Sunteți pe pagina 1din 9

1. Conștiința morală => principiul subiectiv al ordinii morale.

Etimologic => prepoziția cum (latină) = care înseamnă cu


 Substantivul scientia (latină) = care înseamnă știință
Conștiința morală => presupune o cunoaștere rațională sau o împreună cunoaștere, adică o
cunoaștere a faptelor prin raportarea lor la un principiu obiectiv.
În limba latină conscientia iar în limba greacă συνείδησις
Prin conștiința morala omul își depășește sinele său egoist și-și evaluează faptele în funcție de
un principiu superior – legea morală, care se manifestă în conștiința sa, o dată cu dobândirea
conștiinței de sine.

2. Conștiința psihologică => sentimentul nemijlocit pe care cineva îl are despre ceea ce se petrece
în forul său lăuntric, și, de asemenea, sentimentul că ceea ce se petrece în interiorul său îi
aparține și constituie viața sa intimă.

3. Relația dintre conștiința morală și conștiința psihologicăː Conștiința morală nu se identifică cu


conștiința psihologică, dar o presupune și o include pe aceasta. De asemenea, conștiința morală
nu se identifică cu Eul personal, deoarece îl „obligăˮ moral pe acesta și îi judecă actele sale.

4. Conștiința morală în Sfânta Scripturăː (cu exemple de texte = fff important)

În V.T. => se vorbește de existența conștiinței morale ca un dat constitutiv pentru ființa
umană, lucru ce reiese din porunca dată primilor oameni, care, aveau capacitatea de a cunoaște
binele exprimat prin comuniunea cu Dumnezeu. În momentul căderii în păcat conștiința îl
mustră pe Adam, care se ascunde când aude glasul lui Dumnezeu. Același lucru se observa la
Cain care-l ucide pe fratele său Abel. Conștiința îl acuză îngrozitor‫ ׃‬,,Pedeapsa este mai mare decât
aș putea-o purta. De mă izgonești acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la fața Ta și voi fi
abuciumat și fugar pe pământ...ˮ.(Fac. 4, 13 și 14). Odată cu trecerea timpului conștiința se va
întuneca, dar nu va dispărea niciodată așa cum vedem că Noe aduce retfă de recunoștință lui
Dumnezeu îndemnat de propria conștiință (Fac. 8,20). Avram vrea să aduna jertfă pe fiul său
Isaac pentru a asculta de porunca și chemarea lui Dumnezeu.

În N.T. => Mântuitorul vorbește de „lumina care este în tineˮ (Mt. 6,23), care nu trebuie să
devină întuneric. Din pilda omului risipitor El valorizează pocăința omului, ca rod al conștiinței
morale. Iuda este mustrat de propria conștiință pentru trădarea sa, și neputând suporta
mustrarea, se spânzură. Sf. Ap. Petru s-a lepadat de trei ori de Iisus dar, cândtând cocoșul, „a
plâns cu amarˮ. Toate acestea sunt manifestări ale conștiinței morale.
Sfântul Apostol Pavel subliniază că o conștiință morala curată se păstrează prin credință‫׃‬
„toate sunt curate celor curați, iar celor necurați și necredincioși nimic nu este curat, ci li s-a întinat lor
și mintea și cugetulˮ. (Tit. 1,15-16)
În Epistola către Romani, Sfântul Pavel afirmă realitatea apriorică a conștiinței morale și
faptul că ea este universală‫„ ׃‬păgânii care nu au lege din fire fac ale legii (...). Ceea ce arată fapta legii
scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lorˮ.(Rom. 2, 14-15)

1
5. Nucleul conștiinței morale

Conștiința morală este o manifestare integrală a sufletului, o realitate la care participă toate
puterile spiritualeː voința, sentimentul și rațiunea. Nucleul conștiinței morale este un dat
ontologic, dar în formarea și structura sa intră atât elemente voluntare, afective și intelectuale cât și
elemente de natură istorică și socială.

