Anton ILICA

FILOSOFIA COMUNICĂRII

Editura Virtual
2010
 -II-

ISBN(e): 978-606-8281-64-3

Avertisment

Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului, sub orice formă este
sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K

 -III-

Cuprins

PREFAŢĂ: DE CE “COMUNICARE”? .............................................................................................1

I.COMUNICAREA, ÎN GENERAL....................................................................................................6
1. Gândire comunicativă ...................................................................................................................8
2. Canonismul comunicării ...............................................................................................................9
3. Teoria lingvistică a comunicării .................................................................................................11
4. Paradigma funcţionalistă a comunicării......................................................................................13
5. Filosofia Şcolii de la Palo Alto ...................................................................................................14
6. Comunicare şi existenţă ..............................................................................................................16
II COMUNICAREA SOCIALĂ SAU SOCIOLOGIA COMUNICĂRII ......................................18
1. Comunicarea în social – expresie a puterii .................................................................................20
2. Contextul comunicării.................................................................................................................23
3. Comportamentul organizaţional .................................................................................................26
4. Comunicarea simbolică...............................................................................................................27
III COMUNICAREA EDUCAŢIONALĂ .......................................................................................29
1. Conceptul de comunicare educaţională ......................................................................................29
2. Tipuri de comunicare ..................................................................................................................32
3. Componentele comunicării .........................................................................................................34
IV ASPECTE PSIHOLOGICE ALE COMUNICĂRII ...................................................................40
1. Psihologia comunicării ...............................................................................................................40
2. Despre inteligenţele multiple ......................................................................................................41
3. Asertivitatea şi empatia...............................................................................................................43
V INTERCULTURALITATE ŞI COMUNICARE.........................................................................47
1. Cultură şi civilizaţie....................................................................................................................48
2. Relaţia cultură-civilizaţie............................................................................................................50
3. Comunicarea interculturală.........................................................................................................51
4. Comunicarea în grup...................................................................................................................53
ALTE ASPECTE ALE COMUNICĂRII ..........................................................................................55
1. Comunicare intrapersonală (reflexivă) .......................................................................................55
2. Comunicare interpersonală .........................................................................................................55
3. Comunicarea în grup...................................................................................................................57
4. Comunicarea publică ..................................................................................................................58
VI VORBIRE ŞI ASCULTARE/TĂCERE COMUNICARE ORALĂ ŞI SCRISĂ .......................60
1. Comunicarea verbală ..................................................................................................................60
 -IV-

2. Comunicare şi limbaj ..................................................................................................................62

3. Comunicarea orală ......................................................................................................................65
VII COMUNICAREA EXTRAVERBALĂ .....................................................................................72
1. Limbajul gestual .........................................................................................................................73
2. Ce citeşte sinergologul? ..............................................................................................................77
3. Tipurile de comunicare neverbală...............................................................................................79
4. Comunicarea paraverbală ...........................................................................................................83
5. Comunicarea umană nonverbală.................................................................................................88
VIII OBIECTIVELE COMUNICĂRII EDUCAŢIONALE.............................................................93
1. Particularităţile comunicării educaţionale ..................................................................................93
2. Relaţia comunicativă didactică ...................................................................................................95
3. Limbajul, formă de comunicare interactivă................................................................................97
4. Obiective ale comunicării didactice..........................................................................................100
IX METODE UTILIZATE ÎN COMUNICAREA DIDACTICĂ ...................................................103
1. Metodologie educaţională.........................................................................................................103
2. Metode pentru comunicarea lingvistică....................................................................................106
3. Metode mass-media: lectura pe internet (învăţarea electronică) ..............................................109
X MODELUL CONSTRUCTIVIST ÎN COMUNICARE ..............................................................114
1. LUCRUL PE GRUPE...............................................................................................................120
2. DISCUŢIA................................................................................................................................122
3. BRAINSTORMING .................................................................................................................126
4. ROLE PLAY (JOCUL DE ROL) .............................................................................................127
5. PROIECTELE ..........................................................................................................................129
XI MIJLOACE DIDACTICE PENTRU COMUNICARE.............................................................130
XII EVALUAREA COMPETENŢEI COMUNICAŢIONALE......................................................135
1. Conceptualizarea evaluării........................................................................................................135
2. Valoarea educativă adăugată ....................................................................................................135
3. Tipuri de evaluare: ....................................................................................................................138
XIII EDUCAREA CONDUITEI COMUNICATIVE .....................................................................140
1. Deontologia oralităţii ................................................................................................................141
2.Estetica relaţionării scrise ..........................................................................................................145
3. Edificarea prin/pentru comunicare............................................................................................146
ÎN LOC DE CONCLUZII................................................................................................................150
1. Comunicarea înseamnă educaţie...............................................................................................150
2. Comunicarea educaţională postmodernă ..................................................................................150
 -V-

3. Medii de comunicare educativă ................................................................................................152

4. Mentalitate postmodernă...........................................................................................................153
5. Comunicarea într-o societate postmodernă...............................................................................156
6. Şansele unei culturi comunicaţionale postmoderne.................................................................157
7. Comunicarea în şcoala cea nouă...............................................................................................160
ANEXE ............................................................................................................................................162
BIBLIOGRAFIE ..............................................................................................................................180
 PREFAŢĂ: DE CE “COMUNICARE”?

