Sunteți pe pagina 1din 8

Curs 12

BAZELE MOLECULARE ALE PRODUCERII MUTAŢIILOR

Modificările apărute în structura şi funcţia materialului genetic, care se transmit de la o


generaţie la alta şi care nu sunt rezultatul segregării genetice sau recombinării genetice, se
numesc mutaţii genetice , iar capacitatea materialului genetic de a suferi asemenea mutaţii se
numeşte mutabilitate.
Procesul de apariţe a mutaţiilor sub acţiunea unor factori mutageni (fizici, chimici sau biologici)
se numeşte mutageneză.
• Termenul de mutant se referă la un individ care rezultă dintr-un organism normal dar care
fenotipic prezintă anumite diferenţe, mai mult sau mai puţin evidente.
• Uneori aceste modificări pot fi reparate iar celulele respective redobândesc fenotipul
normal.
Pentru a clarifica termenii utilizaţi în experimentele de mutageneză, se poate recurge la
următorul exemplu:
• o cultură de Pseudomonas fluorescens are particularitatea că pe mediu agarizat, formează
colonii de culoare verde.

Uneori, în mod spontan, printre coloniile colorate apare şi una fără culoare, care a rezultat prin
multiplicarea unei celule mutante.
• În acest caz, fenotipul mutant este lipsa culorii, iar fenotipul normal este culoarea verde a
coloniei.
• Bacteriile mutante prezintă o mutaţie la nivelul genei ce codifică sinteza unei enzime
necesare pentru producerea pigmentului verde.

1
• Astfel, bacteriile mutante şi cele normale (de tip sălbatic), conţin gene alele (alela normală
pentru culoarea verde şi alela mutantă).
• În acest caz, mutaţia produsă la nivel genetic poate fi cunoscută datorită efectului fenotipic
pe care l-a determinat.
• Există cazuri în care nu toate modificările de la nivelul genelor sunt urmate de efecte
fenotipice evidente; în acest caz se poate spune că genele sunt tăcute sau silenţioase (silent
genes).
• Atunci când mutaţia determină modificarea genei de tip sălbatic şi conduce la apariţia
unei alele mutante, ea se numeşte mutaţie înainte (forward mutation), iar mutaţia de la
tipul mutant la tipul normal se numeşte mutaţie înapoi (back mutation).
Notaţia genelor normale si mutante
Există mai multe variante în ceea ce priveşte notaţia genelor.
• De exemplu:
• notaţia his se referă la o genă ce codifică enzima necesară pentru sinteza aminoacidului
histidină.
Uneori există mai multe gene ce codifică proteine cu funcţii asemănătoare: his A şi his B sunt gene
ce codifică polipeptide necesare pentru biosinteza histidinei.
• Notaţia his A – se referă la mutaţia care afectează gena respectivă şi care nu mai permite
sinteza polipeptidului normal.
• Reciproc, notaţia his A + desemnează gena alelă normală.
• Uneori, pentru desemnarea genei mutante se folosesc cifre arabe care însoţesc
denumirea genei normale:
• Ex. his A4 se referă la gena his A cu mutaţia numărul 4 (alela 4 a genei respective).
Pentru desemnarea fenotipurilor mutante, notaţiile sunt similare celor normale cu deosebirea că
prima literă este o majusculă.
• De exemplu,
• notaţia His se referă la fenotipul unui organism incapabil să crească pe un mediu minimal
lipsit de histidină;
• notaţia Rfmr se referă la un organism rezistent la acţiunea rifampicinei,
• Lac se referă la un organism incapabil de a metaboliza lactoza.

2
BAZELE MOLECULARE ALE PRODUCERII MUTAŢIILOR

Modificările spontane ale ADN ce determină apariţia unei mutaţii pot implica un număr
variat de perechi de nucleotide : de la o singură pereche (mutaţii punctiforme) la sute de perechi de
nucleotide (mutaţii genice sau cromosomale).

MUTATIILE PUNCTIFORME – pot fi datorate:


 substituirii unei perechi de nucleotide de către o alta (mutaţii prin substituţie),
 eliminării (deleţiei),
 inserării unei noi perechi de nucleotide (adiţie),
 inversării unei anumite secvenţe de nucleotide (inversii) sau
 duplicaţiilor.

a) Mutaţiile prin substituţie pot fi clasificate la rândul lor, în funcţie de nucleotida


