Cursul 8 Vămuirea mărfurilor

Statutul vamal al mărfii

Procedurile de vămuire

Statutul vamal al mărfii este dat, în principal, de trei elemente: valoarea în vamă; poziţia
tarifară; originea mărfurilor . Aceste elemente formează, de altfel, şi conţinutul declaraţiei
vamale, documentul de bază în funcţie de care se realizează formalităţile vamale.

. Valoarea în vamă
Valoarea în vamă serveşte pentru trei scopuri: aplicarea taxelor vamale, definite ad
valorem, precum şi a altor taxe legate de vămuire (TVA); stabilirea mărimii garanţiei financiare
solicitate de organele vamale; aplicarea, dacă este cazul, a altor măsuri de politică comercială.
La export, valoarea vamală se înţelege liberă de taxe la punctul de ieşire a mărfii de pe
teritoriul naţional, incluzând, dacă este cazul, cheltuielile de transport până la frontieră. În
consecinţă, TVA se restituie exportatorului.

Mărimea valorii vamale se calculează, în funcţie de modalitatea de transport, astfel:

cale maritimă: FOB port de expediţie;
cale aeriană: franco aeroport de plecare;
cale terestră: franco frontiera ţării exportatoare.
La import, determinarea valorii în vamă a mărfurilor la import este reglementată – pe
plan internaţional – de articolul VII al Acordului General pentru Tarife şi Comerţ, Acordul
privind aplicarea articolului VII GATT, precum şi de hotărârile (deciziile) Comitetului tehnic
de evaluare în vamă. În ceea ce priveşte Uniunea Europeană în particular, problematica
evaluării vamale este legiferată prin Reglementarea Consiliului de Miniştri nr. 2913 din 12
octombrie 1992 – care instituie în fapt Codul Vamal Comunitar – şi prin Reglementarea
comunitară nr. 1224/80.

1
 Poziţia tarifară
Poziţia tarifară este locul atribuit fiecărei mărfi în tariful vamal, în funcţie de
caracteristicile acesteia, sub forma unui nomenclator. Această poziţie condiţionează mărimea
(procentul) taxei vamale, aplicarea măsurilor de politică netarifară (contingente, licenţe etc.), a
normelor, regulilor sanitare şi fitosanitare etc. Totodată, ea este importantă pentru statisticile
privind comerţul exterior.
În Uniunea Europeană, procedura vamală se bazează pe un nomenclator de 12 cifre şi o
literă (figura 4.6).

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21
Sistem armonizat (SH)

Nomenclator combinat NC

Tarif comunitar integrat TDC Coduri adiţionale comunitare

Nomenclator general de produse NGP

Nomenclator de vămuire a produselor NDP

Figura Structura nomenclatorului UE

Sistemul armonizat (SH) Codificare internaţională

Nomenclatorul combinat
Tariful integrat comunitar (TARIC)
Codurile adiţionale comunitare
Nomenclatorul general de produse
Nomenclatorul de vămuire a produselor
Este folosit în comerţul intracomunitar, în scopuri statistice
Serveşte la integrarea reglementărilor comunitare specifice la import
(contingente, preferinţe etc.)
Sunt folosite pentru anumite produse în scopul integrării
reglementărilor ce nu sunt incluse în TARIC
Este utilizat pentru statisticile naţionale
Este folosit pentru a indica reglementările şi taxele naţionale
(12 cifre plus o literă)

2
 Sistemul armonizat de identificare şi codificare (SH) este o codificare vamală adoptată
în anii ’80 de majoritatea participanţilor la comerţul mondial (cuprinde 90% din mărfurile din
comerţul internaţional).
În SH produsele sunt identificate prin şase cifre şi clasificate pe 1.241 de poziţii, acestea
fiind distribuite în 5.019 subpoziţii. Toate mărfurile sunt regrupate în 97 de capitole.
Tariful vamal comun (TDC) este tariful practicat de cele 15 ţări membre ale UE; el are
două cifre în plus faţă de SH pentru raţiuni statistice comunitare; o a noua cifră este consacrată
în fiecare ţară statisticilor naţionale (în Franţa, codul cu nouă cifre se numeşte Nomenclatorul
general de produse (NGP). Nomenclatorul de vămuire a produselor (NDP) este tariful utilizat
în mod obişnuit. El prezintă pentru fiecare produs nivelul taxei vamale după originea
mărfurilor, mărimea TVA, alte taxe, documentele necesare pentru vămuire.

Poziţia tarifară determină:

nivelul taxelor vamale;
taxele antidumping;
cuantumul plăţilor compensatorii;
reducerile sau suspendările de taxe vamale, aplicate în baza acordurilor comerciale;
taxele fiscale şi parafiscale naţionale;
anumite dispoziţii legale sau reglementări particulare (ex. embargo, control fitosanitar);
acordarea anumitor avantaje la export.