Unii lectori ai textului cărţii de faţă ar putea considera comunicarea drept un comportament
individual cu o investiţie psihologică, chiar dacă se exprimă într-un context social. Un grup social
nu se identifică, dacă nu este animat de o comunicare interactivă, de o relaţionare dinamică. De altă
parte, comunicarea dispune de relevanţă numai în raport cu apartenenţa actorilor la o societate, la un
context social sau la o viaţă socială. „Societatea” este un concept care defineşte o realitate extrem
de complexă. Cuprinde „o mulţime de persoane, intuiţii şi activităţi concrete, dinamizate de roluri şi
relaţii, de reguli şi sensuri” (D. McQuail, 1999). Societatea e „o construcţie” care se reconstruieşte
în permanenţă (nu e un dat social), e „o creaţie a omului”, e „o abstracţiune şi, din această
perspectivă, ea nu există decât în comportamentul încărcat de semnificaţii ale membrilor săi, în
ideile şi obiectele pe care aceştia le pot numi” (D. McQuail, 1999).
O societate se aseamănă cu un sistem în care informaţiile intră, în interiorul structurii sociale
au loc procese, activităţi şi comunicare, iar rezultatele derivate sunt identificabile în
comportamente, cultură şi civilizaţie. Ce cuprinde o societate? E. Sapir (1930) oferă o primă
componenţă definită a societăţii, care constituie reperul principal de nuanţare a altor
conceptualizări: „Deşi vorbim adesea de tradiţie, într-un sens mai intim, ea este o reţea extrem de
complexă de înţelesuri parţiale sau complete între membrii unităţilor organizaţionale de orice
anvergură, de la o pereche de îndrăgostiţi sau o familie, la o ligă a naţiunilor, sau acel segment
mereu în creştere al omenirii la care ajunge presa prin ramificaţiile sale transnaţionale. Numai în
aparenţă societatea este o sumă statică de instituţii sociale; în realitate, ea este reanimată sau
reafirmată creator în fiecare zi de acte particulare de natură comunicativă care au loc între indivizii
ce o alcătuiesc ... orice structură culturală, orice act individual care ţine de comportamentul social
implică, într-un sens explicit sau implicit, comunicare”.
Câteva elemente ale acestei remarci merită a fi punctate:
 societatea include orice grup, chiar cel amical (1);
 societatea este un grup unde au loc procese interumane (2);
 societatea presupune prin excelenţă comunicare (3).
Analizând prima componentă, ne-am putea îndoi de includerea oricărei asocieri de persoane
în conceptualizarea societăţii, întrucât o societate presupune o structură, o organizare sub formă de
sistem. O societate are structuri politice, culturale, religioase, economice etc., ca forme de
organizare interioară. Fără o structură, grupul nu poate fi decât o componentă a societăţii, deoarece
 -2-

structura presupune o multitudine de componente aflate în relaţii de interdependenţă, a căror

funcţionare asigură stabilitatea şi procesualitatea societăţii.
Un grup poate fi denumit societate atunci când dispune de suficiente elemente capabile să se
integreze într-o reţea structurală şi să dispună de o cultură societală bine definită. Pe baza acestor
nuanţări, sociologii vorbesc de macrosocietate, microsocietate, de încropirea macrosocietăţii prin
însumarea unor grupuri microsociale. Detaliem afirmând că societatea globală umană (de tip
planetar) este alcătuită din societăţi cu caracteristici distincte, determinate de anumite criterii, iar
fiecare societate are subdiviziuni până la aceea a microgrupului familial. De pildă, în societatea
românească, există grupuri comunitare (profesionale, religioase, partinice, geografice, naţionale,
rasiale), grupuri organizaţionale (cluburi, partide, ONG), grupuri socio-economice (intelectuali,
cadre didactice, funcţionari, săraci) şi grupuri familiale, alcătuite din indivizi care trăiesc împreună
şi sunt cosanguini.
A doua componentă se referă la procesualitatea unei societăţi, care există dacă dispune de
activităţi diverse, capabile să motiveze o personalitate, vizibilă printr-un comportament,
exprimabilă printr-o mentalitate şi identificabilă printr-o cultură. Având, cum am spus, o structură,
cum este o societate, presupune o rânduială, adică o organizare ierarhică, cu roluri şi statuturi ale
indivizilor, cu obiective, relaţii de putere, conflictuale şi de coordonare. Procesualitatea unei
societăţi duce la stabilirea şi determinarea unei culturi sociale (cultură organizaţională) care
cuprinde „normele, credinţele, valorile, limba folosită, ideologia proprie, naturile şi simbolurile
particulare” (A. Ritt, 2004).
Cultura organizaţională este produsul unor proiecte acceptate de membrii componenţi ai
unei societăţi, consecinţă a interacţiunilor şi comportamentelor indivizilor. Liantul care coagulează
stabilitatea societală este comunicarea, formă de socializare şi de echilibrare a năzuinţelor
psihologice particulare. Nici un tip de societate, grup, comunitate nu-şi creează identitate proprie
fără comunicare. Comunicarea asigură comuniunea de interes, elementul care coagulează aspiraţiile
individuale într-o cultură societală.
A treia componentă include comunicarea între excelenţele care asigură identitatea unei
societăţi, dar mai ales coagularea acesteia. Fără comunicare, o societate nu există, pentru că însăşi
raţiunea constituirii acesteia constă în interacţiunea membrilor săi. Cercetătorii de la Palo Alto
situează comunicarea în cadrul comportamentului social, context în care fiecare membru al unei
societăţi participă, voluntar sau nu, la fenomenul comunicării („nu putem să nu comunicăm” sau
„totul este comunicare”). În context social, „actorii” îşi reglează comunicarea prin „siturile de
acţiune”, existente şi specifice fiecărei societăţi. În această categorie aşezăm codurile,
semnificaţiile, normele semantice, care devin opţiuni în acest mecanism important al socializării.
 -3-

