbiţi şi, în
sfârşit, se sileşte bietul creştin din răsputeri a-i face să înţeleagă care sunt roadele
binefăcătoare ale Unirii.
 Ei, oameni buni, cred că acum aţi priceput !
 Priceput, cucoane, cât se poate de bine, răspunseră mai toţi. Dumnezeu să vă
ajute la cele bune !
 Ba eu tot nu, cucoane, răspunse moş Ion Roată.
 Dumnezeu să mă ierte, moş Ioane, dar dumneata, cum văd, eşti cam greu de
cap. Ia haidem în grădină să vă fac a înţelege şi mai bine. Moş Ioane, vezi colo în
ogradă la mine bolovanul cel mare ?
 Îl vedem, cucoane.
 Ia fă bine şi adă-l ici lângă mine, zise boierul, care şedea acum pe un jilţ în
mijlocul ţăranilor.
 S-avem iertare, cucoane, n-om pute, că doar acolo-i greutate, nu şagă.
 Ia cearcă şi vezi.
Moş Ion Roată se duce şi vrea să ridice bolovanul, dar nu poate.
 Ia du-te şi dumneata, moş Vasile, şi dumneata bade Ilie, şi dumneata bade
Pandelachi.
În sfârşit se duc ei vreo trei-patru ţărani, urnesc bolovanul din loc, îl ridică pe
umeri şi-l aduc lângă boier.
 Ei oameni buni vedeţi ? S-a dus moş Ion şi n-a putut face treabă singur, dar
când v-aţi mai dus câţiva într-ajutor, treaba s-a făcut cu mare uşurinţă, greutatea n-a mai
fost aceeaşi. Povestea cântecului:
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere;
Unde-s mulţi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte.

pag. 32
 GRUPA MARE

Aşa-i şi cu Unirea, oameni buni ! Unirea face puterea, oameni buni ! Ei, acum cred
c-aţi înţeles şi răsînţeles ?
 Ba eu, unul, să iertaţi dumneavoastră, cucoane, încă tot n-am înţeles, răspunse
Moş Roată.
 Cum se face asta, moş Ioane ? Mai bine ce v-am tălmăcit şi un copil putea să
înţeleagă.
 Mai aşa, cucoane, răspunseră ceilalţi.
 Moş Ioane - zice acum boierul cam tulburat de multă oboseală - ia spune
dumneata în legea dumitale, cum ai înţeles, cum n-ai înţeles, de când se face atâta
vorbă. Să auzim şi noi !
 Dă, cucoane, să nu vă fie cu supărare, dar de la vorbă şi până la faptă este mare
deosebire ... Dumneavoastră, ca fiecare boier, numai ne-aţi poruncit să aducem
bolovanul, dar n-aţi pus umărul împreună cu noi la adus, cum ne spuneaţi dinioarea, că
de acum toţi au să ieie parte la sarcini: de la vlădică până la opincă. Bine ar fi, dac-ar fi
aşa, cucoane, căci la război înapoi şi la pomană năvală, parcă nu prea vine la socoteală
... iar de la bolovanul dumneavoastră ... am înţeles aşa: că până acum noi ţăranii am dus
fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemaţi a purta
împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre ... Să dea domnul, cucoane, să fie
altfel, că mie unuia nu mi-a părea rău ...
La aceste vorbe, ţăranii ceilalţi au început a strânge din umere, a se uita unul la
altul şi a zice:
 Ia, poate că şi Roată al nostru să aibă dreptate ! ...
Iar boierul, luându-i înainte cu glume, a înghiţit găluşca şi a tăcut molcum.

pag. 33
 GRUPA MARE

IEDUL CU TREI CAPRE

OCTAV PANCU-IAŞI

Povestea asta nu s-a întâmplat chiar pe vremea când se potcoveau puricii, cu mult
mai aproape, când puricii au devenit tare nesuferiţi - iar eu vă doresc, copii, să n-aveţi
de-a face cu ei ...
Cică nu departe de casa caprei cu trei iezi îşi avea casa un ied cu trei capre. Era un
ied ca toţi iezii: nici mai mare, nici mai mic, nici mai frumos, nici mai urât. Cum s-ar
spune: Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Numai că el în loc de o capră avea trei; o
capră-mamă, o mătuşa-capră şi o capră-bunică.
Grozav de bine o mai ducea iedul ! Ce să vă spun, copii, pe mine dacă m-ar lăsa să
stau măcar o zi în casa aceea, nu mi-ar mai trebui nimic. M-aş lipsi bucuros chiar şi de
guturai - şi voi doar ştiţi ce bine e să ai guturai: stai în casă, bei ceai, toată lumea te
întreabă cum te mai simţi ... în sfârşit e straşnic.
Ei bine, eu m-aş lipsi bucuros fără pic de amărăciune până şi de guturai, numai să
pot trăi o zi aşa cum trăia iedul cu trei capre.
Mamă măiculiţă, ce mai trai !
Dimineaţa, nici nu apuca bine iedul să deschidă ochii că şi începea să poruncească:
 Capră-mamă !
 Spune, fiul meu iubit !
 Îmbracă-mă. Nu pot singur ...
Capra-mamă nu aştepta să i se spună de două ori: se apleca să-i caute opincile sub
pat, se urca pe dulap să-i găsească nădragii şi se băga după cuptor să-i afle cămeşuica.
(De, iedul nu obişnuia - ca noi - să folosească spătarul scaunului ori cuierul. Îşi
arunca hainele unde nimerea).
Capra-mamă îi aducea straiele şi se căznea să-l îmbrace: îi lega opincile - oh, îi
trăgea nădragii şi cămeşuica - vai ! şi-i înfăşura brâul - uf !
Când se vedea îmbrăcat, iedul iarăşi poruncea:
 Mătuşa-capră !
 Spune, nepoţelul meu drag !
 Ospătează-mă. Nu pot singur ...
Fără să mai zăbovească, mătuşa-capră se repezea la bucătărie, turna într-o ulcică
lapte dulce şi aşeza într-o strachină mămăliguţa caldă, apoi punea ulcica şi strachina pe-
un ştergar şi le aducea la patul iedului. Îi rupe mătuşa-capră din mămăliguţă şi îndeasă
pag. 34
 GRUPA MARE

în gura iedului ! Şi ţine-i mătuşa-capră ulcica la gură să soarbă iedul laptele ! Şi uite-aşa
până isprăvea iedul toată mămăliguţa din strachină şi tot laptele din ulcică, ba îi mai
aducea mătuşa-capră şi câte-o plăcintă, că era mare meşteră la copt, iar iedul mare
meşter la înghiţit.
Zburda iedul toată ziulica pe afară, iar seara când se întorcea acasă, se întindea pe
pat şi poruncea:
 Capră-bunică !
 Spune, nepoţelul meu scump !
 Adoarme-mă ! Nu pot singur ...
Cât ai clipi capra-mamă venea lângă ied şi se pornea să-i cânte şi să-l legene:
Nani, nani, nani,
Coboară somn
Pe scara ta nevăzută
Nani, nani, nani,
Şi opreşte-te somn
Pe ochii nepoţelului meu
Nani, nani, nani.
Hei, aşa trai ca al iedului mai zic şi eu !
 Capră-mamă, îmbracă-mă !
 Mătuşă-capră, ospătează-mă !
 Capră-bunică, adoarme-mă ! Nu pot singur ...
Şi capra-mamă şi mătuşa-capră şi bunica-capră lăsau toate treburile şi veneau fără
zăbavă la porunca iedului. Lăsa capra-mamă rufele în albie, abia avea răgaz să-şi usuce
mâinile dar venea într-un suflet să-l îmbrace pe ied ! Lăsa mătuşa-capră cămaşa
necârpită, în grabă se înţepa la un deget, dar alerga să-l ospăteze pe ied ! Lăsa capra-
bunică fusul în grabă, scăpa ochelarii şi le spărgea sticlele, dar nu întârzia să-l adoarmă
şi să-l legene pe ied !
 Capră-bunică, adoarme-mă !
 Mătuşa-capră, ospătează-mă !
 Capră-mamă, îmbracă-mă ! Nu pot singur ...
Aşa viaţă să tot trăieşti o sută de ani şi încă ai zice că n-ai trăit destul !
Dar într-o seară capra-bunică îl adormi pe ied, când bătu în poartă vecina capră cu
trei iezi.
 Scumpele mele surate - le zice ea caprei-mamă, mătuşii-capre şi caprei-bunici,
după ce trecu pragul - am intrat cu mare rugăminte în casa suratelor voastre. Mâine
seară mi se însoară iedul cel mare. Ia de nevastă o iadă aşezată şi de treabă, nu ca altele

pag. 35
 GRUPA MARE

care ... dar ce să mai lungim vorba ! tare aş vrea să le pregătesc un ospăţ să i se ducă
vestea. Mă rog, domniilor voastre, fiţi bune şi poftiţi mâine la învelitul sărmăluţelor, la
împletitul colacilor ori la ce-o mai fi trebuinţă. O să vă mulţumesc şi-o să vă răsplătesc
aşezându-vă în capul mesei, ca pe cei mai de seamă oaspeţi. Vă învoiţi !
 Da’ se poate să nu ne învoim ? Mâine în zori suntem la dumneata, surato. Te
ajutăm cu dragă inimă, îi răspunse capra-mamă. Cât priveşte răsplata, cinstea ne-o fi
prea mare şi noi îţi cerem să nu-ţi mai baţi capul cu ea ...
A doua zi, dimineaţa, pe la ceasul când soarele se mai freca încă la ochi de somn,
plecară cele trei capre ale iedului la vecina capră cu trei iezi.
Mai târziu se trezi şi iedul. Dar cum îi era obiceiul, strigă:
 Capră-mamă ! Îmbracă-mă !
Dar nimeni nu veni să-l îmbrace. Capra-mamă precum se ştie era plecată. Atunci
începe iedul să se tăvălească prin pat şi să urle ca vai de lume:
 Îmbracă-mă ! Îmbracă-mă ! Nu pot singur ...
Vulpea tocmai trecea pe acolo şi auzind urletele iedului, curioasă din fire, băgă
capul pe geam ca să afle ce se întâmplă. Nu ştiu cum sunt toate vulpile, că n-am avut
prilejul să fac cunoştinţă chiar cu toate, dar vulpea asta, pe lângă că era curioasă, mai
era pe deasupra şi tare hoaţă. Fura se stingea ! era atât de hoaţă, încât prietenul meu,
bursucul, neavând altceva ce să-i fure, i-a şterpelit darul de a scrie poveşti ... iar la
judecată, ce credeţi c-a spus hoaţa ? Cică nu i-a furat nimic pentru că, de fapt, darul ăsta
nu l-a avut niciodată prietenul meu ...
 Nu mai striga atâta, ieduţule, îi vorbi mieros vulpea dacă nu poţi să te îmbraci
singur, te ajut eu ... Aruncă-mi hainele şi numaidecât e îmbrac !
Bucuros, iedul îi azvârli opincile şi nădragii şi cămeşuica. Una câte una, vulpea le
prinse, le vârî într-un sac şi pe-aici ţi-e drumul ! Fugi cu ele să le vândă în târg.
Mare amărăciune îl cuprinse pe ied şi multe lacrimi grele vărsă. Dar tot plângând
şi văicărindu-se îl apucă foamea. strigă:
 Mătuşă-capră ! Ospătează-mă !
Dar nimeni nu veni să-l ospăteze. Şi mătuşa-capră precum se ştie, era plecată.
 Ospătează-mă ! Ospătează-mă ! Ospătează-mă ! Nu pot singur.
Când ţipa el aşa, trecu pe acolo ursul. Eu, copii, am văzut mulţi urşi în viaţa mea,
unii mari, alţii mai mici, alţii ... de ciocolată, dar mâncăcios ca ursul ăsta n-am mai
văzut. Mânca de rupea !
 Nu mai striga atâta, ieduţule !îl potoli ursul cu vocea lui groasă. Mai bine
spune-mi unde e mâncarea ca să te ajut eu ... Te ospătez pe cinste !
De bună seamă că iedul îi spuse. Şi intră ursul în bucătărie şi începu să înfulece cât
şapte. Înfulecă toată mămăliga. Sorbi şi ultimul strop de lapte. Ba, de lacom ce era,
pag. 36
 GRUPA MARE

înghiţi şi ceaunul şi făcăleţul ! Apoi, bineînţeles, ursul plecă fără să-i mai dea iedului
bună ziua.
De abia acum se puse iedul şi mai vârtos pe plâns. Şi plângi şi plângi ... Răsuna
casa de zbieretele lui ! Toată lumea ştie însă că după plâns ţi se face somn.
Strigă iedul:
 Capră-bunică ! Adoarme-mă !
Dar nimeni nu veni să-l adoarmă - căci capra-bunică precum am mai spus era
plecată.
Şi din nou iedul începu să se tăvălească şi să urle:
 Adoarme-mă ! Adoarme-mă ! Adoarme-mă ! Nu pot singur ...
Lupul tocmai ieşea la plimbare. Se afla nu departe şi-l auzi strigând.
 Nu mai striga atâta, ieduţule, glăsui răguşit lupul, lasă că vin eu să te adorm.
Intră lupul în casă, se aşeză lângă ied, legănându-l şi cântându-i:
Nani, nani, nani,
Nu mai coborî somn
Că nu-i nevoie
Nani, nani, nani,
Am să-l mănânc
Pe iedul cel răsfăţat,
Rîzgâiat şi alintat,
Nani, nani, nani.
Iedul se-nspăimântă - şi nici eu nu pot să vă spun de unde mai găsi putere să se
smulgă de lângă lup şi s-o rupă la fugă încotro vedea cu ochii.
Se-napoie acasă gol, flămând şi ostenit, abia pe seară. Şi cum intră pe uşă zise:
 Capră-mamă, mătuşă-capră, capră-bunică, am să vă povestesc tot ce s-a
întâmplat, dar mai întâi să-mi caut nişte haine ca să mă îmbrac şi apoi să mănânc ceva
că tare mi-e foame.
Se îmbracă iedul, mâncă ce mai găsi prin oale - dar înainte să-şi înceapă povestea,
adormi buştean ...
Şi am încălecat pe o şa şi v-am spus povestea aşa. Şi am încălecat pe o lingură
scurtă să trăiască cine ascultă.

ALBĂ CA ZĂPADA
FRAŢII GRIMM

pag. 37
 GRUPA MARE

Odată, pe când iarna era în toi şi fulgi pufoşi de zăpadă se aşterneau pe pământ, o
regină şedea în faţa unei ferestre cu pervaz din lemn negru ca de abanos şi cosea. Şi cum
sta aşa şi cosea, aruncându-şi din când în când privirile la fulgii de nea ce cădeau din
cer, se înţepă cu acul în deget şi trei picături de sânge, căzură pe zăpadă. Văzând ce bine
se potriveşte roşul sângelui cu albul zăpezii, regina de gândi: “Cât aş vrea să am un
copil alb ca zăpada, roşu ca sângele şi cu părul negru ca lemnul de abanos”.
Nu trecu mult şi născu o fetiţă, albă ca zăpada, roşie ca sângele şi cu păr negru ca
abanosul, i-au pus numele de Albă ca Zăpada. La naştere, însă, regina muri. După un an,
regele îşi luă altă nevastă. Era o femeie tare trufaşă şi rea şi nu putea suferi s-o întreacă
alta în frumuseţe. Avea o oglindă fermecată pe care o întreba ori de câte ori se privea în
ea:
Oglindă din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară ?
Şi oglinda răspundea:
Stăpâna mea,
Tu eşti cea mai frumoasă din ţară !
Regina era fericită căci ştia că oglinda spune adevărul. Dar Albă ca Zăpada creştea
şi se făcea din zi în zi şi mai frumoasă ca lumina zilei, mai frumoasă chiar decât mama
ei vitregă. Când regina întrebă odată oglinda:
Oglindă din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară ?
Oglinda îi răspunse:
Regina mea, frumoasă eşti ca soarele în zori,
Dar Albă ca Zăpada te întrece de mii de ori.
Regina se sperie îi de pizmă se făcu galben-verde. Din clipa aceea ori de câte ori
se uita la Albă ca Zăpada, i se răsucea inima în piept. Şi azi aşa, mâine aşa, până începu
s-o urască de moarte. Şi pizma şi trufia creşteau în inima ei, ca buruiana cea rea de nu
mai avea linişte nici ziua, nici noaptea. Chemă atunci un vânător şi-i dete poruncă:
 Du fetiţa, departe de pădure, că nu vreau s-o mai văd, înaintea ochilor. Ucide-o
şi adu-mi drept dovadă plămânii şi ficatul ei.
Vânătorul îi ascultă porunca, duse fetiţa în pădure, dar când să scoată cuţitul şi să
străpungă inima nevinovată a Albei ca Zăpada, fetiţa începu să plângă şi îl rugă:

pag. 38
 GRUPA MARE

 Dragă vânătorului, cruţă-mi viaţa. Voi fugi şi mă voi pierde în pădurea sălbatică
şi nu mă voi întoarce niciodată acasă. Şi fiindcă fetiţa era aşa de frumoasă i se făcu milă
vânătorului şi-i zise:
 Fugi cât mai departe, sărmană fetiţă ! În sinea lui se gândea “Fiarele sălbatice
te-or sfâşia curând”. Dar parcă i se luase o piedică de pe inimă, fiindcă fetiţa n-avea să
moară din mâna lui. Şi tocmai îi ieşise în cale un pui de mistreţ, vânătorul îl înjunghie,
şi scoase plămânii şi ficatul şi îi duse drept dovadă reginei.
Bucătarul trebui să gătească măruntaiele cu sare şi piper şi femeia cea rea le
mâncă, încredinţată că mănâncă plămânii şi ficatul Albei ca Zăpada. Biata copilă,
rămase în pădure singură, singurică şi era atât de înspăimântată, încât se ferea de toate
frunzele de copaci şi nu ştia încotro s-o apuce.
Începu să alerge fetiţa peste pietrele colţuroase şi printre spini. Fiarele sălbatice îi
săreau pe dinainte, dar nu-i făceau nici un rău. Fugi cât o ţineau picioarele şi, pe
înserate, dădu peste o căsuţă unde intră să se odihnească. În căsuţă toate lucrurile erau
micuţe, dar nespus de gingaşe şi cu grijă orânduite. Văzu o farfurioară era câte o
lingură, o furculiţă mică, un cuţitaş şi un păhărel. La perete erau aşezate în rând şapte
pătuţuri acoperite cu cearşafuri albe ca neaua. Flămândă şi însetată cum era, Albă ca
Zăpada ciuguli din fiecare farfurioară câte un pic de mâncare şi o firimitură de pâine şi
sorbi câte un strop de vin din fiecare păhărel, căci nu voia să păgubească pe nimeni de
toată mâncarea. După aceea, simţind cât era de obosită, vru să se întindă pe un pătuţ dar
nici unul nu i se potrivea, unul era prea lung, al doilea prea scurt abia al şaptelea, cel din
urmă, i se nimeri pe măsură se urcă în el şi dormi.
Când se înnoptă de-a binelea, veniră şi stăpânii căsuţei. Erau cei şapte pitici care
scormoneau munţii, căutând fier şi aur. Aprinseră cele şapte lumânărele şi când se făcu
lumină văzură că trecuse cineva pe acolo. Lucrurile nu mai erau la locurile lor, aşa cum
le lăsaseră. Primul pitic grăi:
 Cine a stat pe scăunelul meu ?
Al doilea:
 Cine a mâncat din farfurioara mea ?
Al treilea:
 Cine a mâncat din pâinea mea ?
Al patrulea:
 Cine a mâncat din legumele mele ?
Al cincilea:
 Cine a umblat cu furculiţa mea ?
Al şaselea:

pag. 39
 GRUPA MARE

 Cine a tăiat cu cuţitul meu ?

Al şaptelea:
 Cine a băut din păhărelul mea ?
Apoi primul pitic întoarse capul şi văzu o mică garofiţă în pătuţul lui:
 Cine a dormit în pătuţul meu ? se miră el.
Veniră apoi şi ceilalţi şi strigară:
 Şi în pătuţul meu a dormit cineva !
Dar când al şaptelea se apropie de pătucul lui, o văzu pe Alba ca Zăpada întinsă în
el, dormind. Şi chemă şi pe ceilalţi care se adunară numaidecât şi strigară care mai de
care de uimire. Aduseră apoi cele şapte lumânărele ca s-o vadă mai bine şi nu mai găsiră
cuvinte de laudă. Şi atât de mare le era bucuria, că nu voiră s-o trezească ci o lăsară să
doarmă mai departe în pătuţ. Cel de-al şaptelea pitic dormi cu fiecare din prietenii săi,
câte un ceas, şi astfel trecu noaptea. Când se lumină de zi, Albă ca Zăpada deschise
ochii şi văzându-i pe cei şapte pitici, se sperie. Dar ei o întrebară prietenos:
 Cum te cheamă ?
 Alba ca Zăpada, răspunse ea.
 Cum ai ajuns în căsuţa noastră ? o mai întrebă piticii.
Atunci ea le povesti cum mama ei vitregă poruncise unui vânător s-o ucidă, dar el
îi dăruise viaţa şi cum fugise toată ziulica prin pădure, până ce dăduse de căsuţa lor.
Piticii îi ziseră:
 Dacă vrei să ne îngrijeşti casa, să găteşti, să faci paturile, să coşi, să împleteşti şi
să ţii totul în bună rânduială şi curăţenie poţi rămâne la noi şi n-o să duci lipsă de nimic.
 Da, o doresc din toată inima, răspunse Alba ca Zăpada şi rămase la ei. Fetiţa
îngrijea de casă, dimineaţa piticii plecau în munţi după fier şi aur şi când se întorceau
seara, mâncarea era gata. Peste zi fetiţa rămânea singură. Piticii cei buni avuseseră grijă
să o povăţuiască:
 Fereşte-te de mama ta vitregă, căci ea va afla curând că eşti la noi. Vezi să nu
laşi pe nimeni să intre în casă.
Regina după ce mâncase ficatul şi plămânii Albei ca Zăpada, se credea iarăşi cea
mai frumoasă. Apropiindu-se de oglindă, a întrebat-o:
Oglindă din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară ?
Şi oglinda i-a răspuns:
Regina eşti frumoasă ca soarele în zori,
Dar peste munţi şi văi departe de aici,
Stă Albă ca Zăpada la cei şapte pitici

pag. 40
 GRUPA MARE

Şi-i mai frumoasă ea de mii şi mii de ori.

Regina ştiind că oglinda nu minte, s-a speriat rău de tot, a înţeles că vânătorul o
înşelase şi că Alba ca Zăpada era tot în viaţă. A chibzuit atunci şi a tot chibzuit cum să
facă s-o ucidă, căci atâta vreme cât nu era cea mai frumoasă din ţară, pizma o rodea
clipă de clipă şi-i otrăvea viaţa. În cele din urmă născoci ceva, îşi vopsi obrazul şi-şi
puse o rochie de precupeaţă bătrână, ca să n-o mai cunoască nimeni. Îmbrăcată astfel,
porni peste cei şapte munţi, ajungând la sălaşul celor şapte pitici, bătu la uşă şi strigă:
 De vânzare, marfă bună de vânzare !
Alba ca Zăpada se arătă la geam:
 Bună ziua, cumătră dragă, ce ai de vânzare ?
 Marfă bună şi frumoasă ! Cingători de toate culorile ! şi scoase una împletită
din mătase pestriţă.
“Femeia asta pare de treabă aş putea s-o las în casă”, se gândi Albă ca Zăpada.
trase zăvorul, o lăsă pe bătrână să intre şi-i cumpără cingătoarea cea frumoasă:
 Fetiţo n-ai pus-o bine. Vino să ţi-o aşez eu cum trebuie, îi spuse femeia.
Albă ca Zăpada, care nu bănuia nimic rău, se apropie. Dar bătrâna o strânse aşa de
tare, că fata îşi pierdu răsuflarea şi căzu moartă. “Acum nu mai eşti tu cea mai
frumoasă”, rânji ea şi plecă în grabă. Nu trecu mult şi, pe înserate, se înapoiară cei şapte
pitici. Ce s-au mai speriat piticii găsind-o pe iubita lor, Albă ca Zăpada, zăcând pe jos în
nesimţire, de parcă-ar fi fost moartă. O ridicară şi văzând cât de strâns era mijlocul,
tăiară cingătoarea. Fata prinse a răsufla şi îşi reveni în simţiri. Când au aflat piticii cele
întâmplate, i-au spus:
 Bătrâna precupeaţă nu era alta decât regina cea ticăloasă. Fereşte-te să laşi pe
cineva să intre când nu suntem acasă.
De îndată ce se înapoie la palatul său, femeia cea rea se duse drept la oglindă şi o
întrebă:
Oglindă din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară ?
Iar oglinda îi răspunse:
Regina eşti frumoasă ca soarele în zori,
Dar peste munţi, departe de aici,
Stă Albă ca Zăpada, la cei şapte pitici
Şi-i mai frumoasă ea de mii de ori.
Regina simţi că-i năvăleşte, de mânie, tot sângele în cap. Înţelese că Alba ca
Zăpada tot era în viaţă. “Acum însă - îşi spuse ea, trebuie să născocesc ceva ca să scap
de tine de-a binelea”, şi tot învârtind fel de fel de farmece şi vrăji, în care era meşteră,
făcu un pieptene otrăvit. Apoi îşi schimbă hainele şi luă înfăţişarea unei băbuţe. O porni
pag. 41
 GRUPA MARE