Originea mărfurilor
Originea mărfurilor este un element important în aplicarea politicii vamale, ea permiţând
tratarea diferenţiată a mărfurilor care pătrund pe teritoriul vamal al unui stat (sau grupări
regionale ajunsă cel puţin în stadiul uniunii vamale). Plecând de la originea mărfurilor, se
determină nivelul taxelor vamale aplicabile la import, se elaborează statisticile privind evoluţia
comerţului exterior pe zone geografice şi se pun în aplicare reglementările specifice şi măsurile
de politică comercială (preferinţe vamale).
Originea unui produs, se precizează în literatura de specialitate, nu este altceva decât
„naţionalitatea lui economică” (economic nationality). În cadrul Uniunii Europene, conceptul
de origine este utilizat ori de câte ori tratamentul vamal aplicat bunurilor care pătrund în
teritoriul vamal european variază în funcţie de ţara de origine, şi este aplicat – în funcţie de
situaţia particulară – pe două planuri: reguli de origine preferenţiale şi nonpreferenţiale.
Menţiunea privind originea mărfurilor trebuie să figureze pe orice declaraţie vamală.
Determinarea originii mărfurilor poate prezenta diferite grade de complexitate, mai ales
când autorităţile vamale au de a face cu produse fabricate într-o ţară prin utilizarea de materii
prime, materiale, componente etc. provenind din terţe ţări1. În acest sens, statele membre ale
Uniunii Europene au adoptat un set de criterii comune pentru definirea mărfurilor, stabilirea
originii şi aplicarea corespunzătoare a tarifului vamal comun.
Regulile de origine nonpreferenţiale se utilizează atunci când nu există preferinţe tarifare
(taxe vamale preferenţiale menţionate în tariful vamal) şi au în general un scop statistic. Ele
pot fi utilizate însă şi când bunurile importate dintr-o anumită ţară sunt supuse unui tratament
de tip special: antidumping sau embargo. În cazul acestora se determină/se poate determina
întotdeauna o ţară de origine, regulile de origine nepreferenţiale fiind, prin urmare, cu caracter
general.
Regulile de origine preferenţiale au în vedere condiţii speciale, preferenţiale pentru ţara
de origine a mărfurilor. În acest caz, o anumită origine înseamnă automat şi condiţii mai
avantajoase de evaluare vamală, deci şi de taxare, fiind vorba fie de o reducere, fie de o scutire.

3
În ceea ce priveşte aranjamentele preferenţiale, acestea sunt fie unilaterale, fie negociate
bilateral.
Ţările UE au adoptat un set de criterii comune pentru definirea mărfurilor pentru
asigurarea aplicării uniforme a reglementărilor vamale şi, în particular, a tarifului vamal
comun.
În primul rând (cazul cel mai simplu), mărfurile obţinute integral într-o ţară sunt originare
din acea ţară. Este cazul produselor primare sau cu un grad scăzut de prelucrare (minerale,
vegetale, animale) care provin dintr-un anumit teritoriu naţional.
În al doilea rând, în cazul produselor la realizarea cărora concură producători din mai multe
ţări, se adoptă principiul transformării (prelucrării) substanţiale. Criteriile utilizate pentru
calificarea originii mărfii sunt, cumulativ, următoarele:
locul unde a avut loc ultima transformare sau prelucrare substanţială a mărfii;
această transformare trebuie să fie justificată din punct de vedere economic;
ea trebuie să fi fost făcută de o întreprindere dotată din punct de vedere tehnic în acest
scop;
transformarea trebuie să ducă la fabricarea unui produs nou sau să reprezinte o fază
importantă de fabricaţie.
Acest din urmă criteriu este, în practică, interpretat în sensul că transformarea trebuie să
se concretizeze într-o schimbare de poziţie tarifară. Cumulativ sau alternativ, se poate cere ca
transformarea să reprezinte un anumit procent din valoarea produsului (40-60%).
În al treilea rând, în cadrul unor acorduri ale UE cu anumite ţări sau grupuri de ţări, se adoptă
criteriul cumulului de origine: în loc să se ia în considerare ţara unde are loc ultima transformare
substanţială, se ţine seama de transformările realizate în ţările partenere la acord, în diferite etape
de fabricare.
Pe de altă parte, UE oferă unor ţări sau grupuri de ţări regimuri preferenţiale sub formă
de taxe vamale mai reduse, beneficiar fiind ţara în care are loc ultima transformare suficientă.
În anumite acorduri ale Uniunii Europene, unele ţări sau grupuri de ţări, funcţionează
principiul cumulului de origine: în loc să se ia în considerare ţara unde are loc ultima
transformare substanţială, se ţine seama de transformările realizate în ţările partenere la acord,
în diferite etape de fabricare.
Dovada originii mărfurilor se face prin documente diferite, în funcţie de acordurile
comerciale încheiate de Uniunea Europeană cu diverse ţări sau grupuri de ţări.
Documentele ce atestă originea mărfurilor sunt următoarele:
certificatul de origine, model A ⇒ în cadrul sistemului generalizat de preferinţe;
certificatul EUR 1 ⇒ în cazul acordurilor comerciale încheiate cu AELS;
certificatul EUR 1 sau EUR 2 ⇒ pentru toate regimurile preferenţiale;
certificatul ATR 1 ⇒ pentru produsele provenind din Turcia;
documentul T2L ⇒ produsele de origine comunitară.