Menirea educaţiei - culturii, comunicării – este de a alcătui individul social, capabil să se

adapteze interacţiunilor. „Nimeni nu poate sări peste umbra lui” spune un proverb, aşa cum e dificil
să ai curajul de a te supăra „ca ciobanul pe oi”. Comunicarea este relaxată dacă ai sentimentul
apartenenţei, pentru că „omul nu este creat pentru a fi singur, ci pentru a fi în relaţie” (L. Palmer).
În consecinţă, comunicarea este un proces psihic (pentru că încurajează actorii individuali
care transmit şi receptează informaţii) şi deopotrivă un proces social, exprimat la diferite nivele ale
vieţii sociale, de la individ până la relaţii macrosociale: relaţionările individului cu mediul, cu alţii,
cu cei din grupuri, asociaţii, organizaţii, instituţii, societăţi etc. La orice nivel societal, există
informaţii, norme, roluri şi relaţii, împărtăşite de membrii acelei societăţi. Unele reguli sunt
distribuite social, conform unei tradiţii, altele sunt determinate prin putere, în vederea menţinerii cât
mai sudată a articulaţiilor societăţii.
O condiţie importantă a menţinerii unei societăţi într-o eficienţă comunicativă ţine de
existenţa reţelelor sociale. Reţelele sociale se referă la „lanţurile de persoane cu care un anumit
individ este în contact efectiv”, legătura dintre oameni cu gradul lor de conectură, care devine
potenţiale canale de comunicare. Este cazul unei familii, de exemplu, numeroase, sau a unui om
care are foarte mulţi prieteni. Reţelele ţin de contactele dintre oameni, de posibilităţile comunicării
proactive (vezi invitaţia „bem o bere!”).
Aspectele induse de relaţionare (interumană, cu sine, cu mediul) derivă din necesităţi:

► sociale, exprimabile sub forma a trei tipuri: de includere (ca parte a sistemului relaţional);
formale (în cadrul familiei, comunităţilor religioase, grupurilor afective); informale (învăţarea
împreună);

► afective, ca formă de oglindire a eu-ului comparat cu celălalt (omul « se vede » în funcţie de

altul, aflat în dialog cu alţii) ;

► biologice (relaţii interpersonale intime) ;

► de autoritate, vizând dorinţa de a fi model şi de influenţare a celorlalţi.

“A comunica” presupune o interacţiune, prin care se deblochează atitudini, se potolesc

conflicte, se găsesc soluţii. Nevoia de comunicare nu este numai o necesitate, ci ţine de o anumită
educaţie comunicativă. Oamenii schimbă în mod direct şi indirect informaţii şi atitudini, manifestă
curiozitate faţă de preocupările semenilor. Există o comunicare interactivă şi reciprocă între
indivizi, ceea ce determină stabilirea unor relaţii de convieţuire şi ajutorare reciprocă, de evitare a
disputelor şi comportamentelor opozante. “Nu putem trăi fără comunicare”, aşa cum nu putem trăi
robinsonian, fără integrare socială. Comunicarea şi, deci, relaţionarea sunt expresii ale existenţei
umane, indici esenţiali ai modului de viaţă. Socializarea vizează un anumit sens al fericirii, exprimat
prin reuşită, umanizare, împlinire şi demnitate.
 -4-

Principala formă de comunicare umană este limbajul. Am spus “principala”, deoarece indivizii
pot comunica şi altfel decât prin limbaj, adică prin gesturi, mimică, simboluri, reacţii ş.a. Toate din
lume câte există emit/sunt o informaţie care comunică, putând fi elemente de relaţionare. Indivizii
care posedă acelaşi cod lingvistic, adică cei care ştiu să vorbească aceeaşi limbă, menţin relaţii de
comunicare mult mai active decât cu cei care utilizează un altfel de limbaj. Drept urmare, limbajul,
spre a-şi exprima funcţia de comunicare interactivă, trebuie să fie corect însuşit sub toate
dimensiunile şi în toate componentele sale. Comunicarea verbală şi scrisă o pot realiza EFICIENT
numai acei oameni care înţeleg codul şi cheia acestuia. În altfel de cazuri, este nevoie de traducători
sau translatori.

Fiind o abilitate atât de utilă pentru a asigura socializarea şi a cultiva relaţii pozitive şi
interacţiunile dintre oameni, comunicarea se învaţă în şcoală. Şcoala constituie un mediu excelent
pentru deprinderea comunicării, pentru învăţarea rolurilor sociale şi interacţiunea dintre acestea.
Întrucât limbajul este principalul mijloc de comunicare, o mare parte din timpul elevilor este alocat
pentru învăţarea corectă a componentelor acestuia. Astfel, încă din ciclul de achiziţii fundamentale,
elevii îşi formează capacităţile de comunicare, învăţând citirea, scrierea, vorbirea şi ascultarea –
adică toate elementele ce implică educarea comunicării prin limbaj. În ciclul de dezvoltare,
conform Curriculum-ului Naţional (ca document obligatoriu pentru toţi vorbitorii de limbă maternă
românească), elevii pot dobândi capacităţi de utilizare corectă a limbii române, dar şi “capacităţi de
a comunica, folosind diferite limbaje specializate”. În celelalte cicluri de învăţare (de aprofundare,
de specializare), învăţarea comunicării capătă valoarea unei competenţe: competenţă
comunicaţională, corelată cu competenţa lingvistică şi competenţa culturală.