a. Elemente voluntare ale conștinței morale => înclinațiile sau tendințele spre cunoașterea și
săvârșirea binelui în opoziție cu înclinațiile imorale care ne orientează spre rău.
b. Elemente afective ale conștiinței morale => se caracterizează prin absența intereselor și
dorințelor egoiste la cel care le posedă. Principalele elemente afective ar fiː
- iubirea dezinteresată a binelui și repulsia față de rău;
- respectul datoriei și al valorilor morale în general;
- bucuria ce se naște din iubirea și respectul față de legea și valorile morale cât și
remușcarea pentru nerespectarea lor;
c. Elemente intelectuale ale conștiinței morale => cunoașterea legii și a valorilor morale, precum și
aprecierea faptelor și intențiilor în lumina acestor valori care se realizează atât sub forma
unor intuiții spontane, cât și sub formă de gânduri discursive formulate în concepte, indicații
și raționamente morale.
d. Elementele de natură istorică și socială => nucleul conștiinței morale este constitutiv omului,
indiferente de epoca istorică în care trăiește, insă conținutul ei este variabil și se
concretizează în moravurile sociale, care de-a lungul timpului s-au transformat mereu
influențând în sens pozitiv sau negativ, atât conținutul conștiinței morale cât și factorii care
influențează și stimulează formarea conștiinței morale.

6. Factorii care influențează formarea conștiinței morale‫׃‬


-întrucât primul mediu existențial al omului este pântecul matern, influențele prenatale pe care
el le primește prin intermediul mamei sunt determinate pentru întreaga viață
-în copilărie, copilul are nevoie de afectivitate și în special de iubirea maternă
- În atmosfera și mediul familial în care se pun bazele formării conștiinței morale, un rol
important în dezvoltarea și maturizarea sa îl au scoala și Biserica
- Biserica și societatea în ansamblul său, trebuie să ajute la formarea conștiinței morale, care de
fapt este în strânsă legătură cu formarea conștiinței religioase
- Un lucru important pentru formarea conștiinței morale este pregătirea copiilor pentru marile
deziluzii ale vieții și, în același timp, pentru întâlnirea lor cu Dumnezeu
- Mediul social influențează copilul în dezvoltarea conștiinței sociale însă acest mediu îi oferă de
cele mai multe ori exemple de agresivitate, egoism și dezordine morală prin modelele pe care le
propune.
- mediul familial, școlar și eclesial trebuie să fie într-o deplină armonie și într-o continuitate
firească în ceea ce privește exigențele lor axiologice.
a. Subiectivi‫???׃‬
b. Obiectivi‫??? ׃‬

2
7. Pervertirea conștiinței morale‫׃‬

Refuzul continuu de a iubi naște o împietrire a inimii, o neputință de a iubi. Rațiunea pentru a
sesiza legea în toată dimensiunea sa atrăgătoare, ar avea nevoie ca voința să o stimuleze prin
dorința sa. Aceasța împietrire poate îmbrăca diverse foeme după componentele intelectuale,
afective, volitive ale fiecăruia‫׃‬
- Dinamismul conștiinței este amenințat la omul slab, care recunoaște cu plăcere binele ideal,
dar în practică el îl compromite. Este important ca noi să răspundem concret la apelul pe
care conștiința morală ni-l adresează.
- Neascultarea obișnuită și voluntară față de exigențele conștiinței, greșelile multiple fără
niciun regret, ruinează profund conștiința morală ajungându-se la o structură divizată a
personalității în care lumina binelui strălucește încă în rațiune dar fără căldură. Este și cazul
personalităților prea speculative.