În cazul acordurilor comerciale Uniunea Europeană – AELS, au fost puse în practică

proceduri menite să faciliteze justificarea originii produselor în două situaţii: pentru firmele ce
beneficiază de o procedură simplificată de vămuire şi pentru colete poştale de valoare redusă.
În cazul firmelor ce beneficiază de o procedură simplificată de vămuire, se pot utiliza
două documente care să ateste originea mărfurilor: certificatul de circulaţie EUR1
preautentificat şi certificatele de origine pe „termen lung”.
Certificatele de circulaţie EUR 1: prealabil expedierii mărfurilor, serviciul vamal
preautentifică aceste certificate pe care exportatorul le poate folosi pentru a dovedi originea
mărfurilor.
Certificatul de origine pe termen lung este valabil pe o perioadă de un an, pentru mărfurile
a căror origine este recunoscută, în prealabil, de serviciul vamal. Acest document este prezentat

4
biroului vamal de import în momentul primei operaţiuni; pe parcursul perioadei de valabilitate,
sunt prezentate facturi pentru fiecare operaţiune.
Coletele poştale de valoare redusă: pentru mărfurile ce au făcut obiectul unei recunoaşteri
prealabile a originii de către serviciul vamal, certificatul EUR 2 nu este neapărat necesar.
Originea mărfurilor poate fi atestată pe baza unei simple declaraţii a exportatorului.
Certificatul de origine comunitară, existent în cadrul Uniunii Europene, este cerut de
importator în vederea vămuirii mărfurilor; pe baza acestui document, importatorul poate beneficia
de facilităţi vamale, în cazul existenţei unor acorduri comerciale ce prevăd taxe preferenţiale.
Documentul T2L atestă originea comunitară a mărfurilor ce fac obiectul operaţiunilor de import.
Certificatul de origine este emis de un organism din ţara exportatorului (de regulă,
Camera de comerţ), la cererea acestuia din urmă. Documentul confirmă natura, cantitatea,
valoarea mărfurilor livrate, locul de fabricare şi include o declaraţie precizând ţara de origine
a mărfurilor.
În relaţiile comerciale Uniunea Europeană – ţări terţe, documentul care atestă originea
mărfurilor este certificatul de origine.
În cazul importului, ţările membre UE sunt libere să determine situaţiile în care originea
mărfurilor trebuie dovedită. Totuşi, unele reglementări prevăd o atestare obligatorie a originii
mărfurilor (de exemplu, pentru textile şi pentru unele produse agricole).
Certificatul de origine, în cazul operaţiunilor de import, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să fie emis de un organism abilitat din ţara exportatorului; să conţină toate
elementele necesare identificării mărfurilor; să stabilească faptul că marfa este originară din
ţara emitentă.
În cazul exportului, certificatul de origine este vizat de Camera de comerţ din ţara
producătorului şi de un reprezentant al biroului vamal de domiciliu (atunci când firma beneficiază
de o procedură simplificată de vămuire la export).

2. Procedurile de vămuire

Procedura vamală reprezintă ansamblul formalităţilor necesare pentru vămuirea

mărfurilor, aceasta putându-se face pentru export sau pentru import.
Procedura vamală poate fi împărţită în două etape: iniţierea, respectiv pregătirea mărfii
şi prezentarea documentelor; vămuirea propriu-zisă, respectiv verificarea /controlul acestora şi
plata taxelor vamale.

5
 4.3.1. Îndrumarea mărfurilor în vamă şi prezentarea documentelor
Mărfurile care trec frontiera vamală a unei ţări sunt plasate în antrepozite sau spaţii de
vămuire pentru a primi regimul vamal care le este destinat ; acestea sunt situate în porturi,
aeroporturi, staţii de cale ferată sau rutiere.
Îndrumarea mărfurilor în vamă constă în sosirea mărfurilor în (respectiv plecarea din)
teritoriul vamal şi prezentarea acestora biroului vamal. Modalităţile de îndrumare a mărfurilor
în vamă sunt, în funcţie de modalitatea de transport, următoarele:
transportul maritim: navele nu pot acosta decât în porturile care sunt prevăzute cu un
birou vamal, excepţie fac cazurile de forţă majoră;
transportul aerian: aeronavele care efectuează zboruri internaţionale vor urma ruta
aeriană impusă şi vor ateriza pe aeroporturi în care există birouri vamale;
transportul terestru: mărfurile transportate pe cale terestră trebuie să fie îndrumate
spre cel mai apropiat birou vamal.
La import, respectiv sosirea mărfurilor în ţara de destinaţie, transportatorul va trebui să
remită agentului vamal o listă completă a mărfurilor, numită declaraţie sumară.
La export, după îndeplinirea formalităţilor vamale, mărfurile destinate exportului trebuie
imediat încărcate la bordul navei sau aeronavei (transport maritim şi aerian) sau trebuie
transportate către destinaţia finală (transport terestru).
Prezentarea mărfurilor în vamă reprezintă înregistrarea declaraţiei sumare la biroul
vamal.
În funcţie de locul de prezentare a mărfii, putem distinge două situaţii: prezentarea
mărfurilor la biroul vamal şi vămuirea mărfii la domiciliu. În cazul particular al Uniunii
Europene se mai poate face încă o distincţie: prezentarea mărfii la un birou situat la frontiera
comunităţii şi prezentarea mărfii spre vămuire la un birou vamal intern la Uniunii Europene.
Prezentarea mărfii în vederea vămuirii la import presupune realizarea a patru operaţiuni:
depunerea unei declaraţii sumare, descărcarea mărfii, preluarea de către biroul vamal şi
acceptarea declaraţiei.
Declaraţia sumară se depune, de regulă, la biroul vamal de intrare, înainte ca mărfurile
să fie introduse pe teritoriul vamal.

6
 Prezentarea mărfurilor în vederea vămuirii la export: declaraţia vamală trebuie depusă
odată cu sosirea mărfii la biroul vamal sau în locurile desemnate serviciilor vamale. Prezentarea
mărfii în vamă presupune depunerea şi înregistrarea declaraţiei vamale detaliate sau
simplificate de export.
Declaraţia vamală este documentul scris, întocmit de deţinătorul mărfii sau un
reprezentant al acestuia, prin care se prezintă elementele necesare vămuirii mărfii.
În general, se utilizează formulare diferite pentru export, import ori tranzit.
Declaraţia vamală trebuie să fie întocmită şi depusă la unitatea vamală de către
declarantul vamal. Acesta poate fi: exportatorul, importatorul, un reprezentant legal, un
comisionar în vamă.
Autenticitatea declaraţiei vamale este dată de semnătura obligatorie a declarantului
vamal. Semnătura în original trebuie să figureze pe exemplarul declaraţiei care rămâne la
unitatea vamală; aceasta se reproduce prin duplicarea pe celelalte exemplare ale declaraţiei
Prin depunerea declaraţiei vamale, declarantul:
solicită un regim vamal pentru marfa prezentată (export, import, reexport etc.);
se angajează să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin potrivit regimului vamal (de
exemplu, să plătească taxele vamale aferente mărfii);
furnizează informaţiile necesare pentru stabilirea obligaţiilor fiscale, asigurarea
urmăririi curente a operaţiunilor de comerţ exterior, precum şi pentru scopuri
statistice.
În ţările Uniunii Europene, începând de la 1 ianuarie 1988, s-a introdus documentul
administrativ unic (DAU). DAU prezintă câteva caracteristici, şi anume:
este un formular comunitar armonizat, utilizat în comerţul exterior al UE;
este un document „multiregim”, în sensul că se aplică pentru toate regimurile vamale
cărora le poate fi supusă marfa;
cuprinde pe acelaşi formular declaraţia pentru export, import şi tranzit.
De la 1 ianuarie 2007, a intrat în vigoare un nou document administrativ unic, cu un nou
format, modificându-se numărul rubricilor ce trebuie completate şi codificarea anumitor date.
Principalele elemente ale unei declaraţii vamale, după modelul DAU, sunt următoarele:
indicarea tipului de operaţiune (în cazul DAU este vorba de un cod care arată dacă
este vorba de schimburi intracomunitare, schimburi cu terţi sau schimburi cu AELS);
precizarea încadrării tarifare (în cazul DAU se indică printr-un cod poziţia din
Nomenclatorul de produse căreia îi corespunde marfa ce face obiectul vămuirii);
originea mărfii (în cazul DAU se are în vedere nu provenienţa acesteia, ci locul unde
marfa a suferit ultima transformare importantă);
valoarea în vamă ce serveşte ca bază pentru calculul taxelor vamale. (în UE este vorba
de valoarea franco frontieră UE, şi anume valoarea de tranzacţie, aşa cum aceasta
rezultă din facturi).

Caracteristicile DAU

DAU are opt pagini, cu funcţii diferite după natura regimului vamal:
▪ export: paginile 1-3;
▪ export + tranzit comunitar: paginile 1-5 şi pagina 7;
▪ import: paginile 6-8;
▪ tranzit comunitar + import: paginile 1-4 şi pagina 8;
▪ export + tranzit + import: paginile 1-8.
Regimul vamal este desemnat prin siglă şi o literă astfel:
▪ EX: export către terţe ţări, altele decât cele din AELS;
▪ IM: importuri provenind din alte ţări decât cele din AELS sau din UE, mărfuri ce nu au fost „puse în liberă practică”;
▪ EU: schimburi comerciale cu ţările AELS;
▪ CO: schimburi intracomunitare;

7
 ▪ T1, T2 sau T2L: formularul este utilizat ca titlu de tranzit comunitar sau pentru mărfurile „în liberă practică”.
Litera alocată tipului de declarare:
A: procedura comună de vămuire; B: procedura incompletă de vămuire; C: procedura simplificată de vămuire; D:
depunerea unei declaraţii (în procedură comună) înainte ca declarantul să poată prezenta mărfurile; E: depunerea unei
declaraţii (procedura de declarare incompletă) înainte ca declarantul să poată prezenta mărfurile; F: depunerea unei
declaraţii (procedura de declarare simplificată) înainte ca declarantul să poată prezenta mărfurile; X: declaraţie
complementară folosită în cazul B; Y: declaraţie complementară folosită în cazul C; Z: declaraţie complementară folosită
în cazul unei proceduri simplificate.

Principalele elemente ale declaraţiei vamale sunt: poziţia tarifară, originea mărfurilor şi
valoarea în vamă.
Declarantul dispune de o anumită libertate în ceea ce priveşte stabilirea poziţiei vamale
a mărfii; aceasta presupune însă şi asumarea responsabilităţii pentru conţinutul declaraţiei. În
situaţiile mai complexe şi, în general, la import, el se poate adresa autorităţilor vamale pentru
consultaţii în legătură cu încadrarea vamală. În UE, aceasta se realizează prin solicitarea unui
aviz de clasificare vamală, fie prin telefon sau corespondenţă, fie printr-o procedură formală:
cerere de informare tarifară (demande de renseignement contraignant). (În SUA, un rol similar
joacă documentul numit classification ruling request). Totodată, se poate solicita un aviz de
confirmare a poziţiei vamale.
Documentele anexate la declaraţia vamală (formându-se astfel dosarul vamal) sunt de
două feluri: cele de bază (solicitate, în general, de autorităţile vamale din ţările lumii) şi cele
solicitate numai de anumite ţări.
Documentele de bază sunt următoarele:
factura comercială, care reprezintă punctul de plecare al calculării valorii în vamă a
mărfii;
lista de colisaj, care serveşte la controlul fizic al mărfii de către autorităţile vamale
(compararea numărului de colete declarate cu cele prezentate în vamă);
documentele de transport şi, dacă e cazul, de tranzit;
documentul de origine, care serveşte la aplicarea, dacă e cazul, a unor tarife
preferenţiale, dar şi la aplicarea unor măsuri de politică comercială;
certificatele sanitare, fitosanitare, veterinare etc., în conformitate cu natura mărfii şi
reglementările din ţara de import.
Alte documente pot fi solicitate de vama din anumite ţări: este vorba de factura consulară
sau factura vamală, certificatul de inspecţie la intrarea pe mijlocul de transport etc.
La import, declarantul trebuie, de obicei, să justifice valoarea declarată, prezentând
factura comercială însoţită de toate elementele care permit determinarea valorii vamale.
În UE, un document important în procesul vămuirii mărfurilor este declaraţia privind
valoarea în vamă (fr. note de valeur), cu întrebuinţări atât la export, cât şi la import.
În cazul operaţiunilor de export, declaraţia de valoare indică valoarea mărfurilor,
evaluate în moduri diferite în funcţie de două criterii: modalitatea de transport şi condiţia de
livrare. Această evaluare a mărfurilor comercializate serveşte la stabilirea valorii statistice a
bunurilor, informaţie solicitată de autoritatea vamală.
Pentru operaţiunile de import, declaraţia de valoare este utilizată pentru determinarea a
trei elemente: valoarea în vamă, valoarea statistică şi valoarea la prima destinaţie. Astfel,
valoarea în vamă (VV) – baza de calcul pentru cuantumul taxelor vamale – reprezintă valoarea
mărfurilor la punctul de intrare pe teritoriul vamal comunitar, putând fi exprimată în funcţie de
modalitatea de transport şi condiţia de livrare astfel: în cazul transportului maritim, valoarea în
vamă este egală cu valoarea CIF port comunitar; pentru transportul aerian, valoarea în vamă
este valoarea CIP aeroport comunitar; transport terestru, valoarea în vamă este dată de valoarea
DAF frontieră comunitară.

8
 Valoarea statistică (VS) reprezintă şi baza de calcul pentru aplicarea anumitor taxe (de
exemplu, taxe parafiscale) şi poate fi exprimată în funcţie de modalitatea de transport şi
condiţia de livrare astfel: pentru transportul maritim, VS este egală cu valoarea CIF port de
destinaţie; pentru transportul aerian, VS este egală cu valoarea CIP aeroport de destinaţie;
pentru transport terestru, VS este dată de valoarea DAF frontiera ţării firmei importatoare.
Valoarea la prima destinaţie (VPD) reprezintă valoarea mărfurilor care sunt puse în
consum, adică preţul DDP loc de destinaţie final.

La depunerea declaraţiei vamale, autorităţile pot decide să procedeze la verificarea

integrală sau parţială a mărfii. Această formalitate trebuie să aibă loc în prezenţa declarantului
şi pe cheltuiala acestuia, în locul unde se află marfa.
Dacă se constată existenţa unor diferenţe între declaraţie şi rezultatele verificării, se
întocmeşte un proces-verbal de constatare, marfa putând fi respinsă la vămuire.
Prezentarea mărfii la vămuire presupune respectarea reglementărilor privind locul şi
modul de vămuire, precum şi termenul în care această operaţiune trebuie să fie realizată.
Vămuirea are loc fie la birourile vamale de frontieră, fie la cele din interiorul ţării,
respectiv al spaţiului comunitar, în cazul UE. Se practică însă şi proceduri simplificate de
vămuire atât la birourile vamale, cât şi la domiciliul declarantului.
În ceea ce priveşte termenul de vămuire, în principiu la export, mărfurile trebuie
declarate imediat ce au ajuns la vamă, în timp ce la import, ele trebuie declarate în câteva zile
(una-trei zile lucrătoare).
Declararea mărfurilor. Persoanele abilitate să declare mărfurile în vederea vămuirii
sunt deţinătorul mărfii (exportatorul sau importatorul) sau comisionarul vamal.
Deţinătorul mărfii poate fi, după caz, la export – expeditorul, iar la import – destinatarul
real sau, în ambele cazuri, comisionarul în vamă. Acesta poate abilita anumite persoane să
declare mărfurile în vamă, cu condiţia ca acestea să fie: angajaţii săi; transportatorii rutieri, care
transportă respectivele mărfuri; comisionarii vamali dintr-un alt stat din UE.

Comisionarul în vamă este un intermediar specializat care are rolul de a îndeplini, în

numele şi în contul exportatorilor/importatorilor declararea în detaliu a mărfurilor prin
depunerea la autorităţile vamale a declaraţiei scrise pentru importul, exportul, tranzitul,
depozitarea şi alte operaţiuni de vămuire, prezentarea mărfurilor declarate la controlul vamal
şi achitarea la vamă a drepturilor cuvenite.
Comisionarul în vamă este, de regulă, un mandatar, în sensul că: execută ordinele
mandantului său; nu poate să aleagă subcontractanţii; nu răspunde decât de propriile greşeli,
care trebuie să fie dovedite; îşi asumă o obligaţie de mijloace, şi nu una de rezultat .
Pentru a putea acţiona în această calitate, comisionarul în vamă trebuie să obţină o
autorizaţie din partea autorităţii vamale.
Comisionarul în vamă poate acţiona şi în nume propriu, iar în acest caz el îşi asumă
răspunderea privind conţinutul declaraţiei vamale, răspunde direct eventualelor contestaţii
făcute de biroul vamal şi plăteşte taxele legate de vămuire (creditând astfel pe mandant).
Conform articolului 5 al Codului Vamal al Uniunii Europene, există două modalităţi de
reprezentare: directă sau indirectă. În cazul reprezentării directe, comisionarul în vamă este
mandatarul clientului său, acţionând în numele şi în contul acestuia. Clientul este unicul debitor
de taxe în faţa autorităţii vamale. Această modalitate de reprezentare este rezervată exclusiv
comisionarilor în vamă. În cazul reprezentării indirecte, comisionarul în vamă acţionează în
calitate de declarant, deoarece acţionează în nume propriu şi în contul clientului. Astfel, este
solidar cu clientul său în faţa autorităţii vamale, în ceea ce priveşte plata datoriei vamale.

9
 Deoarece comisionarul în vamă este reprezentantul clientului său în faţa autorităţilor
vamale, trebuie să-şi ia unele măsuri de precauţie:
acesta este împuternicit prin intermediul unui singur document, menit să-i aducă la
cunoştinţă cu exactitate natura operaţiunii pentru care este mandatat;
comisionarul este obligat să furnizeze clientului său un exemplar al declaraţiei
vamale de import sau de export, pentru ca acesta să deţină o dovadă scrisă a
operaţiunii;
comisionarul este responsabil de operaţiunile vamale pe care le efectuează, în
conformitate cu reglementările comunitare. Acesta trebuie să-şi instruiască şi să-şi
ghideze clientul în vederea evitării plăţii de taxe inutile.
Declarantul este responsabil în faţa autorităţii vamale de omisiunile, inexactităţile sau
iregularităţile existente în declaraţie. Acesta este obligat să plătească datoriile vamale şi
amenzile. În cazul reprezentării directe, clientul este considerat declarant vamal, iar în cazul
reprezentării indirecte, atât comisionarul, cât şi clientul sunt obligaţi să plătească datoria
vamală şi amenzile. Cu toate acestea, comisionarul poate acţiona în regres clientul său pentru
recuperarea acestor sume.
Onorariul comisionarului vamal este calculat, de regulă, pe baza valorii mărfurilor, a
poziţiei tarifare a acestora şi a taxelor vamale. Acesta cuprinde următoarele elemente:
cheltuieli fixe sau cheltuieli de dosar;
credit de ridicare a mărfurilor;
angajamente cauţionate pentru toate operaţiunile cauţionate;
un provizion pentru taxele vamale, ce va fi remis înainte de operaţiunea de vămuire;
plata pentru orele suplimentare prestate de lucrătorii vamali;
costul aferent procedurii de vămuire electronică;
eventuale penalităţi vamale, care vor trebui justificate.

Procesul vămuirii se desfăşoară în mai multe etape: verificarea declaraţiei vamale;

înregistrarea; controlul; plata taxelor; ridicarea mărfii .
Verificarea declaraţiei vamale se face de către serviciul vamal unde acest document a
fost depus. În acest sens, se verifică dosarul de vămuire, şi anume dacă:
biroul vamal este competent în cazul respectiv;
declaraţia a fost depusă în termenul legal;
documentele solicitate, împreună cu declaraţia, au fost depuse în integralitatea lor.
Dacă se constată inadvertenţe, omisiuni etc., declaraţia este respinsă.
Înregistrarea declaraţiei este făcută după ce se constată că dosarul de vămuire este
corect întocmit; declaraţia primeşte un număr de înregistrare, specificându-se data şi se face
menţiunea corespunzătoare în registrul vămii; după care, se aplică ştampila vămii pe declaraţie.
Declaraţia înregistrată creează raporturi juridice între declarant şi vamă; din momentul
înregistrării curge termenul pentru plata taxelor faţă de vamă.
Eventualele rectificări făcute de declarant pe declaraţie şi anularea acesteia sunt posibile
numai înainte ca vama să fi dat autorizaţia de ridicare a mărfii.
Controlul efectuat de biroul vamal se face asupra documentelor şi, eventual, asupra
mărfii. Controlul cantităţii are în vedere greutatea brută/netă, numărul de colete, mărcile şi
codurile, cifrele din documente (preţ unitar/total, valuta de plată, cursul de schimb).
Controlul calitativ se referă la poziţia tarifară, originea mărfii, valoarea în vamă. După
verificarea documentelor, inspectorul vamal poate să solicite verificarea parţială sau totală a
mărfii; în caz contrar, admite dosarul de vămuire.
Dacă la controlul vamal se constată o cantitate excedentară faţă de cea declarată, această
cantitate este supusă taxării, adăugându-se şi o amendă.

10
 Evaluarea şi plata datoriei vamale. Datoria vamală reprezintă totalul sumelor
percepute de autoritatea vamală, la importul mărfurilor, şi în mod excepţional la exportul
mărfurilor.
În UE, datoria vamală se calculează în următoarele cazuri: punerea mărfurilor în liberă
practică, pe teritoriul Uniunii Europene; plasarea mărfurilor în regim vamal de admitere
temporară, cu exonerarea parţială de la plata taxelor vamale. Datoria vamală devine exigibilă
din momentul înregistrării declaraţiei vamale. Este data reţinută şi pentru calculul altor taxe.

Prin taxe vamale înţelegem, în sens propriu, cotele prevăzute în tariful vamal pentru a fi aplicate mărfurilor conform
încadrării (poziţiei) lor tarifare; într-un sens larg, putem numi însă ansamblul sumelor care sunt datorate la trecerea
frontierei vamale a unei ţări, în speţă, la import: taxele din tariful vamal, taxe parafiscale, TVA ş.a.
Calculul taxei vamale se face în funcţie de poziţia tarifară, originea mărfii şi valoarea în vamă. Cel mai adesea, taxele
se stabilesc ad valorem, adică un procent aplicat la valoarea în vamă. Există însă şi taxe specifice (aplicate pe unitatea
de măsură), taxe fixe (o cotă / suma minimă sau mixte (o combinaţie între taxele specifice şi cele ad valorem).
Taxele parafiscale sunt aplicate în unele ţări (de exemplu, la produsele din pescuit, la cele forestiere, la textile). Ele
sunt calculate la valoarea mărfii importate, considerată, în cele mai multe cazuri, la locul de intrarea pe teritoriul naţional.
TVA, taxa fiscală naţională, se aplică, în principiu, la valoarea în vamă, majorată cu toate impozitele legate de import,
plus toate cheltuielile accesorii ale mărfii până la primul loc de destinaţie pe teritoriul naţional sau la prima transbordare.
Alte taxe la care mai poate fi supusă marfa de import sunt:
- taxe antidumping, care prezintă niveluri mai ridicate de impunere în raport cu taxele obişnuite şi au ca scop
contracararea concurenţei neloiale prin preţuri a exportatorilor străini;
- taxe compensatorii, care urmăresc contracararea efectului subvenţiilor la export acordate în ţările din care provin
mărfurile de import;
- accize, care sunt percepute pentru anumite produse care urmează să fie introduse în circuitul comercial din ţara
de import (alcool, tutun, produse de lux etc.).

Plata taxelor (lichidarea vamală) se face înainte de ridicarea mărfurilor, principiul fiind
acela al plăţii imediate. Totuşi, în unele ţări se acordă facilităţi la plată. Astfel, în Franţa se
practică:
creditul vamal, respectiv amânarea plăţii pentru o anumită perioadă (patru luni),
urmând ca taxele să fie plătite la scadenţă, majorate cu o dobândă;
creditul de ridicare a mărfii, care permite ridicarea mărfii pe măsură ce verificarea în
vamă a fost efectuată, valoarea taxei fiind înscrisă într-un registru, iar importatorul
angajându-se să efectueze plata în 30 de zile de la înregistrare.
Ridicarea mărfii. După ce controalele au fost terminate şi plata taxelor s-a efectuat (ori
au fost făcute formele pentru credit vamal/de ridicare a mărfii), inspectorul vamal autorizează
ieşirea mărfurilor din vamă („liber de vamă”).

Procedura comună de vămuire

Procedura de vămuire presupune depunerea declaraţiei vamale detaliate. Cu toate
acestea, în unele cazuri este dificil de impus declararea detaliată la fiecare mişcare a mării,
operatorii comercializând cantităţi mari de marfă. Din acest motiv a fost creată şi o procedură
simplificată.
Prin urmare, declarantul vamal poate alege între două tipuri de proceduri de vămuire:
procedura comună/normală;
procedura simplificată.
Toate mărfurile sosite pe teritoriul vamal al unui stat fac obiectul unei declaraţii vamale
detaliate. Această declaraţie implică direct responsabilitatea celui care o completează şi o
depune, permiţând autorităţii vamale să: controleze mărfurile şi documentele care stabilesc
poziţia tarifară, originea sau destinaţia şi valoarea în vamă a mărfurilor; să verifice incidenţa
unor formalităţi speciale; să perceapă datoria vamală; să controleze executarea drepturilor şi
obligaţiilor implicate de operaţiunea respectivă; să constate existenţa unor infracţiuni; să
elaboreze statistici de comerţ exterior.
11
 Declaraţia vamală detaliată trebuie să fie completată şi semnată de declarantul vamal.
Acesta desemnează şi regimul vamal căruia i se supune marfa şi furnizează toate indicaţiile
care să permită identificarea şi aplicarea eventualelor măsuri vamale de reglementare.
Declaraţia vamală în detaliu trebuie să fie însoţită de documente justificative alcătuind dosarul
de vămuire. Pentru a fi înregistrată, declaraţia trebuie să fie recunoscută de agenţii vamali ca
fiind primită.
Înregistrarea declaraţiilor vamale. Declaraţiile recunoscute ca primite sunt automat
înregistrate în procedură manuală sau în procedură informatică.
.
Verificarea declaraţiilor vamale. După înregistrare, biroul vamal trece la verificarea
documentelor şi mărfurilor declarate. Această verificare se face în depozitele vămii sau în spaţii
desemnate de autoritatea vamală, în prezenţa declarantului sau a reprezentantului său. Vizita
poate lua forma unui simplu control de documente, a unei recunoaşteri superficiale a mărfii sau
a unei adevărate verificării de fond.
Ridicarea mărfurilor. La import, după îndeplinirea formalităţilor vamale, agentul
vamal îşi va da acordul cu privire la ridicarea mărfurilor din punctul vamal, completând un bon
de ridicare a mărfurilor, datat şi semnat.

12