Din păcate, « şcoala se face vinovată la toate nivelurile de STAREA comunicării, prin
atitudinea tradiţională a educatorului de a invoca propria autoritate, de a obliga la atenţie şi de a
solicita elevilor înţelegerea necondiţionată » (L. Şoitu, 2001). Menirea programului şcolar este « nu
reuşita şcolară, ci reuşita umană ». O reală învăţare a comunicării în şcoală, prin depresurizarea
autorităţii didactice, ar duce la o cerinţă pedagogică, acceptată necondiţionat, dar nerealizată :
învăţăturile au valoare dacă devin comportamente, adică EDUCAŢIE.

În legătură cu conceptul comunicării, s-au inventariat peste 120 de definiţii, fără ca vreuna
să satisfacă în totalitate. Ar putea însemna, “a face cunoscut”, sau poate proveni din latinescul
“cuminecare”, care a generat cuvântul “cuminecătură”, adică “împărtăşire” (“a avea ceva în
comun”) (M. Dinu, 2002). N. Wienner (1894-1964), fondatorul ciberneticii, a conceput schema
funcţionării teoriei informaţionale şi a feedback-ului, determinând un model de alcătuire a
comunicării. Mai apoi, L. Witgenstein (1930), filosof austriac, a conceput o schemă a raportului
dintre limbă, gândire şi realitate, pornind de la axioma: “Limitele limbajului meu indică limitele
 -5-

gândirii mele”. Comunicarea devine “o competenţă fundamentală” ; graţie acesteia, indivizii pot
fi capabili să interacţioneze utilizând limbajul şi paralimbajul în contexte concrete şi variate de
comunicare interactivă.

Spre deosebire de ediţiile anterioare, am adăugat textualizării alte două perspective: cea
filosofică şi cea sociologică. Lecturile marcate în lista bibliografică mi-au sugerat o serie de alte
opinii legate de comunicare. Multe alte elemente de completare au fost expuse pe slide-uri, care au
beneficiat de comentariu verbal şi de consideraţii filosofice. Chiar şi aşa, volumul propune un text
deschis.
 -6-

COMUNICAREA, ÎN GENERAL

Umanitatea există (pentru că progresează) şi (accentuăm adverbul) datorită comunicării, ca

formă de interacţiune umană. Generaţia contemporană a conştientizat că este nevoie de o tematizare
a acestei realităţi atât de evidente. Comunicăm ca fiinţe sociale, independent de voinţa noastră,
relaţionăm pentru că avem nevoie de oglindire în celălalt, interacţionăm pentru echilibrare
psihologică şi emoţională. Fiind o realitate existenţială, axată pe transferul de informaţii, oamenii au
multiplicat formulele de comunicare, astfel încât să le servească intenţiilor şi funcţiilor. Limbajul
are menirea de bază de a fi transmiţător de mesaje, dar gesturile, mimica, postura, atmosfera
personalizată, alte simboluri şi semne pot fi purtătoare de informaţii stimulatoare prin relaţionare.
Comunicarea este considerată activitate socială, practică semiotică ori ştiinţă. Definim
comunicarea ca „un ansamblu de acţiuni care au în comun transmiterea de informaţii în interesul
unui cuplu pragmatic format dintr-un emiţător şi receptor” (M. Borchin, 2002).
Din punct de vedere sociologic (ca activitate socială), „comunicarea constă în antrenarea,
transmiterea şi receptarea de mesaje, alcătuite din semne de către persoane cu competenţe
comunicaţionale, aflate într-o relaţie şi într-o situaţie de comunicare”. Există destule dificultăţi
pentru o definire clară. Americanii F. E. X. Dance şi C. E. Larson (1976) identifică 126 de definiţii
reprezentative şi alte 32 de formulări care nu aveau rigoarea logică a unei definiţii. Cadrele definirii
dintr-o singură perspectivă s-au legat până la a-şi pierde conţinutul, iar conceptualizarea a pierdut
din coerenţă. Desigur că oamenii au nevoie de formularea unei definiţii convenabile şi
satisfăcătoare pentru cât mai multe dintre perspective. Pentru că aşa ceva nu am putut nici elabora şi
nici nu mi-am asumat riscul de a identifica vreuna acceptabilă, voi selecta dintre cele oferite de o
autoritate ştiinţifică în domeniu, în funcţie de care îmi voi repera comentariile: „ansamblul
proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează operaţia punerii în relaţie cu una sau mai
multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective” (D. Anzieu, J. Z. Martin, 1973). Înainte
de a o însuşi (printr-o analiză de detaliu), această definire o spijinim cu aprecierile lui J. C. Abric
(1990): „comunicarea umană reprezintă modul fundamental de interacţiune psihosocială a
persoanelor realizată prin intermediul simbolurilor şi al semnificaţiilor ori a unor modificări de
comportament individual sau de grup”. Atragem atenţia asupra unor linii esenţiale ale celor două
definiri: punerea în relaţie şi interacţiune; nivel fizic, psihologic, psihosocial; intermedierea
semnificaţiilor prin simboluri; vizarea unor obiective (stabilitate şi modificare); efecte asupra
persoaneor sau grupului.
 -7-