8. Patologia conștiinței morale‫׃‬

Nefiind intuitivă, rațiunea este supusă informațiilor din afară și din acest motiv judecata morală
riscă să fie orientată și ea către orizontul ignoranței și al erorii, care se manifestă prin‫׃‬
a. Infantilism moral este în strânsă legătură cu atitudinea omului al cărui caracter păstrează
impulsivitatea și nestatornicia copilului; tendințele negative și inferioare prevalează asupra
celor superioare, ideile morale sunt înțelese într-un mod confuz ducând la atitudini morale
infantile
b. Labilitatea sau nebunia morală constă în incapacitatea de a deosebi binele de rău și de a nu
simți mustrarea de conștiință pentru faptele rele, iar pericolul constă în descurajare care
duce la laxism moral.
c. Conștiința scrupuloasă. Scrupulul este o incertitudine maladivă care afectează judecata
morală. Cel scrupulos este dominat de frica continuă față de păcat. El vede pretutindeni
datorii și pericole care-l orientează spre păcat.
- Scrupulul general‫ >= ׃‬privește domeniile vieții morale și provine dintr-o supra activitate a
conștiinței legate de o diminuare a capacității de a trage concluzii ferme. Necesită un părinte
spiritual plin de bunătate și ferm și care cunoaște natura acestei maladii fiind legat de
afecțiuni psihice și nervoase, obsesii, nevroze generate de angoasă.
- Scrupulul de compensație => manifestat prin efortul tensionat de a respecta în cele mai mici
detalii o lege particulară și care maschează relaxarea conștiinței în fața obligațiilor morale
fundamentale (precum iubirea, rugăciunea etc.). Acest scrupul este o formă de nevroză, care
nu poate fi tratat decât printr-o întoarcere energică la datoriile cele mai importante față de
care scrupulul își maschează neglijența.
Concluzieː Pentru scrupulos, principiul capital este cel al unei ascultări necondiționate față
de duhovnicul ales o dată pentru totdeauna, căci conștiința scrupuloasă este una bolnavă, care
cere un îndrumător și un medic.
d. Laxismul‫ ׃‬stă la polul opus al conștiinței scrupuloase, manifestându-se prin negarea
obligației morale în săvârșirea unei fapte sau diminuarea gravității unei fapte imorale. Se
manifestă ca o slăbire extremă a conștiinței morale care nu mai este sensibilă la ideea de
datorie morală și nu mai simte regretul atunci când persoana săvârșește un păcat.
3
Virtuțile

9. Virtutea morală teologică

Virtutea, 3 definițiiː
- însușire esențială a unei persoane în care intră ideea de putere, tărie, forță
- o însușire sau o calitate superioară psihică sau fizică a unei persoane
- în mod obișnuit => prin virtute se înțelege o anumită conduită a omului, corespunzătoare
unor principii morale
Etimologic => virtus (latină), care exprimă ceea ce grecii înțelegeau prin άρετή. Termenul
derivă de la άρες Marte, zeul războiului, sau de la rădăcina αρ (... în carte sunt toate declinările, la
pag. 149), în sensul de a aduce ceva la îndeplinire, a face ceva plăcut, a încheia.

În limba latină s-a tradus cu virtus, de la vir- bărbat, la început însemnând curajul fizic, apoi
forța de rezistență împotriva patimilor și ispitelor și practicarea obișnuită a binelui.

10. Virtutea în viața morala creștină


a. Din punct de vedere creștin virtutea presupune
- o înnoire a vieții (Efes. 3,16),
- o năzuință după modelul lui Iisus Hristos (Filip. 3,12)
- o luptă susținută împotriva tuturor piedicilor din calea desăvârșirii (I Corinteni 9,25; Efes
6,13)
=> în măsura în care se menține această luptă, creștinul devine părtaș la iubirea lui Iisus Hristos
și prin aceasta, la fericirea deplină.

Cuv. virtute (άρετή) pătrunde în NT din limba greacă veche, și este folosit de 4 ori astfelː
- în două locuri (I Petru 2,9; II Petru 1,3) =>„ perfecțiune sau desăvârșire dumnezeiascăˮ
- în două locuri (Filip. 4,8; I Petri 1,5) => „putere sau însușire omeneascăˮ

 Clement Alexandrinulː „virtutea este o dispoziție a sufletului în concordanță cu rațiunea


referitoare la viața întreagăˮ
 Sfântul Grigorie de Nyssaː „calea de mijloc dintre două exceseˮ => sub influența lui Aristotel
 Fericitul Augustin => „dispoziție a sufletului, potrivită naturii și rațiuniiˮ, „calitate a celui
înțeleptˮ, „iubirea binelui moral sub toate formele saleˮ

În viața morala creștină izvorul, măsura și scopul virtuții este iubirea lui Dumnezeu pentru noi.
Virtutea este cea care pune în ordine iubirea, cea care instaurează ordinea veritabilă a iubirii. Cel
ce iubește pe Dumnezeu (Binele suprem) cunoaște ierarhia autentica a bunurilor de tot felul care
solicită iubirea noastră și poate să le dea un răspuns corect. Virtutea autentică implică noțiunea de
iubire. Toată virtutea culminează în orientarea omului spre Dumnezeu prin Iisus Hristos și harul
Duhului Sfânt. Acela este virtuos care simte că este iubit de Dumnezeu și nu-și atribuie lui, în mod
orgolios, binele care este în el.

