Sunteți pe pagina 1din 7

Universitatea Nicolae Titulescu, București, 2018

Facultatea de Drept

An IV, ID, Grupa 1

Student – Roșu Cristina-Ancuța

DREPT INTERNATIONAL PRIVAT

- REFERAT -

Elementul de extraneitate

Sumar
Aspecte generale ........................................................................................................................... 1

Originea şi semnificaţia termenului – extraneitate .......................................................................... 2

Definiţia elementului de extraneitate. ............................................................................................. 2

Rolul elementului de extraneitate ................................................................................................... 2

Exemple de elemente de extraneitate.............................................................................................. 3

Conflictul de jurisdicţii şi conflictul de legi .................................................................................... 4

Bibliografie................................................................................................................................... 7

Aspecte generale
Având în vedere că raportul de drept internaţional privat este o specie de raport juridic, în
definirea acestuia trebuie plecat de la ceea ce înseamnă raportul juridic, în general. Astfel, ţinând cont
de faptul că, în literatura de specialitate juridică, se consideră că raportul juridic desemnează o relaţie
socială reglementată de norma de drept , apărată de stat şi caracterizată prin existenţa drepturilor şi
obligaţiilor juridice , se poate identifica şi definiţia raportului de drept international privat. Raportul de
drept internaţional privat se defineşte ca fiind o relaţie socială – patrimonială sau nepatrimonială – ce
conţine un element de extraneitate şi care este reglementată prin norme specifice dreptului internaţional
privat.

Potrivit Codului Civil român raporturile de drept internaţional privat pot fi raporturile civile,
comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat cu elemente de extraneitate. Raportul de drept
internaţional privat se deosebeşte de raportul de drept intern prin existenţa unuia sau mai multor elemente
de extraneitate, fapt ce generează probleme ce nu există în cazul raporturilor de drept intern supuse,
aproape mereu, legii naţionale.

Există şi alte raporturi juridice, cum ar fi cele de drept administrativ, drept financiar sau drept
penal care, deşi pot implica un element de extraneitate, nu pot fi considerate ca aparţinând dreptului
internaţional privat, deoarece acestea fac parte din sfera dreptului public, iar, în cazul lor, nu există
posibilitatea generării unui conflict de legi, poziţia părţilor fiind de subordonare juridică, statul acţionând
în temeiul autorităţii sale, ca titular de suveranitate.

Originea şi semnificaţia termenului – extraneitate

Acest termen provine de la cuvântul din limba latină – extraneus – care însemna din afară, străin.
Potrivit Dicţionarul explicativ al limbii române, extraneitate semnifică caracterul străin al unui element
cuprins într-un raport juridic ce necesită aplicarea unei legi nenaţionale.

Definiţia elementului de extraneitate.


Elementul de extraneitate este o împrejurare de fapt legată de un raport juridic datorită căreia
acest raport are legătură cu mai multe sisteme de drept (sau legi aparţinând unor ţări diferite). Acest
element este străin prin raportare la sistemul de drept al forului, adică al instanţei (judecătoreşti sau
arbitrale)/al autorităţii dintr-un stat învestită cu soluţionarea unei speţe de drept internaţional privat.
Elementul de extraneitate nu este un element de structură al raportului juridic, dar este principalul factor
de distingere a raporturilor de drept internaţional privat faţă de raporturile de drept intern.

Rolul elementului de extraneitate .

Prezenţa elementul de extraneitate într-un raport juridic determină, uneori, apariţia conflictului
de legi, mărind complexitatea problemelor ce reclamă soluţionare deoarece el face posibilă aplicarea
legii străine, iar, alteori, determină aplicarea normelor materiale interne sau unificate. Cu alte cuvinte,
se poate spune că elementul străin transformă raportul juridic civil, în sens larg, într-un raport de drept
internaţional privat, pentru reglementarea căruia normele specifice dreptului internaţional privat pot
dispune aplicarea dreptului străin sau al dreptului forului.

Exemple de elemente de extraneitate.

Determinarea elementelor de extraneitate şi efectele pe care acestea le produc diferă de la un sistem


de drept la altul deoarece elementele de extraneitate sunt considerate în funcţie de un anumit sistem de
drept şi, nu, în general. Spre exemplu, pentru determinarea legii naţionale a persoanei fizice, unele
sisteme de drept consideră că elementul de extraneitate îl constituie cetăţenia, iar alte sisteme de drept
consideră că îl constituie domiciliul persoanei fizice.

 Prin raportare la subiectele raportului juridic pot constitui elemente de extraneitate:


 pentru persoanele fizice: cetăţenia, reşedinţa, domiciliul, în anumite sisteme de drept
chiar şi religia;
 pentru persoanele juridice: naţionalitatea, sediul social, locul de înmatriculare, fondul de
comerţ, centrul economic etc.
 Prin raportare la obiectul raportului juridic pot constitui elemente de extraneitate:
 locul situării bunurilor imobile;
 locul unde se află bunurile mobile.
 Prin raportare la conţinutul raportului juridic pot constitui elemente de extraneitate:
 locul încheierii actului juridic;
 locul executării actului juridic sau locul unde urmează să-şi producă efectele un act
juridic;
 locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii;
 locul producerii prejudiciului, când acesta diferă de locul delictului;
 locul producerii evenimentului, în cazul evenimentelor naturale (naştere, deces,
calamitate naturală etc)
 Prin raportare la aspectele de procedură este element de extraneitate:
 locul judecării litigiului.