Comunicarea presupune două realităţi, pentru că interacţiunea este o relaţie, fizică, psihică,
socială, iar procesul relaţionării trebuie să aibă (cel puţin) doi poli. Interacţiunea socială este „o
relaţie fizică sau verbală, unidimensionată sau bidirecţionată între indivizi prin care elementele din
relaţie se influenţează reciproc” (Bogdan-Tucicov, 1981). Interacţiunea poate fi la nivel fizic
(strângerea de mână), la nivel psihologic (simpatia, iubirea, mânia, ura) şi psihosocial (conflict,
negociere, cooperare, management). Relaţia interactivă se stabileşte – la iniţiativa cuiva – prin
utilizarea unor coduri simbolizate şi care au semnificaţii recunoscute de locutori. Interacţiunea
vizează efecte, are în vedere o intenţie, care poate fi de echilibrare psihică sau comportamentală, de
modificare a atitudinii individului faţă de ceva sau cineva ori de modificare a comportamentului şi
dinamicii grupului, menirea comunicării este de a asigura o convieţuire umană dezirabilă, adică de
a realiza socializarea fiecărui individ, respectându-i totuşi libertăţile şi dreptul la identitate. Putem
vorbi chiar de „identitatea socială a omului”, adică de obligaţia acestuia de a respecta normele
dezirabile de convieţuire socială concomitent cu respectarea dreptului său de a avea independenţă şi
personalitate până la limita inacceptabilităţii acestor reguli. Socializarea – ca funcţie de bază a
comunicării – este „un proces psihosocial de transmitere şi de asimilare de atitudini, valori,
concepţii şi modele de comportare specifice unui grup sau comunităţi în vederea formării, adaptării
şi integrării sociale.
 -8-

1. Gândire comunicativă
Orice cunoaştere însuşită pe calea raţionamentului
presupune o cunoştinţă anterioară” (Aristotel)

Comunicarea constituie o dimensiune a modului de organizare socială, a raţiunii în general, precum

şi a omului, ca fiinţă existenţială, filosofic, relaţionarea cu Absolutul, Fiinţa şi Raţiunea reprezintă
cheia de boltă a oricărei speculaţii, iar dialogul ipotetic cu asemenea realităţi ia înfăţişarea
comunicării. Dialogurile antice (Platon, de ex.), scrisorile, ca formule de corespondenţă,
discursurile sau meditaţiile au fost texte despre determinarea unor interacţiuni posibile în conştiinţa
omului tulburată de necunoscutele sale. Contemporanii aduc formula unei comunicări ca proces de
transmitere a unor reflecţii, considerând comunicarea o „temă de meditaţie”. Lumea paraempirică,
existenţa, structura şi cunoaşterea acesteia rămân o sursă de discurs filosofic, dar gânditorii
manifestă preocupare pentru loialitatea căilor prin care se ajunge la „semnificaţie”: „comunicarea a
devenit în ultima vreme mediul însuşi sau temeiul din care unele filosofii îşi extrag structurile
determinative, universalii” (Pârvu, 2000). Bunăoară, filosofia analitică manifestă interes prin
obiectivitatea relaţionării, filosofia pragmatică este preocupată de eficacitatea comunicării,
structuraliştii vizează comunicarea ca formă de semioză (împărtăşire de sens).
Filosofia a avut din nou îndrăzneala de a păşi pe un teren inoportun. De altfel, filosofii au
curajul de a-şi îndrepta atenţia spre acele zone ale ştiinţei care ajung în impas, oferind soluţii de
salvare. De exemplu, în zona ştiinţelor informaţiei şi comunicării, prin inginerizarea procesului de
comunicare, considerat o relaţie tehnică dintre emiţător şi receptor, filosofia a deblocat rigiditatea
acesteia, oferind soluţii ample de deschideri epistemice şi ideatice. B. Miége (1982) consideră
„gândirea comunicaţională” o componentă a cunoaşterii, pentru că animă o relaţie cu trei
dimensiuni: eu, altul şi reprezentarea interacţiunii dintre cei doi actori de către un observator
(„comunicarea este interpretarea făcută de un observator a interacţiunii a două organisme, a şi b”,
apud Foerster, 1978). Interacţiunea are sens dacă şi numai dacă se produce în prezenţa
observatorului, a unei instanţe care mărturiseşte ceva. Fără acesta comunicarea nu există sau ar
căpăta forma comunicării despre ceea ce nu comunicăm.
 -9-

2. Canonismul comunicării

Americanii Weawer şi Shannon (1949) au formulat o primă teorie despre structurile şi

procesul comunicării pe baza relaţiei dintre entropie şi informaţie în cadrul unui sistem.