înlocuită în:
- mutaţii de tip tranziţie – constau în înlocuirea unei purine cu o altă purină sau a unei
pirimidine cu o altă pirimidină (AT → GC; TA → CG; GC → AT; CG → TA)
- mutaţii de tip transversie – constau în înlocuirea unei purine cu o pirimidină şi invers
(AT ↔ TA; AT ↔ CG; GC ↔ CG; GC ↔ TA).
Schimbarea sucesiunii normale a nucleotidelor, conduce la greşeli de împerechere în cursul
proceselor de replicare, recombinare sau reparare.
Deseori, greşelile de împerechere pot avea loc datorită faptului că bazele azotate se pot găsi
într-o formă tautomeră, diferită de cea normală (ceto →enol sau amino →imino).
Cercetările efectuate asupra greşelilor ce apar în cursul replicării, au evidenţiat faptul că
acestea nu se produc la întâmplare.
La nivelul moleculelor de ADN există anumite zone predispuse la mutaţii cu o frecvenţă
crescută. Aceste zone au primit denumirea de puncte fierbinţi (hot spots).
Consecinţa modificărilor ce apar în succesiunea normală a nucleotidelor din structura ADN,
poate fi modificarea cadrului de citire al mesajului genetic şi ca urmare, a fenotipului determinat de
acesta. Alteori, datorită caracterului degenerat al codului genetic, mutaţia va rămâne fără consecinţe
fenotipice.
De exemplu:

3
- substituirea unei nucleotide conduce la înlocuirea unui aminoacid cu un altul, în
structura proteinei (ca în cazul hemoglobinei), reprezintă o mutaţie cu sens greşit
(missense mutation).
Ex. Anemia falciforma (forma de secera a glodulelor rosii) este o boala genetica
autozomala rezultata ca urmare a unei mutatii in gena hemoglobinei, mutatie prin care
adenina (A) este inlocuita cu timina (T).
Rezultatul: la nivelul catenei beta- hemoglobinei ,codonul GAG ce codifica sinteza acidului
glutamic este inlocuit cu GTG care codifica valina).

- când substituirea unei nucleotide din genă nu determină modificări în succesiunea


aminoacizilor din structura proteinei (datorită degenerării codului genetic), mutaţia se
consideră a fi cu acelaşi sens (same sense mutation) sau mutaţie tăcută (silent
mutation).
De exemplu:
Daca, de exemplu, a 3-a baza din codonul TCT pentru serina, este inlocuita cu oricare
dintre cele 3 baze, serina va fi in continuare sintetizata. Astfel de mutatii se numesc tacute
deoarece ele nu modifica structura proteinei.

- când consecinţa mutaţiei este terminarea anormală a sintezei proteinei, mutaţia este
denumită mutaţie nonsens (determină apariţia unui codon stop- TAA, TAG sau TGA-

într-o poziţie diferită decât cea normală).


Astfel boala numita fibroza chistica, apare ca urmare a inlocuirii Citozinei din codonul
CAG pentru glutamina, cu Timina fiind astfel convertita in TAG -un codon STOP.
Proteina produsa nu poate functiona normal deoarece,in urma unei astfel de mutatii, va avea numai
493 amino acizi in timp ce lantul normal este alcatuit din 1480.

4
Proteina codificată de gena normala controlează secreția glandelor exocrine din numeroase
organe, mutațiile determinând îngroșarea secrețiilor și afectarea funcției sistemului
bronhopulmonar, sistemului digestiv, reproductiv și a altor organe.

 In unele situaţii deşi mutaţia determină anumite modificări în succesiunea aminoacizilor


din catena polipeptidică, funcţia proteinei nu este modificată. In acest caz se spune că mutaţia
este neutră (neutral mutation).

b) Mutaţiile prin deleţie – presupun eliminarea uneia sau mai multor nucleotide din
molecula de ADN. S-a dovedit că la bacterii, prin deleţie pot fi eliminate chiar şi gene întregi. Cu
toate acestea pentru ca bacteriile mutante să supravieţuiască este necesar ca gena eliminată să nu fie
esenţială supravieţuirii.
Mutaţiile prin deleţie ocupă, ca frecvenţă, un loc important între mutaţiile spontane. Astfel,
la E. coli, ele reprezintă aproximativ 5% din totalul mutaţiilor spontane.
Consecinţele mutaţiilor prin deleţie sunt:
 Inactivarea completă a produsului codificat de o genă- prin eliminarea unei părţi din
aceasta sau a genei în întregime;
 Detrmină uneori fuziunea unei gene cu o alta, astfel că amândouă ajung să fie
controlate simultan;

5
 Determină modificarea cadrului de citire a mesajului genetic (mutaţii de tip
frameshift), iar modificările fenotipice sunt evidente ; ele nu permit apariţia de
mutaţii de reversie cu excepţia cazurilor în care are loc inserarea corectă a secvenţei
lipsă.

c) Mutaţiile prin inversie – sunt determinate de situaţia în care anumite secvenţe de ADN
nu sunt eliminate ci sunt integrate în ADN-ul de origine, în orientare inversă decât cea normlă.
Inversiile pot fi determinate de aceleaşi cauze ca şi deleţiile, cu deosebirea că, în cazul
inversiilor recombinarea genetică se realizează la nivelul unor secvenţe repetate inversat, localizate
pe aceeaşi moleculă de ADN. In cazul mutaţiilor prin inversie pot apare, relativ uşor, revertanţi,
fenomen datorat de obicei tot recombinării genetice. Cu toate acestea, reversia completă şi exactă
este un fenomen destul de rar, deoarece recombinarea genetică ar trebui să se realizeze exact între
aceleaşi secvenţe care au fost afectate.
d) Mutaţiile prin adiţie sau inserţie – sunt cauzate de inserarea unei nucleotide sau a unei
secvenţe de nucleotide la nivelul unei regiuni a ADN. De cele mai multe ori , asemenea mutaţii se
datorează integrării elementelor genetice transpozabile: transpozonilor (Tn- secvente de ADN ce
pot migra in diferite pozitii in cadrul genomului ) sau sau secvenţelor de inserţie (IS-fragmente
mici de ADN -1-2 gene).
Integrarea unei anumite secvenţe de nucleotide într-o genă, determină de obicei inactivarea
acesteia, prin modificarea cadrului de citire. Mutaţiile de acest tip produse de Tn sau de IS, pot
suferi reversii la tipul normal, deoarece eliminarea secvenţelor integrate se elimină în mod corect.
Insertiile si deletiile unei sau a doua (sau mai multe) perechi de nucleotide, pot avea
consecinte devastatoare asupra unei gene datorita translatiei acesteia in cadrul fragmentului
de citire.

e) Mutaţiile prin duplicaţie – reprezintă o categorie de mutaţii datorate copierii unei


anumite secvenţe de ADN şi integrarea sa în continuarea celei iniţiale (în tandem).

6
De cele mai multe ori regiunile duplicate sunt alcătuite din copii multiple ale aceleiaşi
secvenţe, având astfel lungimi foarte mari. Cea mai importantă proprietate a mutaţiilor prin
duplicaţie este instabilitatea lor, ele putând reveni cu uşurinţă la tipul normal. Se pare că mutaţiile
prin duplicaţie au avut un rol important în evoluţia materialului genetic.
De obicei o genă nu se poate modifica fără ca funcţia sa originară să se schimbe, iar dacă
funcţia respectivă este una esenţială, organismul respectiv nu poate supravieţui.
Totuşi, atunci când au loc duplicaţii, rezultă două copii ale aceleiaşi gene, dintre care una
poate suferi la rândul ei, mutaţii putând dobândi funcţii noi.
Acest mecanism permite vieţuitoarelor de a deveni din ce în ce mai complexe, prin mărirea
numărului de gene şi a cantităţii de informaţie genetică.

Reparaţia genetică

Repararea ADN poate fi definită în sens general ca un ansamblu de răspunsuri celulare


asociate cu refacerea instrucţiunilor genetice asigurate de secvenţe normale de ADN.
La nivel molecular, mijloacele de apărare sunt de natură ereditară şi sunt cunoscute ca
procese de corectare a erorilor de copiere ce se pot produce în cadrul replicării ADN, fie ca procese
reparatorii ale leziunilor induse în structura ADN.
Totalitatea mecanismelor de reparare a leziunilor induse în structura ADN prin acţiunea
agenţilor mutageni se numeşte proces reparator.

7
In funcţie de tipul de mutaţii, de modul de apariţie şi de mecanismul implicat în corectare,
procesul reparator se poate realiza prin mai multe căi, grupate în următoarele mecanisme :
- repararea directă a ADN – prin intervenţia unor enzime de tipul ADN
polimerazelor, alkiltransferazelor sau prin fotoreactivare ;
- excizia reparatorie – eliminarea nucleotidelor modificate (dimerizate) de un
complex enzimatic şi sinteza unui nou fragment la restul catenei de ADN prin
intervenţia enzimei ADN polimeraza I ;
- repararea post-replicativă recombinatorie (post-replicativă- se desfăşoară
după ce bifurcaţia de replicare a depăşit zona modificată, reparare prin
recombinare- deoarece necesită funcţiile celulare de recombinare)
- sistemul SOS - activarea anumitor gene ce codifică produşii necesari procesului
reparator, ca urmare a modificărilor la nivelul ADN.