Problemele juridice ridicate de prezența elementului de extraneitate în cadrul unui raport juridic. În
legătură cu prezența elementului de extraneitate în cadrul unui raport juridic se pot ridica următoarele
probleme juridice:

 determinarea instanţei competente pentru soluţionarea unui litigiu de drept internaţional


privat;
 determinarea legii procedurale aplicabile pentru soluţionarea litigiului de drept internaţional
privat; determinarea legii aplicabile /sistemului de drept aplicabil raportului de drept
internaţional privat;
 determinarea legii materiale aplicabile raportului de drept internaţional privat;
 determinarea efectelor hotărârilor judecătoreşti străine sau a sentinţelor arbitrale străine;
 determinarea efectelor unui drept dobândit în străinătate prin aplicarea unei legi străine.

Problemele juridice privind determinarea instanţei competente pentru soluţionarea unui litigiu de
drept internaţional privat, determinarea legii procedurale aplicabile pentru soluţionarea litigiului de drept
internaţional privat şi determinarea efectelor hotărârilor judecătoreşti străine sau a sentinţelor arbitrale
străine sunt chestiuni ce vizează instituţia juridică specifică dreptului internaţional privat cunoscută sub
denumirea de conflicte de jurisdicţii. Problemele juridice privind determinarea legii aplicabile/sistemului
de drept aplicabil raportului juridic cu elemente de extraneitate sunt chestiuni ce vizează instituţia
juridică specifică dreptului internaţional privat cunoscută sub denumirea de conflicte de legi.

Conflictul de jurisdicţii şi conflictul de legi


Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat nu se suprapune cu competenţa
legislativă. Graniţa nu este absolută, întrucât între conflictele de jurisdicţii şi conflictele de legi există
interferenţe. De altfel, instrumentele de unificare a dreptului internaţional privat (în special,
regulamentele europene) integrează ambele conflicte – de legi şi de jurisdicţii.

1. Obiectul celor două tipuri de conflicte este diferit. Suntem în prezenţa conflictului de
jurisdicţii, ori de câte ori o instanţă, sesizată cu un litigiu de drept internaţional privat, trebuie să se
pronunţe mai întâi asupra propriei competenţe. Conflictul de legi presupune situaţia în care un raport
juridic cu element de extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparţinând
unor sisteme de drept diferite;

2. Spre deosebire de conflictul de legi, conflictul de jurisdicţii este condiţionat, în mod


obligatoriu, de existenţa unui litigiu. În absenţa litigiului, nu se pune problema determinării competenţei.
Conflictul de legi, în schimb, poate să apară şi independent de existenţa unei situaţii litigioase; el rezolvă
problema aplicării lex causae la nivelul dreptului internaţional privat substanţial;

3. Determinarea competenţei instanţelor unui anumit stat nu înseamnă, automat, aplicarea, în


calitate de lex causae, a sistemului legislativ al statului respectiv. Ca efect al stabilirii competenţei
instanţei forului, va deveni aplicabil sistemul conflictual al statului forului, sistem care operează cu
instituţii diverse: calificare, ordine publică, retrimitere, norme de aplicare imediată ş.a. Odată ce se
declară competentă, instanţa sesizată cu un litigiu internaţional va identifica legea aplicabilă: legea
forului sau legea străină. În final, litigiul nu va fi supus neapărat legii materiale a forului; instanţa forului
poate aplica, după caz, norma substanţială a forului sau norma substanţială străină – după cum indică
propriul sistem conflictual. După ce acceptă soluţionarea litigiului, instanţa va determina sistemul de
drept aplicabil şi apoi, din acest sistem, va identifica legea materială aplicabilă;

4. Natura normelor care reglementează conflictul de jurisdicţii diferă de natura normelor ce


reglementează conflictul de legi. Avem în vedere două aspecte. Conflictul de jurisdicţii se soluţionează
prin intermediul normelor de aplicaţie imediată; conflictul de legi se rezolvă prin reguli de conflict.
Conflictul de legi presupune norme conflictuale, adică norme care desemnează legea competentă să
cârmuiască raportul juridic cu element străin (sistemul de drept astfel determinat poartă denumirea de
„legea cauzei”). Apoi, trebuie observat că normele care concretizează conflictele de jurisdicţii sunt
unilaterale. Ele indică dacă sunt competente sau nu instanţele române, fără a se preocupa de situaţia în
care acestea nu sunt competente (cu alte cuvinte, nu reglementează competenţa sau necompetenţa
instanţelor străine). Este firesc, întrucât problemele de competenţă (inclusiv normele de competenţă
internaţională a jurisdicţiilor naţionale) intră în spaţiul suveranităţii fiecărui stat, fără posibilităţi de
imixtiune. Aşadar, normele de competenţă internaţională se aplică direct raportului juridic cu element
străin şi aduc lămuriri numai cu privire la competenţa instanţelor forului;