Emiţător Receptor

Mesaj Transmitere Mesaj

pe canal(e)

Codificare Decodificare

Idee Zgomot Idee

Decodificare Codificare

Transmitere
Mesaj pe canal(e) Mesaj

Receptor Emiţător

Figura 1: Schema relaţiei canonice comunicative

Prin entropie se înţelege dezordinea existentă în funcţionarea unui sistem, în interiorul
căruia informaţia tinde să elimine incertitudinea şi dezordinea. Entropia este măsura haosului, a
incertitudinii, a dezordinii aleatorii, iar în spaţiul unei realităţi ,informaţia „pune” o ordine relativă,
aşezând organizarea într-un algoritm. (ENTROPIE, entropii, s.f. 1. Mărime de stare termică a
sistemelor fizice, care creste în cursul unei transformări reversibile. 2. Mărime fundamentală în
teoria informaţiei, care indică cantitatea de informaţie raportată la un element al mesajului transmis.
3. P. gener. Măsură care indică gradul de organizare al unui sistem. - Din fr. entropie.) Celălalt
concept (informaţia) se calculează în unităţi, denumite biţi, şi „se traduce în lungi şiruri de alegorii
binare”. (INFORMAŢIE - preluat din latină (informatio) prin intermediul limbii franceze
(information) - este polisemantic, putând căpăta mai multe semnificaţii (uneori total diferite sau
chiar contradictorii), ce sunt determinate de domeniile şi contextele foarte variate în care este
folosit. În afara înţelesurilor din limbajul comun, el are şi alte sensuri, atribuite fie prin definirea sa
ca termen (ştiinţific sau tehnic) fie ca şi concept în cadrul unor ramuri ale filosofiei sau al unor
ştiinţe şi tehnologii al căror obiect de studiu este. Termenul informaţie este legată şi de un proces
informaţional (succesiunea acţiunilor prin care se informează) dar şi de rezultatul acestui proces
(volum, varietatea de informaţii obţinute) precum şi de unele fenomene specifice (fenomenul
informaţional, explozia informaţională, etc.).
 -10-

Teoria matematică a comunicării reprezintă „teoria de referinţă pentru toţi cei care se vor
întreba ulterior asupra comunicării” (Pârvu, 2000). Modelul propus imaginează schema funcţionării
telefoniei („un emiţător transmite, printr-un canal, un mesaj spre receptor, folosind mediile şi
traiectoriile pe care lumea naturală le pune la dispoziţia sa”), cu doi poli, care angajează o
interacţiune (simplă sau reciprocă). Mai apoi, în 1960, W. Weawer ameliorează teoria informaţiei
glisând-o spre conceptul de „ştiinţă a comunicării”, pe baza definirii acesteia: „procedee prin care
un spirit poate influenţa un altul”. Prima remarcă umanizează schema matematică prin ruptura pe
care o realizează între informaţie şi semnificaţie (nu orice informaţie are sens, prin urmare
informaţia „nu trebuie să se confunde cu semnificaţia”). Matematicianul filosof apreciază că există
trei niveluri de abordare teoretică a comunicării: cu ce exactitate pot fi transmise simbolurile
comunicării (1), cu ce precizie vehiculează simbolurile transmise semnificaţia dorită (2) şi cu ce
eficienţă influenţează semnificaţia primită conduita receptorului şi sensul dorit (3). Derivă din
analiza acestor nivele trei probleme: una de natură tehnică, procesuală, cealaltă de semantica
înţelesurilor / semnificaţia a simbolurilor şi, în fine, performanţa realizată. Nivelul prim (doar) este
simbolizat prin cunoscuta schemă a sistemului de comunicare tehnică identificată în teoria
informaţională.
Altfel spus, sursa alege un mesaj, emiţătorul îl converteşte în semnal, care ajunge de la emiţător
la receptor printr-un canal de comunicaţie, care, în postura de „emiţător inversat” conduce mesajul
la destinaţie. Mesajul emiţătorului este codat – şi, spre a fi priceput, are nevoie de decodarea
efectuată de receptor – în conformitate cu dispoziţia de a avea codul stocat anterior în memorie. În
această ecuaţie, intervine şi noţiunea de redundanţă, care se integrează în structura mesajului.
(REDUNDÁNŢĂ s.f. Supraabundenţa inutilă a expresiilor, a cuvintelor sau a imaginilor în
formularea unei idei. V. superfluitate. Surplus de comunicare menit să asigure exactitatea
transmiterii unui mesaj. (Telec.) Exces de semnale pentru transmiterea unei anumite cantităţi de
informaţie. [Var. redondanta s.f. / < engl. redundancy, fr. redondance, cf. lat. redundantia –
revărsare, abundenţă]). De exemplu, codul lingvistic dispune de structuri combinatorii repetitive şi
structuri combinatorii la libera alegere a utilizatorului. Redundante sunt acele elemente ale
mesajului lingvistic care se află sunt controlul sintacticii, al regulilor de combinare a cuvintelor în
propoziţii ori a propoziţiilor în texte. Un alt element al schemei interacţiunii dintre cei doi actanţi ai
comunicării este feedback-ul, ca formă de reglare permanentă a proceului relaţional. Feedback-ul
sau conexiunea inversă se referă la efectul pe care cauza îl exercită.
„Schema canonică” a comunicării (Figura 1.)- bazată pe modelul cibernetic şi pe copierea
relaţiei tehnice dintre două realităţi umane care se intersectează prin intermediul unor mesaje –
reprezintă baza pentru sugestii alternative, care au generat noi „scheme” şi teorii specifice
comunicării.
 -11-

3. Teoria lingvistică a comunicării

Principalul canal de comunicare interumană şi care îndeplineşte condiţiile enunţate de