4
11. Virtuțile cardinale

Socrate
- Filosofii antici => înțelepciune este știința științei și a neștiinței
- Socrateː „Cunoaște-te pe tine însuțiˮ. Omul trebuie să se cunoască pe sine însuși spre a vedea
ce știe și ce nu știe, apoi să se pregătească minuțios pentru a dobândi știința, în felul acesta
ajungând înțelept și în stare să judece și să aprecieze pe ceilalți oameni.
- Știința cea mai înaltă este știința binelui iar înțelepciunea poate fi identificată numai cuștiința
a ceea ce este bine și a ceea ce este rău. Socrate afirmă că nici din partea înțelepciunii nu te
poți aștepta la mai mult, întrucât dacă ea se întemeiază numai pe puterile omenești, nu va
putea ajunge niciodată la cunoașterea desăvârșită a adevărului și binelui.
- Înțelepciunea creștină se întemeiază pe voia cea sfântă a lui Dumnezeu

Platon
- S-a ocupat de problema virtuților (a curajului în dialogul Lahes, a pietății în Euthyphron, a
dreptății în Republica), legându-le de practica politică a statului ideal.
- Platon explică disputele și lipsa de armonie care domnesc în cetăți ca și armoniile și
dezarmoniile dintre oameni în existența lor reală. El era convins că virtutea nu poate fi în
conflict cu virtutea nici în interiorul cetății, nici în interiorul omului
- Prezența unei virtuți reclamă prezența tuturor. Aceasta unitate a virtuților este preluată de
Aristotel și de teologii creștini care vor ințelege în mod diferit virtutea.

12. Virtuțile teologice

Porunca „Fiți desăvârșiți precum și Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit esteˮ (Mt.5,48) este idealul
de viață recomandat de Mântuitorul, fiind legea propriei noastre naturi, în calitate de ființe create
după chipul și asemanarea lui Dumnezeu.
Credința, nădejdea și iubirea sunt mijloace de legătură și comuniune cu D-zeu, fiindcă El este
izorul lor comun; virtuțile teologice au ca obiect, motiv și scop pe însuși D-zeu.
Ignațiu de Antiohiaː numește credința άρχή, iar iubirea τέλος; Sfântul Clement și Policarp al
Smirneiː credința => „mama și principiul viețiiˮ
Ca haruri, ele ne sunt date deodată cu harul sfințitor prin botez; sunt deasemni și forțe interne
care fac posibilă manifestarea continuă și integrală a vieții cu adevărat creștine. Virtuțile devin
lucrătoare prin conlucrarea creștinului cu harul.

Sfântul Pavelː
- „Fiind deci îndreptați în credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos (...),
iar nadejdea noastră nu rușinează, pentru ca dragostea s-a revarsat în inimile noastre prin Duhul
Sfânt cel dat nouăˮ (Rom.5,1)
- „și acum rămân aceste treiː credința, nadejdea și dragostea, iar mai mare dintre toate acestea este
dragosteaˮ (I Corinteni 13,13)

5
a. Credința
- Ca obiect al cunoașterii D-zeu este cunoscut de noi prin credință
- În Apus este justificată prioritatea credinței pe baza necesității ei pentru mântuire (Rom. 5,1)
- Însă credința este precedată de iubire la fel și cunoașterea lui Dumnezeu (I Ioan 4,8)
- Sf. Pavel vorbește despre credința care lucrează prin dragoste (Gal. 5,6)
- Sf. Ap. Iacob => fără fapte credința(ca manifestări ale iubirii) este moartă (Iacob 2,26)
- În procesul mântuirii credința face începutul dar ea nu poate ajunge la desăvârșire decât
prin iubire; credința fără iubire nu poate exista ca virtute (Iacob 2,19)