iarăţi peste cei şapte munţi, la cei şapte pitici. Ajungând la căsuţa lor, ciocăni la uşa şi
strigă:
 Marfă bună de vânzare, marfă bună !
Alba ca Zăpada se uită pe geam şi spuse:
 Vezi-ţi de drum, n-am voie să las pe nimeni înăuntru.
 Dar de privit ai voie să priveşti, răspunse baba şi scoase pieptenele otrăvit,
jucându-l pe sub ochii ei.
Fetiţei îi plăcu aşa de mult, că se lăsă amăgită şi deschise uşa. După ce se învoiră
la preţ, o îmbie bătrâna:
 Şi acu ia să te pieptene baba frumos.
Biata Alba ca Zăpada nu se gândi la nimic rău şi o lăsă pe bătrână s-o pieptene.
Dar de-abia îi vârî pieptenele în păr că şi începu otrava să-şi arate puterea şi fetiţa căzu
jos în nesimţire. Femeia cea haină îşi frecă mâinile de bucurie: “Ei acum s-a isprăvit cu
tine, comoară de frumuseţe !”
Dar spre norocul fetiţei, se înseră curând şi cei şapte pitici se întoarseră acasă.
Văzând-o pe Alba ca Zăpada zăcând pe jos în nesimţire, înţeleseră că trebuie să fi trecut
pe aici mama ei cea vitregă. Cercetară în grabă şi dădură de pieptenele cel otrăvit. I-l
desprinseră din păr şi iată că Alba ca Zăpada îşi reveni în fire şi le povesti cele
întâmplate. O sfătuiră din nou să se păzească de a mai deschide uşa cuiva.
Întoarsă la palatul ei, regina întreabă din nou oglinda:
Oglindă din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară ?
Şi oglinda îi răspunse ca şi mai înainte:
Regină, eşti frumoasă ca soarele în zori,
Dar peste munţi departe de aici,
Stă Albă ca Zăpada la cei şapte pitici !
Şi-i mai frumoasă ea de mii şi mii de ori !
Auzind ce spune oglinda regina se cutremură de furie: ”Alba ca Zăpada trebuie să
moară, chiar dacă ar fi să-mi pun viaţa în primejdie”. Se duse apoi într-o cămăruţă
dosnică şi pe care n-o ştia nimeni, şi meşteri de meşteri, până făcu un măr otrăvit. Pe
dinafară mărul era frumos, era alb şi rumen şi-i făcea poftă oricui l-ar fi văzut, dar cine
muşca din el, cădea mort pe loc. După ce sfârşi de meşterit mărul, îşi vopsi obrazul şi se
îmbrăcă în straie ţărăneşti. Aşa trecu peste cei şapte munţi, ajunse la căsuţa celor şapte
pitici şi bătu în uşă. Dar Albă ca Zăpada scoase capul pe fereastră şi spuse:
 Nu pot să las pe nimeni să intre, cei şapte pitici nu-mi dau voie.
 Nu-i nimic, spuse ţăranca, de merele astea am să scap şi-aşa. Na, ţine unul.
 N-am voie să primesc nimic, spuse fetiţa.
pag. 42
 GRUPA MARE

 Te temi să nu te otrăvească cineva ? rânji câinos ţăranca. Uite, tai mărul în

două, partea roşie o mănânci tu, iar cea albă o mănânc eu. Era cu atâta îndemânare făcut
mărul,că numai jumătatea roşie era otrăvită. Mărul cel frumos îi făcea poftă fetiţei. Când
văzu că ţăranca muşcă din el, nu mai putu răbda, întinse mâna pe fereastră şi luă
jumătatea otrăvită. Abia înghiţi o îmbucătură şi căzu moartă la pământ. Regina o privi
cu ochi fioroşi, izbucni în hohote de râs şi strigă:
 Albă ca Zăpada, roşie ca sângele, cu păr negru ca abanosul, de data asta nu te-or
mai învia piticii.
De data asta când veni în faţa oglinzii şi o întrebă:
Oglindă din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară ?
Auzi vorbele mult aşteptate:
Regina mea, eşti cea mai frumoasă din ţară !
Abia atunci se linişti inima ei rea, atât cât se poate linişti o inimă pizmaşă.
Către seară, când piticii veniră acasă o găsiră pe Alba ca Zăpada zăcând pe jos,
fără suflare: murise. O ridicară, căutară să vadă dacă nu găsesc ceva otrăvit, îi desfăcură
cingătoarea, o pieptănară, o spălară cu vin şi cu apă, dar degeaba. Copila cea dragă era
moartă de-a binelea. O aşezară pe o năsălie, se strânse toţi şapte în jurul ei şi o jeliră trei
zile în şir. Când s-o îngroape era încă fragedă ca un om viu şi în obraji avea aceeaşi
bujori roşii ca de obicei, au zis piticii: “N-o putem coborî în adâncul negru al
pământului”, şi-i făcură un sicriu de sticlă, ca să poată fi văzută din toate părţile. Au
aşezat-o într-nsul şi au scris deasupra cu fire de aur, numele ei, precum şi că a fost fiică
de rege. Au urcat apoi sicriul pe munte şi au vegheat-o mereu cu rândul. Vietăţile
domnului au venit şi ele să o plângă pe Alba ca Zăpada. Întâi a venit o bufniţă, apoi un
corb şi la urmă o porumbiţă.
Şi aşa a zăcut Albă ca Zăpada, vreme îndelungată în sicriu şi tot frumoasă
rămânea. Părea că doarme. Era tot aşa de albă ca zăpada şi de roşie ca sângele, iar părul
îi era tot negru ca abanosul.
Odată însă, un fiu de rege, rătăcindu-se prin pădure, dădu peste căsuţa piticilor şi
înnoptă acolo. A doua zi văzu sicriul de pe munte şi pe frumoasa Alba ca Zăpada şi
citind ce este scris cu litere de aur, îi rugă pe pitici:
 Daţi-mi mie sicriul, vă dau în schimb tot de doriţi.
Piticii răspunseră:
 Nu-l dăm pentru tot aurul din lume.
Dar prinţul îi ruga iarăşi:
 Atunci dăruiţi-mi-o, căci simt că nu mai pot trăi fără să o văd pe Alba ca
Zăpada, vreau s-o cinstesc şi s-o preamăresc ca pe iubita mea.
pag. 43
 GRUPA MARE

La aceste vorbe li se făcură milă piticilor şi-i dădură sicriul. Prinţul porunci
servitorilor să-l ridice şi să-l ducă pe umeri. Se întâmplă ca unul din servitori să se
împiedice de un copăcel. Din pricina zgâlţâiturii fetei îi sări afară din gât bucăţica de
măr otrăvit pe care o înghiţise. Pe dată ea deschise ochii, ridică capacul sicriului, înălţă
capul şi era din nou vie.
 Vai, Doamne, unde mă aflu ? strigă ea.
Prinţul îi răspunse plin de bucurie:
 Eşti cu mine ! şi povestindu-i cele întâmplate îi zise: Te iubesc mai mult ca
orice pe lume. Însoţeşte-mă în palatul tatălui meu, vreau să-mi fii nevastă.
Albă ca Zăpada încuviinţă, plecă cu el şi făcură o nuntă de pomină, cu mare alai şi
veselie. La nuntă fusese poftită şi hapsâna mamă vitregă a Albei ca Zăpada. După ce s-a
gătit cu rochia ei cea mai de preţ, s-a apropiat de oglindă şi a întrebat-o:
Oglindă din perete, oglinjoară,
Cine e cea mai frumoasă din ţară ?
Şi oglinda i-a răspuns:
Stăpâna mea frumoasă, eşti ca soarele în zori,
Dat prinţesa te întrece de mii de ori.
Regina începu să blesteme de mânie, spumegând de ură. Mai întâi nu vru să
meargă la nuntă, dar nu-şi găsi astâmpăr până nu se duse s-o găsească pe tânăra
prinţesă. Şi când dădu cu ochii de ea, o recunoscu pe Alba ca Zăpada. De spaimă
încremeni pe loc.
Prinţul însă dădu poruncă să se pună la încins, pe cărbune aprins, nişte pantofi de
fier. Când pantofii s-au înroşit bine de tot au fost aduşi reginei, cu ajutorul unor cleşti
mari. Ea a trebuit să-i încalţe şi apoi să dănţuiască cu ei, până s-a prăbuşit moartă la
pământ.

pag. 44
 GRUPA MARE

COCOŞELUL CU PENE DE AUR

AL. MITRU

Celui fudul, aşa precum se spune, îi stă mai bine când e şi prost ! ...
Aşa a fost odată un cocoşel. Venise pe lume cu pene aurite. Toţi puii ce ieşiseră
din ouă aveau penele în culori felurite, dar cocoşelul nostru le avea aurii. Şi tare se mai
grozăvea el cu penele acelea sclipitoare ! ...
I se părea că nu e nimenea ca el de mândru, de frumos, că toate găinile numai la el
se uitau.
De fudul ce era, sta singur pe o grindă, ca să i se vadă bine penele. Nici nu privea
la celelalte păsări din coteţ.
Părinţii se uitau cu grijă la grinda unde se proţăpise cocoşelul. Băiatul lor era cu
totul altfel decât se cuvenea ... Şi atâta fudulie nu e bună ! haina frumoasă, se ştie, nu te
face şi mai deştept ! ...
Stăpânii coteţului aduceau boabe, aduceau apă.
 Vino, băiatul mamei, vino să mănânci ! cotcodăcea găina, mama sa.
 Vino, să bei puţina apă, e proaspătă şi bună ! cotcodăcea cocoşul, tatăl său.
 Nu pot să stau cu puii ceilalţi laolaltă ! ... le răspundea cu glasul ascuţit feciorul
de pe grindă. Aduceţi-mi aici.
Atunci, găina, mâhnită, lua boaba în cioc, tatăl sorbea un gât de apă şi i le duceau
pe grindă cocoşelului. Să-i fie bine băiatului cu pene de aur !
De la o vreme a început cocoşelul să cotcodăcească. Se pornise să ţipe la părinţi:
că nu-i aduc mâncarea destul de iute, că sunt boabele muiate de ajuns şi nici apa
încălzită bine.
 Nu-mi mai place aici la voi 1 le striga cocoşelul. Sunteţi păsări de rând. Iar eu
sunt cocoşel de soi. Şi am să plec în lume ...
 Să nu pleci, cocoşelule ! se ruga găina. Că te va prinde bucătarul şi te va pune în
frigare.
 Ba am să plec ! ţipa cocoşelul. Am auzit chiar ieri pe-o vrăbiuţă, că o domniţă,
fata cea mare a lui Vodă, se mărită. Am să mă duc s-o iau de nevastă. Să cer şi o
dregătorie acolo, prin palat ...
Cutcurigea cocoşul şi-i spunea:
 Vezi-ţi de treabă, cocoşel, şi nu sări din lac în puţ !
pag. 45
 GRUPA MARE

 Cine se fuduleşte, se poticneşte ! cotcodăcea găina plângând.

 Să nu mă învăţaţi voi pe mine ce să fac ... a mai spus cocoşelul şi-a zburat de pe
grindă jos în coteţ.
A sărit apoi gardul ce împrejmuia ograda şi a plecat.
Mergea şi spunea tuturor:
 Priviţi-mă şi vă minunaţi ! ... Eu sunt cocoşelul cu penele de aur.
 Şi unde mergi aşa grăbit ? îl întreba câte cineva.
Iar cocoşelul îi răspundea trufaş:
Am plecat să mă însor
Cu fată de domnitor,
Să mă fac şi dregător !
Şi-a mers ... a mers ...
Mult o fi mers, puţin o fi mers, nu ştiu. Dar el pornise primăvara şi până să ajungă
la târgul cel mare unde sta Vodă venise vara. Şi era o căldură de secau pâraiele şi se
usca iarba cea verde a câmpului. Mergând aşa, cocoşelul a ajuns lângă o fântână.
 Îndură-te, cocoşel, şi adu-mi în plisc o picătură de apă - s-a rugat fântâna - să nu
mă usuc !
 Ce spui ? ... Ce tot spui acolo ? ... s-a minunat cocoşelul. Cum o să mă obosesc
eu, cărându-ţi apă ca un slujitor ? Tu nu ştii cine sunt eu ?
 Nu, răspunse fântâna.
Cocoşelul a început să se laude:
 Nu mă cunoşti ? Eu sunt cocoşelul cu pene aurii !
Şi-am plecat să mă însor
Cu fată de domnitor,
Să mă fac şi dregător !
 Oricine ai fi - a zis fântâna de apă vei avea şi tu nevoie vreodată.
 Ce ? Tu crezi că o să am nevoie vreodată de apa ta cea tulbure ? a răspuns
cocoşelul. Eu o să beau la nuntă cu domniţa apă limpede şi vin din pivniţa lui Vodă.
 Până ce apa limpede n-o vei vedea, apa cea tulbure n-o lepăda ! ... a mai rostit
fântâna.
Dar cocoşelul n-a vrut să ţină seama de nimica. A plecat mai departe cântând.
Şi iată-l, a ajuns lângă un foc. Iar focul se stingea, că o adiere de vânt nu sufla.
 Hei, cocoşel - a zis focul - bate puţin cu aripa să mă înviorez.
 Cum ai spus ? s-a supărat cocoşelul. Să te slujesc eu ? Tu nu ştii pe cine ai în
faţă ?
 Nu ştiu, a răspuns focul.
pag. 46
 GRUPA MARE

Şi cocoşelul, după ce s-a lăudat iarăşi cu penele-i de aur, a adăugat mai sigur de el
ca totdeauna:
Şi-am plecat să mă însor
Cu fată de domnitor,
Să mă fac şi dregător !
 Chiar dacă-i aşa - a glăsuit focul - de mine poţi să ai şi tu vreodată nevoie.
 Eu nu mă tem de tine, focule, nici c-o să ajung la mila ta vreodată ! a grăit
cocoşelul cu mândrie.
 Să fie numai cum spui tu, să nu fie cum bănuiesc eu 1 a dat răspuns focul. Şi
află, cocoşelule, că focul de te cuprinde, anevoie-l mai poţi stinge. Dar cocoşelul nu-l
mai asculta ... Era departe.
Mergea şi cânta.
 Deodată, când nu mai era mult până la târgul unde era palatul lui Vodă, se
întâlneşte cocoşelul şi cu vântul.
 Măi cocoşelule - a suspinat vântul - ajută-mă ! De atâta căldură mă prăpădesc.
Dă tu puţin, numai puţin din aripă ... Să-mi vin oleacă în fire !
 Hazliu eşti, vântule, a pornit cocoşelul să spună. Cum crezi tu c-am să te
slujesc ? Pesemne, nu ştii cine sunt !
 Nu ştiu 1 a zis vântul, sleit cu totul de puteri.
 Eu sunt cocoş cu penele aurii ...
Şi-am plecat să mă însor
Cu fată de domnitor,
Să mă fac şi dregător !
s-a fudulit din nou cocoşelul.
 Oricine-ai fi - a murmurat iar vântul, abia ţinându-se să nu adoarmă cu totul - de
mine poţi oricând să ai nevoie ... Şi află, măi cocoşel, cu trufia poţi ieşi în lume, dar ea
în traistă nu-ţi pune.
Cocoşelul a plecat însă mai departe. Tocmai se vedea în zare târgul. Şi a ajuns la
curtea lui Vodă. Vodă se pregătea tocmai să stea la masă.
Cocoşelul a sărit pe trepte, în tindă, în camera lui Vodă şi ţop pe masă înaintea lui,
strigând:
 Primiţi-mă, am penele de aur ...
Şi-am plecat să mă însor
Cu fată de domnitor,
Să mă fac şi dregător !
Şi n-a apucat să spună nimic mai departe ...

pag. 47
 GRUPA MARE

 Cum de-a intrat aici asemenea cocoş obraznic ? a strigat Vodă.

Iar dregătorii ce se aflau prin preajmă, auzindu-l pe cocoşel ce spune, s-au repezit
într-o clipă, l-au prins şi l-au dat lui Vodă.
 Să vină bucătarul ! a poruncit acesta. Şi bucătarul a venit pe uşa.
 Să-l pui în frigare ! a mai zis Vodă. Doar penele să le păstrezi !
Abia atunci cocoşelul şi-a amintit cuvintele mamei sale.
L-a luat bucătarul pe cocoşel, i-a sucit gâtul, l-a opărit cu apă fiartă, să-l
jumulească de pene.
 Îndură-te apă, şi nu mă opări - a început să cârâie cocoşelul.
 Eşti doar cocoşel cu penele de aur ! a zis apa. Te fuduleai că n-ai nevoie de
mine. Şi l-a opărit mai tare.
Când a fost jumulit, l-a pus într-o frigare bucătarul. Frigarea se învârtea peste
jăratec.
 Focule,mă miluieşte şi nu mă arde ! a cârâit mai fără vlagă cocoşelul.
N-ai plecat să te însori
Cu fată de domnitor,
Să te faci şi dregător ?
l-a întrebat focul. Şi nu ziceai că n-ai nevoie de mine ?
Şi l-a ars şi mai tare.
S-a înegrit de tot cocoşelul. Se făcuse aproape scrum. Atunci s-a mâniat bucătarul.
L-a scos pe cocoşel din frigare. L-a aruncat în vânt.
 Aha ! ... Bine ai venit ! ... a început să râdă vântul.
Şi luând cocoşelul pe aripile sale, l-a azvârlit pe turla cea mai înaltă a palatului lui
Vodă, de s-a înfipt într-o ţepuşă ce se afla acolo pe turlă. L-a înfipt astfel ca să se poată
juca după voie cu cocoşelul. Când are toane, vântul îl bate dintr-o parte sau dintr-alta. Îl
răsuceşte, îl învârteşte. Şi cocoşelul trebuie să se întoarcă astfel cum bate vântul.
De aceea, cocoşelul cel ars poartă de atunci numele de cocoşel de vânt ...

pag. 48
 GRUPA MARE

BANUL MUNCIT

Numai ce-i dobândit prin muncă are temeinicie !

Numai ce-i câştigat cu cinste are preţ !
A fost odată într-un colţ de ţară un potcovar, pe nume Petcu. Toată lumea îl
cunoştea şi-l preţuia. Petcu trudea din zori şi până-n noapte, nu se da înapoi de la vreo
muncă.
Avea Petcu şi un fecior: pe Iliuţă.
Şi cât era ziua de mare, Iliuţă nu ştia altceva să facă decât să se tolănească prin
pădure, să strângă mure şi să doarmă. Privea la ceilalţi cum muncesc şi nu se ruşina.
Vorba cântecului:
La toată casa
bate coasa,
doar la mine,
n-are cine ! ...
Privea la tatăl său cum cădea frânt de oboseală şi îi mânca bucatele, îi bea vinul ...
la o astfel de muncă era în totdeauna cel dintâi. Cum spune tot o zicătoare:
De e muncă, nu se vede,
La mâncare e cât şapte.
Mânca deci, precum, spun, bucatele tătâne-său şi nu se ruşina de loc. Le mesteca
alene le sorbea pe îndelete şi pleca iară să se culce.
Mai auzea din depărtare cum bocănea tatăl pe nicovală şi-adormea liniştit.
De la o vreme s-a luat însă părintele de gânduri. Azi, mâine, n-o mai fi nici el pe
lume ... Băiatul a crescut destul de mare. Şi n-are nici un meşteşug, nu ştie să-şi câştige
pâinea.
L-a chemat tatăl pe Iliuţă, lângă nicovală şi a rostit:
 Să ştii, băiatule, că acul mic îmbracă toată casa şi hărnicia singură îţi dă de
mâncare ... Te du dară în lume şi munceşte, deprinde o meserie, vino apoi acasă cu banii
dobândiţi, să mă mândresc cu tine ! De nu câştigi să nu te mai întorci la pragul
părintesc !
Aude astfel de cuvinte şi se mâhneşte Iliuţă. Să-şi lase tihna, bucatele de acasă să
muncească ? Nu prea-i venea la socoteală ! stă, se gândeşte şi pe dată-i vine-n minte: O
să mă duc degrabă la măicuţa. Ea nu-i aşa de rea ca tata. Şi o să-i cer un galben.
Se duce-n faţa mamei şi o roagă:

pag. 49
 GRUPA MARE

 Măicuţă, nu vrei tu să-mi dai un galben ? de mult nu mi-ai mai dat ! Şi-mi
trebuieşte ...
Stă mama-n cumpănă, dar vede pe băiatul ei cel drag posomorât şi întristat, şi-o
doare inima să-l ştie astfel.
Caută sub pernă, unde-şi şine bărbatul ei banii adunaţi prin muncă şi-i dă băiatului
un galben.
A doua zi, ia Iliuţă bucatele-n traistă. Porneşte spre pădure şi stă acolo ziua
întreagă. Numără frunze, doarme bine, mănâncă zdravăn şi se întoarce seara acasă. Intră
la tatăl său sub şopron. Potcovarul, cu faţa asudată, cu un şorţ de piele înainte, murdar
tot de funingine şi zgură, nu se-ndură să lase lucrul, mai ciocănea încă pe nicovală. Cum
şi-a văzut fiul venind l-a întrebat:
 Ce-ai făcut toată ziua, Iliuţă ? Ai câştigat ceva ?
Băiatul se preface că-i trudit:
 Ehei, tătucă, abia mai pot să merg. Mă doare şi grumazul şi spatele. Am muncit
mult. Şi iată galbenul pe care l-am câştigat.
Potcovarul a luat în mână banul, l-a cântărit şi într-o mână şi într-alta ... În faţa lui
luceau cărbunii aprinşi. S-a dus spre ei. A aruncat banul în foc şi l-a lăsat să se topească.
Apoi l-a privit drept în ochi pe fiul său, pe Iliuţă. Flăcăul a tăcut, a privit în jos.
 Mă minţi, flăcăule - a rostit tare potcovarul - banul acesta nu-i câştigat de tine,
ci de altul. Te du din nou. Să nu te mai întorci, de n-ai să-nveţi să-ţi câştigi banul prin
muncă. A plecat Iliuţă, da-n gândul lui se învârtea minciuna mai departe. S-a dus din
nou înaintea mamei sale.
Ea e mai bună - chibzuie feciorul - şi o să se îndure să mai îmi dea un galben !
 Mămucă - a început să se prefacă Iliuţă - să vezi - am pierdut galbenul ce mi l-ai
dat. Dă-mi altul.
O doare inimă pe-o mamă când îşi vede copilul său mâhnit, o doare inima când
vede umbrele ce i se strâng pe frunte.
Se înduplecă din nou sărmana mamă. Caută sub pernă unde-şi ţinea banii cei
dobândiţi prin muncă, scoate un galben şi i-l dă.
A doua zi de dimineaţă, Iliuţă, cu traista de mâncare după gât, porni iarăşi la drum.
Pleacă pe malul râului. Numără peştii ce-i vedea prin apă, se scaldă ziua întreagă,
dormi şi pe înserate o luă spre casă.
Intră la tatăl său, făcând din nou pe obositul.
 Nu mai pot de spinare, nici de picioare, tată. Poftim ce-am dobândit.
Tatăl luă galbenul, îl zvârli în foc, îşi privi în ochi feciorul şi glăsui:
 Să pleci ! nădăjduiesc că-i cea din urmă oară când mă mai minţi. Minciuna-i
gogoneaţă, măi băiete, e greu s-o ţii în mână, scapă iute. Să nu te întorci până nu vei
pag. 50
 GRUPA MARE

aduce un galben câştigat de tine ! grăieşte tatăl cu blândeţe. Da-n ochii lui nu e decât
durere ! Şi alături se iveşte mama plânsă şi întristată. Ce slabi sunt amândoi.
Cum a putut să mintă aşa fără ruşine ?
Cum nu i-a fost milă de ei ?
Îi vin lacrimi în ochi lui Iliuţă. Ar vrea să cadă în genunchi să le ceară iertare.
Dar vorbele de astă dată nu vor avea de bună seamă vreo cătare ...
Îşi plecă ochii Iliuţă şi porneşte. Din depărtare mai priveşte odată spre casa
părintească. Umblă prin sate. Se tocmeşte. Munceşte şi la plug şi la semănat, taie lemne
în pădure.
Acum are mâinile zdrobite, faţa arsă de vânt şi de arşiţă. Se simte însă bine. E
vesel cum n-a fost vreodată. Şi stă aşa o lună încheiată.
Pe la sfârşitul lunii vine acasă.
Tatăl e tot la muncă, mama-i alăturea de el. Vorbesc. Şi poate chiar pe el îl
pomenesc.
 Te uită, zice Iliuţă, şi îi întinde un galben lucitor, ci zimţii noi. E câştigat de
mine.
Tatăl îl cântăreşte iar în palmă şi-l azvârle-n foc.
 Nu, tată - strigă Iliuţă - nu-l arunca !
Şi se repede cu mâinile în flăcări, se arde, însă scoate galbenul de acolo.
 E galben muncit, tată. În el sunt strânse zile multe şi nopţi trudite, la arătură, la
cărat lemne. Îmi pare rău de el ...
Se luminează faţa tatălui.
 Acum ştiu că rosteşti adevărul, grăieşte Petcu Potcovarul. De bani străini nu-ţi
pare niciodată rău, de aceea nici nu te-ai mişcat să scapi galbenii pe care i-am aruncat în
foc mai înainte. Dar de ăsta care-i dobândit din truda ta, vezi cum te doare inima, vezi
cum îţi pare rău, măi Iliuţă ?
 Aşa-i banul muncit, adăugă mama. Îl preţuieşti cu adevărat şi are temeinicie,
măi copile. Aşa-i banul muncit ! ...

pag. 51
 GRUPA MARE

TATĂL ŞI CEI ZECE FECIORI

Vai de feciorul care-şi izgoneşte tatăl din pragul casei sale, că fapta lui nu-i poate
fi iertată.
Un tată avusese zece feciori. Şi aşa cum se întâmplă câteodată, s-a apucat să-şi dea
toată averea celor zece copii.
A împărţit-o în părţi drepte.
 O să mănânc la unul, m-oi odihni la altul ... Că sunt copiii mei ! gândea
bătrânul.
Puţină vreme după asta, plecă la fiul său cel mare. Voi sta la el la masă ! îşi zicea
tatăl.
Dar buna prevedere îl face să-şi ia cu el bucate ce mai avea prin casă: puţină
brânză, pită şi vin.
Băiatul cel mare stătea la masă cu soaţa şi copiii. Când vede prin fereastră că vine
tatăl, începe să ascundă sub pat străchinile şi oalele cu mâncare.
 Ce să-i dăm şi lui ? zise şi soaţa. N-avem destul pe copiii noştri, ca să-i
hrănim ?
Intră bătrânul în casă.
 Ei, ce mai faceţi ? îi întrebă. Aţi stat la masă ?
 Am stat ! răspunde iute feciorul cel mai mare.
 Păcat - mai glăsuieşte bătrânul - vă adusesem aicea în traistă nişte buruieni de
leac.
Căută în grabă nora în traistă şi află înăuntru brânza, pita şi vinul.
 Şi-acum plec, a spus bătrânul, mâncaţi voi singuri ce-am adus ...
Văzuse, pasămite, cum se grămădeau pisicile şi câinii pe sub pat, ca să mănânce
mâncarea ce fusese ascunsă acolo.
Pleacă. Se duce la feciorul cel de-al doilea şi-i cere un loc să se odihnească.
Feciorul prinde să se plângă că are oaspeţi şi n-are loc în casă. Şi-l duce pe bătrân în
grajd, îi dă o pătură numai zdrenţe şi îi arată o grămadă de fân, zicându-i să se culce
acolo.
Bătrânul rupe pătura în două şi jumătate o dă înapoi feciorului.
 De ce o rupi în două ? se miră feciorul.
 Pentru că jumătate vreau s-o dai feciorilor tăi, s-o păstreze îi să ţi-o dea ţie când
vei fi la rândul tău gârbov şi le vei cere adăpost ! a glăsuit cu amărăciune moşneagul.
Feciorul însă n-a înţeles înţelepciunea bătrânească.
pag. 52
 GRUPA MARE

L-a lăsat singur pe tatăl său în grajd şi a plecat să se desfete cu oaspeţii care-i avea
în casă.
În celelalte zile a pornit iar bătrânul la drum.
A mers la fiecare dintre feciorii săi. Şi fiind acum sărac, nici unul nu-l băga-n
seamă.
Care n-avea bucate ! ... Care n-avea loc ! ... Care, că are oaspeţi ! ... şi tot aşa ...
Ei, iacătă - şi-a zis bătrânul - un tată a ţinut zece feciori, dar zece feciori nu pot să
sprijine un tată. Dar lasă, vor înţelege ei odată purtarea ce se cuvenea s-o aibă !
Nu s-a mai dus pe urmă la nici unul dintre feciori. Văzând feciorii că nu mai vine
tatăl, au gândit că a murit şi au trimis o slugă să vadă şi să iscodească.
Bătrânul a văzut că vine sluga. A umplut un ulcior cu pietricele şi a început să-l
zdrăngăne, să sune pietricelele şi a rostit ca pentru sine:
 Dragii mei dragi gălbenaşi, ce bine că v-am păstrat ... Voi n-o să fiţi decât ai
acelui fecior ce m-o iubi şi m-o îngriji mai bine !
Sluga a alergat îndată să vestească pe feciori că tatăl mai are un ulcior plin cu
galbeni şi c-a hotărât să dea ulciorul aceluia dintre feciori care îl va iubi şi-l va îngriji
mai bine. Să fi văzut cum alergau feciorii şi nurorile cu pruncii după ele:
 Tătucă ... Vin la mine !
 Ba la mine ...
 Noi te iubim mai mult !
 Ba noi ...
Îi apucase dragostea de tată.
S-au luat la sfadă, care să-l îngrijească, la care să stea, la care să mănânce.
 Bun ! a rostit bătrânul. Văd eu că mă iubiţi cu toţii. Voi sta pe rând la fiecare
câte o săptămână. Şi voi vedea eu cine mă iubeşte cu adevărat. Ulciorul îl voi îngropa
într-un loc ştiut numai de mine. Şi numai după moarte veţi afla unde e.
S-au luat feciorii, l-au mângâiat, l-au îngrijit până la moarte. Vroia fiecare să-i
arate cât îl iubeşte.
Când a închis ochii, bătrânul a lăsat o scisoare la notar. Şi-n ea spunea unde-i
ascuns ulciorul.
Feciorii au alergat şi au dezgropat ulciorul. În ulcior nu erau decât pietricele iar
alături de ele un răvaş. În răvaşul acesta le povestea de-a fir-a-păr ce şi cum făcuse.
Abia atunci au înţeles feciorii greşeala pe care-o făptuiseră. Abia atunci au înţeles
mâhnirea din inima aceluia ce le fusese tată ...

pag. 53
 GRUPA MARE

LEBEDELE
H. CH. ANDERSEN

Departe de aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnă, era o dată un
crai care avea unsprezece băieţi, şi o fată pe care o chema Eliza. Cei unsprezece fraţi
erau prinţi.
Tatăl lor, craiul, s-a însurat cu o crăiasă rea şi hapsână căreia nu-i erau dragi
copiii. Peste vreo săptămână de la nuntă, crăiasa a dus-o pe Eliza la ţară, la nişte ţărani
iar pe prinţi atâta i-a vorbit de rău faţă de crai, că acesta nici nu s-a mai îngrijit de ei.
 Duceţi-vă şi voi în lumea largă - le-a spus crăiasa cea hapsână - zburaţi ca nişte
păsări fără grai !
Dar n-a fost chiar aşa de rău cum ar fi vrut ea. Prinţii s-au transformat în
unsprezece lebede frumoase. Au scos un strigăt şi au ieşit pe ferestrele palatului şi au
luat-o peste parc şi peste pădure.
Era dis-de-dimineaţă tare când au trecut pe la căsuţa în care stătea sora lor, Eliza.
La vremea asta ea dormea. S-au învârtit deasupra casei, şi-au întins gâturile lungi şi au
bătut din aripi dar nimeni nu i-a văzut, nici nu i-a auzit. Aşa că au plecat mai departe, s-
au înălţat deasupra norilor şi s-au tot dus până au ajuns la o pădure ce se întindea până la
marginea mării.
Când a împlinit cincisprezece ani, Eliza s-a întors acasă. Dar când a văzut crăiasa
cât era de frumoasă, i-a fost ciudă pe fată şi grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebădă ca şi
pe fraţii ei, dar n-a îndrăznit să facă asta chiar îndată deoarece craiul dorea să-şi vadă
fiica.
Crăiasa s-a dus de dimineaţă în camera ei de baie, a luat trei broaşte, le-a sărutat şi
i-a spus uneia din ele:
 Când are să intre Eliza în baie, să te aşezi pe capul ei ca să se facă proastă ca
tine.
Altei broaşte i-a spus:
 Aşează-te pe fruntea ei ca să se facă urâtă ca tine şi tată-său să n-o mai
cunoască !
Iar celei de a treia broaşte i-a spus:
 Aşează-te pe inima ei ca să nu mai aibă cugetul curat îi să o doară inima !

pag. 54
 GRUPA MARE

După aceea a băgat în apă cele trei broaşte şi apa deodată s-a făcut verde. A
chemat-o pe Eliza, a dezbrăcat-o şi a pus-o să intre în apă. Atunci, o broască i s-a pus in
păr, alta pe frunte şi alta pe piept însă Eliza parcă nici nu le-ar fi simţit.
Tată-său s-a speriat când a văzut-o şi a spus că nu-i fata lui. Nimeni n-a mai
cunoscut-o, numai câinele din curte şi cu rândunelele ştiau că-i ea dar pe ei nu-i întreba
nimeni.
Biata Eliza începu să plângă şi s-a gândit la cei unsprezece fraţi ai ei care acum nu
mai erau acolo. A plecat amărâtă de la palat şi a umblat toată ziua prin câmp şi prin
mlaştini iar seara a ajuns la o pădure mare. Nu mai ştia nici ea încotro să apuce, era tare
necăjită şi îi era tare dor de fraţii ei. De bună seamă că fuseseră alungaţi ca şi ea. Voia
să-i caute şi să-i găsească.
Abia apucase să intre în pădure şi a prins-o noaptea. Cum nu mai vedea pe unde să
meargă, s-a aşezat pe muşchiul moale şi a pus capul pe o buturugă. Toată noaptea i-a
visat pe fraţii ei. Când s-a trezit, soarele era sus. Auzea un murmur de apă: erau nişte
pâraie care se vărsau într-un lac cu fundul de nisip, moale. Pe mal erau tufişuri dese,
numai într-un loc era o deschizătură pe care o făcuseră cerbii şi pe aici s-a scoborât şi
Eliza către apă.
Când şi-a zărit faţa în apă, s-a speriat cât de urâtă şi de neagră era. Dar când a luat
în pumni apă şi s-a frecat pe faţă şi pe ochi, pielea iar s-a înălbit. O fată mai frumoasă
decât ea nu se mai afla pe lume ! Apoi a intrat iar în pădure , fără să ştie nici ea încotro
merge. Se gândea la fraţii ei şi se gândea că Dumnezeu n-o s-o lase să piară !
Noaptea a venit dar de data asta nu mai era nici-un licurici. Mâhnită, s-a aşezat jos
ca să doarmă. Dimineaţa a pornit iar prin pădure şi s-a întâlnit c-o babă care culegea
într-un paner zmeură şi mure. Baba i-a dat şi ei iar Eliza a întrebat-o dacă n-a văzut
unsprezece prinţi călări prin pădure.
 Nu am văzut prinţi ! a spus baba, dar ieri am văzut unsprezece lebede pe un râu
aici, aproape şi fiecare avea câte o coroană de aur pe cap.
Baba a dus-o pe Eliza până la un pripor, la picioarele căruia şerpuia un râu mititel.
Eliza şi-a luat rămas-bun de la babă şi a pornit de-a lungul râului până a ajuns la malul
mării. Pe iarba de mare udă de pe ţărm erau unsprezece pene albe de lebădă. Eliza le-a
strâns şi le-a luat.
 Când soarele tocmai asfinţea, ea a văzut venind din larg unsprezece lebede cu
coroane din aur pe cap. S-a ascuns după un tufiş iar lebedele s-au lăsat jos şi şi-au
scuturat aripile mari şi albe. Când soarele s-a scufundat în apă, lebedele deodată s-au
preschimbat în oameni. În faţa Elizei stăteau acum cei unsprezece prinţi frumoşi, fraţii
ei. Fata a scos un ţipăt. Cu toate că se schimbaseră mult de când nu-i văzuse, a ghicit că
erau fraţii ei. S-a repezit în braţele lor, a spus fiecăruia pe nume iar ei nu mai puteau de
pag. 55
 GRUPA MARE

bucurie că au găsit-o iar pe sora lor care acum era mare şi frumoasă. Râdeau, plângeau
şi spuneau cât de rău se purtase mama vitregă cu ei toţi
 Noi, a spus fratele cel mare, suntem lebede numai cât stă soarele pe cer. Îndată
ce apune, ne căpătăm iar înfăţişarea omenească. De aceea trebuie să avem grijă ca la
apusul soarelui să avem pământul sub picioare. Altfel cădem în apă sub chip de oameni
şi ne înecăm ! nu locuim aici. Stăm într-o ţară la fel de frumoasă ca şi aceasta, de
cealaltă parte a mării dar drumul până acolo e lung. Ne trebuie două zile ca să ajungem
aici. Numai o dată pe an ne este îngăduit să ne întoarcem în ţară şi nu putem sta decât
unsprezece zile, timp în care zburăm pe deasupra pădurii de unde putem să zărim
palatul în care ne-am născut şi unde stă tata şi să vedem turla bisericii în care este
înmormântată mama. Acum numai două zile mai putem să rămânem şi apoi plecăm. Dar
cum să te luăm cu noi că nu avem nici corabie, nici luntre ?!
 N-aş putea oare, să vă mântui de vrajă ? i-a întrebat ea.
Şi aşa au stat de vorbă toată noaptea, adormind înspre dimineaţă. Eliza s-a trezit de
fâlfâitul aripilor de deasupra ei. Fraţii se schimbaseră iar în lebede. Au zburat de câteva
ori împrejur apoi şi-au întins aripile şi au plecat în zbor. Cel mai tânăr a rămas în urmă,
s-a lăsat în jos şi şi-a pus capul pe genunchii fetei şi ea l-a mângâiat pe aripi. Toată ziua
au stat aşa împreună. Către seară au venit şi ceilalţi şi când soarele a asfinţit s-au
prefăcut iar în oameni.
 Mâine, au spus ei, plecăm şi nune mai putem întoarce decât peste un an. Nu
putem să te lăsăm aici. Mai bine hai cu noi. Suntem destul de voinici ca să te ducem în
braţe, atunci de ce n-am putea să te luăm pe aripi şi să zburăm cu tine pe deasupra
mării?
 Da, luaţi-mă cu voi, a spus Eliza.
Toată noaptea au lucrat şi au împletit o plasă mare şi groasă din răchită mlădioasă
şi trestie tare. Au pus-o pe Eliza în plasă şi când a răsărit soarele şi fraţii s-au prefăcut
iar în lebede au apucat plasa cu pliscurile şi s-au înălţat în zbor spre nori, cu sora lor,
care încă dormea.
Toată ziua au zburat prin văzduh ca o săgeată zburătoare. Totuşi mergeau mai
încet ca de obicei, fiindcă acuma o duceau şi pe Eliza cu ei. Vremea a început să se
strice. Se făcea seară. Deodată, lebedele se lăsară în jos şi atinse o stâncă. Soarele se
stinse cum se stinge cea din urmă pâlpâire a unei hârtii aprinse. Fraţii stăteau braţ la braţ
în jurul ei şi nu era loc pe stâncă decât pentru ei toţi. Marea se lovea de stâncă şi
împrăştia o ploaie de stropi peste dânşii. Cerul era mereu sfâşiat de fulgere şi tunetul
bubuia într-una, dar fraţii şi cu sora se ţineau de mână şi asta le dădea mângâiere şi
curaj.

pag. 56
 GRUPA MARE

A doua zi în zori, vremea s-a liniştit. Cum a răsărit soarele, lebedele au plecat în
zbor cu Eliza.
În sfârşit au zărit ţara cea la care voiau să ajungă. Soarele nu asfinţise când au
ajuns la o peşteră în care muşchiul moale era ca un covor.
 Să vedem ce-ai să visezi aici la noapte, a spus fratele cel mai mic şi i-a arătat
camera ei de culcare.
 Aş vrea să visez cum aş putea să vă scap, a spus ea.
Apoi s-a culcat. Deodată, i s-a părut că zboară şi ajunge la palatul zânei Morgana.
Zâna i-a ieşit înainte, frumoasă şi strălucitoare, şi totuşi semăna cu baba din pădure, care
îi dăduse zmeură şi-i spusese de lebedele cu coroană de aur pe cap.
 Fraţii tăi pot să scape - a spus zâna - numai să aibă răbdare şi să nu-ţi fie frică.
Vezi tu urzica asta pe care o ţin în mână ? Urzici de acestea cresc prin preajma peşterii
în care dormi tu acuma şi numai acestea care cresc pe aici şi cele care cresc în cimitir
sunt bune. Pe acestea tu trebuie să le culegi şi să nu te sperii că au să-ţi usture mâinile.
După aceea să le zdrobeşti cu piciorul şi să faci din ele fire şi cu firele acestea să ţeşi şi
să coşi unsprezece cămăşi cu mâneci lungi şi să le arunci peste cele unsprezece lebede şi
atunci vraja are să se desfacă. Dar să ştii că din clipa în care ai să începi lucrul şi până ai
să-l isprăveşti, nu trebuie să vorbeşti deloc, chiar dacă ar trece ani şi ani de zile. Cel
dintâi cuvânt pe care îl vei rosti va străpunge ca un cuţit inima fraţilor tăi. De limba ta
atârnă viaţa lor. Bagă de seamă !
Zâna a lovit-o uşurel cu urzica peste mână. Eliza a simţit ca o arsură şi s-a trezit.
Se făcuse ziuă şi lângă ea era o urzică la fel ca aceea din vis. Fata a ieşit din peşteră ca
să-şi înceapă lucrul.
Culegea urzici cu mâinile ei gingaşe şi urzicile o ardeau ca focul. Mâinile şi
braţele îi erau pline de băşici dar ea îndura bucuroasă orice, numai să poată scăpa pe
fraţii ei de vrajă. Zdrobea urzicile cu piciorul şi le prefăcea în fire verzi.
După ce a apus soarele, au venit fraţii şi s-au speriat când au văzut că Eliza era
rănită. Ei credeau că iar e o vrajă de-a maşterii. Când i-au văzut mâinile, au înţeles ce
făcea sora lor pentru dânşii şi fratele cel mai mic a început să plângă pe mâinile ei şi
acolo unde cădeau lacrimile, băşicile usturătoare piereau.
Toată noaptea a lucrat fiindcă simţea că nu mai are linişte până nu scapă de vrajă
pe fraţii ei. În ziua următoare, după ce lebedele au plecat ea a rămas singură, dar
niciodată n-a trecut vremea mai repede. O cămaşă era gata. Tocmai o începuse pe a
doua, când deodată s-a auzit un corn de vânătoare. Eliza s-a speriat. Cornul suna tot mai
aproape şi se auzeau şi câinii lătrând. Eliza a intrat repede în peşteră şi-a adunat
grămadă urzicile pe care le culesese şi le zdrobise şi s-a aşezat pe ele.

pag. 57
 GRUPA MARE

Deodată din râpă a ieşit un câine, şi după el altul, şi încă unul. Toţi au început să
latre la gura peşterii şi în curând vânătorii au fost şi ei acolo să vadă ce-i. Cel mai
frumos dintre ei şi care era craiul ţării aceleia s-a apropiat de Eliza. Fată mai frumoasă
decât ea nu văzuse niciodată.
 Cum ai ajuns aici, fată frumoasă ? a întrebat-o el.
Eliza a dat numai din cap pentru că n-avea voie să vorbească, că dacă vorbea,
punea în primejdie viaţa fraţilor ei. Mâinile şi le-a ascuns sub şorţ ca să nu vadă craiul
ce trebuie ea să îndure.
 Hai cu mine, a spus el, nu trebuie să mai stai aici ! dacă eşti tot atât de bună pe
cât eşti de frumoasă am să te îmbrac numai în catifea şi-n mătase, am să-ţi pun pe cap o
coroană de aur şi ai să stai în palatul cel mai frumos pe care îl am.
Şi craiul a luat-o pe Eliza şi a aşezat-o pe cal lângă el. Ea plângea şi-şi frângea
mâinile. Şi atunci craiul a spus:
 Eu şţi vreau numai binele. Odată şi odată ai să-mi mulţumeşti.
Şi a pornit cu ea prin munţi, cu vânătorii după dânsul. Craiul a dus-o pe Eliza la
palatul lui. Eliza însă nu se uita la nimic, era mâhnită şi plângea. Slujitoarele au
îmbrăcat-o cu haine scumpe, i-au pus mărgăritare în păr şi mănuşi în degetele urzicate.
Gătită cum era acum era atât de frumoasă încât curtenii s-au închinat şi mai adânc în
faţa ei şi craiul a hotărât să se însoare cu ea, deşi duhovnicul curţii clătina din cap şi
spunea că fata asta frumoasă, găsită în pădure, era o vrăjitoare, care l-a orbit pe crai şi i-
a furat minţile.
Craiul însă nu asculta ce spune, a pus muzica să cânte, a poruncit cele mai bune
bucate şi a pus fete frumoase s-o însoţească dansând. Apoi a dus-o pe Eliza prin grădini
pline de miresme şi prin odăi măreţe dar ea nici nu zâmbea măcar, fiindcă era năpădită
de durere. Când au ajuns în odăile ei, craiul a deschis o uşă şi i-a arătat Elizei o
cămăruţă aşternută cu covoare verzi şi scumpe care semăna cu peştera în care o găsise.
Pe jos erau mănunchiuri de fire pe care ea le scosese din urzici şi de-un cui era atârnată
cămaşa pe care tocmai o isprăvise. Toate fuseseră aduse de un vânător care le socotise
drept o ciudăţenie.
 Aici ai să crezi că eşti tot la tine acasă, a spus craiul. Uite şi lucrul pe care îl
lucrai.
Când Eliza a văzut lucrul care îi era drag, un zâmbet i-a răsărit pe buze şi sângele i
s-a întors în obraji. S-a gândit la mântuirea fraţilor ei, a sărutat mâna craiului şi el a
strâns-o la piept şi a poruncit să tragă clopotele şi să vestească nunta. Frumoasa fată din
pădure era acum crăiasa ţării aceleia.
Noaptea de scula de lângă crai şi se ducea în cămăruţă şi ţesea cămaşă după
cămaşă. Dar când s-o înceapă pe a şaptea n-a mai avut fire. În cimitir ea ştia că sunt
pag. 58
 GRUPA MARE

urzici de care are nevoie dar trebuie să se ducă chiar ea să le culeagă. Cum să facă oare
ca să ajungă până la ele ?
“Ce-i durerea degetelor pe lângă chinul pe care îl îndură inima mea ? se gândea ea.
Trebuie să încerc numaidecât.”
Cu inima strânsă, ca şi cum ar fi făcut ceva rău, a ieşit pe furiş în grădina luminată
de lună, a pornit prin aleile lungi, apoi pe străzile pustii şi a ajuns la cimitir. Un singur
om o văzuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz pe când toată lumea dormea. Şi el se
gândi că avusese dreptate când spusese că nu-i lucru curat cu crăiasa. Era fără îndoială
vrăjitoare şi înşelase pe crai şi pe toată lumea.
Duhovnicul a spus craiului ce văzuse şi ce credea el că ar fi şi la vorbele aspre pe
care le rostea, pe obrajii craiului au curs două lacrimi grele. În inima lui a pătruns
îndoiala. Noaptea s-a prefăcut că doarme, dar n-a mai dormit şi a văzut cum Eliza s-a
sculat şi s-a dus încetişor în cămăruţa ei. Şi asta se întâmpla în fiecare noapte.
Cu fiecare zi care trecea faţa craiului se întuneca tot mai tare. Eliza vedea asta, dar
nu înţelegea de ce şi se îngrijora când se gândea la fraţii ei. Cu lacrimi fierbinţi ea uda
catifeaua şi purpura crăiasă. Şi iată că lucrul ei se apropia de sfârşit, doar o cămaşă mai
trebuia, dar acuma nu mai avea fire şi nici o urzică. Trebuia să se mai ducă o dată, cea
din urmă, la cimitir şi să culeagă nişte urzici. Se gândea cu frică la drumul până acolo
dar nu s-a lăsat clintită în voinţa ei.
Noaptea a ieşit din palat şi s-a dus, dar de data asta craiul şi duhovnicul s-au luat
după ea, au văzut cum Eliza a intrat pe poarta cimitirului şi când au intrat şi ei au văzut
nişte cum vrăjitoare şedeau pe o lespede de mormânt. Craiul şi-a întors capul în altă
parte fiindcă şi-a închipuit că printre ele e şi aceea care adormise aseară cu capul pe
pieptul lui.
 Poporul o va judeca, a spus el.
Şi poporul a judecat-o şi a osândit-o să fie arsă pe rug.
Au luat-o pe Eliza din odăile cele frumoase şi au dus-o într-o hrubă neagră şi
umedă în care vântul intra şuierând printre gratii. În loc de catifea şi mătase i-au dat
mănunchiul de urzici ca să-şi pună capul pe ele. Cămăşile aspre şi usturătoare pe care le
ţesuse i le-au dat ca să se înveselească, dar nimic n-ar fi putut să fie mai drag decât ele şi
ea a început iar să le lucreze ca să le isprăvească. Afară, copiii de pe uliţă cântau cântece
în care îşi băteau joc de dânsa şi nimeni nu-i spunea o vorbă de m2ngâiere.
Spre seară iată că la gratii s-a auzit un fâlfâit de aripi. Era fratele cel mai mic.
Aflase unde era soră-sa şi venise să o vadă. Ea a început să plângă de bucurie, deşi se
gândea că în noaptea asta avea să fie cea din urmă pe care o mai avea de trăit. Dar bine
cel puţin că erau cămăşile aproape gata şi fraţii ei erau aici.

pag. 59
 GRUPA MARE

Duhovnicul a venit să stea în ceasul din urmă cu dânsa, fiindcă aşa făgăduise
craiul. Dar ea a clătinat din cap şi l-a rugat din ochi să plece. Noaptea asta voia să-şi
isprăvească lucrul, că dacă nu-l isprăvea, atunci toate fuseseră degeaba, necazurile,
lacrimile şi nopţile ei nedormite. Duhovnicul a plecat spunându-i vorbe aspre. Eliza ştia
însă că era nevinovată şi nu s-a sinchisit de vorbele lui şi s-a pus să lucreze.
Şoriceii umblau repede încoace şi încolo îi aduceau urzicile la picioare, ca s-o
ajute şi ei cât de cât. La fereastră a venit o pasăre şi i-a cântat toată noaptea tot cântece
vesele, ca s-o îmbărbăteze.
Cu vreun ceas înainte de răsăritul soarelui, cei unsprezece fraţi au venit la poarta
palatului şi au cerut să fie duşi în faţa craiului. Li s-a răspuns că nu se poate, e noapte,
craiul doarme şi nu vrea să fie trezit. S-au rugat, au ameninţat, a venit straja, a ieşit şi
craiul şi a întrebat cine este, dar tocmai atunci a răsărit soarele şi pe cei unsprezece fraţi
nu i-a mai văzut nimeni. Dar pe deasupra castelului zburau unsprezece lebede.
La poarta oraşului se adunase de pe lume să vadă cum au s-o ardă pe vrăjitoare. O
mârţoagă trăgea căruţa în care era Eliza. O îmbrăcaseră cu o rochie de pânză de sac,
părul ei cel frumos îi atârna desfăcut pe umeri, obrajii îi erau galbeni, buzele i se mişcau
încetişor şi degetele ei împleteau firele verzi de urzică. Nici chiar pe drumul către
moarte ea nu-şi lăsa lucrul. La picioarele ei erau zece cămăşi, la a unsprezecea lucra
acum. Lumea râdea de ea:
 Ia uite, vrăjitoarea, cum tot şoşoteşte ! Nu spune rugăciuni, cine ştie ce vrăji o fi
făcând ! Şi şi-a luat lucrul ei afurisit ! Să i-l rupem în bucăţi !
Şi lumea s-a repezit şi a vrut să ia cămăşile şi să le rupă. Dar deodată au venit în
zbor unsprezece lebede şi s-au aşezat de jur împrejurul ei în căruţă şi au început să dea
din aripi. Lumea s-a dat înapoi speriată.
 E semn bun ! e nevinovată ! şopteau mulţi, dar nu îndrăzneau să spună cu glas
tare.
Călăul a luat-o de mână, dar Eliza a aruncat cele unsprezece cămăşi peste lebede şi
deodată au răsărit unsprezece prinţi frumoşi. Numai cel mai tânăr avea la umăr aripă în
loc de braţ, deoarece cămaşa lui avea numai o mânecă, din pricină că Eliza nu mai
avusese timp s-o facă şi pe cealaltă.
 Acum pot să vorbesc, a spus ea. Sunt nevinovată !
Când lumea a văzut ce s-a întâmplat, s-a închinat în faţa ei, dar ea a căzut leşinată
în braţele fraţilor ei: încordarea, spaima şi durerea o copleşiră.
 Da, e nevinovată ! a spus fratele cel mai mare şi a povestit tot ce se întâmplase.
În timp ce vorbea s-a răspândit o mireasmă parcă mii şi mii de trandafiri, fiindcă fiecare
lemn de rug făcuse rădăcini şi scosese ramuri. Rugul era acum o tufă mare de trandafiri

pag. 60
 GRUPA MARE

roşii care toţi erau înfloriţi. În vârf era o floare albă şi strălucitoare care lumina ca o
stea. Craiul a cules-o şi a prins-o Elizei în piept. Şi atunci ea s-a trezit uşoară şi senină.
Toate clopotele au început să bată singure şi păsări multe au venit în stoluri. Şi a
fost iar nuntă la palat, dar o nuntă cum nici un crai nu mai avusese vreodată ...

pag. 61
 GRUPA MARE

CENUŞĂREASA
FRAŢII GRIMM

A fost odată un om putred de bogat şi omul ăstuia s-a întâmplat să-i cadă nevasta
greu bolnavă. Şi când a simţit că i se apropie sfârşitul, femeia şi-a chemat la căpătâi
singurul ei copil, o fetiţă, şi i-a spus:
 Dragă mamei orice ţi s-ar întâmpla, cată să fii întotdeauna bună şi cu sufletul
neîntinat.
Aceasta zicând, femeia îşi mai privi o dată copila şi închisese ochii pentru vecie.
Fetiţa se ducea în fiecare zi la cimitir şi plângea amar la mormântul maică-si. Când veni
iarna, zăpada se aşternu ca o maramă albă peste mormânt, iar în primăvară, când razele
soarelui o topiră, omul îşi luă altă nevastă.
Femeia asta de-a doua îşi aduse în casă cele două fete pe care le avea. Fetele, nu-i
vorbă, erau frumoase, dar pe cât de luminos le era chipul, pe atât de întunecat şi plin de
răutate le era sufletul. Pentru fata cea vitregă începură a curge, de aici înainte, zile pline
de amărăciune.
 Ce, proasta asta se cade să stea cu noi în odaie ? o bruftuluiră fetele. Cine vrea
să mănânce, n-are decât să muncească ! La bucătărie cu ea, că acolo i-e locul ! ...
Îi luară straiele ei cele frumoase şi-o îmbrăcară c-o vechitură de rochie cenuşie şi o
încălţară cu nişte papuci de lemn.
 Ia priviţi la domniţa asta mândră, ce gătită e ! ... strigară fetele meşterei, luând-o
în râs.
Şi-o duserăm în bucătărie, într-un alai de batjocură.
Aici, o puseră să robotească din greu, de dimineaţă şi până cădea noaptea: să se
scoale până-n ziuă, să care apă, să aprindă focul, să facă de mâncare şi să spele rufele.
Şi , ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, câte şi mai câte nu mai puneau la cale cele două
surori haine, ca să-şi bată joc de ea şi s-o necăjească într-una. Iar când nu mai prididea
de câtă treabă avea de făcut, ele zvârleau lintea şi mazărea în cenuşă, de trebuia apoi s-o
aleagă bob cu bob.
Seara, fata cădea frântă de obosită, că muncea de se spetea toată ziulica. Dar cum
n-avea un pat unde să-şi întindă oasele trudite, se cuibărea în cenuşă, lângă vatră, şi
până şi somnul îi era numai chin şi amar. Şi fiindcă din această pricină era totdeauna
plină de cenuşă şi murdară, îi ziseră în râs Cenuşăreasa.

pag. 62
 GRUPA MARE

Într-o zi, tatăl fetelor se pregătea pe să plece la iarmaroc - şi, mai înainte de a-şi
lua rămas bun, apucă a le întreba pe cele două fete vitrege ce daruri voia să le aducă de
acolo.
 Rochii frumoase - răspunse una.
 Ba mărgăritare şi nestemate - zise cea de a doua.
 Da ţie, Cenuşăreaso, ce-ţi doreşte inima să-ţi aduc ? întreabă taică-său, într-un
sfârşit.
 Cea dintâi rămurică ce s-o anina de pălăria dumitale, la întoarcere acasă, pe aia
s-o rupi, dragă tată, şi să mi-o aduci.
La iarmaroc, omul avu grijă să cumpere pentru fetele vitrege rochii frumoase,
mărgăritare şi nestemate. În drum spre casă, când fu să treacă printr-un desiş înverzit, îl
atinse o creangă de alun şi-i dădu jos pălăria de pe cap. Atunci îşi aminti de rugămintea
Cenuşăresei, creanga de alun o rupse şi-o luă cu sine.
După ce ajunse acasă, dărui fetelor vitrege ceea ce dorise fiecare, iar Cenuşăresei,
creanga de alun. Fata îi mulţumi din suflet şi către seară se duse la mormântul maică-si,
răsădi crenguţa în pământ începu să plângă atât de amarnic, că lacrimile picurară pe
ramură şi-o udară. Şi crenguţa crescu mare şi se făcu o mândreţe de copac. De trei ori pe
zi se ducea Cenuşăreasa la mormântul maică-si de fiecare dată zărea o păsărică albă
lăsându-se din zbor pe câte o creangă a alunului. Şi ori de câte ori avea fata vreo dorinţă
păsărica i-o împlinea şi-i arunca din pom tot ce-i poftea inima.
Şi s-a întâmplat că odată împăratul să pună la cale o mare petrecere, care trebuie să
ţină trei zile încheiate, şi a poftit la ospăţ pe toate fetele frumoase din împărăţia lui.
Pasămite, împăratul gândea că-n chipul ăsta feciorul-său o să aibă de unde să-şi aleagă
mireasa ... Când aflară că fuseseră şi ele poftite la petrecere, cele două surori nu-şi mai
încăpură în piele de bucurie şi, chemând-o pe Cenuşăreasa, îi porunciră:
 Vin de ne piaptănă, auzi ? Şi treci de lustruieşte-ne şi condurii ! Ba încheie-ne şi
cataramele, că ne ducem la petrecerea de la palatul împăratului.
Fata făcu precum i se poruncise, dar plânse cu lacrimi amare, din pricină c-ar fi
dorit să se ducă şi ea la petrecere. Şi fiindcă-i plăcea tare mult să dănţuiască, se rugă de
maică-sa vitregă să se îndure şi s-o lase şi pe ea.
 Ce-mi aud urechile, Cenuşăreaso ? se prefăcu a fi uimită maştera. Eşti toată
plină de praf şi murdărie şi-ncă mai năzuieşti a te duce la petrecere ! ... Poftim, n-ai nici
o rochie mai ca lumea pe tine şi nici încălţări în picioare n-ai, şi-ai vrea să dănţuieşti ?!
Dar cum fata stărui cu lacrimi în ochi, în rugămintea ei, maştera păru să se
înduplece şi-n cele din urmă zise:
 Ia uite ici: am răsturnat o strachină de linte în cenuşă, şi de eşti în stare ca-n
două ceasuri să-mi alegi toată lintea, atunci o să te îngădui să mergi la petrecere.
pag. 63
 GRUPA MARE

Cenuşăreasa ieşi în grădină pe uşa din dos şi prinse a striga:

 Blânde porumbiţe şi voi, turturelele, şi voi păsări ale cerului, veniţi cu toate
de-mi ajutaţi s-alegem lintea:
Bobul bun, ici, în ulcică,
Iar cel rău în guşulică ...
N-apucă să sfârşească bine vorbele astea şi numai ce sosiră-n zbor două porumbiţe
albe şi intrară pe fereastră în bucătărie. După aceea se iviră două turturele şi apoi, veniră
într-un lung alai toate zburătoarele cerului lopătând uşurel din aripi. Şi se aşezară cu
toate în jurul vetrei făcându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din căpşor şi
începură să ciugulească ele întâi: pic, pic, pic, pic, apoi toate celelalte începură şi ele pi,
pic, pic, până aleseră boabele bune şi umplură strachina vârf cu ele. Nu trecuse nici un
ceas şi se bucură în gândul ei, crezând c-o vor lua şi pe ea la petrecere. Dar maştera i-o
tăie scurt:
 Nu fată, degeaba te ţii scai de mine, nu te pot lua cu noi, că n-ai nici straie
frumoase şi nici să dănţuieşti nu ştii şi tare mi-e teamă c-ai să fii numai de râsul lumii ...
Cenuşăreasa se porni atunci pe plâns, şi, dacă văzu maică-sa vitregă îi zise:
 Ei, hai, dacă pân-tr-un ceas eşti în stare să-mi alegi din cenuşă două străchini de
linte, să ştii că te iau şi pe tine !
Dar în gândul ei maştera îşi zise: “Las’ că n-o să poată să facă una ca asta, nici în
ruptul capului !”
După ce vitrega răsturnă două străchini de linte în cenuşă, fata se duse în grădină,
pe uşa din dos, şi strigă:
 Blânde porumbiţe şi voi, turturelele, şi voi păsări ale cerului, veniţi cu toate
de-mi ajutaţi s-alegem lintea:
Bobul bun, ici, în ulcică,
Iar cel rău în guşulică ...
N-apucă să sfârşească bine vorbele astea şi numai ce sosiră-n zbor două porumbiţe
albe şi intrară pe fereastră în bucătărie. După aceea se iviră două turturele, şi apoi, într-
un alai, veniră toate zburătoarele cerului, lopătând uşurel din aripi. Şi se aşezară cu
toatele în jurul vetrei, făcându-şi loc în cenuşă. Porumbiţele clătinară din căpşor şi
începură să ciugulească ele întâi: pic, pic, pic, pic, apoi toate celelalte începură să
ciugulească şi ele, pic, pic, pic, până ce aleseseră boabele cele bune şi umplură strachina
cu ele. Nu trecuse jumătate de ceas şi păsărelele isprăviră de ales toată lintea şi zburară
iar pe fereastră afară. Fata îi duse vitregei străchinile cu linte şi se bucură în gândul ei,
crezând că, de astă dată, o vor lua şi pe ea la petrecere. Dar maştera se împotrivi şi
acum:

pag. 64
 GRUPA MARE

 Degeaba te omori ci firea, că tot n-o să te iau cu noi ! Nu vezi; n-ai nici straie
frumoase şi nici să dănţuieşti nu te pricepi ... Ce, vrei să ne fie ruşine cu tine ?!
Îi întoarse spatele şi plecă la petrecere cu fetele ei cele fudule. După ce rămase
singură-singurică în toată casa, Cenuşăreasa, se duse la mormântul mamei sale şi
aşezându-se sub alun, grăi:
Alunaş drag, alunaş,
Scutură-te rogu-te-aş,
Şi mă-mbracă-n straie de argint
Numa-n aur şi argint
Pasărea cea albă, care se afla în alun, numai ce-i zvârli de sus o rochie ţesută toată
în aur şi argint şi-o pereche de conduri cu alesături de mătase şi argint. Cenuşăreasa se
îmbracă în grabă şi se duse la petrecere. Dar maştera şi cu fetele ei n-avură cum s-o
recunoască zicându-şi că era pesemne vreo fată de împărat de pe alte plaiuri, atât arăta
de frumoasă, în rochia ei ţesută din fire de aur şi argint. La Cenuşăreasa nu se gândi
nici-o clipă, căci o credeau acasă, lângă vatră, alegând lintea din cenuşă.
De cum o zări pe fată, feciorul împăratului îi ieşi înainte, o prinse de braţ şi-o pofti
la joc. Şi nici că mai vru să mai dănţuiască cu vreo altă fată. O ţinea mereu de mână
când s-apropia cineva s-o poftească la danţ, îi zicea de la obraz:
 Nu se poate, că dănţuieşte numai cu mine !
Dănţuiră împreună şi pe la ceasul când se îngâna noaptea cu zorile, fata vru să se
ducă acasă.
 Merg şi eu cu tine, că vreau să-ţi ţin de urât cât o dura drumul, îi zise feciorul
împăratului.
Dar, de drept, el dorea să ştie cât mai degrabă a cui era mândreţea asta de fată ...
Fata-i scăpă însă printre degete, ca prisnelul, şi ajungând acasă tot într-o fugă, se
ascunse în porumbar. Feciorul de împărat aşteptă până ce veni tatăl fetei şi-i spuse că
fata cea străină cu care dănţuise el toată vremea, se pitulase în porumbar. Moşneagului
numai ce-i trecu un gând prin minte: Ei, drăcia dracului ! Nu cumva o fi Cenuşăreasa ?
... Dar degeaba se grăbi să deschidă uşa porumbarului, că nu zări pe nimeni înăuntru.
Când intrară cu toţii în casă, o găsiră pe Cenuşăreasa stând în cenuşă, îmbrăcată în
aceleaşi straie rufoase, dintotdeauna. Şi numai lumina slabă a unui opaiţ, care pâlpâia pe
cămin, lumina încăperea.
Pasămite, Cenuşăreasa se furişase cu dibăcie afară din porumbar, alergase într-un
suflet la alun, se dezbrăcase în pripă de straiele cele frumoase şi le puse pe mormânt, iar
pasărea cea albă le luase de-acolo, de nu se mai putea desluşi nimic. Apoi fata se
îmbrăcase iar în treanţele ei rufoase şi se aşezase în cenuşă, lângă vatră.

pag. 65
 GRUPA MARE

A doua zi petrecerea se porni din nou la palatul împărătesc. Şi, după ce părinţii şi
surorile ei vitrege plecaseră într-acolo, cenuşăreasa se grăbi să se ducă la alun, şi-i zise:
Alunaş drag, alunaş,
Scutură-te rogu-te-aş,
Şi mă-mbracă-n straie de argint
Numa-n aur şi argint
Atunci păsărica îi aruncă o rochie şi mai frumoasă decât cea din ajun. Şi când veni
fata la petrecere, îmbrăcată în mândreţea aceea de rochie, se minunară toţi de
frumuseţea ei nemaivăzută. Pasămite, feciorul de împărat stătuse până atunci ca pe
ghimpi şi-o tot aşteptase casă vină ... Când o văzu apărând, i se luă parcă o greutate de
pe inimă şi ieşindu-i în întâmpinare o pofti de îndată la joc. Şi ţinând-o de mână, parcă
să n-o piardă, dănţui toată vremea cu ea. Iar de venea s-o poftească cineva la joc, el îi
zicea:
 Nu se poate că dănţuieşte numai cu mine !
Când se lăsară negurile nopţii, fata vru iară să i se piardă urma, dar tânărul care luă
seama din vreme, se şi furişă după ea, ca să vadă unde se duce. Vezi însă că fata făcu ce
făcu şi-i scăpă de sub ochi, strecurându-se în grădina din dosul casei, unde crescuse de
ani şi ani un păr mare şi frumos, încărcat cu pere minunate.
Fata se căţără printre crăci, sprintenă ca o veveriţă, şi feciorul de împărat îi pierdu
urma. Aşteptă el din nou până ce veni tatăl fetei, şi-i zise:
 Fata cea străină şi frumoasă mi-a scăpat iar şi după cât îmi dau cu presupusul -a
ascuns în rămurişul părului ăstuia. Şi moşneagului îi trecu din nou prin gând: “Ei, drăcia
naibi ! Măre n-o fi cumva Cenuşăreasa ?!
Luă o scară o priponi de copac şi urcă în vârf, cercetând de-a rândul crăcile, dar de
găsit nu găsi pe nimeni tupilat în frunziş. Când părinţii şi surorile vitrege se întoarseră
acasă şi intrară în bucătărie, o găsiră pe Cenuşăreasa lângă vatră, stând în cenuşă, ca
întotdeauna. Vezi bine că şi de data asta o luase înaintea lui taică-său şi furişându-se
până la alunul cel fermecat, lăsase acolo mândreţea de straie şi se îmbrăcase cu
zdrenţele-i ponosite şi rufoase.
A treia zi, Cenuşăreasa aşteptă până plecară din nou părinţii şi surorile vitrege şi-
apoi se duse iar la mormântul maică-si şi-i grăi pomului:
Alunaş drag, alunaş,
Scutură-te rogu-te-aş,
Şi mă-mbracă-n straie de argint
Numa-n aur şi argint
De astă dată, păsărica îi aruncă o rochie atât de frumoasă şi de strălucitoare, cum
nu s-a mai văzut alta pe lume, iar condurii erau cu totul şi cu totul numai din fir de aur.
pag. 66
 GRUPA MARE

Când se ivi la petrecere îmbrăcată cu rochia aceea, oaspeţii nu mai ştiură ce să mai zică,
uimiţi de atâta frumuseţe nepământească.
Feciorul de împărat dănţui iarăşi numai cu dânsa, şi de venea vrunul şi căuta s-o
poftească la joc, numai ce-i zicea acelui, drept în faţă:
 Nu se poate că dănţuieşte numai cu mine !
Când să se ivească zorile, Cenuşăreasa dădu iarăşi să plece pe nesimţite, dar
feciorul de împărat se luă numaidecât după dânsa. Şi se întâmplă ca zgâtia de fată să se
strecoare cu atâta dibăcie, că tânărul crai îi pierdu şi de data asta urma.
Vezi însă că el pusese la cale un vicleşug, poruncind să se ungă din vreme treptele
cu smoală. Şi când Cenuşăreasa coborî în goană câteva trepte, condurul din piciorul
stâng îi rămase agăţat în smoală. Feciorul de împărat îl ridică, şi-n palma lui stătea acum
un condur mic şi drăgălaş, împletit în cu totul şi cu totul din fir de aur. A doua zi să
grăbi să se ducă la tatăl fetelor şi arătându-i condurul, zise:
 Fata pe-al cărei picior se va potrivi condurul acesta, numai aceea îmi va fi
nevastă juruită, de nici o alta în afară de ea n-am nevoie !
Când auziră spusele tânărului crai, cele două fete ale maşterei se bucurară grozav,
fiindcă şi ele aveau piciorul micuţ.
Cea mai mare se duse cu pantoful în iatac şi de faţă cu mamă-sa dădu să-l încalţe.
Dar pas de-l încalţă, dacă poţi ? Degetul cel mare nu încăpea de fel, că tare mic mai era
condurul ! ... Dacă văzu asta maştera se întunecă la faţă, dar nu pregetă să-i pună-n
mână un cuţit, zicându-i:
 Ce mai aştepţi ? Taie-ţi degetele de la picior, că o să fii curând împărăteasă şi
nu va mai trebui să umbli pe jos !
Fata îşi reteză degetul şi cu chiu cu vai încălţă condurul. Abia apoi putând să-şi
stăpânească durerea, se înfăţişă tânărului crai şi acesta, urcând-o pe cal, lângă el, porni
cu ea către casă, socotind-o aleasa inimii lui. Dar vezi că drumul de înapoiere duce pe
dinaintea mormântului, şi când fură să treacă pe acolo, numai ce auziră pe cele două
porumbiţe strigând dintre crăcile alunului:
Vai, conduru-i tare mic.
Parcă-n cleşte, aşa o strânge !
Şi-năuntru-i numai sânge,
Că tot curge pic cu pic ...
Nu-i mireasă adevărată !
Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă ...
Atunci feciorul de împărat cată mai cu luare-aminte la piciorul fetei şi băgă de
seamă că sângele curgea din el fără contenire. Pe loc întoarce calul şi ducând fata acasă,

pag. 67
 GRUPA MARE

le zise părinţilor că aceasta nu-i mireasa cea adevărată. Apoi mai adăugă c-ar dori să
încerce şi cealaltă fată condurul.
Fata de-a doua se duse în iatac şi când dădu să încerce condurul ce să vezi ! Vârful
piciorului i se potrivea ca turnat, dar călcâiul era prea mare şi rămăsese afară, oricât se
străduia ea. Dacă văzu maştera asta, se îngălbeni de ciudă, dar nu stătu mult la gânduri
şi punându-i un cuţit în mână o îmboldi:
 Ce te mai canoneşti degeaba ! Nu vezi că aşa nu-i chip să-l încalţi ? ... Taie-ţi
din călcâi şi gata ! Că o să fii în curând împărăteasă şi nu va mai trebui să umbli pe jos !
Fata reteză din călcâi şi cu chiu cu vai abia putu să încalţe condurul ... Apoi,
stăpânindu-şi cu greu durerea, se înfăţişă înaintea fiului de împărat. Acesta o aburcă pe
cal lângă sine şi plecă cu ea spre casă. Dar când trecură prin dreptul alunului,
porumbiţele prinseră din nou să dea zvon:
Vai, conduru-i tare mic.
Parcă-n cleşte, aşa o strânge !
Şi-năuntru-i numai sânge,
Că tot curge pic cu pic ...
Nu-i mireasă adevărată !
Ea-i pe-aproape şi te-aşteaptă ...
Feciorul de împărat se uită cu mai multă luare aminte la piciorul fetei şi băgă de
seamă cum podidea sângele din el de-i umpluse ciorapul alb până sus.
Întoarse calul şi ducând-o pe mireasa cea mincinoasă acasă, o lăsă plocon
părinţilor ei.
 Nici asta nu-i adevărată ! grăi el, cu mânie-n glas. Au nu mai aveţi vreo altă fată
şi nu vă înduraţi s-o daţi de la voi ?
 Nu, nu mai avem alta ! răspunse tatăl fetelor. Da, cum să spun ... de la nevasta
dintâi mai am una, o biată Cenuşăreasă, da, nici vorbă, nu poate fi ea mireasa ! ...
Feciorul de împărat ceru să-i fie adusă înainte, dar maştera sări cu gura, de parcă ar
fi fost muşcată de şarpe:
 Nu, nu se poate, înălţimea ta, că e prea rufoasă ! Nu se cuvine să se arate în
lume în halul în care e ! ...
Dar tânărul crai ţinu morţiş s-o vadă şi stărui într-atât că până la urmă trebuiră s-o
cheme vrând-nevrând. Vezi însă că fata avusese grijă să se spele din vreme pe mâini şi
pe obraz şi când se înfăţişă feciorului de împărat se înclină înainte-i iar el îi întinsese
pantoful de aur. Fata se aşeză pe un scăunel, scoase din picior papucul de lemn ce trăgea
câteva ocale şi încălţă condurul, care-i veni ca turnat. Şi când se ridică fata şi tânărul
crai îi privi chipul, o recunoaşte pe dată că doar ea era domniţa cu care dănţuise şi care-l
robise cu frumuseţea-i fără pereche. Şi nu îşi putu stăpâni strigătul:
pag. 68
 GRUPA MARE

 Astă-i mireasa cea adevărată !

Maştera şi cele două fete ale ei încremeniră de spaimă auzindu-l ce zice şi de ciudă
le înveninară într-atât că se traseră la faţă şi se făcură galbene ca şofranul. Dar feciorul
de împărat nu le învrednici nici măcar c-o căutătură şi luând-o pe Cenuşăreasa pe cal
lângă sine porni cu ea către casă. În clipa când trecură prin dreptul alunului, cele două
porumbiţe, albe ca neaua, prinseră a ciripi, dând zvoană, bucuroase:
Vai, conduru-i tare mic.
Dar de strâns, de fel n-o strânge !
Şi-năuntru nu e sânge.
Că n-a curs măcar un pic
Ea-i mireasa-adevărată,
Mult dorită şi visată !
După ce strigară vorbele astea, îşi luară amândouă zborul şi rotindu-se, se aşezară
uşurele pe umerii fetei, una la dreapta şi alta la stânga. Şi au rămas aşa, pe umerii
Cenuşăresei, tot timpul cât s-a prăznuit nunta împărătească.

pag. 69