„schema canonică” este limba, ceea ce a determinat o serie de specialişti să analizeze funcţionarea
acesteia şi să emită o teorie lingvistică. În şirul acestora, amintim pe Ferdinand de Saussure, Roman
Jokobson, dar şi antropologii H. Lacon, C. Levi-Strauss, ori semioticienii J. Greimas, R. Barthes, G.
Genette. În Curs de lingvistică generală (1916), F. de Saussure realizează o diferenţiere clară dintre
„limbă” şi „limbaj”: „limba este un ansamblu de convenţii necesare”, iar „limbajul aparţine
domeniului individual şi social”. Limba este un fenomen social (convenţional), iar limbajul este un
fenomen individual, este forma particulară şi individuală a limbii: „Limba este un sistem de semne
în care elementul esenţial îl constituie unirea sensului cu imaginea acustică” (Pârvu, 2000).
Vorbitorul fixează semnul în imagini convenţionale, dându-i un anumit sens, dorit şi subiectivat de
el. De pildă, în metafora „fulger ne-ntrerupt” a lui Eminescu, imaginea luminii eterne este denumită
cu cele trei cuvinte – cod, iar pentru poet sensul dat este personalizat. Receptorul – adică lectorul –
căutând sensul primar are satisfacţia recuperării, pe rând şi la fiecare citire, mult mai multor
semnificaţii, constatând ambiguitatea şi polisemantismul semnelor şi imaginilor construite de
acestea.
Altă idee saussuriană (după separarea limbii de limbaj) se referă la congruenţa dintre
semnificat şi semnificabil, ca faţete ale semnului. Limba este deopotrivă semn şi înţeles, adică este
semnificaţie şi semnificanţie, ceea ce a dus la o consecinţă filosofică spectaculoasă: „ideile nu
preexistă punerii limbajului în formă de către limbă, iar a gândi înseamnă a vorbi” (Pârvu, 2000).
Afirmaţia coincide cu apoftegma lui Witgenstein (filosof austriac) „limitele limbajului meu coincid
cu limitele gândirii mele”.
În fine, o altă idee se referă la „deschiderea semiotică”, adică la determinarea sensului în
cadrul convenţiilor sociale şi a inspiraţiilor umane. Asemenea convenţii lasă extrem de mult spaţiu
de comprehensiune pentru ambiguitate (ca element al subiectivităţii şi psihologiei sociale), precum
şi la deschiderea înspre semnificaţii multiple. O asemenea consideraţie îşi are dezvoltarea în teoria
operei deschise a lui Umberto Eco, conform căreia o creaţie literară are o multitudine de înţelesuri,
iar acestea sunt identificate la nivelul fiecărui receptor (cititor) şi al fiecărei lecturi.
Ideile lui F. de Saussure, precum şi valorificarea unor elemente ale „schemei canonice”
(Curs de lingvistică generală, 1916), au fost dezvoltate de Roman Jakobson (Eseuri de lingvistică
generală, 1960) într-o nouă configuraţie structurală. Procesul lingvistic este sintetizat în schema:
emiţător – context, mesaj, contact, cod – destinatar, adică: „Emiţătorul trimite un mesaj unui
 -12-

destinatar; pentru a fi operant, un mesaj necesită un context sesizabil pentru destinatar şi care este
fie verbal, fie susceptibil de a fi verbalizat; mesajul necesită, apoi, un cod comun, în întregime sau
cel puţin parţial emiţătorului şi destinatarului (sau mesajul trebuie codificat şi decodificat); în fine,
mesajul cere un contact, un canal fizic şi o conexiune psihologică între emiţător şi destinatar,
contact ce le permite să stabilească şi să menţină comunicarea” (apud Fr. Jacques, 1985).
Fiecare dintre factorii relaţiei comunicative are mai multe funcţii, ceea ce, prin cumulare,
lasă loc afirmaţiei că aceştia au următoarele funcţii/roluri: funcţia denotativă (referenţială,
obiectivă), funcţia expresivă (emotivă, specifică emiţătorului şi receptorului), funcţia pesuasivă
(conotativă sau retorică, orientată spre destinatar), funcţia metalingvistică (control al eficienţei
codului), funcţia poetică (specifică mesajului).
În concluzie, acest model (paradigmă lingvistică) a avut câteva merite:
1. a adus o serie de clarificări legate de raportul dintre limbă-limbaj, comunicaţie-
comunicare, semn-sens;
2. a permis depăşirea schemei inginereşti a teoriei comunicării informaţionale, prin avansarea
ideii că persoanele care relaţionează sunt contextuale social şi individualizate psihologic;
3. a stimulat identificarea procesului semiotic, prin care un sistem de semne generează
semnificaţii multiple, iar performanţele umane se pretează la interpretări ambigue, deci deschise.
 -13-