b. Nădejdea
- Prin nadejde D-zeu ni se înfățișează ca bunul cel mai vrednic de dorit
- Urmează credinței ținând locul de mijloc între credință și iubire

c. Iubirea
- Prin iubire putem ajunge încă de aici de pe pământ la o comuniune de viață suprafirească cu
El, ceea ce ne asigura împlinirea scopului nostru ultim
- Este cea mai deplină dintre virtuți deoarece realizează dpdv psiholocic și moral, cea mai
puternică și cea mai intima legătură cu Dumnezeu (Colos. 3,14)
- Credința și nădejdea devin virtuți desavârșite numai când sunt pătrunse și însuflețite de
iubire.
- Dpdv ontologic și mistic, iubirea este cea mai intim legată de har.
- Dpdv teologic => ținta și finalul străduințelor creștinului, anticipând veșnicia
- Pentru morala creștină, iubirea=> cea mai înalta dintre toate virtuțile, potrivit esenței sale (I
Ioan 4,8). Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție îi atestă superioritatea (Mt.22,37),(Clement Rom)
- Prin credință devenim creștini dar prin iubire ne manifestăm cu adevărat creștini
- Sf. Pavel => vorbește despre credința lucrătoare prin iubire (Gal.5,6)
- Fericitul Augustin => în lumea veșniciei credința și nădejdea încetează de a mai fi întrucât
și-au atins scopul în lumea aceasta, în timp ce iubirea rămâne crește și se desăvârșește.

În strânsă legatura cu virtuțile teologice stau cele 7 daruri ale Duhului Sfântː 1.darul
ințelepciunii, 2. Darul înțelegerii, 3. Al sfatului, 4. Al puterii, 5. Al cunoștinței, 6. Al evlaviei, 7. Al
temerii de D-zeu (cf. Isaia 11, 2-3)

6
Păcatul
13. Etimologie

În Sfânta Scriptură păcatul este consemnat prin diferite numiriː

a. În ebraică
- hattat –îndepartarea de la scop; Exprima cel mai adecvat conținutul păcatului. Corespunde
grecescului άμαρτία și înseamnă pervertirea unei voințe, care ne îndepărtează de la scopul suprem și
ne face vrăjmași ai lui D-zeu.; corespunde lui άδιχία
- awom –nedreptate;
- pesah –rebeliune, corespunde lui άνομία și άσεβεία
- rașah –revoltă, corespunde lui χαχοποίειυ – a face rău
b. în grecește
- άμαρπία (Rom. 5,12) – indepartare de la scop
- άμάρτημα – actul păcătos
c. în latină => peccatum înseamna orice greșeală; a dobândit un sens moral și religios dar este
întrebuițat pentru a desemna concupiscența și prin extensiune, pedeapsa și jertfa pentru
pacat, obiectul pacatului.
d. În românește => păcat - faptă potrivnică vointei lui D-zeu.

14. Noțiunea de pacat în Sfânta Scriptură

- În Sfânta Scriptură => păcatul este conceput ca ceva negativ opus voinței și orânduirii divine
- în VT => păcatul este conceput ca neascultare (Fac. 2,16) pedepsit in chip diferit (Fac. 4,9-16)
- prin promulgarea legii mozaice pacatele pozitive sporesc odată cu pacatele, care se prezintă
acum ca acte de răzvrătire și idolatrie
- Profeții => păcatul apare ca ofensă adusă lui D-zeu și aproapelui, ca un fel de nebunie și infidelitate
- NT. =>Mântuitorul vorbește de natura pacatului și de distrugerea lui. Îl presupune ca fiind un
act îngrozitor, o călcare a legii, o ofensă adusă lui D-zeu și aproapelui (Lc.15,18), o dezordine a
vieții omenești, care ajunge să se proslavească pe sine în locul lui D-zeu (Ioan 12,43)
- odata cu NT, Mântuitorul califică drept păcate și pe acelea care se consuma numai în inimă
(Mt.15,19-20). Izvoarele păcatului sunt în inima rea (Mt. 18,7) și in ispita celui rău (Mt. 13,39)
- Sf.Pavel => păcatul ca robire, de care ne eliberăm prin har(Rom. 6,18), ca împotrivire la legea lui
D-zeu (Rom. 3,20) și ca neascultare (Evrei 2,2). Este subliniată și legatura pacatului cu puterile
demonice (II Cor. 4,4).
- Sf. Ev. Ioan=>păcatul este o călcare a legii, nedreptate, lucrare a diavolului (I Ioan 3,4; 1, 8-10)

Astfel în Sfânta Scriptură păcatul apare caː neascultare și nerecunoștință față de D-zeu,
nelegiuire, nebunie, minciună, mândrie, nesocotire și ofensă adusă lui D-zeu, absurditate, vină,
violare a legii, abatere de la ordinea morală.
În ordinea harică, la acestea se adaugăː părăsirea iubirii și a prieteniei lui D-zeu,
necinstirea lui Hristos și a harului Său, pângărirea templului lui D-zeu.

7
15. Note distinctive ale păcatului
- Pentru determinarea naturii păcatului
a. Păcatul se deosebește de patimă și viciu, pentru că păcatul este un act, pe când patima și
viciul este o direcționare a voinței și o activitate statornică în direcția contrară legii morale
b. Păcatul se deosebește de delict, care este violarea externă a legii. Orice delict e un păcat dar
nu orice păcat este un delict, pentru că păcatul poate fi numai o violare lăuntrică a legii.
c. Noțiunea păcatului este mai restrânsă decât noțiunea răului. Păcatul este răul moral, răul cel
mai grav și cauza tuturor celorlalte rele, dar nu este identic cu „răul fizicˮ, care este o
pedeapsă păcat și nici cu „răul metafizicˮ, care este explicabil prin situația noastră de
creatură.
d. Păcatul are o sferă mai largă decât egoismul și senzualitatea. Îndepărtarea de D-zeu apare în
viața morală sub forma egoismului și senzualității. Însă, păcatul nu se definește prin aceste
două noțiuni; nu orice act senzual este păcat (mâncarea, somnul). Dacă senzualitatea este
înțeleasă ca esență a păcatului atunci s-ar diminua răutatea și gravitatea păcatului întrucât
ar fi dedus din condițiile naturale ale vieții umane.

- Cum devine un act, rău dpdv moral


a. Răutatea actului sta în poziția dezordonată față de scopul moral bun, iar vina stă în
caracterul lui voluntar. Totuși, dezordinea nu-i aceeași în păcatul de moarte și în cel ce se
iartă, precum nici caracterul voluntar nu-i același în păcat. Dacă excludem păcatul originar
și păcatul căruia îi lipsește caracterul voluntar conștient, => păcatul este definit ca încălcarea
conștientă și liberă a legii orale
b. În Mărturisirea ortodoxă => păcatul este încălcarea legii lui D-zeu și această călcare este însăși
împotrivirea la voia lui D-zeu făcută cu mintea și cu voia călcătorului de lege. Aceasta călcare se
săvârșește prin omitere sau comitere și constă dintr-o lucrare cu gândul, cu vorba sau cu
fapta.
c. Pentru a primi numele de păcat formal = această neîmplinire a legii trebuie să fie liberă și
conștientă

8
16. Împărțirea păcatelor
a. Păcate capitaleː
- mândria, avariția, desfrânarea, invidia, lăcomia, mânia și trândăvia (lenea)

b. Păcate împotriva Duhului Sfântː


- Contra credințeiː
= împotrivirea la adevărul învedereat și dovedit al credinței creștine
= lepădarea de Hristos și de Biserica Lui (apostazia) și prigonirea ei
- Contra nădejdii
= încrederea semeață și nemăsurată în harul și îndurarea lui D-zeu
= pierderea nădejdii în mila și bunătatea lui D-zeu
- Contra dragostei
= nepocăința până la moarte și nesocotirea lui Dumnezeu
= pizmuirea aproapelui pentru harul dumnezeiesc primit și faptele bune săvârșite

c. Păcate strigătoare la cerː


- Omuciderea sau uciderea voită sau întenționată (Fac. 4,8-10)
- Asuprirea văduvelor, orfanilor și săracilor (Ieș 3,7)
- Oprirea plății lucrătorilor (Lc. 10,7)
- Nelegiuirea sodomiților (Fac.18,20)
- Neascultarea față de părinți (Ieș 21,15-17)