5. Într-o relaţionare strictă, în cazul unui litigiu, conflictul de jurisdicţii este prealabil conflictului
de legi, de aceea soluţia conflictului de jurisdicţii determină aplicarea unui anumit sistem de soluţionare
a conflictelor de legi. Numai după ce are loc operaţiunea de stabilire a competenţei juridicţiona le,
conflictul de legi devine o prioritate pentru organul de jurisdicţie. Această cronologie este firească,
întrucât organul jurisdicţional nu poate consulta norma conflictuală înainte de a decide că este
competentă în acest sens. Odată ce constată că este competentă, instanţa va proceda la determinarea legii
competente, pornind de la propriul sistem de norme conflictuale;

6. Conflictele de legi, la rândul lor, influenţează conflictele de jurisdicţii, deşi mai puţin evident.
Instanţa de judecată priveşte, de la bun început, litigiul în ansamblu său şi se declară competentă având
în vedere legea pe care o va aplica. Jurisprudenţa atestă însă şi situaţia în care soluţia conflictului de
jurisdicţii a suportat influenţa soluţiei date conflictului de legi, de pildă, atunci când instanţele preferă
să evite a se pronunţa asupre situaţiei deduse judecăţii şi invocă propria necompetenţă. Astfel de situaţii
s-au ivit în cazul divorţurilor confesionale şi în procesele dintre străini. Un exemplu elocvent este
constatarea necompetenţei instanţei forului în procesul de divorţ al unor cetăţeni evrei, determinat de
faptul că legea personală (legea mozaică) impune intervenţia rabinului; divorţul confesional nu este
recunoscut pe teritoriul Franţei. Curtea de casaţie franceză a contestat tribunalelor franceze competenţa
de a se pronunţa cu privire la divorţul părţilor, întrucât legea personală a acestora atrăgea competenţa
unui rabin. Unele state consacră pentru divorţurile confesionale procedura religioasă, atât pentru
încheierea, cât şi pentru desfacerea căsătoriei. Procedura care implică prezenţa rabinului nu are efecte
juridice în ţările în care încheierea şi desfacerea căsătoriei au caracter laic. Prin urmare, aplicarea legii
mozaice ar fi condus la un divorţ fără valoare în Franţa, iar aplicarea legii franceze ar fi însemnat
pronunţarea unui divorţ civil pe care religia mozaică nu îl recunoaşte ca valabi. Iată cum, pe tărâmul
conflictelor de jurisdicţii, apare posibilitatea ca instanţa să evite soluţionarea unei cauze, prin invocarea
propriei necompetenţe. Această soluţie este preferată de instanţă atunci când, într-o analiză prealabilă,
prefigurează eventualele dificultăţi de soluţionare a conflictului de legi în cazul dedus judecăţii. Din
această perspectivă, „influenţa” conflictului de legi asupra conflictului de jurisdicţii are explicaţii care
ţin mai curând, de natura umană, mai precis «de ezitările şi „slăbiciunile” magistratului, decât de rigoarea
şi ordinea logică a soluţionării conflictelor»;

7. Este posibil ca soluţia litigiului să difere de la un sistem legislativ la altul, chiar dacă normele
conflictuale la care s-a ajuns, în urma soluţionării conflictului de jurisdicţii, sunt identice pentru o
anumită materie. Explicaţia rezidă în diferenţele între normele substanţiale naţionale. Sistemul normelor
conflictuale este expresia concepţiei legiuitorului fiecărui stat, aşa încât norme similare, care aparţin
unor state diferite, pot conduce la rezolvări diferite ale conflictului de legi. Chiar în aceeaşi materie,
conţinutul normelor conflictuale poate să fie diferit, întrucât reflectă particularităţile şi tradiţiile
naţionale, concepţia legislativă a fiecărui stat, precum şi interesele proprii ale statului. De exemplu, dacă
normele conflictuale atribuie competenţa, într-o anumită materie, lui lex fori, fiecare instanţă va înţelege
prin această locuţiune propria lege materială (lex fori este legea instanţei sesizate cu soluţionarea
conflictului de legi, fără a deosebi după cum soluţionarea se face în cadrul unei proceduri litigioase sau
într-o procedură graţioasă; pentru orice organ de jurisdicţie cu sediul în România, lex fori este legea
română).
Bibliografie

I. Chelaru, Gh. Gheorghiu, Drept internaţional privat, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007

N. Diaconu, Drept internaţional privat, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2009

I. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005

I. Filipescu, M. Jakotă, Drept internaţional privat, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1968

A. Fuerea, Drept internaţional privat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008

D. Lupaşcu, D. Ungureanu, Drept internaţional privat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012

A. Mayss, Principles of conflict of laws, third edition, Cavendish Publishing Limited, London, United
Kingdom, 1998

I. Macovei, Drept internaţional privat, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2011

M. Mihăilă, Elemente de drept internaţional public şi privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001

Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000

S-ar putea să vă placă și