4. Paradigma funcţionalistă a comunicării

Opiniile care contestă modelele (şi teoriile) precedente vizează în special aspectele prea
abstracte ale unui fenomen atât de simplu, reproşându-li-se totodată „structurile şi comunităţile în
care au loc procesele comunicaţionale” (B. Miége, 1982). Problema comunicării a fost plasată în
domeniul jurnalisticii (scrise şi vizuale), chiar şi pentru că aceasta are o mare audienţă, fiind un
mijloc de informare extrem de utilizat şi credibil. Mesajele transmise prin presă au capacitate de
manipulare, iar eficienţa persuasiunii – ca elemenet al comunicării – este dintre cele mai
performante. Politologul american H. Lasswell (1948) leagă aspectele şi procesul comunicării de
efecte („paradigma efectelor”). Acţiunea de comunicare poate fi deschisă, dacă vom încerca să
răspundem la următoarele întrebări: Cine spune?, Ce spune?, Prin ce canal?, Cui?, Cu ce efect?.
Comunicarea de acest tip se adresează unui public, având un caracter funcţional, chiar dacă
informaţiile vehiculate îi transmit acestuia doar „cultura de o zi”. Dacă modelul matematic –
cibernetic focalizează comunicarea pe funcţionalitatea mijloacelor de informare, modelul funcţional
vizează transmiterea informaţiei pentru a influenţa un public neomogen.
Teoria este perfecţionată (Katz şi Lazorsfeld) prin completare în sensul că „mass-media nu
influenţează publicul în mod direct, ci prin intermediul grupurilor şi conducătorilor, care preiau,
interpretează şi transformă mesajul („influenţa în doi paşi”). Emiţătorul este dublat de lideri, aceştia
devenind formatori de opinie. Astfel comunicarea asigură edificarea indivizilor şi fasonarea
personalităţii acestora în funcţie de pattern-urile de gândire şi acţiune ale comunităţilor, influenţate
de lideri. Individul se adaptează comportamentului mentalităţii grupului aparţinător.
Pentru politic, presa este cea mai eficientă formă de comunicare, ceea ce a angajat o întreagă
strategie de a da informaţiilor un suport de transmitere cât mai atractiv şi mai colorat. În subsidiar,
asemenea şmecherii informaţionale ascund o puternică intenţie de manipulare prin mascarea
mesajului într-o îmbrăcăminte dinamică în stare să potolească analiza critică şi să adoarmă opiniile
contrare. Comunicarea îşi pierde simplitatea relaţională, dar câştigă în atractivitate pentru canalul de
comunicare, devenind astfel chiar mai important canalul de relaţionare decât calitatea mesajului.
 -14-

5. Filosofia Şcolii de la Palo Alto

În cadrul aşa numitului Colegiu invizibil de la Palo Alto (California), problema

comportamentului comunicaţional lasă loc “gramaticii” procesului de relaţionare. Exponentul
principal al Şcolii de la Palo Alto, Paul Watzlawick, afirmă că „ne supunem în permanenţă regulilor
comunicării, dar gramatica acestei comunicări este ceva de care nu suntem conştienţi”. Cartea O
logică a comunicării, scrisă de P. Watzlawick, J. Beanvin şi Don Jackson, expune câteva axiome:
1. Totul este comunicare şi există imposibilitatea de a nu comunica. „Dacă se admite că, într-o
interacţiune, orice comportament are valoarea unui mesaj, cu alte cuvinte, că este o comunicare,
urmează de aici că nu se poate să nu se comunice, indiferent dacă se vrea sau nu. Activitate sau
inactivitate, vorbire sau tăcere, orice are valoare de mesaj” (P. Watzlavick).
2. Comunicarea presupune deopotrivă un conţinut şi o relaţie. „Orice comunicare prezintă două
aspecte, conţinut şi relaţie, astfel încât al doilea înglobează pe primul şi prin aceasta este
metacomunicare”. Altfel spus, într-o comunicare există un mesaj care este alcătuit dintr-o
informaţie şi, deopotrivă, există un comportament. Adică „maniera în care este înţeles mesajul”.
3. Calitatea unei interacţiuni este dependentă de posedarea de către parteneri a secvenţelor de
comunicare. În şirul de elemente informaţionale care umplu spaţiul de relaţionare, există puncte de
stimulare, care împing dezvoltarea ascendentă a comunicării prin iniţiativele reciproce ale
partenerilor. Când interacţiunea ajunge într-un moment vidat, relaţionarea este (dacă este) punctată
şi întreţinută de o iniţiativă.
4. Oamenii sunt singurele fiinţe, care folosesc comunicarea digitală (CD) şi deopotrivă
comunicarea analogică (CA). Comunicarea digitală este verbală, adică foarte abstractă, ceea ce-i
permite să reprezinte contextual nu doar un sens, ci mai multe sensuri, fiind susţinută de o logică a
limbajului. Comunicarea analogică se bazează pe o relaţie convenţională între semn şi obiect, fiind
reprezentabilă la nivel de non-verbalitate. Se identifică în orice mesaj, la nivelul fiinţelor umane o
complementaritate între cele două tipuri de comunicări: „conţintutul comunicării se transmite
digital, iar relaţia (se realizează) analogic” (Pârvu, 2000). Analogic – digitalul funcţionează în
complementaritate, fiind în relaţie identificabilă, în alt registru, cu conotaţia şi denotaţia limbajului.
5. Procesul de comunicare este simetric sau complementar (adică este întemeiat pe egalitate), dar
poate antrena un comportament de diferenţiere (cum ar fi cazul şef – subaltern, doctor – pacient,
părinte – copil).
Pe baza celor cinci axiome, se întemeiază modelul „Noii Comunicări”, un pas important
pentru alte consideraţii, determinate de evoluţia mentalităţii contemporane. O anumită încâlceală şi
eterogenitate ideatică a permis şi emiterea unor consideraţii şocante cum ar fi cea a lui Birdwhistell: