Sunteți pe pagina 1din 100

Serie nouă

Anul XXIX
Nr. 3 – 4 (325 – 326)
martie – aprilie 2018
DIRECTOR:
Carmen-Veronica STEICIUC

REDACTOR-ŞEF:
Alexandru Ovidiu VINTILĂ Acest număr al revistei
este publicat cu sprijinul financiar
REDACTORI: al Consiliului Judeţean Suceava,
Sabina FÎNARU prin Programul de finanţare
Isabel VINTILĂ nerambursabilă în anul 2018.

COLEGIUL REDACŢIONAL:
Acad. Dimitrie VATAMANIUC
Prof. univ. dr. Adrian Dinu RACHIERU
Prof. univ. dr. Mircea A. DIACONU
Prof. univ. dr. Elena Brânduşa STEICIUC
Ion BELDEANU (Preşedinte de onoare al S.S.B.)
Nicolae CÂRLAN

COLABORATORI PERMANENŢI:
Revista este membră a Asociaţiei
Adrian ALUI GHEORGHE (Piatra Neamţ) Revistelor şi Imprimeriilor Literare
Liviu ANTONESEI (Iaşi) din România (A.R.I.E.L.).
Leo BUTNARU (Chişinău)
Al. CISTELECAN (Târgu Mureş) Număr ilustrat
Gheorghe GRIGURCU (Târgu Jiu) cu reproduceri după lucrări
Liviu Ioan STOICIU (Bucureşti) ale artistului plastic Dinu Huminiuc.
Matei VIŞNIEC (Paris)
Paul EMOND (Bruxelles)

Redacţia şi administraţia:
Str. Ciprian Porumbescu nr. 1, 720066 - Suceava
E-mail: bucovina.literara@yahoo.com;
ovidius_vintila@yahoo.com.

Puteţi să ne scrieţi şi la adresa:


Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”, str. Mitropoliei nr. 4,
720035 Suceava.

Răspunderea pentru opiniile exprimate revine în exclusivitate autorilor.


Manuscrisele trimise redacţiei nu se înapoiază.
Autograf George Vulturescu

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 1


Aforisme

„Și vin dificultățile


de care n-ai nevoie”

Gheorghe GRIGURCU
Adîncul, cvasireligiosul sentiment al selecției. „Vai și amar de omul care nu crede în ne-
Selecția ca jertfă profană. „Dacă ai ști ce arunc, ai admira dreptate” (Christian Morgenstern). Pentru că a crede
ceea ce păstrez” (Valéry). în nedreptate e mai important decît a crede în dreptate
* (aceasta din urmă putînd fi victima lesnicioasă a idea-
Negînd, te desparți de ceva din ființa ta, din lismelor de duzină, sedusă ca o fecioară de carisma lor
posibilitățile și năzuințele tale proprii, de unde nota de melodramatică).
sacrificiu, umilința secretă conținută în cel mai sonor *
sarcasm, în cea mai triumfală invectivă. Munca adîncă, dureroasă a scriitorului care
* năzuiește cu ardoare la superficialitatea divină, la grația
Aventură supremă: plasarea într-un loc unde suprafețelor.
niciodată nu se întîmplă nimic, dar în care e posibil să se *
întîmple ceva, dintr-o clipă în alta. Neputința de la care pornești ca de la un dat
* ultim, invariabil, ca de la un obiect ce nu ți s-ar mai putea
Și vin dificultățile de care n-ai nevoie, pe refuza.
făgașul celor necesare, fecunde, vitale. *
* Lui Flaubert, care afirma că nu poți scrie cînd
Sumbra pedeapsă interioară a lașului depo- nu mai ai nici o stimă pentru tine însuți, i s-ar putea
sedat de speranțe. „Lașul nădăjduiește deci prea puțin, răspunde că tocmai „stima” față de sine, ușor alunecînd
deoarece se teme de orice” (Aristotel). spre filistinism, a autorului, îl împiedică, nu o dată, a
* scrie autentic. Fără o notă de rezervă, de nu chiar de
Inteligența ca un sistem de alarmă, presu- adîncă decepție față de ceea ce ai ajuns a fi, scrisul riscă a
punînd pericolul permanent al unui atentat. Nuanța de se înfățișa neconvingător.
teamă a inteligenței, pe care înțelepciunea nu o cunoaște. *
* Principiul holografic aplicat lipsei de caracter.
„Forța gîndurilor false stă în extrema lor falsi- Pentru un ochi cît de cît experimentat, aceasta e reco-
tate” (Elias Canetti). gnoscibilă pînă și-n faptele cele mai neînsemnate, în
* „atomismul” comportamental al lui X, în felul în care își
Vîrsta nu e decît un privilegiu aparent, ana- mișcă buzele, clipește sau pășește.
log stării de oboseală, care, prin scăderea capacității de *
autocontrol, îți dă uneori iluzia ușurinței de-a îndeplini Cu ajutorul glumei putem neutraliza Răul (vi-
anumite acțiuni. olența) din noi, mai eficace decît cu ajutorul solemnei
* sfeștanii, chiar dacă glumim pe seama … sfeștaniei. Căci
A început să fumeze acum, din vanitatea unei vorba de duh e aeriană și expansivă, aptă a pătrunde,
conștiințe imature, de ștrengar îmbătrînit, ale cărui co- aidoma unui gaz, pînă-n cele mai răsucite ramificații ale
șuri de pe obraz au devenit lăuntrice. cotloanelor în care se ascunde Necuratul, a concura cu
* el, adoptîndu-i flexibilitatea, dibăcia, eficiența.
Copleșit de cuvinte sofisticate, cauți între ele *
simplitatea unui gest. Orice utopie ține de ceea ce s-ar putea numi
* un antidestin.

2 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Jurnal comentat

Viața literară la noi,


tot mai divizată

Liviu Ioan STOICIU


Care ar mai fi starea vieții literare la noi. complet paralele, nu se ating nicăieri; anul ăsta,
În 2018 s-a tranșat ruptura dintre membrii Uni- ca excepție de la regulă, doar Ion Simuț a fost no-
unii Scriitorilor și „douămiiști” (în majoritate în minalizat în ambele „tabere”; e adevărat, calitatea
afara Uniunii Scriitorilor; unii „douămiiști”, care juriilor la acordarea premiilor atârnă greu în defa-
contează, primiți în Uniunea Scriitorilor automat voarea unor și altora; ambele premieri sunt viciate
după ce au primit premii ale Uniunii Scriitorilor, de subiectivism conjunctural; prietenii celor din
au demisionat după ce au fost excluși din Uniunea juriu știu de ce, bineînțeles).
Scriitorilor membri ai conducerii „clonei” Uniunii S-a ajuns la o situație inadmisibilă, nu se
Scriitorilor conduse de Cristian Teodorescu, apă- mai premiază valoarea unei cărți, ci autorul (și „ta-
rută surprinzător, în numele… legalizării Uniunii băra” din care provine). Am considerat că Premi-
Scriitorilor condusă de N. Manolescu). Poziționa- ile Uniunii Scriitorilor sunt cele mai importante,
rea pro și contra Nicolae Manolescu (reales legal de vreo cinci ani nu mai cred asta (se împart doar
președinte al Uniunii Scriitorilor anul ăsta pentru indulgențe, sunt autori ajunși la o vârstă care sunt
alți cinci ani, acuzat de autoritarism și de instalare răsplătiți pentru serviciile aduse Uniunii Scriitori-
a unui clan în conducerea Uniunii Scriitorilor, care lor, având funcții în fruntea unei filiale a Uniunii
taie și spânzură conform intereselor personale) a Scriitorilor sau a unei reviste literare, organizatori
deschis noi căi de contestare în interiorul breslei, de tot felul de manifestări pe bani publici, cărora li
vorbindu-se de o reformare a Uniunii Scriitorilor se premiază cartea să poată să primească indemni-
din România. Nu-mi dau seama dacă aducerea în zația de merit, de exemplu; sau sunt schimburi de
fruntea breslei a „grupului de reformă” USR-Teo- obligații colegiale ale autorilor cu cei din jurii, prin
dorescu n-ar însemna altceva decât instalarea unei care se premiază reciproc, în timp; cărțile rămân
găști exclusiviste (deocamdată procesele deschise în plan secund, autorul contează; la fel se întâmplă
reciproc pentru recunoașterea legitimității aduc la acordarea premiilor naționale de poezie pentru
mari prejudicii publice scriitorilor în general), Opera Omnia, sau la „marile premii” ale festivalu-
care să-și impună propriile hachițe și criterii de se- rilor organizate de filiale ale Uniunii Scriitorilor și
lecție. De când a apărut acest „grup de reformă” revistele ei literare). Motiv să anunț că de aici îna-
condus de Cristian Teodorescu-Florin Iaru-Dan inte nu voi mai scoate nici o carte, să-mi recapăt
Mircea Cipariu nu vedem decât o promovare stric- independența, să nu mai depind de preferințele, de
tă a membrilor lui (și a simpatizanților lui, care-l simpatiile și antipatiile celor din juriu, mereu inte-
contestă pe N. Manolescu) la toate manifestările resate… Rămân la masa de scris, dar nu mai public
organizate de el, inclusiv la împărțirea premiilor nici o carte, îmi voi trăi ultimii ani din viață de-
(săptămânalul Observator cultural a preluat steagul parte de zbuciumul breslei. La fel, am considerat că
„grupului”; faceți o comparație a nominalizărilor Premiile Observator cultural („mărturii ale spiritu-
la premiile Observator cultural și a nominalizărilor lui tânăr”, în teorie) sunt acordate pe merit, pen-
la Premiile Uniunii Scriitorilor, veți vedea că sunt tru cartea de valoare apărută, fără să țină cont de

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 3


Jurnal comentat

atitudinile publice ale autorului,


pro sau contra-Manolescu — așa
a fost până a apărut ruptura între
Uniunea Scriitorilor și „grupul de
reformă” USR-Teodorescu, când
douămiiștii s-au radicalizat; azi,
Premiile Observator cultural nu
mai reprezintă decât tabăra pusă
pe baricada adversă Uniunii Scri-
itorilor condusă de N. Manolescu.
Mai mult decât atât, douămiiștii
(în frunte cu Claudiu Komartin)
au anunțat că au înscris în această
primăvară la Tribunal o Ligă Li-
terară din România (în care sunt
incluși, ca fondatori chiar, scriitori
care nu mai sunt tineri, excluși din
Uniunea Scriitorilor-Manolescu,
dar care sunt membri ai „grupu-
lui de reformă” USR-Teodorescu),
natural, va fi o nouă structură
scriitoricească exclusivistă, „a ti-
nerilor”, care va avea revistele ei,
premiile ei, criticii ei.
Pe de altă parte, o dată
cu Uniunea Scriitorilor (cu crite-
rii de primire ca membru al ei), pe
piața literară de la noi există nu-
mai Dumnezeu știe câte alte ligi
și societăți ale scriitorilor (unele
de nivel național, altele de nivel
regional) care au reviste ale lor, o
sumedenie (apărute pe plan jude-
țean pe bani ai consiliilor locale;
unele reviste sunt de calitate), au
edituri și manifestări literare la
care se premiază. Sunt scriitori
marginalizați, dacă nu ignorați
total de Uniunea Scriitorilor (din
păcate, cu prea mulți „amatori”,
să nu spun veleitari), care au găsit
această formulă de supraviețuire
în plan literar. Nimic rău, doar că
trăim așa într-o viață literară toxi-
că, conflictuală, plină de frustrări.
Nu mai subliniez, legat de Uniu-
nea Scriitorilor, care ar fi ajuns la
2.700 de membri, că zece la sută
dintre ei sunt activi, prezenți la
manifestări și în reviste literare…
Că în rest e numai orgoliu rănit și
tristețe.

31 mai 2018. BV

4 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Cronica literară

Doi poeți optzeciști

Ioan HOLBAN
electrică (1979), 1, 2, 3 sau… (1980), Cruciada în-
treruptă (1982), Poemele siameze (1983), În aştep-
CICATRICEA OCHIULUI tarea cometei (1986), Rondul de noapte (1987) –,
ca în toată lirica noului val, dar în prelungirea sen-
Mai mult decât proza, poezia optzeciştilor surilor dezvăluite de poezia lui Nichita Stănescu,
a constituit obiectul unor dispute adesea aprinse Traian T. Coşovei îşi construieşte poemele în per-
în jurul conceptului de postmodernism, căruia re- spectiva semnificaţiei particulare pe care o au ve-
vista „Caiete critice“ îi consacra, la mijlocul anilor derea şi toate semnele care se asociază sferei sale
’80, un interesant şi incitant număr; numele cel mai semantice; identitatea şi funcţionalitatea acestora
des citat în legătură cu această nouă „vârstă“ a po- sunt vizibile în oricare din volumele sale, de exem-
eziei noastre era/este Mircea Cărtărescu pe care şi plu, în Rondul de noapte, unde a vedea înseamnă
Radu Enescu, într-un eseu foarte instructiv, inti- a deschide calea spre esenţă, dar, în acelaşi timp,
tulat Despre postmodernism DUPĂ sau DINCOLO verbul şi elementele care îl susţin desemnează re-
(„Familia“, 1/1988), îl considera postmodernist „în plierea în mineral, în nefiinţă, în inform, ca pentru
stare pură“. Oricum, dincolo de termenul ca atare, o nouă şi repetată geneză. Vederea distinge contu-
nu tocmai potrivit, construit după modelul celui ce rurile lumii de dincoace şi, deopotrivă, de dincolo
funcţionează în economie („postindustrial“), cert de real, fiinţa pendulând între proiectul şi modelul
este faptul că lirica generaţiei ’80 schimbă, în multe acestuia, punând semnul egalităţii între a percepe
locuri radical, unghiul de percepere a realului (în- şi a citi, între a înţelege (prin „cicatricea“ ochiului)
locuind, deci, realitatea cu realul), recuperând un şi a organiza (prin sintaxa textului) universul; ţinta
teritoriu (cotidianul) ce părea prea puţin „liric“ şi fiecărei „aventuri“ în mişcarea haotică a viului (iar
exprimând o altă sensibilitate, tinzând chiar către poemele cărţii dau, de fiecare dată, senzaţia plonjă-
o paradigmă nouă a acesteia. Deşi nu atât de „pur“ rii în necunoscut) rămâne fixarea („pictarea“) unei
postmodernist, Traian T. Coşovei, unul dintre po- „stări de spirit“ sau a unei noi dimensiuni a eului:
eții, încă unul, astăzi, uitați este un protagonist al citită astfel, poezia capătă înţelesurile unui „docu-
acestei generaţii nu doar pentru că a publicat cele ment personal“, ale unui, „jurnal“ care consemnea-
mai multe cărţi, în acei ani, ci, mai ales, întrucât ză jocul formei cu absenţa acesteia, a fiinţei cu nefi-
în poezia sa se pot descoperi elementele tematice inţa: „Această toamnă a îngălbenit toţi îndrăgosti-
şi faptele de stil care au constituit amintitul capitol ţii din parc/ i-a învins şi i-a alungat./ Bătând, inima
de istorie literară, în toate cărţile sale – Ninsoare mea rupe gâtul şi braţele statuilor./ Bătând, inima

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 5


Cronica literară

mea a clătinat copacii şi i-a desfrunzit./ O, lasă-te tristeţea prafului care se lasă/ în urma carului de
la pământ,/ lasă-te acoperită de toamnă/ şi părul luptă al învingătorului,/ tristeţea săgeţii care săru-
lasă-ţi-l lung şi pieptănat de duhuri…/ întinde un tă/ inima celui învins? (…) Iar timpul –/ ah, el nu
pat de frunze uscate/ pentru inima mea obosită şi este decât o străfulgerare,/ până îmi duc mâna la
de nu ştiu ce bătălie de la Rovine./ Ah, peste tot bă- inimă şi vreau să strig,/ până îmi duc mâna la be-
tălii de greci şi perşi/ de sciţi şi de celţi/ de barbari regată şi încă mai pot să strig,/ până îmi duc mâna
şi de migratori…/ îmi las inima să migreze spre la ochi şi cad fulgerat în pântecul roţii,/ alunecând
pol/ scriu pe ea aceste cuvinte/ şi o las purtată de pe spiţele ei lungi ca raza – (…)/ în această mişcare
curenţii oceanului până la un ţărm/ unde cel care eternă, trupul tău/ se va dizolva liniştit/ din ce în
o va găsi/ va fi orb ce mai perfect în
şi nu va şti s-o marea imperfec-
citească./ Ca în- ţiune centrifugă
tr-un joc de del- –/ aruncat/ as-
fini într-un acva- vârlit/ prăbuşit/
riu aerian/ bătaia rostogolit/ tot
inimii mele/ pic- înainte, tot înain-
ta pereţii acestei te“ (Alergare).
stări de spirit/ cu Fiinţa
siluete roşii, neli- cade „fulgerată“,
niştite…“ (Starea neantizarea sa cu
de spirit). „un mare pus-
Carac- tiu de obiecte“
teristică liricii lui alături petrecân-
Traian T. Coşo- du-se în sclipetul
vei este ceea ce flăcării „de sudu-
aş numi tensiunea ră“: metafora că-
de semnificare; ea marchează, mai întâi, referinţele derii este, în poezia lui Traian T. Coşovei, secunda
culturale alcătuind un „cod poetic“ pe care îl de- arcului orbitor al lămpii de sudură ori scăpărarea
structurează: poezia lui Traian T. Coşovei, ca şi a unui chibrit (Peisaj după luptă, O întunecare).
congenerilor săi, este un poem despre poem, vizând Chiar în poemele care adoptă stilul evocării, şi nu
nu totdeauna (numai) ironic o concepţie asupra sunt puţine acestea în lirica lui Traian T. Coşovei,
poeziei, conform căreia ea se confundă cu orna- fluxul imaginilor pare a proveni de dincolo de real,
mentul stilistic. În „pagina albă străbătută de ner- lăsând „impresia de oniric“ (N. Manolescu); suc-
vi“, poetul „aproape ironic“ nu mai poate regăsi cu- cesiunea lor durează cât fulgerarea blitz-ului, fieca-
loarea epitetului, naivitatea comparaţiei bine alese re imagine pregătind ivirea celei următoare, aceas-
ori candoarea metaforei care trebuie să „încânte“ tă mişcare neîntreruptă a vieţii dinspre şi înspre
şi să îndemne cititorul spre zona tuturor nostalgii- moarte fiind ipostaziată în poezie atât prin sintag-
lor şi visărilor; i le interzic „animarea“ universului me reluate care îngroaşă contururile, le dă greuta-
obiectual, sugestia „tiraniei“ acestuia şi, mai cu sea- tea unui balast ce apasă „colecţionarul de vise“, cât
mă, imaginea fiinţei agresate de real: „strivirea“ eu- şi prin sugestii acustice, proprii, de altminteri, po-
lui sub apăsarea obiectelor este instantanee, nu are eziei postmoderniste care recuperează, dar altfel,
procesualitate ca în poezia simbolistă sau în aceea clasica muzicalitate: un alt ritm şi un alt ton, însă,
expresionistă: „Cine ştie tristeţea vinului/ cu care e diferenţa dintre romanţă şi muzica dodecafonică:
trupul tău petrece în mângâierile şi dezmierdările o dodecafonie nu liberă, ci organizată serial.
muzicanţilor –/ tristeţea blănii de oaie atârnată la Tensiunea semnificării provine, într-o
uscat,/ tristeţea ierbii duşmănită de goana calului,/ altă ordine, din conotaţiile noi ale unor termeni

6 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Cronica literară

poetici „vechi“; albul, de pildă, nu mai înseamnă


„puritate“ (diafan, candid, virginal etc.), transpu-
nând acum tragicul unei imagini „întoarse“ a re- POEZIA
alului: „Iată-mă pregătit aşadar/ şi dus între baio- LUI AUREL DUMITRAŞCU
netele grăbite/ ale secolului, învelit în cearşafuri
ude/ pentru marea fotografie a secolului./ Vopsea Volumele antume – Furtunile Memoriei
albă pe faţă, să par cât mai viu./ Vopsea albă în păr, (1984) şi Biblioteca din Nord (1986) – şi volumele
să par cât mai tânăr./ Vopsea albă scurgându-se postume, acum tipărite, în sfârşit, în semn de afecţiu-
pe un peisaj cât mai alb –/ să pară totul cât mai ne dar şi de preţioasă rigurozitate, într-o elegantă an-
adevărat/ să pară totul cât mai adevărat!“ (Iarba de tologie de către Adrian Alui Gheorghe cu o postfaţă
fier). Fascinat de materia grea, vâscoasă sau meta- de Vasile Spiridon – Mesagerul (1992), Tratatul de
lică („nămolul“ şi „fierul“ sunt termeni frecvenţi eretică, primul titlu al primei cărţi (1995), Fiara me-
în cărţile sale), „arlechinul tragic“, histrionul obo- lancolică (1999) – pot oferi, abia astăzi, profilul unu-
sit, cu fardul căzut, trece prin umbra fără contur ia dintre cei mai importanţi poeţi ai generaţiei ’80,
a oraşului, încercând să pătrundă nu doar în me- aparent „exilat“ în Borca Neamţului, prezent (iată, şi
canismul, ci în „conştiinţa maşinilor-unelte“, chiar; prin absenţă) în istoria poeziei noastre contempora-
fapt semnificativ, lira poetului e „veninoasă şi rea“, ne, în zilele multora (prin jurnalul din Carnete maro
iar drumurile sale sunt, cel mai adesea, „orbecăi- ori printr-o carte cu epistole, precum Haimanaua
re“ între lucru şi fiinţă: figura acestui „manechin Singurătate, 2017, de Lucian Vasiliu) în – cum spu-
de gheaţă demodându-se într-un secol de ironie“, ne poetul – (i)realitatea unui timp deschis/ închis
cu multe trăsături şi gesturi amintind de expresi- cu primul poem din Mesagerul, un volum depus, în
onişti, exprimă pregnant însăşi figura poetului, un anul 1988, la Editura Cartea Românească, fără „nici
singuratic care îşi reprimă discret dar tăios orice o şansă să apară din cauza cenzurii“: cenzura vieţii şi
„efect de contrast“ cu propria sa mască. Chiar dacă a morţii, soarta cărţilor, în fond: „Anul în care mori
s-ar putea reproşa cărţilor o oarecare uniformita- e anul cel bun. L-au aşteptat şi alţii/ s-au rugat pen-
te tematică şi trecerea dimensiunii parabolice în- tru el, au vrut să ţi-o ia înainte însă/ tu ai ajuns liniş-
tr-una simbolică, poemele lui Traian T. Coşovei tit în inima lui. Mai ales ai vrut/ să petreci cu femeia.
îşi descoperă rezistenţa şi valoarea incontestabilă E anul cel bun! în timp ce-şi/ despletea părul în vagi
în nivelurile unui plan imagistic de o mare forţă rotocoale de fum. Aveai haine/ bune chiar obiceiuri
persuasivă: „Nu mai îmi pare nimic/ prin groapa bune de a purta haine bune – ai ales/ din fiecare rând
fumegândă a oraşului/ ca o umbră a trecut bufo- – în oraş ploaia zarva din dricuri./ Şi n-ai mai ieşit
nul acestei amieze/ izbindu-se de pereţii unei stări aţi surâs împreună cu vinul roşu din/ căni. Pe urmă
de spirit trecătoare/ (şi femeile din micul magazin/ n-a mai adăugat nimeni nimic. O fetiţă oarbă/ cân-
au închis pleoapele până la genunchi)./ Desigur, ne ta la trompetă pe zid“ (Anul cel bun). Cum ne arată
legănam cu toţii pe o impresie minunată/ La Belle frumoasa antologie Scene din viaţa poemului (2004),
Epoque/ unde adevărul se ascunde pe după/ fus- oricâtă ironie neagră ar fi aici, anul în care a murit
tele colorate ale silabelor – 7 zâmbete de ghips şi Aurel Dumitraşcu (1990) a fost anul „cel bun“ al po-
laude/ pentru mine care nu înţeleg nimic/ (pentru etului din Sabasa; brusc, lumea literaturii, de atâtea
mine care în această seară voi patina din memorie/ ori „maşteră“ cu fiii săi, ia seamă la opera unui poet
pe gheaţa nehotărâtă a unei stări de spirit)/ pregă- pe care râvna, amintirea, gândul cel bun, judecata
tit să intru pe de-a-ntregul în/ conştiinţa maşini- sigură de valoare şi situare ale unor colegi de genera-
lor-unelte –/ muzica lor e doar tăcerea unei stări de ţie sau altfel (Adrian Alui Gheorghe, Lucian Vasiliu,
spirit trecătoare;/ muzica lor,/ muzica lor/ muzica Daniel Corbu, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Nico-
lor…/ tăcerea unei stări de spirit trecătoare“ (Nu lae Coande, George Vulturescu, dar şi Mircea Mar-
mai îmi pare nimic). tin, Gheorghe Grigurcu, Cristian Livescu, Lauren-
ţiu Ulici, Adrian Marino, Constanţa Buzea, Romul

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 7


Cronica literară

Munteanu, Al. Călinescu) l-au plasat, cu dreptate, pe aruncat muţenia lumii/ numai cerneluri otrăvitoare/
primul raft al bibliotecii din Nord a poeziei noastre. bezmetică singurătate mirosind a alcool/ am necă-
Poezia lui Aurel Dumitraşcu este, înainte de toate, a pătuit cu lumeştile daruri/ pe deasupra prin cer um-
unei teme – memoria, oglinda care reflectă şi minte, blă grăunţe/ şi roţi şi îngeri uzaţi şi mătuşi prea far-
care continuă ceea ce poetul însuşi scrie, înghiţind date/ amintiri încovoiate cu dealurile/ – plânsul-la-
hulpav zarul aruncat de viaţă, de un fin nucleu nara- guna-fetiţa-coruptă-n copilărie –/ dar în carnea lui
tiv structurat, cel mai adesea în jurul tatălui, mamei, intră o herghelie de sunete/ dar pe creierul lui stropi
Tudoriţei, lui Tess, pictorilor şi poeţilor din ierarhii de ploaie cad istoviţi/ se deschid uşile; amnezia con-
de valori personale: al unei metafore obsedante – ro- fuziei/ nopţile par nişte mituri greşite/ – nothing
şul, ploile şi florile roşii, must be overlooked –/
ghicite/văzute în rujul şi deodată cârceii lumi-
reginei de pe glezna nii/ îi străpung Inima“
bufonului sau în marile (Secunda de geniu).
bucăţi de jar ce mişună Chiar dacă
în casa unde totul pă- prima carte părea să tra-
leşte în roşu: „Florile seze o singură pistă de
roşii mor încet în feres- lectură, titlul (schimbat
tre/ tu să nu spui acum de cenzorii vremii din
că e seară/ îngrozitor de Tratatul de eretică în
puţin trăiesc oamenii/ Furtunile memoriei) şi,
dulcea pribegie a cărnii mai ales, substanţa po-
prin aer/ şi atâtea pro- emelor înşală; memoria
puneri pline de graţie/ nu furnizează în poezia
până şi zidul rămâne cu lui Aurel Dumitraşcu,
capul întors/ rujul regi- decât un nucleu narativ,
nei pe glezna bufonului un fel de a lega sintaxa
– iată/ aceste ţinuturi poetului de sintaxa fe-
marasmul laguna/ convorbim/ împerecherea broaş- meii şi amintirea unui cod cultural care trece prin
telor nu-i problemă/ de logică în orice poveste cine- „gârla kant“ pentru a sfârşi în „groapa comună mo-
va vinde măşti/ mari bucăţi de jar se aud mişunând/ zart“, în „vinişoarele albastre“ ale lui Sandburg sau
casa plânge totul păleşte în roşu/ – «bărbat sunt nu- într-o clipă în care „wagner e ascultat în derâdere“.
mai din întâmplare,/ puteam fi nefericit ca un tur» Cât priveşte prima dimensiune poetică a memori-
–/ pelerin în propria-ţi casă/ adică memoria se as- ei, ea se exprimă, poate cel mai semnificativ, într-un
cunde-n oglinzi/ prohibito, ce –mi spuneai despre/ poem precum Întâmplări privilegiate, datat 1977:
solemnitatea creierului înainte de moarte?/ – şi plo- „E toamnă/ prin lume s-au redeschis universităţile/
uă –/ şoaptele, vezi, mult prea mult se lovesc/ peste caii încep să-şi uite iubirile camioanele/ transportă
ceafă ca nişte datornici“ (Poem trist pe fond roşu); murături şi caiete dictando/ ladies and gentlemen/
metafora obsedantă a unei figuri care adună viaţa şi tata a murit acum şapte ani – cancer –/ era comu-
cartea într-o singură (in)formă – pelerinul, cel care nist şi făcuse războiul/ am plâns cu faţa ascunsă
rămâne totdeauna pe un „iaht de vorbă“, cel singur în trenci/ urăsc cimitirele moartea şi sfinţii absur-
al cărui sânge nu are umbră, cu un nume scrijelit pe zi/ şi bomba şi şerpii/ au trecut şapte ani…/ iubesc
un zid „la missolonghi“, astfel: „Furişată vine secun- pământul ploaia şi arta/ şi doamnele şi ţăranii/ s-a
da de geniu/ bate în uşa celui care tocmai se uită/ cu gândit mama: Petre ar trebui dezgropat/ bine! a zis
ochii ficşi la o bucată de plumb/ el nu aude el nu ştie primul fiu/ e un obicei sălbatic! a zis celalalt/ începu
cine îl caută/ el se uită la o bucată de plumb el nu se/ să plouă mărunt – anno domini 1970 –/«comuniştii
gândeşte la nimeni/ casa e un tobogan pe care/ s-a nu putrezesc» şuşoteau babele/ şi s-au fardat şi s-au

8 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Cronica literară

dus la biserică/ şi au văzut ţărâna plină de clopote/ spunea frumuseţea multe dorinţe./ Şi să umbli prin
raiul la trei metri sub frunze/ babele au băut vin roşu cioburi cu ochii deschişi“ (Nu-s de acord cu un poet
s-au îmbătat/ au mâncat plăcinte/ s-au dus acasă american); în fond, Aurel Dumitraşcu nu e de acord
cântând/ mâine e luni! Mi-am zis se însera/ m-am cu nici un fel de a scrie poezie, până la el; orgoliu?
urcat în autobuz călătorii dormeau/«până la capăt, vanitate? Mai degrabă, o altă formulă de a percepe
vă rog!»/ şi parcă rulam pe marginea cerului“. viaţa cărţilor prin propria fiinţă, sintaxa acelora prin
Despre sintaxa erotică va fi vorba, altfel, sintaxa fluxului lăuntric.
dincolo de memorie şi dincoace de amintire în toa- Metafora obsedantă este a cromaticii, a ro-
tă poezia lui Aurel Dumitraşcu. Codul cultural, cel şului, mai exact; un Poem tehnicolor, spune poetul în
care conferă substanţa şi canalele de comunicare lă- Toamna din fotografii: ploaia roşie sau purpurie, sân-
untrică ale poeziei din toate cărţile, este unul al de- gele (de metal, de cuvânt) sau al dropiei, petele sale
mitizării, al ironiei fine şi cordiale (în genul parodiei care colorează strident/ ameninţător/ premonitoriu
la poezia lui Nichita Danilov, de pildă: „Eu şi cu tine filmul memoriei sau pe cel al realului din imagina-
trăim într-o casă neagră/ la marginea unei ape ne- rul poetic, macul şi „puhoiul de maci“, şahul care se
gre fără de peşti./ Tata/ e îngropat în spatele bisericii joacă numai „cu piese lucioase şi roşii“, pisica verde
negre/ şi tot ce-mi amintesc despre el e neclar./ De cu mustăţi roşii, vântul roşu, cerul Romei unde se
foarte mulţi ani stau la o masă neagră/ şi scriu pe arată „o pată de sânge, undeva“, ochiul roşu şi vul-
foi negre tu îmi aduci câte/ un ceai negru care fier- pile care „înoată în sânge“, „moştenirea de purpură“,
be neverosimil de repede/ la para unui foc siniliu./ vinul roşu din căni care e, poate, vinul din pocalul
Avem o bibliotecă plină cu cărţi negre./ Citim numai Cinei celei de Taină, roşul care anunţă Apocalipsa
noaptea ferestrele-s negre/ Şi florile da/ florile de pe („S-au adunat la măcelărie şi plâng. Valuri de sânge/
hol sunt negre şi ele.“ – it’s a good life right), al jocu- bat din poartă în poartă anunţă eclipse dau orişice/
lui vinovat/nevinovat cu „scufiţa roşie“care e beată pentru o zare pătată cu vin. Voi mai scrie o carte/
murdară şi care a târât-o într-un colţ, al demolării se va spune: a mai împins un prunc de pe masă“),
unuia care vine „să facă gramatică marţi. Ca pisoii“ lumina e a sângelui unde furtunile se hrănesc cu di-
şi al contestării „trecutului spongios al parabolei“; în hănii, fiinţa care merge „purpurie-n noroi“, firicelul
fine, Virgil Mazilescu: „Fiţi serioasă cucoană domnul roşu care iese dintr-o carte sau dintr-un horn – iată
virgil n-a locuit/ niciodată în droşcăria asta hăpăită doar câteva sintagme dintr-un număr impresionant
de cari/ domnul virgil era un tânăr de pe la corabia/ care creează o structură poetică în orizontul a ceea
frate de ploi purpurii şi crâşme halucinante/ domnul ce poetul însuşi numeşte picturalitatea cuvântului în
virgil plimba noapte de noapte pe străzi/ hăbăuca de trupul ideii. Culoarea opozantă e albul; cel al „ofe-
moarte“ (Virgil Mazilescu). Aurel Dumitraşcu este, liei cu pielea ca brânza“, al „picioarelor aşa de albe“
în aceste poeme din Mesagerul şi Tratatul de ereti- ale „elenei“, al globulelor albe (lângă globulele roşii,
că, un Meister Eckhart al unei lumi creştinate, adu- desigur): roşul şi albul, deopotrivă stridente, sunt
să, adică, în sensul său, de poeţi, pictori, colegi, oa- ale unei lumi surpate, bolnave, ruinate în nevroze.
meni văzuţi şi nevăzuţi vreodată: este un eretic într-o Celelalte culori dominante în poezia lui Aurel Du-
lume pe unde se simte, uneori, aripa îngerului, ca în mitraşcu – deseori, albastru şi verde, mai rar, galben
acest poem antologic: „– Şi fericirea avea copii. Pe – sunt ale imaginarului şi bibliotecii din Nord, în
unii i-a dat chiar la şcoală/ puteau să înveţe de-acum vreme ce roşul şi albul sunt ale realului: „Toate vulpi-
câte ceva despre zimţi despre/ ploi sau muzicanţii le înoată în sânge/ numai cele albastre umblă tehuie
unei stele mărunte puteau alinia/ două pietricele pe pe dealuri/ prin biblioteci ori prin candelabre. – Eşti
masă lângă o farfurie goală sau/ lângă o cană cu vin nebun, cum să/ fie albastre cine a mai văzut pe la noi
în care plutea un pitic mort,/ Că şi alţii au umblat vulpi albastre/ pe dealuri le-ar fi prins vânătorii le-ar
prin şcoli mult faimoase şi până la urmă totul a fost fi zărit careva/ eşti nebun tinere de-a dreptul nebun./
de folos unei gropi. Violete petunii/ mici daruri în Orbilor proştilor vulpile albastre se găsesc peste tot/
care dejunau înserări. Absentam./ Să ai dorinţe îmi nu e zi şi nu-i noapte în care să nu umble prin lume./

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 9


Cronica literară

Puteţi veni după-amiază la mine să vă arăt numai/


una. Are ochii trişti şi doarme-ntr-o carte“ (Propri-
Biblioteca Bucovinei literare
etarul).
Poezia e dincolo de cărţi, spune pelerinul,
„naufragiatul“ pe un „istm de vorbe“, cel cu numele
scrijelit pe un zid „la missolonghi“; omul de hârtie
din poemele lui Aurel Dumitraşcu este un „homo Bandi, Acuzația,
aestheticus“ care „se asfixiază în cărţi“, înstărit doar traducere din limba
cu „poezie şi cearcăne“; cel care „de mână cu umbra coreeană și note de
mea trec“, care „îşi muşcă buzele ca pe nişte comete“, Iolanda Prodan,
Iași, Polirom, 2017.
unul peste care se „va pune nisip“, vânturat de cu-
vânt, cel pentru care „privită din spate orice femeie
goală seamănă/ cu o maşină de scris“, atât de amărât
încât nu-şi lasă aici câinele să moară într-un poem;
Călăreţul, adică, sau Mesagerul din acest poem: „În
ziua de 30 octombrie a trecut prin munţi/ un călăreţ
taciturn./ E un prooroc! şuşoteau gaiţele/ e un va-
gabond! şuşoteau femeile/ e o vânătaie! zise părin-
tele spiridon./ Cu sfială am continuat să ascultăm Vasile Proca, Inima
predica“. Pentru că poezia e dincolo de cărţi, Aurel lui Stalin, Iași, Opera
Dumitraşcu îşi oferă false alternative într-o relaţie Magna, 2017.
tensională cu sine însuşi; într-un peisaj i se pare că
poate sta „ca într-o carte“, numai provocat – spune
– poate trăi în faţa poemului, se amuză/întristează
constatând faptul că se poate trăi spunându-ţi, me-
reu, poezii, de femei se fereşte „pagină cu pagină“,
carnea e un text şi când nu mai scrii, abia poţi începe
„o viaţă adevărată“, caută emoţii „mai reale“ decât
în „aceste pagini“ (alteori, aşa: „— Eu/ nu vreau/ să Magda Ursache în
trăiesc/ eu vreau/ să citesc“), în sfârşit, învaţă să um- dialog cu Adrian
ble după o rochie ca după o ediţie rară; şi dacă viaţa/ Alui Gheorghe,
cartea ficţionarului ar putea fi chiar astfel şi Aurel Supraviețuiri în Post-
Dumitraşcu să aibă dreptate? Citiţi: „Noaptea cu foi- Moralia, București,
Eikon, 2018.
le ei/ nu mai are probleme particulare. Un lexicon/
cu lucarne din care ies pe rând aproape la întâm-
plare/ trupul şi uneori trupul meu/ biete sintagme
peste care se plimbă un abur subţire. Şi cât/ de mult
am vrut să nu mai fie moarte în casa aceasta/ cât de
mult. Umblam după rochia ta ca după o ediţie rară/
zăpăcit de cutele în care se ghemuiau stropi de ploa-
ie./ Aşa am trăit: între cuvinte şi carne. Nu pădurile Ion Cristofor,
de mesteceni/ niciodată cerneala în care poţi fi un Cronica stelelor,
prizonier taciturn/ o petală nimic din toate acestea. Cluj-Napoca, Școala
Noaptea doar – Ea şi/ trupul tău uneori trupul meu. Ardeleană, 2017.
Sintagme peste care se plimbă un aer subţire“ (Sin-
tagmele în care vine noaptea).

10 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Cronica literară

Poetica verbului biform

Theodor CODREANU
Punere în temei: Verbul se sting şi cad în caos mari sisteme planetare,/ Dar a
Eminescu reţine, după versiunea Septu- omului gândire să le măsure e-n stare.../ Cine-mi mă-
agintei, „predicabilele” lui Dumnezeu atât în per- sur-adâncimea – dintr-un om?... nu – dintr-un gând/
spectiva metodei teologice catafatice, cât şi apofatice. Neaprofundabil. Vană e-a-nvăţăţilor ghicire./ Cum în
Dacă apofaticul instalează între om şi Dumnezeu fire-s numai margini, e în om nemărginire./ Cât ge-
obstacolul de netrecut, numit de Heidegger diferenţă niu, câtă putere – într-o mână de pământ.” (Memento
ontologică, catafaticul e ceea ce-l apropie de Creator: mori).
„Dumnezeu. El are predicabiliile câtortrele categorii După Grigore Vieru, Victor Teleucă este
ale gândirii noastre. El e pretutindeni – are spaţiul; el e al doilea mare poet basarabean care-l redescoperă
etern – are timpul; el e atotputernic, dispune de singu- pe Eminescu, fiecare dinspre o faţă consonantă cu
ra energie a universului. Omul e după asemănarea lui. propria identitate: Vieru are intuiţia sublimă a stării
Omul reflectă în mintea lui – in verbum – câteşitrele dintâi, care e zona primordială a fiinţei, poetul bucu-
calităţi[le] lui. De aceea la-nceput era Verbul – şi Ver- rându-se de viaţă ca prima oară, cum sună titlul unei
bul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Verbul.” (Mss. celeste poeme: „Merg pe pământ/ Şi sun ca vioara./
2267 1v). Logosul, Verbul, Arheul, pentru Eminescu, Toate îmi par că sunt/ Prima oară./ Ca un copil/ Aş-
sunt variante ale numirii Adevărului care e Dum- tept dimineaţa./ Până la lacrimi/ Mi-e dragă viaţa.”
nezeu. Iar „Adevărul este negativ. Reacţiunea este (Ca prima oară). Victor Teleucă, în schimb, se întâl-
singurul control al realităţii, fără simţirea ei n-am fi neşte cu Eminescu în zona obscură a antitezelor, între
niciodată-n stare de-a distinge viziune de realitate…” catafatic şi apofatic, încât, finalmente, Verbul său po-
(Mss. 2286, 54v). Şi: „Orice idee despre absolut este etic trebuie să se deconstruiască şi să reconstruiască
negativă – nefinitul timpului (αςοδος), nefinitul spa- în ceea ce el însuşi va numi cuvânt biform, poate ca
ţiului, nefinitul cauzalităţii. Cu toate acestea condiţia replică la necuvintele lui Nichita Stănescu. Nu s-a spus
oricărei poziţiuni sunt aceste trei serii de infinituri. E despre el că este „un Nichita Stănescu al Basarabiei”?
peste putinţă a ne gândi ceva ce n-ar avea un început, Cu o precizare: cuvântul biform teleucian este cu mult
în timp, un loc determinat, un termin, o poziţie de- mai dramatic decât necuvântul nichitastănescian, atât
terminată în seria cauzalităţii.” (Mss. 2275B, 22). De de dramatic, încât este pândit de lighioana fioroasă a
aceea, de cunoaşterea lui Dumnezeu, incognoscibi- sofisticii neantizante.
lul, ne putem apropia doar pe calea apofatică, pe când Hegel îşi soluţiona antitezele prin geniala
catafaticul ne apropie de Dumnezeu al întrupării, ca idee a sintezei. Eminescu este, probabil, între primii
Fiul Omului, cum se prezintă Iisus în Evanghelii, ceea gânditori europeni care nu mai cred în dialectica he-
ce face posibilă îndumnezeirea omului. geliană1, care descoperă golul monstruos dintre anti-
Observaţi, Eminescu atribuie omului ac-
cesul la o câtime din Logosul divin, la Verb, care e 1
În cultura noastră, mai este precedentul Ion Heliade Rădu-
partea dinamică, cea creatoare, a Cuvântului. De aici lescu, autor al ignoratei cărţi Echilibrul între antiteze (1859-
uimirea lui în faţa puterii de cunoaştere şi de creaţie a 1969), tinzând, în capodopera Anatolida (1870) către armo-
nia creştină a antitezelor, prefigurând armonia eminesciană.
omului, această nemernică „mână de pământ”: „Sori
Eminescu însuşi, în 1867, năzuia să atingă cântul sublim al

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 11


Cronica literară

teze, imposibilitatea de a le sili să se supună sintezei, lumii-închisoare:


singura cale rămasă e doar împăcarea lor dătătoare de
armonie, care e taina tainelor universului eminescian, În clopotul de sticlă, aici, în partea stângă,
miracolul muzicii poemelor sale: „Oamenii învăţaţi, trăieşti de-atâta vreme şi poate-ai vrea să pleci.
dar fără talent propriu, adică purtătorii ştiinţei moar- Când pieptul se deschide, o umbră trece lângă
te mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de această închisoare de dragoste, şi reci
intrare şi cu una de ieşire. Ideile străine intră printr-o s-aud gheţarii nopţii
uşă, trec prin întunericul sălii şi ies pe cealaltă, indi- trosnind a primăvară,
ferente, singure şi reci. Capul unui om de talent e ca o şi bate vânt şăgalnic, adie-a mugur nou,
sală iluminată cu pereţi de oglinzi. De-afară vin idei- şi-n clopotul albastru de sticlă temerară
le într-adevăr reci şi indiferente – dar ce societate, ce te-ntorci şi stai acolo, şi-mi arde pe panou
petrecere găsesc. În lumina cea vie ele îşi găsesc pe lămpiţa care ritmic s-aprinde şi se stinge –
cele ce s-aseamăn, pe cele ce le contrariază, dispută un semn al revederii
– concesii şi ideile cele mari, chintesenţa vieţei sale şi al nepărăsirii,
sufleteşti, se uită la ele dacă şi cum s-ar potrivi toate iar clopotul se zbate aici în partea stângă,
fără să se contrazică. Şi cum ies ele din această sală ţinându-te ascunsă în strigătul iubirii...
iluminată? Multe, întâi inamice ies înfrăţite, toate cu- Un demon mă încearcă şi clopotul mi-l sfarmă,
noscându-se, toate ştiind clar în ce relaţiune stau sau să fugi aşa-ntr-o seară, lăsându-mi numai golul.
pot sta – şi astfel se comunică şi auditoriului şi el se Când vrei să fugi, o lampă s-aprinde a alarmă,
simte în faţa unei lumi armonice care-l atrage.”2 Ab- şi tu de bună voie te-ntorci din nou acolo.
solutul înfrăţirii antitezelor a fost dăruit oamenilor de
către Iisus Hristos, esenţa revoluţiei creştine din isto- Trebuie să fi fost de o rară nătângie cenzu-
ria umanităţii: „De ce Christos e aşa de mare. Pentru ra de n-a observat cât de sufocantă e viziunea focu-
că prin iubire el a făcut cearta între voinţe imposibilă. lui heraclitean care se aprinde şi se stinge cu măsura
Când iubirea este, şi ea este numai când e reciprocă unei biete lămpiţe (a lui Lenin!?) din clopotul de sticlă
absolut va să zică universală; când iubirea e, cearta e concentraţionar. Numai când vrei să fugi din gulag se
cu neputinţă, ea nu e decât cauza unei iubiri preînno- aprinde o lampă de veghe! Tot a lui Lenin, desigur.
ite şi mai adânci încă de cum fuse-nainte.”3 Cum să decripteze critica momentului o asemenea
Victor Teleucă se vede de timpuriu aruncat poezie? E de înţeles de ce Victor Teleucă n-a avut
între antitezele care sunt viaţa, în formularea arhi- critici în vremea consacrării sale, iar când a avut s-a
cunoscută a lui Eminescu, trăind la maximum pri- pricopsit cu un lăudător din stirpea lui Valeriu Senic,
mejdia de a te afla între munţii care se bat în capete, adept al moldovenismului slavizant, care i-a închi-
între Scylla şi Charybdis, între Moldova şi imperiul nat o broşură (Creaţia lui V. Teleucă în şcoală, 1985,
sovietic, între limba română şi limba moldovenească, şi o prefaţă la Scrieri alese, sub titlul Ecuaţia poetică
între Bucureşti şi Moscova, drama însăşi a Basarabi- a înaltului, 1985), ambele tocmai la începuturile pe-
ei. Lucrurile s-au arătat cu atât mai cumplite, cu cât restroikăi, când poetul se retrăsese deja în tăcere şi în
temperamentul său îl împingea către „cuminţenia pă- altă etapă a creaţiei, în urma atacurilor oficialităţilor
mântului” întruchipată de Basarabia. Numai Grigore sovietice din 1982-1983. Senic voia să-l asimileze,
Vieru a mai întruchipat atât de intens/ontologic ome- prin metoda sociologismului vulgar, la modul enco-
nia basarabeană ca Victor Teleucă. Doar că la cel din miastic, patriotismului internaţionalist al lui homo
urmă toate au stat sub curgerea focului heraclitean, sovieticus (preluat de Interfrontul moldovenist în anii
ivit încă de la primele volume, mai întâi înăbuşit, in- renaşterii naţionale). Nu întâmplător, o carte a criti-
teriorizat, ca îmblânzire a focului până ce focul l-a ars cului se va intitula, în 1986, Omul nou: patriot şi inter-
până-n rărunchii antitezelor din poezia de maturita- naţionalist, „om” care trebuia să se opună renaşterii
te. Imaginea din 1971 este cea a iubirii care arde/se naţionale basarabene4, întru salvarea imperiului so-
stinge prizonieră În clopotul de sticlă, din „stânga” vietic. Într-un singur punct nu greşea Valeriu Senic:
aşezarea valorică a lui Victor Teleucă între mari poeţi
„Talazurilor negre ce turbă, se răstoarnă,/ Şi spumegă ca furii ca Evgheni Evtuşenko, Imants Ziedonis, Ivan Draci,
şi urlă-ngrozitor.” Şi: „Ruga-m-aş la Erato, să cânt ca Tine, Andrei Voznesenski, Robert Rojdesvenski, Nikolai
barde” (La Heliade). Rubţov, Mumin Kanoat, Ojārs Vācietis, Olzhas Sule-
2
Mihai Eminescu, Fragmentarium, Editura Ştiinţifică şi En-
ciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 544. 4
Ce surprinzătoare coincidenţă între patriotismul internaţio-
3
M. Eminescu, Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu nalist al lui Senic şi „patriotismul civic” (opus naţionalismu-
variante, note, addenda şi indici, de Magdalena D. Vatama- lui etnic), profesat de ideologia „corectitudinii politice” prin
niuc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. ideologi ca Vladimir Tismăneanu, Victor Neumann, mai nou
218. – Cristian Pîrvulescu şi alţii!

12 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Cronica literară

imenov, Otar Chiladze ş.a., cei mai mulţi înnoitori ai lor de a fi şi stăpâni ai limbii, trufie semnalată încă de
liricii şi acuzaţi, unii de „naţionalism şovin”, precum Eminescu: Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e
kazahul Olzhas Suleimenov. De menţionat că atunci stăpâna noastră. Teleucă reia ideea aproape în aceiaşi
când a fost destituit din funcţia de redactor-şef al săp- termeni, în Ploua târziu:
tămânalului „Literatura şi arta”, Teleucă a fost înlocuit
de culturnicul Valeriu Senic! Ploua târziu aseară şi toţi îmbătrâneam,
ci numai limba noastră mereu nu-mbătrâ-
Limba din „triunghiul Ocniţei” nea.
Spaţiul natal de la Cepeleuţi, interiorizat
profund, a devenit locuire poetică, sintagmă preluată Ea, veşnică şi nouă, din veacuri se alege,
de Heidegger de la Hölderlin spre a defini limba drept nu legea scrie limba,
lăcaş al Fiinţei. Acesta este Triunghiul Ocniţei din care ci limba scrie legea.
se naşte cântecul poetului, limba poeziei înseşi: „o
altă limbă mai frumoasă nu-i/ din care omul cântecul În 1991, când scria eseul Car frumos cu pa-
îşi scoate”, limba maternă fiind comoara inepuizabilă tru boi, Teleucă era familiarizat şi cu viziunea emi-
a Fiinţei: nesciano-heideggeriană asupra limbii, luând ca moto
un pasaj din autorul Scrisorii despre umanism: „…
E limba mea, pe care mama În gândire fiinţa vine înspre limbă. Limba este locul
mi-a pus-o-n suflet pentru drum de adăpost al fiinţei. În adăpostul ei locuieşte omul”.
şi-aşa-i de nouă şi bogată, Eseul care prelua titlul unei cunoscute romanţe, era
că n-o ştiu bine nici acum. un avertisment la proiectul imperial de arunca limba
română între limbile moarte, rămase doar în cântec
Spre a regăsi noima din trunghiul Ocniţei, precum strămoşescul car cu boi în picturile lui Ni-
poetul s-a-ntors în alt ev, opus „evului de tot păgân” colae Grigorescu. Autorităţile sovietice insuflau ide-
în care l-a aruncat istoria, regăsind chilia exilatului, ea că nostalgia după limba română stătea la temelia
cum se confesează în poema Mitropolitul Dosoftei, impasului economic din Basarabia: „Adică limba,
din pana „răstignitului” curgând „cuvinte de lumină/ acest Hristos al naţiunii noastre, care s-a jertfit pentru
în cadrul gol al timpurilor, sferic”: mântuirea noastră cu rănile spinilor pe frunte. În ace-
le ore lungi mă gândeam nu o dată că prea mult am
Am mers spre el ca piatra după munte vorbit despre limbă, cu trebuinţă şi fără trebuinţă. Po-
să fiu la Lvov făcutu-mi-am o punte eziile noastre despre limbă de-a lungul anilor erau în-
din scrisul lui străbun şi am venit tâmpinate la seratele literare cu nădejde, entuziasm şi
tocmai de-aici, din lumea mea moldavă bucurie. Limbajul devenise un Mesia al nostru, Mân-
şi l-am găsit tuitorul, salvatorul. Limba chemase Marea Adunare
bolnav şi-mbătrânit, Naţională şi, deodată… prăbuşirea în gol, în marea
şi ocupat, criză economică. Şi limba din Mântuitor s-a pomenit
scriind la lumânare ţap ispăşitor pentru cele întâmplate. Parcă de la limbă
cronicăreasca şi ştiuta lui lucrare s-ar fi început toate relele.”6
pe pergamentul unui ev de tot păgân Cearta în jurul limbilor naţionale se dezlăn-
spre-a da lumini tăcutelor portaluri. ţuise în toate republicile sovietice, dar balticilor, aze-
rilor, georgienilor etc. nici nu le trecuse prin cap că
Într-o însemnare răzleaţă, restituită recent, impasul economic, sărăcia s-ar datora luptei pentru
Victor Teleucă încerca să explice uimitorul fenomen limbă, ca în Moldova! Ocupanţii pariau pe învăţă-
basarabean al numeroaselor poeme despre limba ro- tura străveche, emisă de Cicero, Ubi bene, ibi patria
mână, la izvorul cărora stă Alexe Mateevici, cu cele- spre a-i convinge pe basarabeni să renunţe pentru
bra Limba noastră din 1917, preludiu al întoarcerii totdeauna la identitate etnolingvistică, de dragul pa-
Basarabiei la patria-mamă: „Sunt convins că nicăieri radisului comunist. Nu alta este ideologia corporatis-
în lume nu s-au scris atâtea poezii despre limbă ca mului transnaţional care pune sub semnul întrebării
la noi în Basarabia. E clar de ce. Starea critică a lim- existenţa limbilor „mărginaşe”, temă care-i preocupa,
bii. Printr-o lege odioasă era sortită pieirii pentru a într-o corespondenţă din anii ’70 şi pe Cioran şi No-
fi înlocuită cu alta. Într-un fel sau altul, poeţii noştri ica, referitor la viitorul limbii române. Victor Teleucă
au câte una, două, trei şi mai multe poezii la această îşi amintea că la o serată de la începutul anilor ’60,
temă.”5 Şi asta pentru a contracara trufia cuceritori- desfăşurată la Biblioteca „Krupskaia” (viitoarea Bi-
bliotecă Naţională), serată la care Nicolai Costenco,
5
Victor Teleucă, „Car frumos cu patru boi”, Editura „Univer-
sul”, Chişinău, 2011, p. 28. 6
Ibidem, p. 6.

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 13


Cronica literară

Bogdan Istru şi Teleucă au citit poeme închinate lim- prinde necuprinsul.” Iar această deplinătate este chiar
bii, un anonim a trimis un bileţel la prezidiu, între- poezia, cum a spus-o alt basarabean ilustru, lingvistul
bând pentru cine scriu ei, moldovenii, dacă în câteva Eugeniu Coşeriu, cel care a spulberat artificiala teo-
decenii limba „moldovenească” va dispărea? Autorul rie modernistă a literaturii ca abatere de la un pretins
bileţelului scria într-o limbă română curată, încheind: grad zero al scriiturii: „În limbajul poetic trebuie să
„Nu suntem o limbă mare. Mă gândesc şi eu cu du- vedem aşadar limbajul în întreaga lui funcţionalitate.
ioşie la limba noastră, da, e frumoasă, dar frumoasă Poezia – şi prin poezia înţeleg nu doar poezia, ci lite-
ca romanţa «Car frumos cu patru boi».” Acel car cu ratura ca artă – este locul desfăşurării depline a func-
boi destinat să rămână doar în cântec! Poetul l-a reîn- ţionalităţii limbajului. Uzul poetic al limbii nu este o
tâlnit, peste ani, pe acelaşi sceptic, într-o împrejurare deviere de la uzul «normal» al limbii, ci lucrurile stau
asemănătoare, la Orhei, mărturisindu-i că este ma- exact invers: toate celelalte modalităţi ale limbii, ca,
tematician şi argumentându-i: „Limba noastră este de exemplu, limbajul cotidian sau limbajul ştiinţific
foarte frumoasă, frumoasă ca romanţa pe care o ştim (ar trebui să spunem mai bine «modul ştiinţific de a
cu toţii şi la auzul căreia simţim un nod sărat în gât, vorbi», respectiv «modul de a vorbi orientat spre latu-
lacrima.” Dar: „Astăzi hotărăsc soarta lumii numai ra practică») reprezintă abateri în raport cu limbajul
două limbi din cele două mii şi ceva, care sunt pe pă- integral, cu limbajul ca atare.”8 De aceea, limbajul po-
mânt, rusa şi engleza, poate şi chineza, dar aceea nu etic este, ca şi arheul eminescian, care ascunde în sine
e limbă a culturii şi ştiinţei, e mai mult limba forţelor povestea, e cuprinsul şi necuprinsul fiinţării:
oarbe.”7 Vorbind despre limbă, pătrunzând esenţa
Matematicianul i-a mai mărturisit că are ei, cât se poate pătrunde, vom concluziona că ea ni-i
doi feciori care, urmând cursul istoriei, nu mai ştiu datul, făcutul, ursita, soarta, destinul, fatumul, fiindcă
limba română, trăind unul în Anglia, altul în Suedia, pe toate le cuprinde şi le pune să explice ceva şi să se
iar soţia, rusoaică, la Moscova. Îi zugrăvea orheianul explice precum şi ne explică, formând o dublă existenţă
tabloul românilor de pe ambele maluri ale Prutului în într-un singur rol: noi şi ea, ea şi noi, ea – noi şi noi –
exodul lor de peste patru milioane în toate colţurile ea, un tandem ontologic hărăzit ca spaţiu şi hlamidă
lumii, uitându-şi limba şi devenind specii umane in- gândului cu care suntem în raport de eu – tu, apoi de
certe? Iată spaima existenţială din care se nutrea ese- identificarea acestui eu – tu într-un sine mai atotcu-
ul Car frumos cu patru boi, în contra raţionalismului prinzător, care se execută ca devenire, ca destin, poate,
cartezian, răpunător al limbii ca metaforă! Poezia de- chiar ca o făgăduinţă a făgăduinţei crescută dintr-un
vine, pentru Victor Teleucă, ultimul bastion de rezis- interior aflat într-o reacţie în lanţ, din care întunericul
tenţă în calea biruinţei cantităţii postmoderne în faţa cu întunericul, intrat în dispută, iscă lumina, proces
calităţii spirituale, cum ar spune René Guénon. care nu se ştie dacă are loc pentru noi sau în general
Invocând mitul labirintului, ca imagine a e ca un scop fără scop, precum noţiunea de frumos la
imperiului roşu, pentru Teleucă limba română este Immanuel Kant.9
firul Ariadnei care ne poartă spre bârlogul Minotau-
rului. Ea, limba-fiinţă, are a se înfrunta cu lighioana Verbul: marea-labirint
care împrăştie „teroarea istoriei”: „De obicei istoria îi În dinamismul său existenţial, Verbul în-
obijduieşte pe cei care o fac, ca o răsplată, pentru că globează cel mai fidel limba ca mare-labirint: „Lim-
nu au făcut-o cum trebuie, de aceea istoria totdeauna ba este marea şi valurile – cuvintele.” Pare a fi chiar
a avut şi o să aibă dreptate./ A învinui istoria e ca şi distincţia elveţianului Ferdinand de Saussure între
cum ai învinui ziua că afară plouă sau bate vântul şi e langue şi parole. Înainte ca Dedalus să fi construit la-
frig.” Aşadar, Minotaurul este propria ta creaţie (Lup- birintul pe uscat, marea a fost labirintul primordial.
ta cu Minotaurul): În albastrul mării se ascunde umbra Minotaurului,
iar dacă cel ce trebuie biruit este eul trebuie căutat pe
Dar vai, Minotaurul va sta neînvins şi-ţi nisipul şi în valurile mărilor.
va râde în nas şi-abia atunci vei vedea Eu, ireal, adică fără de vârstă (în cazul dat),
surprins că acest Minotaur-tabu pe care ai alerg pe ţărmurile ei imense. Picioarele mele desculţe
vrut să-l învingi, lasă pe nisipul spălat de valuri hieroglifele unei tăceri
eşti tu. pe care vin din urma mea şi le citesc pescăruşii – aceste
creaţii aerodinamice ale naturii de culoarea depărtă-
În rest, limba, ca adăpost al Fiinţei, e pleni- rilor şi regăsirilor. Alerg şi, când valul ajunge înaintea
tudine a Logosului atoatecuprinzător: „Toate, însă, vin
să demonstreze cât de încăpătoare şi, totodată, cât de
8
Eugeniu Coşeriu, Despre esenţa limbajului poetic, în „Con-
neîncăpătoare poate fi o limbă, în încercarea de a cu- vorbiri literare”, serie nouă, nr. 4 (208), aprilie 2013, p. 32.
9
Victor Teleucă, Improvizaţia nisipului, Editura Universul”,
7
Ibidem, p. 11. Chişinău, 2006, p. 271.

14 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Cronica literară

mea la ţărm, îmi scufund picioarele până la glezne în verticală, întrevede Victor Teleucă şi-n mitul lui Sisif
albastrul rătăcitor, cuvintele care urcă prin mine şi, (Există sus şi jos?, II):
părăsindu-mă, se prefac din nou în cuvinte-pescăruşi,
adunând sub aripile lor uitarea şi înţelesul aparte al Sunt piatra care cade jos din munte,
stării ce se creează şi se identifică mereu cu sine însăşi, coboară prefăcută-n rostogol
creând răscruci de sensuri prin care eul trece prin eu, şi duhul meu
despărţindu-se în direcţii opuse până şi unul, şi altul, e tot Sisif, de la-nceput m-aburcă
aceşti eu devin două stări albe ca două aripi ale acelu- de jos în sus şi gândul îmi încurcă,
iaşi pescăruş.10 l-aud suflând şi-i gust sudoarea
Amplitudinea valurilor de cuvinte naşte ar- sărată, lipicioasă, neplăcută...
monia cântecului:
Fiecare val devine amplitudine şi amplitudi- Această pendulare existenţială ţine de matri-
nile se joacă cu mine de-a starea, ele, parcă, ar vrea să cea stilistică românească a spaţiului mioritic (Lucian
închidă cercul şi, ca urmare, se iscă raportul de perioa- Blaga), prezentă în folclor şi în cultura majoră, de la
dă Pi. Încă o amplitudine şi văd pe-o zecime de secun- Dimitrie Cantemir (crementa et decrementa) până la
dă ţărmul pustiu cu urmele spălate de-albastru şi totul Heliade Rădulescu, Eminescu, Vasile Conta (teoria
se topeşte într-o amplitudine de azur, mă uit la soare ondulaţiunii universale), Mircea Eliade, Constantin
şi deodată aud ciocârliile mele de-acasă cântând până Noica, inclusiv în râsu-plânsul redescoperit de Victor
toate rămân numai cântec.11 Teleucă în opera lui Ion Creangă. Valurile mării (de
Jocul cu marea-cuvânt este aventura pri- cuvinte) au avantajul de a conjuga/simultaneiza am-
mejdioasă a poetului, un joc cu moartea sau acea plitudinea verticală cu cea orizontală:
prăbuşire eminesciană pe cap a cerului în căutarea Fiece val (cuvânt) devine o chintesenţă a unei
cuvântului ce exprimă adevărul: existenţe al cărei gust dulce-amar parcă îl simte altcine-
alunec şi cad, dar vine un val, poate chiar va- va decât mine. Au ca prin vis, sau visul prin mine aude
lul al nouălea12, mă răstoarnă şi marea (limba) mă dă tot ca prin vis cum marea încearcă să spună că vre-
în scrânciobul ei multicolor şi soarele mă pune să des- mea a născocit cuvântul, iar cuvântul a născocit vre-
chid ochii, eu îi deschid şi îl văd de fundul mişcător în- mea, dar tot marea spune să nu confundăm noţiunile
tr-o nălucire curcubeică, vine apoi alt val şi mă aruncă de născocire şi descoperire, – ele sunt sinonime până la
în sus, să pot lua o gură de aer ca şi din acest val să văd un anumit grad, până când primul face obiectul care
cerul ca pe o foaie albastră pe care a căzut o picătură de nu-i, iar al doilea numai îl găseşte./ Şi creşterea vremii
aur topit, în jurul căreia începe să joace azurul.13 din limbă continuă şi marea albastră se zăluzeşte cu
Ceea ce impresionează la Victor Teleucă este sufletul meu.15
capacitatea de materializare, aproape argheziană, a Amplitudinea valurilor şi a urcuşului sisific
imaterialităţii cuvântului, încât focul heraclitean, care cu stânca pe umeri se transformă în amplitudine de
se aprinde şi se stinge cu măsură, se extinde la toa- nisip încă din Piramida singurătăţii, desăvârşindu-se
te celelalte elemente primordiale: apa mării, dar şi-n în varianta finală a poemului Amplitudinea (mea) de
reveriile pământului, asimilând marea ancestrală cu nisip din volumul Improvizaţia nisipului. Ne amin-
marea antipodică a nisipurilor Saharei (Improvizaţia tim, zvârcolirea mării şi a nisipurilor egipete vine, în
nisipului), adăpostitoare a focului aparent stins al pi- definitiv, din Eminescu, sub imperiul unei noi viziuni
ramidelor (Piramida singurătăţii), toate acestea inter- asupra frumosului artistic, izvorât din cel al naturii.
mediate de albul vast al apei-pământ a ninsorii (Ninge Noutatea acestei estetici este formulată de Eminescu
la o margine de existenţă). Marea-labirint, oceanul de într-o însemnare căreia nu i s-a dat atenţie: „S-a zis de
nisip şi invazia ningerii au darul de a unifica ampli- mult că frumuseţea consistă în proporţia de forme.
tudinea spaţială cu cea temporală, valurile sugerând
magia gravitaţional-amplitudinară a pendulului fou- Foucault (1851), bazat pe amplitudinea gravitaţională şi care
caultian14. O pendulare spaţio-temporală, de astă dată demonstrează învârtirea Pământului în jurul axei sale. În
1988, Umberto Eco a dat o dimensiune estetică şi „filosofi-
10
Ibidem, pp. 279-280. că” invenţiei prin romanul Pendulul lui Foucault. Cu ironie,
11
Ibidem, p. 280. Victor Teleucă, în Amplitudinea (mea) de nisip, spune despre
12
Aluzie la celebrul tablou al pictorului rus Ivan Aivazovs- „hotărârea” Pământului de a se învârti în jurul axei: – Da, nu
ki, Al nouălea val (1850), în care marea-labirint este gata să l-a pus nimeni să se învârtească. O face din propria sa vrere.
înghită, prin al nouălea val, oamenii agăţaţi cu disperare de Pentru asta îl vom arde pe rug. El nu numai că se învârteşte,
o epavă. O viziune grandioasă prin colorit şi dramatism. Evi- dar şi e de acord cu ceea ce face. Căutaţi bătrâna care va arun-
dent, ne aflăm în plin sublim romantic. ca vreascuri pe foc, ca Pământul să-şi poată spune ultimul
13
Victor Teleucă, op. cit, p. 280. cuvânt: – O, sancta simplicitas!
14
Dispozitivul experimental al fizicianului francez Léon 15
Victor Teleucă, op. cit, pp. 280-281.

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 15


Cronica literară

Nimărui (s.n.) nu i-a venit în minte că consistă în pro- hotărniceşti


porţia de mişcări şi cu toate acestea, asta e adevărata nu vremea, ci gândul ei abstract
frumuseţe. Frumuseţi moarte sunt cele cu proporţie iscat din repornirea acestei amplitudini, un fel de
de forme, frumuseţi vii cele cu proporţie de miş- stratagemă a regăsirii tale ca spectru, ca dilemă
cări.”16 Amplitudinea teleuciană este, prin excelenţă, spre a-i veni târziului de hac
proporţie de mişcări şi faptul este cu atât mai grăitor, şi bate cronometru
cu cât poetul nu a cunoscut însemnarea eminesciană, fatalul său tic-tac şi-această amplitudine supremă,
consonanţa cu muzica acestuia venind dintr-o nouă ca un sfârşit de veac, revine şi-ţi deschide prin
lectură a operei poetului naţional. Acest dinamism alte amplitudini ciudate altitudini de flăcări,
vizionar străbate poemul Răsărit de Luceafăr. Iată nu idilă,
doar un pasaj: e-o regăsire a-formei, haosului ostilă, un
desfăcând o rază-n patru, fiecare iar la rân- Da şi-un Nu, Charybda şi cu Scylla din mit, de la Mes-
du-i o mai desfăcea în patru ca să caute în nimbul ra- sina, acele două stânci ce se-mpreunează, când
zelor cum creşte timpul şi cu zeii făcând teatru, din lu- printre ele şi-o pasăre de trece.
mina lor obscenă, îi punea să joace-n scena lumii lui şi
să-i recheme, le da replica la vreme când se dezmorţea Iată şi imaginea extraordinară din Egipetul
din frigul gândului, şi el o vină şi lumina din lumină eminescian:
se isca a treia, alta, cosmică, dogoritoare, zburători cu
chip de fluturi se-ntorceau spre începuturi, fulger încă- Şi să pară răsărită din visările pustiei,
put în noapte, dar şi într-un strop de rouă şi de-acuma Din năsipuri argintoase în mişcarea vijeliei,
de la sine fiecare rază nouă iar se desfăcea în patru şi-n Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald
a trudei nepieire, luminând în timp şi spaţiu, un ne- Ş-aruncat în depărtare… Acolo se ridic trufaşe
saţiu de iubire care schimbă veşnic vremea într-o altă Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe,
viscolire însetată de frământuri; Racle ce încap în ele fantazia unui scald.
Nisipurile Saharei care se năpustesc asupra
recii neclintiri a piramidei sunt ecoul spaimelor din Magul intrat în piramidă descifrează semnul
labirintul interior al poetului, căutător de armonie, întors:
acea proporţie eminesciană de mişcări (e-o regăsire
a-formei, haosului ostilă, spune Teleucă): Ş-atunci vântul ridicat-a tot năsipul din pustiuri,
Astupând cu el oraşe, ca gigantice secriuri
Te-ntrebi ca-ntr-o saha- Unei ginţi, ce fără viaţă-ngreuia pământul stors.
ră şi nimeni nu-ţi răspunde, cum nu-ţi răspunzi nici
tu ş-atunci se-nvolburează adânc în cronometru ceva Întâlnirea cvasiprogramatică a curgerii con-
ca vântu-n munte, măsoară nu prestanţa de timp, pro- tradicţionale heraclitiene şi eminesciene, la Victor Te-
tuberanţa fiorului din tine de care-ţi este frică. leucă, este corectată de poet cu precizarea că, înainte
Dar s-a produs ad-hoc; de a-i urma pe iluştrii înaintaşi, o ştia de la ţăranii din
e-o dublă performanţă, un loc Cepeleuţi:
fără de loc, un sprijin fără sprijin de goluri spri- Aceeaşi curgere heraclitiană şi omul ştia că
jinit, e spaima ta de tine eşti nemărginit, că nici în acelaşi timp nu poţi intra de două ori (în ace-
eşti şi totuşi nu, că-n locul tău gândeşte un alt laşi râu, n.n.) şi omul începea sau, mai exact, reînce-
ca tine şi-ntrebi cine-i acolo, şi nu răspunde pea căutarea sensurilor şi fiecare devenea la casa lui
nimeni, ci doar numai ecoul atunci când umple golul un Heraclit, un zeu, minuscul, dar zeu, căci el, neştiind
şi timpul se contractă ce a spus Heraclit în antichitatea sa, intuia că trebuie
ca Soarele cel Mare în Micul fir de mac, un Nu gă- să se înalţe, să caute anumite trepte, să şi le facă, în
sit de tine şi-un Da găsit de alţii cercat de fru- cele din urmă, ca să poată păşi singur pe ele până la
museţea ce-ar vrea să te înalţe, dar o anumită înălţime, de acolo să-şi facă ochii roată şi
chiar în clipa asta rezultă un tic-tac ca fulgerul să vadă cum curg drumurile, copacii înzăpeziţi, oame-
în noapte când dă peste-un copac, nii în sensuri diferite, dar care, până la urmă, într-un
dar, totuşi, nu-l singur sens. Dar în care? În care sens, în care direcţie?
despoaie, se scurge-adânc în sol şi iar se-aude În aceeaşi? Dar care e aceeaşi şi care nu e aceeaşi? Şi
ploaie căzând prin timpul gol, dispare-n veşnicie omul se încadra în această curgere unică şi complicată
şi tu-n hotărnicia care, cum s-a numit şi în antichităţi ca şi acum, viaţă.
cât eul tău intact Viaţă cu majusculă sau fără, dar viaţă, un fenomen fi-
losofic născut din raportul prea firesc şi, în acelaşi timp,
16
Mihai Eminescu, Fragmentarium, Editura Ştiinţifică şi En-
prea complicat dintre felul cum gândea omul şi ceea ce
ciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 375.

16 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Cronica literară

o gândea tot el, existenţa. Acesta era ţăranul aşa cum cuminte trebuie să le arunce, după îndemnul budist
era el în devenirea sa legată de soarta ţarinei sale şi mă al lui Wittgenstein, conform căruia plasa în care am
întreb dacă s-a schimbat ceva în ceea ce a fost şi este? prins peştele trebuie aruncată. Or, marxiştii, prinşi în
S-a schimbat. Multe s-au schimbat. Dar s-a schimbat, plasa lui Hegel, au rămas acolo prizonieri, neştiind,
în primul rând, omul.17 că, la Hegel, adevărul este totdeauna întregul.
Anton Dumitriu, cunoscutul logician şi fi-
De la ochelarii lui Jung la cuvântul biform losof, scriind despre antitezele eminesciene, a obser-
E timpul să revin la preliminariile acestor vat că gândirea europeană a pus Fiinţa în următoa-
note, pornite de la antitezele hegeliene şi de la cele rele două ipostaze/începuturi: „1. sau se pleacă de la
eminesciene răsfrânte în poetica lui Victor Teleucă. Fiinţă, de la existenţă; 2. sau se pleacă de la Neant, de
Există o adevărată invazie de antinomii în textele sale, la non-existenţă.”18 Indienii au ales o altă cale, a lui
cum n-am mai întâlnit la nici unul dintre poeţii ro- Brahma Nirguna (Brahma Necalificatul), formulată
mâni, exceptându-l, poate, pe Eminescu. Uneori, po- în „dogma”: „nici că există, nici că nu există”. Aceas-
emele sale par sufocate de contradicţii, aducându-i-se tă cale scapă de logica europeană aristotelică, binară,
acuza de sofistică şi chiar de sterilitate raţionalistă, în care va culmina în cartezianism şi în raţiunea pură
dauna metaforii vii, cum ar spune Paul Ricoeur. Asta kantiană, care a lăsat antinomiile insolubile, favori-
se întâmplă mai ales în ceea ce am putea numi poeme- zând iluzia lui Hegel că le-a soluţionat prin dialectica
le-eseu, specie a lirosofiei sale, cum a numit-o Mihai sa triadică. Eminescu, în schimb, observă Anton Du-
Cimpoi. Din fericire, în cele mai bune pagini, drama- mitriu, are ca punct de purcedere dogma Necalifica-
tismul trăirii ideilor ajunge la metaforă existenţială. tului: nici că există, nici că nu există: „La-nceput, pe
Cei mai mulţi critici care s-au confruntat cu când fiinţă nu era, nici nefiinţă…” Iată de unde îşi în-
antitezele teleuciene, le-au asimilat dialecticii triadice cepe aventura ontologică geniul poetului nostru, des-
a lui Hegel: teză, antiteză, sinteză. Cititorul se poate părţindu-se de marea filosofie germană a lui Kant şi
convinge de asta parcurgând Reperele critice reţinute Hegel, apropiindu-se, mai degrabă, de Schopenhauer,
în ultima secţiune a cărţii de faţă. Comentatorii par care s-a arătat receptiv la budism.
să fi fost îndrituiţi de mai multe pasaje din poeziile Între nici şi nici, dincolo de cei doi nici, e
autorului basarabean. În Om turnat din cerneală, tri- marele mister al existenţei. Eminescu îl numeşte Ar-
miterea la Hegel este directă: chaeus, sau starea dintâi/ starea pe loc, în care Con-
Suntem din triada lui Hegel (teza-antite- stantin Amăriuţei19 distingea contribuţia esenţială la
za-sinteza), e (numai) o anumită sinteză, în ea s-a şi gândirea românească a Fiinţei, pentru ca Svetlana
format o altă sinteză, iar în teză-antiteză, principalul Paleologu-Matta20 să identifice în versul Nu e nimic
mecanism care mişcă dialectic devenirea, dar spre cine, şi totuşi e chintesenţa gândirii româneşti a Fiinţei.
spre unde, spre de ce, spre de când – nonnoţiuni abs- Cum deja am precizat, în prima secvenţă a studiului
tracte de care dispune doar procesul nostru de gândi- nostru, în spaţiul basarabean, Grigore Vieru s-a iden-
re, orânduindu-le după o anumită schemă (scară) pe tificat cu starea dintâi, exprimată în acel memorabil
care să urcăm şi, după ce ne-am urcat, Wittgenstein ca prima oară. Întreaga ingenuitate şi simplitate a vi-
ne propune s-o aruncăm ca pe un lucru folosit de care ziunii lirice vierene se nutreşte de-aici. Victor Teleu-
nu mai este nevoie. Cei iniţiaţi cât de cât în budismul că a optat pentru calea mai complicată, mai riscantă,
zen vor compara „aruncarea“ scării lui Wittgenstein cu aceea a antitezelor, despărţindu-se de Hegel odată cu
plasa budistă pe care, dacă am prins peştele, trebuie s-o Eminescu. Reminiscenţele dialecticii hegeliene din
aruncăm. gândirea critică basarabeană cred că survin pe ca-
Numai că aici şi în alte părţi (v. Lumina mo- lea doctrinei marxiste oficiale, omniprezentă atâtea
rilor de vânt) Victor Teleucă se joacă, pur şi simplu, cu decenii după instaurarea regimului sovietic. „Într-o
vigilenţa cititorului, aruncându-ne direct în plasma triadă de terţ inclus – observă Basarab Nicolescu – cei
ninismului budist trecut cu arme şi bagaje în antite- trei termeni coexistă în acelaşi moment al timpului.
tica eminesciană, ninism străin tradiţiei europene de În schimb, cei trei termeni ai triadei hegeliene se suc-
la greci şi până la Hegel, condamnându-l pe acesta la ced în timp. Din această cauză, triada hegeliană este
imposibilitatea de a ieşi din logica terţului exclus. He- incapabilă să rezolve concilierea opuşilor, pe când
gelianismul rămâne un raţionalism de tip cartezian,
care a alimentat utopiile ultimelor trei secole, culmi- 18
Anton Dumitriu – Jurnal de idei (XV), în „Tribuna”,
nând cu marxism-leninismul. Raţionalismul hegeli- Cluj-Napoca, serie nouă, an. XII, nr. 270 din 1-15 decembrie
an, observă Teleucă, ne aruncă în plasa unei schelării 2013, p. 3.
de abstracţiuni interminabile, sofistice, pe care cel
19
Constantin Amăriuţei, Metafizica „stării pe loc”, München,
„Revista scriitorilor români”, nr. 26/1989.
17
Victor Teleucă, Pantha rhei…, în Improvizaţia nisipului, p. 20
Svetlana Paleologu-Matta, Eminescu şi abisul ontologic,
312. Aarhus, Editura Nord, 1988.

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 17


Cronica literară

triada de terţ inclus este capabilă să o facă. În logica cer. În anii deplinei maturităţi, descoperă ochelarii lui
terţului inclus opuşii sunt mai curând contradictorii: Carl Gustav Jung, metafora care i-a îngăduit acestuia
tensiunea dintre contradictorii clădeşte o unitate mai să facă saltul din psihanaliza inconştientului personal
mare care le include”21. al lui Sigmund Freud în inconştientul colectiv, deschi-
Archaeus (singura realitate pe lume) este zător de drumuri către toate eurile lumii.
Identitatea a ceea ce fiinţează. Cuvântul provine din De ce totuşi Piramida singurătăţii, când toa-
grecescul arché, ridicarea lui la rang de principiu onto- te duc spre realitatea eului heterogen? Să fie orgoliul
logic producându-se în gândirea europeană de la Pla- demiurgic, în pofida nestatorniciei mărilor de nisi-
ton şi Jan Baptista van Helmont la Dimitrie Cantemir, puri, de a crea opere durabile, după măsura Tutan-
Jung şi Eliade, dar numai la Eminescu ontologizarea khamonilor. Nu întâmplător poetul ia ca moto pro-
termenului atinge plenitudinea, poetul nostru încăr- verbul arab Omul se teme de timp, timpul se teme de
cându-l cu dimensiunea identităţii în heterogenitate, piramide. Poemul-caligramă ***Memoriu, simulacru
asimilându-l şi identităţii numerice din budism (That grafic de dublă piramidă sugerează, deopotrivă, po-
twam asi) şi din creştinism (îndumnezeirea prin mul vieţii şi al cunoaşterii, ci şi că în misterul templu-
kenoza Mântuitorului). De-aici, afirmaţiile poetului: lui de piatră se ascunde arheul, recursul la trăinicia
Oare eu, tu, el nu e tot una?; Eu şi cu tine un singur eu.; memoriei, împotriva uitării, a celei de a şaptea uitări,
Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea, cum fără eu
piramida având ceva din cartea eminesciană cu şapte
nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume22.
peceţi. Această dublă piramidă nu poate fi decriptată
A te descoperi pe tine în toţi ceilalţi, având conştiin-
decât cu „ochelarii lui Jung”, fiind încadrată în pătra-
ţa persoanei unice a fiecăruia, iată miracolul iubirii, a
comuniunii creştine naţionale şi universale. tul magic al lui Boethius (cca 480-525 d.Hr.) sau în
Identitatea bântuie întreaga operă a lui Vic- pătratul negru al lui Kazimir Malevici (1878-1935),
tor Teleucă. Un volum se intitulează Întoarcerea dra- garanţie a maximei ambiguităţi artistice pe care nu-
maticului Eu (1983). Tocmai în Piramida singurătă- mai deplinătatea cuvântului biform o poate încapsula.
ţii poetul, descoperindu-ne „suprasaturaţi/ de-acest Stilizată la maximum, piramida se reduce la pătrat şi
disjunctiv narcisism” („operaţie logică”), anunţă he- triunghi, cel dintâi simbolizând pământescul, orizon-
terogenia nesfârşită eului (Eseu): talul, iar cel de al doilea – cerescul, înălţarea, veritabilă
ecuaţie a creaţiei divine, evocând ceva din heptagonul
Nici nu-i vorba de mine, ci de tine şi nici final barbian al Jocul secund (EL GAHEL). Ca şi Emi-
de tine, ci de celălalt care vine prin tine nescu, Victor Teleucă este un căutător al „cuadraturii
spre mine în căutarea de sine, un fond ale- cercului”, o imposibilitate logică din perspectiva ge-
goric de-a interpreta conţinutul ca forţă-a ometriei euclidiene: „teroarea iubirii intrarea în pă-
dictării unei forme superbe, prin fiece eu tra-/ tul rotund” (Calendar astrologic). Numai acolo
fierbe-un alt eu şi-o altă-ntâmplare: să te „Orizontul e cerc. În el se înscrie Pă-/ tratul logic al
dezici de ea e-o operaţie logică intuitivă lui Boethius şi Pătra-/ tul negru al lui Malevici. În
aceste/ pătrate ne înscriem noi cu toate jude-/ căţile
Eminescu evocă întreg dramatismul trece- şi prejudecăţile noastre şi cu/ raporturile dintre ele./
rii de la eul narcisiac la cel hyperionic, în Odă (în me- Din multe orizonturi/ este făcut lanţul. Răzbirea din
tru antic). Psihologia transpersonală a cercetătorilor lanţ e/ răzbirea în sus/ şi se formează/ un lanţ vertical.
contemporani, de la Gregory Bateson şi Fritjof Capra Dar ce e dincolo de ultimul cerc?” (Calendar astrolo-
la Michel Foucault, Thomas S. Szasz şi R.D. Laing, gic). Posibil răspuns: punctul originar al universului,
distinge diverse straturi ale ego-ului, care, în limbaj vârful piramidei ca supremă singurătate sau vederea
transdisciplinar, sunt niveluri diferite de Realitate, iar hyper-eonică a lumii.
pentru a vedea diferenţa îţi trebuie un al treilea ochi, Ei bine, pentru asemenea vedere spa-
cum intuise Nicolae Dabija în 1975. În poema Părere ţio-temporală cuvântul omenesc pare nepregătit,
din volumul Îmblânzirea focului (1971), Victor Te- nedeplin. De aceea, Eminescu a simţit prăbuşirea ce-
leucă îşi revendică un ochi care să-i înlesnească „pri- rului pe cap în căutarea cuvântului ce exprimă ade-
virea din razele roentgen” spre a pătrunde „în esenţa vărul, iar colegul de generaţie al lui Teleucă, Nichita
unui gând”, simultan cu impulsul icaric al saltului spre Stănescu, a trebuit să recurgă la necuvinte, capabile să
spună câte ceva despre tăcerea „piramidei” lumii. Te-
21
Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, Editu- leucă întrevede salvarea în cuvântul biform, adunând
ra Polirom, Iaşi, pp. 38-39.
în el antitezele vieţii fără amăgitoarea sinteză hege-
22
M. Eminescu, Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu
variante, note, addenda şi indici de Magdalena D. Vatama- liană: „Mă recomand furtunii, adept să-i fiu ca/ ieri
niuc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. când timpul face proba/ pe-un gând iconoclast/ pe
78. care nu-l aprobă, deşi în spaţiu vast/ include-audienţe

18 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Cronica literară

tenebra importanţei de-a/ regăsi trecutul, dar viu ca „vreţi-nu-vreţi”, „fantoma regăsită a fas-/tului-nefast”
focu-n vatră/ din care n-ar mai creşte ideea idolatră,/ Albastrul-negru: „Un negru vulgar care se anunţă
crepusculul puterii cuvântului biform (s.n.), in-/stan- singur pe sine ca/ un contrast între este şi nu este, în-
taneu albastru orbit de răsăritul ce-i/ dăruie lumina tre infinit şi finit, între ochi şi/ imaginaţie care face
registrului din astrul ce/ dacă-ar vrea să vină,/ nu el la realitatea să fie ireală.” În Improvizaţia nisipului, se
urmă vine;”(Calendar astrologic). vorbeşte despre spaţiu-antispaţiu, anti-lume, cu goluri
Ca şi necuvântul nichitastănescian, cuvân- şi antigoluri, fi-ul-de-a-fi, Este-Nu-i. Apoi, construcţii
tul biform face saltul de la canonul literar modern şi de felul: „Balanţe de uitare,/ căci totul e uitare,/ nimic
postmodern către paradigma transmodernismului, nu se ne-uită” (Ca om sunt text).
fundat pe ceea ce alt mare basarabean, Ştefan Lu- Cuvântul biform este o tentaţie de ninism
paşcu, va numi logica dinamică a contradictoriului dublat de şi-şi, dar ţinta lui e de a ajunge la ceea ce-i
(antihegeliană, prin excelenţă), aceea a terţului inclus, între antiteze. Bunăoară, între finit şi infinit: transfini-
nuanţat în limbajul transdisciplinar al lui Basarab Ni- tul, „descoperit” încă de Georg Cantor: „Tu mă auzi
colescu23, în terţul tainic ascuns. Victor Teleucă o face cumva în întoarcerea mea către tine? Scopul meu
în deplină cunoştinţă de cauză: „Când vin la voi să vă devine tangenţa care demonstrează că întregul nu
spun ceva, vă spun că nu am nimic de spus, fiindcă este întreg. Circumferinţa spiritului meu tinde spre
din timp şi voi ştiţi ce vreau să vă spun. Dar şi voi şi transfinit.” Şi: „În noi se dezlănţuie poezia demon-
eu alegem pe a treia: ceea ce noi spunem, nu putem strativă a sentimentelor, raportul lor dintre tot şi tot
spune, ori nu ştim cum s-o spunem. Acesta este ter- sau nimic şi nimic.” (Semnele demiurgice ale prezentu-
tium datur, dar dintr-o altă logică.” Un limbaj al tăce- lui indicativ). Acolo, între nici-nici se ascunde terţul
rii/spunerii, deopotrivă, declanşând, precum un orb enigmatic sau zona de maximă transparenţă a Fiinţei
orbecăind pe stradă, „lupta grea cu cuvintele”: dintre două niveluri de Realitate. În Omul şi cele trei
etici ale sale, Ştefan Lupaşcu ajunge la concluzia, în
El era acelaşi, el era altul. El era însuşi „trialogul”, cum l-a numit Basarab Nicolescu, din fi-
albul avânt; lupta grea cu cuvintele proprii, nalul volumului, că Dumnezeu este afectivitate: „Noi
bătăliile mari el le dădea la răscruci nu avem ca transcendenţă a energiei decât afectivitatea
unde cuvintele, ontologică. Pentru că afectivitatea – şi sunt primul care
părăsindu-şi o defineşte astfel – este un dat ontologic. (…) Atunci
cetăţile, fierbintele flux de omagii, ravagii se poate spune că, în măsura în care se consideră că
Dumnezeu este fiinţă, Dumnezeu ar fi afectivitate.”24
făceau prin toamnele pline de frunze şi ploi – Aşadar, nu sinteza hegeliană rezolvă antite-
căutau adecvarea, impresia albă-a gândirii zele, ci afectivitatea, iubirea. Aceasta este şi convinge-
uitate la poarta cetăţilor şi-atunci, într-un rea lui Victor Teleucă, prezentă în din prima perioa-
convoi dă a creaţiei sale, formulată chiar în titlul volumului
de frunze, din 1974: Momentul inimii. În definitiv, este cea mai
hotărâte să plece, importantă reîntâlnire cu Eminescu. Marele poet se
cuvintele-anunţau timpul cel rece despărţea de Kant prin afirmaţii de felul următor: Şi
al inimii întomnate, eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om. Este
şi pariul existenţial al lui Victor Teleucă:
Procedeele de ajungere la cuvântul biform
sunt variate, dominante fiind jocul antonimelor, al Inima asta, cu cohorta ei de trăiri,
tautologiilor-aliteraţii, al dubletelor, al antitezelor, al nu-i nici mai scumpă, nici mai ieftină
alternativelor, mergând până la încercarea de a crea decât întreg universul:
cuvinte noi, însumătoare de contrarii, spre a atinge în ea trăieşte pământul cu mersu-i
„realul ireal”. Pentru aceasta, recurge la tehnica oglin- şi nădejdea unei mari fericiri.
zilor concentrice sau a oglinzilor paralele: „oglinzi (Ispita cunoaşterii)
jucând concentric lumina prin contrast”. Şi: „e ne-
voie de oglindă, nu de una, ci de două/ puse faţă-n Acesta este Victor Teleucă şi aceasta este
faţă, să vedem cum/ ploaia plouă, cum pământul pă- contribuţia lui, prezentată aici cvasisimplificator, la
mânteşte” (Oglinzi jucând concentric). Iată, tot acolo, îmbogăţirea patrimoniului literar naţional.
forme biforme: „căderea-ne-cădere”, „sfânt-nesfânt”,
23
Cf. Basarab Nicolescu, Théorèmes poétiques/ Teoreme poe- 24
Ştefan Lupaşcu, Omul şi cele trei etici ale sale, Ed. „Ştefan
tice, ediţie bilingvă franco-română, versiunea românească de Lupaşcu”, Iaşi, 1999, trad. din franceză de Vasile Sporici, p.
L.M. Arcade, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2013. 80.

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 19


Cronica literară

Călătorie prin foarte


variata lume francofonă

Gina PUICĂ
Cunoscută universitară suceveană, de românești), născută la Fălticeni în 1936 și decedată
mai mulți ani cu precădere datorită interesului său în iulie 2014, în Franța, unde s-a exilat la începutul
pentru spațiile francofone de pe întreg mapamon- anilor optzeci, reține atenția Elenei-Brândușa Stei-
dul, Elena-Brândușa Steiciuc a publicat în 2017, la ciuc în special prin volumul său de debut, romanul
Editura Universității „Ștefan cel Mare” din Sucea- Un sosie en cavale, inspirat de realitățile românești
va, un nou volum în limba franceză. Este vorba de ale anilor șaptezeci-optzeci și publicat la Seuil în
Francophonie & Diversité. Sub acest titlu foarte ge- 1986, pe care autoarea volumului recenzat aici îl
neric, autoarea reunește analize variate (articole de compară cu 1984 al lui George Orwell, și prin Les
prezentare generală, studii detaliate, interviuri etc.) Années volées. Dans le Goulag roumain à seize ans,
despre scriitori ce au în comun limba franceză, dar publicat în 1991, la aceeași editură pariziană, text
care sunt originari din spații extrem de diverse – autobiografic despre suferințele îndurate de autoa-
România, Slovenia, Rusia, Belgia, Franța, Tunisia, re în anii cincizeci, comparat de Elena-Brândușa
Algeria, Canada –, de fapt rezidenți ai acelui spațiu Steiciuc cu Închisoarea noastră cea de toate zilele al
numit în franceză „de l’entre-deux”, loc purtător de lui Ion Ioanid. Rețin și reproduc aici, în traducerea
dublă cultură, bilingvism (sau multilingvism) și de mea, câteva rânduri despre fragilitatea și forța in-
descătușare a tensiunilor specifice. Capitolele căr- dividului în fața stărilor-limită induse prin tortură,
ții, organizate în două secțiuni „De aici și de aiurea” rânduri extrase dintr-un interviu cu Oana Orlea, re-
(cea mai extinsă), respectiv „Francofonie și traduce- alizat de Elena-Brândușa Steiciuc și reluat de aceas-
re”, sunt tot atâtea itinerarii spirituale, în care și prin ta în Francophonie & Diversité (pp. 22-23): „fiecare
care Elena-Brândușa Steiciuc, deopotrivă călătoare individ găsește în profunzimile sale propria formă
entuziastă pentru propriul beneficiu și ghid pentru de rezistență. Aceasta îi va permite să reziste până în
cititorii săi, speră să ajungă la comori ascunse, adică momentul în care nu se va mai putea sustrage mor-
la acele singularități și particularități ce înnobilează ții, sau până la eliberare.”
creațiile. Interviul cu Rodica Iulian, născută în 1931
Dintre autorii români sau legați de Româ- la Craiova și exilată în Franța în 1980, este axat pe
nia (cei mai numeroși), Elena-Brândușa Steiciuc se parcursul scriitoarei de limbă română și franceză,
oprește la Oana Orlea, Rodica Iulian, Alexandru care a debutat în țara de origine în 1965. Chestiunea
Vona/Irina Mavrodin, Panait Istrati/Mircea Iorgu- deja menționatului aici spațiu intermediar („l’en-
lescu, Felicia Mihali, Liliana Lazar, Michel Louyot, tre-deux”) ocupă un loc de cinste în acest dialog,
Jean-Pierre Longre, Emil Cioran, Lucian Blaga/Jean în care observațiile de mare finețe și luciditate sunt
Poncet (în această enumerare, vizibil necronologică, numeroase. Aș selecta, dintre acestea, remarca Ro-
am urmat cu strictețe ordinea impusă de autoare în dicăi Iulian referitoare la riscul de care orice limbă
carte). se lovește: limbajul de lemn, inclusiv prin manipulă-
Oana Orlea (pseudonimul literar al Mari- rile și distorsiunile induse de legile scrise și nescrise
ei-Ioana Cantacuzino, descendentă a celebrei familii ale corectitudinii politice. De reținut și observația

20 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Cronica literară

scriitoarei referitoare la aportul celor proveniți din devenit foarte cunoscut în spațiul francez și multă
Europa de Est întru buna înțelegere a Istoriei de că- vreme ignorat cu bună știință în țara sa de origine,
tre Occident, din păcate insuficient luat în calcul. Panait Istrati, face obiectul unui alt capitol al recen-
Aș mai menționa și îndemnul Rodicăi Iulian pentru tei cărți scrise de Elena-Brândușa Steiciuc, care de
(re)citirea capodoperelor universale, texte profund fapt reconstituie parcursul exegetic al lui Mircea
contemporane, așa cum afirmă că i-a apărut Divi- Iorgulescu asupra scriitorului brăilean de obârșie.
na Comedie la o nouă lectură. Despre Le Repentir, Aspecte ale României comuniste și postcomuniste
primul roman publicat în Franța de autoare, ce are așa cum sunt văzute prin prisma scriitoarei Felicia
ca temă relațiile dintre artist și regimul totalitar, Ro- Mihali, ce trăiește de mai mulți ani în Canada fran-
dica Iulian afirmă că ideea i-a venit când trăia încă cofonă, ocupă un alt capitol al cărții. Preocupată de
în România, dar că i se părea atunci de neconceput surprinderea vieții românești urbane și rurale de-
până și să așeze pe hârtie câteva note pregătitoare în opotrivă, Felicia Mihali este nu doar prin biografie
acest sens. ci și prin universurile pe care le creează o scriitoare
În capitolul „Irina Mavrodin sau victo- din categoria așa-numită „migrantă”, fiind interesa-
ria împotriva morții” (pp. 34-38), Elena-Brându- tă din ce în ce mai mult de creionarea altor spații
șa Steiciuc evocă volumul Șapte zile cu Alexandru decât cel românesc și canadian, o autoare preocu-
Vona. Conversații cu Irina Izverna-Tarabac și Irina pată de raportul identitate/alteritate, condiția femi-
Mavrodin (editura Timpul, 2011), fruct a șapte șe- nină, transculturalul, așa cum scrie Elena-Brândușa
dințe de discuții dintre cele două românce cu scri- Steiciuc în volumul său (p. 47). Liliana Lazăr, și ea
itorul Alexandru Vona (având ca nume civil Albert scriitoare româncă stabilită în Franța în anii optzeci,
Samuel), purtate în apartamentul acestuia de la Ne- cunoscută pentru două romane publicate în țara de
uilly-sur-Seine, în 2000, și rămase nepublicate până adopție – Terre des affranchis (2009, salutat entuzi-
în 2011, când ultima supraviețuitoare din acest trio ast de premiatul Nobel din 2008 J.M.G Le Clézio) și
și-a făcut curaj și le-a transcris, plângându-i pe cei Enfants du diable (2016) –, are ca teme viața unei co-
dispăruți, înainte ca ea însăși să părăsească această munități rurale moldovenești de dinainte și de după
lume în mai 2012. Cartea este pasionantă așa cum a 1989, respectiv copilăria și maternitatea din perioa-
fost viața lui Albert Samuel, la Paris de profesie ingi- da ceaușistă. Elena-Brândușa Steiciuc face remarci
ner și multă vreme ignorat ca scriitor, deși în 1947 i extrem de interesante despre franceza prozatoarei
se decernase la București Premiul Fundațiilor Rega- francofone, marcată lingvistic și cultural de limba sa
le, scriitor devenit cunoscut abia în 1995 când roma- maternă, după care analizează atent „delicata chesti-
nul său emblematic, Ferestrele zidite, i-a fost tradus une a libertății” așa cum este reliefată aceasta de Li-
în franceză de Alain Paruit, apărând în seria „Lettres liana Lazăr în primul său roman, respectiv problema
roumaines” a editurii Actes Sud, atunci coordonată copilăriei și a maternității „sub ochii Căpcăunului”.
de Irina Mavrodin. Conversațiile de la Neuilly din- „România lui Michel Louyot” este un scurt
tre cei trei protagoniști evocă în detaliu geneza și și savuros capitol consacrat conținutului, dar mai
lungul și întortocheatul drum până la publicare ale ales receptării primei (1972) și celei de-a doua ediții
acestui roman poetic, care i-a permis autorului să (2012) ale unei cărți consacrate de scriitorul francez
învețe să scrie scriind și despre care Irina Mavrodin României (Petite planète roumaine), capitol urmat
a scris în mai multe rânduri fascinată. Este de ase- de cel consacrat comparatistului francez îndrăgostit
menea evocată istoria familiei scriitorului, o familie de România Jean-Pierre Longre, autor al unui vo-
evreiască cu rădăcini în Spania secolului al XV-lea – lum intitulat Une belle voyageuse (2013), ce reunește
obligată ca alți sefarzi să se disperseze, care în Impe- atât studii teoretice, cât și analize punctuale asupra
riul otoman, care în Lumea Nouă –, inclusiv istoria unor francofoni români mai vechi sau mai noi, pe
românească a acesteia, începând cu secolele al XVII- care îi consideră ca făcând parte din „literatura fran-
lea și al XVIII-lea, pentru a ajunge la Albert Samuel, ceză de origine română” (p. 85). Urmează un text pe
la perioada interbelică și a celui-de-al doilea război care Elena-Brândușa Steiciuc îl dedică romancierei
mondial, cu figurile intelectuale care au marcat-o. O francofone de origine slovenă Brina Svit, care se ara-
carte „îndoliată” și „foarte emoționantă”, cum obser- tă îndeobște preocupată de chestiunea feminină, de
vă Elena-Brândușa Steiciuc, mai ales dacă o privim raportul cu celălalt (bărbatul, străinul), de problema
nu doar prin conținutul său, ci și prin povestea cre- scriiturii (p. 88).
ării sale în trei și a recreării doar prin scrisul solitar Pe lângă interviul deja menționat cu Rodi-
al Irinei Mavrodin. ca Iulian și un altul, spre finalul cărții cu traducătorul
Un alt scriitor cu un parcurs aventuros, Michel Volkovitch, Elena-Brândușa Steiciuc publică

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 21


Cronica literară

în acest volum alte două savuroase interviuri-flu- Mai mulți scriitori și scriitoare arabo-mu-
viu, unul cu scriitorul belgian Paul Emond, altul sulmani fac obiectul altor capitole din acest volum al
cu prozatorul și specialistul în literatură canadian Elenei-Brândușa Steiciuc, inclusiv Isabelle Eberhar-
Gaëtan Brulotte. În introducerea interviului său cu dt (1877-1904), de origine rusă, crescută la Geneva
Paul Emond, Elena-Brândușa Steiciuc amintește că și convertită la Islam, scriitoare călătoare originală.
primul roman al scriitorului belgian, La danse du Din opera tunisianului Albert Memmi, autoarea
fumiste (1979) – a cărui adaptare pentru teatru a volumului Francophonie & Diversité analizează pri-
fost tradusă în limba română de Carmen Andrei în mul roman, La Statue de sel, în care esențială este
2015 – „inaugurează un stil, o manieră de a conce- scindarea identitară, alienarea. Opera francofonei
pe personajul și mai ales o practică artistică” (p. 98). de origine algeriană Assia Djebar (aleasă în 2005
Între altele, Paul Emond înalță în acest interviu un membră a Academiei Franceze), marcată de chesti-
adevărat imn lecturii și descrie romanul ca fiind „un uni precum „memoria, istoria, exilul, corpul, cuplul,
formidabil spațiu de libertate, locul tuturor posibili- sângele, doliul, oralitatea” (p. 138), îi oferă în primul
tăților, al tuturor tentativelor” (p. 102), spunând că rând Elenei-Brândușa Steiciuc ocazia unei reflec-
pentru fiecare roman de-al său adoptă o strategie ții asupra binomului corp-memorie, iar opera altei
diferită. De asemenea, are cuvinte de laudă pentru scriitoare de origine algeriană, Malika Mokeddem,
activitatea de traducere și pentru arte (în special ar- o interesează prin felul în care aceasta ilustrează
tele vizuale), moment când afirmă și admirația sa problema metisajului și a hibridității, a acelui pome-
pentru pictorul Corneliu Baba. Interviul îi oferă de nit „entre-deux”, văzut în acest caz de Charles Bonn
asemenea lui Paul Emond ocazia să-și recunoască ca „faliment al viziunii binare” (citat de Elena-Brân-
referințele de căpătâi din literatura universală: Tho- dușa Steiciuc, p. 153). În fine, prin analiza scrieri-
mas Bernhard, Hanock Levin, Julio Cortázar, Eugè- lor lui Boulem Sansal, și el algerian, sunt aduse în
ne Ionesco; dar și belgianul Paul Willems. centrul atenției probleme din contemporaneitatea
Tot un impetuos imn lecturii și literaturii noastră strictă, cea a migranților porniți din spați-
aduce și Gaëtan Brulotte, amintind sub acest aspect ilor lor natale, și asumând posibilitatea unor riscuri
de eseul său din 2003, La chambre des lucidités, în abia bănuite, spre Eldorado-ul occidental, devenind
care prezintă literatura ca fiind „cel mai înalt instru- mulți victime sigure ale unor intermediari profund
ment de civilizare de care dispunem” (citat de Ele- imorali, dar mai ales ale propriilor iluzii.
na-Brândușa Steiciuc, la p. 195). Și adaugă Gaëtan Cea de-a doua și ultima secțiune (mult
Brulotte în interviul realizat de universitara sucevea- mai restrânsă) a cărții Elenei-Brândușa Steiciuc este
nă: „scriitorul trebuie să învețe să spună nu ideilor consacrată traducerilor în limba română a unor
primite de-a gata, gesturilor stereotipice, dogmelor, opere francofone, în general problematice. E vorba
și da ideilor noi, inteligenței, artei, prin revalorifi- de opera lui Jean Genet, autor francez provocator și
carea îndoielii, pentru că a te îndoi echivalează cu a „blestemat”, doar parțial tradus în limba noastră, de
pune în criză entuziasmele prea sigure și iluziile.” (p. literatura erotică, din care au apărut destul de multe
198). Specialist în literatura erotică, încă din peri- traduceri în colecțiile diverselor edituri românești,
oada studiile doctorale efectuate sub îndrumarea lui în special începând cu anii 2000, de traducerea și re-
Roland Barthes, autor și coordonator al unor lucrări ceptarea operei lui Cioran în spațiul său de origine,
fundamentale în acest domeniu, Gaëtan Brulotte dar și de traducerea în franceză a lui Lucian Blaga
este, mai general vorbind, un scriitor și comentator (Poemele luminii/Les poèmes de la lumière) de Jean
interesat de textele marginale (și textele erotice au Poncet. Un interviu cu traducătorul (din greacă în
fost și încă sunt astfel), în care caută „revolta perma- franceză) Michel Volkovitch, despre care am făcut
nentă” (p. 169), iar prozatorul Gaëtan Brulotte afir- anterior referire în trecere, oferă o mulțime de ob-
mă că este interesat în propriul scris „de devenirea servații interesante, uneori chiar spumoase, despre
ființelor, de istoricitatea lor, de inflexiunile originale traducere și scris. Citez, aproape la întâmplare: „Te-
ale existenței încarnate de unii”, că scrisul îi oferă ribil este că de regulă defectele unei traduceri sar
„o ocazie de a reflecta asupra vieții, asupra impa- imediat în ochii cititorului, în vreme ce calitățile ei
surilor existențiale, asupra timpului pierdut, asupra rămân invizibile, reușita constând de fapt adesea
modului specific de a fi om al fiecăruia.” Și continuă tocmai în a te face uitat ca traducător!”
scriitorul: „Pentru mine, literatura poate reuși să Închid cartea Elenei-Brândușa Steiciuc cu
trezească din adormirea indusă de rutina cotidiană, sentimentul de a fi traversat lumea francofonă în di-
introducând puțină luciditate și reflecție și atacând versitatea sa flamboaiantă, într-o companie agreabi-
toate mecanismele de alienare.” (p. 169). lă și de încredere.

22 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Cadran

Secretul morții

Paul EMOND

Un bărbat sau o femeie.


Un om, ca toți oamenii, vine pe lume.
Când e în stare să meargă, un înțelept îi zice: poți să te inițiezi în secretul morții.
Ce trebuie să fac? îl întreabă el; te rog să mă înveți, pentru că, după cum vezi, sunt tânăr și cam nepriceput.
O, e foarte simplu, îi răspunde înțeleptul, nu trebuie decât să mergi pe acest drum.
Și îi arată drumul care duce în lumea cea largă.
Atunci, curajos, tânărul pornește.
Trece prin câmpii, prin păduri, prin deșerturi.
Cu fiecare pas, crește, cu fiecare încercare, se întărește.
Devenit adult, se urcă pe munții înalți, traversează mările și chiar ghețarii.
Uneori se luptă cu bandiți sângeroși, alteori cu fiare înspăimântătoare.
Se povestește chiar că, într-o zi, riscându-și viața, salvează un copil.
Poate că, o altă dată, reușește să împiedice două armate să se omoare una pe alta.
Totuși, e în stare și de o mare cruzime.
Iată, aici ucide, dincolo violează, fură, dă foc, nu rămâne piatră pe piatră după el.
I se întâmplă și să se îmbogățească.
Dar, în anumite cazuri, trebuie să-și cerșească pâinea.
Iubirile?
Când senine, când tumultuoase.
Ici și colo lasă câte un copil.
Poate chiar să adore zei, dar poate și să le ardă statuile.
Adesea îl copleșesc suferințele, iar în anumite zile crede că a atins fericirea și râsul lui urcă până la stele.
Născocește legende, compune cântece și poeme.
Anii trec, dar omul nostru își continuă drumul, mereu și mereu.
E de-acum bătrân când, într-o seară, un sfinx cu ochii de jar îl vede mergând.
Ce cauți? îl întreabă sfinxul.
Din copilărie caut secretul morții, îi răspunde el.
Îl vei cunoaște într-o clipă, zice sfinxul.
O cumplită licărire de neliniște cuprinde privirea bărbatului.
Ar vrea să fugă, dar se simte țintuit de pământ.
Și-atunci, calm, cu un gest pe care obișnuința l-a făcut senin, sfinxul îl inițiază în secretul morții.

(Histoire de l’homme, Tome II, Lansman Éditeur, 2018, p. 42,


traducere de Elena-Brândușa Steiciuc)

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 23


Poesis

„ultimul” Zubașcu

Marian DRĂGHICI
1. și cenuşa să-i fie împrăştiată pe meleagul natal,
zi la sfârşit de mai, Dragomireştii Maramureşului, „singurul loc
amiază subţire, din lume unde m-am simţit cu adevărat acasă.”
semicaniculară.
din motive obscure
undeva pe câmp, nici Dumnezeu, nici familia,
la margine de București, nu l-au ascultat.
limbă de teren cu pomi firavi şi verdeaţă,
dând spre o capelă decent echipată 3.
„eram singur în apartament /
iar mai departe, după capelă, aşa că am plâns în voie/
cimitirul privat, singur în toată casa/
între două pârloage îmburuienite. am plâns după mine ca după un om mort
până am terminat absolut tot/
pâlcuri roșii de maci pe lângă nişte garduri ce-am avut de plâns”
din plasă de sârmă,
tufe de măceş în floare, 4.
răsfirate ici-colo, Ion Zubaşcu cântase toată viaţa.
nu tocmai cât vedeai cu ochii. Ion Zubaşcu cântase toată viaţa din gură,
fără instrument.
în tufe, nu mi s-a părut, Ion Zubaşcu cântase toată viaţa din gură,
mici păsări cântătoare fără instrument, iar acum plângea
îşi salutau discret, de departe, absolut tot
cu trilurile lor felurite, noul vecin, ce-a avut de plâns
poet şi, auziseră ele, cântăreţ.
absolut tot
2. ce-a avut de plâns.
pe scurt, două mari dorinţe-apel
avusese acest „ultim” Zubaşcu Ion Zubaşcu cântase toată viaţa din gură,
condus acum la mormânt fără instrument, cântece vechi maramureşene,
(ambele neîmplinite): numai colinde, doine, bocete, ţâpurituri,
culese de la mama sa,
*) către Dumnezeu, care şi ea, într-o viaţă cum nu se poate
să-i lungească zilele, să mai scrie mai încercată şi nenorocită, cântase
**) către familie, să i se ardă trupul şi compusese pe versuri propriu-tocmite

24 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Poesis

„folclor vechi”. care pe unde s-au aşezat,


pe pajişti spre poalele dealului.
5.
ocoş, chiar auster, a cântat Ion Zubaşcu
îmbrăcat la recital în veşminte de ne-am umplut-ochi
de un alb-negru arhaic, de jalea lui.
cu acea incomparabilă distincţie
a portului popular bărbătesc-de-a-adevăratelea, iar după ce ne-am săturat
Zubaşcu mi-a impus de fiecare dată şi ne-am umplut-ochi,
în actul cântării – tot nu ne-a iertat, mergea prin sat
aşa, om scund, ridicându-se uşor pe vârfuri –, în răzleţitul nostru grup
imaginea unui cocoş sălbatic în rut, cu rucsacul în spate,
desprins de toate, trans-portat, doinind întruna.
prin sunet şi cuvânt,
în alt timp, într-o altă vârstă, 9.
magică, a lumii. la urma-urmei, aşezat pe cântări
în tinda unei case ţărăneşti
6. din acelaşi muzeu, în care intrasem,
o dată, electrizase Sala Oglinzilor cântând i-a fost dat să doinească/bocească
din ceea ce el numea încă de-atunci mai departe, de-acum spre exasperarea noastră.
Omul, pomul şi fântâna (va fi titlul ultimei
sale cărţi). 10.
nota bene: cânta(se), sub tratament drastic fiind,
7. fără pic de-alcool!
altă dată, în 2009,
stam la Ipoteşti pe malul acelui lac, 11.
la mijloc de codru des, un grup de lirici „am plâns după mine ca după un om mort
de peste tot. până am terminat absolut tot
stam şi, ajunşi acolo, în poezie, ce-am avut de plâns”
în momentul acela nimic nu făceam.
12.
așa că a murit.
și, deodată, neanunţat de nimeni şi nimic,
și l-au îngropat.
din tihna locului Zubaşcu se ridică-n picioare
la margine de Bucureşti.
şi începe, tare, să doinească.
nu cu preot – cu pastor.
încă nu fusese la doctori atunci –
şi când a pornit, din toate puterile, în liniştea aceea un pastor
O, moarte ce ţi-aş plăti/La mine de n-ai veni, cu pantofi de lac în picioare,
am încremenit toţi, şi broasca-n baltă, vorbindu-ne despre Zubașcu,
fiecare în ce poziţie fusese surprins. nouă, celor ce nu purtasem
în toată viața noastră
numai frunza mişca. pantofi de lac.
adevărat, numai frunza şi iarba.
după unii, se pare
8. cerul te ascultă
tot aşa, musai dacă ai
altă dată la Sighet – Zubi îşi cunoştea pantofi de lac în picioare.
„condamnarea” de-acum –
pe dealul cu Muzeul Satului, 13.
sus, în faţa bisericuţei vechi de lemn, tufe de măceș în floare
a cântat dezesperat, îndelung, sub cerul liber, tufe de măceș în floare.
de se-auzea până „hăt, la mine la Dragomireşti”.
sfârșit de mai, după-amiaza
a cântat, spun, cu un Grigurcu răbdător lângă el, de-o fierbințeală
a cântat de ne-am săturat, cum stam întinşi, năucitoare.

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 25


Poesis

versete gnostice

Ștefan BOLEA

I III

în seara asta am lichidat în minte lumea sunt omul ce locuiește dincolo de oglindă
bulevardele s-au golit într-un regat fără egali, într-un iad fără draci
pustiul își ia înapoi partea într-un castel fără servitori, un deșert fără
oceane fierb și scufundă continente pustnici, o grădină fără șerpi
în pivniță, în cușcă
universul s-a contractat într-un mod bizar ard și țip
sufletul lui mic chițăie ca un guzgan disperat că dar nu mă vezi
nu mai poate părăsi arca te vezi numai pe tine
în seara asta v-am ucis pe toți în vis
și sunt vesel rupe-ți cămașa de forță, isuse și sparge oglinda cu
pleoapele
planeta e un enorm cadavru
și am fost uns zeu, preot și gropar
omenirea a fost scutită de existență IV
aleluia
sunt șarpele urii arzătoare
crucile se îngreunează când trec
II hriștii înghit sulițe și varsă lacrimi stacojii

nu sunt toate camerele morminte? întunecimea ce-o consum mă face dur și ager
nu e lumea doar un cimitir? am limba de oțel
nu vezi închisoarea dincolo de gratii? și lama dinților sclipește ca un diamant
nu simți cum putrezește soarele și cum scuipă
sânge luna? veninul meu fierbe în iad
nu vezi cum tremură planeta ca un miel la abator? și focul său lichid îți va topi privirea

suntem roboți manevrați de-un zeu funest prea mult m-am ospătat cu amurgul

26 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Poesis

acum vreau să sorb soarele


să spulber spiritul muribund al zeului învins amușinând în pivniță
unsuros și necurat
aș vrea să-nalț un castel peste mormântul tău
acolo unde flori de-otravă răsar din stropi de graal port coroana
impur
până îmi scot ochii cu foarfeca
până când armata de draci mă împresoară
V până când iadul devine nelocuibil
până când mărul înghite șarpele
trăiesc într-o fecioară de fier până când sonata lunii naște fătul celui
sunt doar guzgan sub masca mea mai negru soare

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 27


Poesis

Poetul la 75 de ani

Sterian VICOL

COROANA LOR CATRINELE ŞI CATRENELE LUI TERIAN/


– Sonet dedicat poeţilor moldoveni plecaţi în nemurire – MEMORIA LUI FEMIOS IV
Ioanid Romanescu  
Mihai Ursachi CĂMAŞA mea de mire mai albă decât mama
Cezar Ivãnescu Ce mi-a-mpletit-o din firul cel de tort,
Dan Laurenţiu E-n trandafiri de-atunci şi unduie ca flama
Adi Cusin Lămpii pe sub care umbrele-i mai port
   
Pãi cine-aude stejarul  de-acasã, SĂMÂNȚA e un orb ce-şi capătă vederea
Şi-a cui e crucea verbului ce-nscrie Legată dinăuntru-n afară, cum un odgon străin
Vrerea poeţilor rod din pustie, De-un vas plutind, pe care valul în declin
Ori fruct oprit, ori ranã nou culeasã ? Îl rupe deodată şi-ncepe, lin, căderea!
   
Dar frunza de stejar, lance în glie, Şi umple pe câmpie – un veşnic peregrin,
Le-nalţã spre cer, clipa-ntâi rãmasã Mi-e sete de un deal cu zumzet primitiv;
Tinerilor miri, în grai şi mireasã, Pământul ştie graiuri, pământului mă-nchin,
La nunta lor de sfântã poezie !... În fiecare fir, ce Mag  fi captiv?
   
Ei, care-au scris cu ascuţiş de coasã, Şi vin la noi PĂRINŢII şi bucuroşi ei vin,
(Azi, Doamne, ce scribi o mai bat şi-o lasã ?), Cu palmele crăpate la margine de ziuă,
Îi poartã zborul, cu-azur, sub câmpie ! Aducem vechi pahare şi-n vinul cel senin
  Noi auzim şi greieri, şi boabele din piuă
O, cu lux de amãnunte, cine ştie  
Unde-i floarea cãrţii lor ce adie PĂMÂNTUL lor cel negru, uscându-se prin gări,
Stejarul viu din coroanã-aleasã ! Sub felinare cade pe pietre şi pe linii,
  Pământul care intră ca o floare-n nări
20 martie 2018 Când şi polenul arde pântecul albinii
 

28 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Poesis

Şi iarăşi printre trenuri, părinţii noştri strigă, TINERII, prea tineri dansând,
Le dăm în uşa gării ceva tot pe ascuns, Cu mireasa apei la piept,
Şi mâna-ntind de putredă ferigă I-aşteaptă gloria şi-i aştept
Şi ne-auzim pe NOI, în roua-n care n-am ajuns! Şi parcă nu-s tot aşteptând
   
Cu gura orbită într-un secol difuz, Pe-această colină prea blândă,
COPILUL strigă căzând prin clepsidră Muşc sămânţa de grâu pân-la miez,
Şi moartea ca un păianjen doarme-n auz SATUL se cutremură la pândă
Ţesându-şi pânza pe fiecare fibră Tot aşteptând ca eu să-l salvez
 
Cerul e-acelaşi cu stelele perechi
Are arcu-ntins şi casa îmi veghează,
Pereţii lunecă şi-s galbeni, şi străvechi,
Peste-un PRAG de apă la amiază
 
Vocea cui se-aude de sub var subţire,
Cum la nunţi în iarnă, mirele-n extaz?
CEI PLECAŢI cu anii în neştire,
Umplu noaptea lămpile cu gaz
 
Mai presimt eu moartea ca o rouă lină
Irizând pe floare pulberea mătasei?
VĂMILE DIN FRUCTE cresc peste grădină
Şi aprind cu miere toţi pereţii casei
 
O, rămâne lemnul de CORĂBII, şi rămâne RANA ce-o port mi-aparţine numai mie,
Să-l însemn marea cu cerneli albastre, E ca o pleoapă pe sub care îngeri în somn
Peste care flăcări dănţuiesc şi zâne Pipăie mormântul celui mai tânăr domn
Când se întretaie stele în dezastre În care şi-a zidit cuibar o ciocârlie
   
La miezul nopţii, crengi fragede se rup Ea doare fiindcă demult nu mai doare,
Să vindece tăcerea ce fumegă a moarte Rana-i lumina unui ŢĂRM ce-l mai am,
Şi greierii, deodată, se-ntrerup Când alerg prin zăpezi şi coridoare
Când femeii-i cade capul pe o parte Străine, ca o lanternă mă-mparte pe-un geam
   
Mi-e frică să scriu ACEST POEM Rana ce-o port mi-e dată numai mie,
Căci au plecat prea mulţi poeţi sub glie, Coboară uneori în cuvânt ca frunza-n pământ
De-aceea lirele sunt rădăcini şi-avem Nu pot s-o-mprumut, ar fi o erezie,
Arbori care nasc în veşnicie Ea este semnul că ard şi mai SUNT
   
Un lanţ prelung de-notători BĂTRÂNUL poet doarme lângă-o apă,
Dezleagă râul la amiază, Cu respiraţia lui abureşte oglinzi
Umbrele lor îngemănează Pe care păsările nopţii le dezgroapă
PIETRELE bolnave de culori În altă parte a lumii, de-unde le vinzi
 

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 29


Teatru

Caragiale e de vină

Matei VIȘNIEC
TACHE (către chelner) – Băiete! Mai adu două
TACHE – Uite că l-au arestat şi pe Sănătoiu… mici.
MACHE – Cînd? MACHE – Pentru mine nu.
TACHE – Ieri… TACHE – Hai, nu mă lăsa singur că nu-mi ticneşte.
MACHE – Măi, să fie… Să bem pentru justiţie.
TACHE – Incredibil… MACHE – Nu mai e unu’ cinstit în ţara asta…
MACHE – Hai că nu e aşa de incredibil. Păi în cîte TACHE – Bine zicea Caragiale…
era băgat… MACHE – Păi nu?
TACHE – Vreau să spun, incredibil cît a rezistat. TACHE – Noi, românii, nu avem nici o şansă.
MACHE – Asta da. MACHE – Hai că n-a zis chiar aşa…
TACHE – Dacă eram în ţară normală ar fi trebuit TACHE – Cum adică? Exact asta spune Caragiale,
să-l aresteze de acum trei ani… dacă îl citeşti bine.
MACHE – Trei ani? De acu’ cinci ani. Era clar pen- MACHE – Ascultă, Tache, eu îl ştiu pe Caragiale
tru toată lumea că se băgase peste tot. pe de rost şi n-am văzut nicăieri să fi scris
TACHE – Eu i-am spus să nu se bage în politică. aşa ceva.
MACHE – Da’ ce, eraţi amici? TACHE – Ascultă, Mache, eu nu zic că a scris Ca-
TACHE – Păi cum? Da’ cînd a intrat în politică ragiale aşa ceva. Eu zic că din tot ce-a
i-am spus: băiatule, tu ajungi la pîrnaie. Şi scris, asta se desprinde.
nu m-a ascultat. Şi uite că a ajuns la pîr- MACHE – Adică ce?
naie. TACHE – A dică această concluzie.
MACHE – Păcat. Că avea ţinută. MACHE – Că adică noi românii nu avem nici o
TACHE – Păi avea. D-aia l-au şi atras ăştia în poli- şansă?
tică. Avea verb. TACHE – Păi nu? Nu-i ăsta mesajul general? Ori-
MACHE – Eh, la discursuri nu era chiar nemaipo- ce operă are şi un mesaj general. Şi la
menit. Caragiale ăsta e mesajul, noi românii nu
TACHE – Oricum, era mai bun decît ceilalţi. Nu avem nici o şansă. Mie mi se pare că sare
punea virgulă între subiect şi predicat. în ochi. (Către chelner.) Băiatule, mai adu
MACHE – Oricum, la oral nu se vede. nişte măsline.
TACHE – Nu se vede ce? MACHE – Măi tache tu exagerezi. Literatura e in-
MACHE – Cînd pun ăştia virgula între subiect şi terpretare.
predicat… TACHE – Nu zic nu. Numai că dacă îl interpretezi

30 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Teatru

corect pe Caragiale el asta zice. Nu e rînd, MACHE – Cum adică l-am dat, ce vrei să spui prin
nu e silabă dn care să nu emane această l-am dat? L-am dat şi pe Eminescu, nu
concluzie. numai pe Caragiale.
MACHE – Măi, de cînd te-ai făcut tu critic literar? TACHE – Da, numai că după ce i-am dat, ne-a fost
TACHE – Şi îţi mai spun ceva. Caragiale este bles- mai uşor să ne identificăm cu Caragiale
temul nostru al românilor. decît cu Eminescu. Şi uite aşa am devenit
MACHE – Cam secular, blestemul ăsta, măi Tache. singurul popor din lume care treptat a în-
TACHE – Eu, dacă ar fi să intru în politică, aş pro- ceput să semene profund şi ireversibil cu
pune un singur lucru. Să-l scoatem pe Ca- personajele pe care le-a îndrăgit cel mai
ragiale din programa şcolară. mult. Spune şi tu dacă nu e adevărat.
MACHE – Cum vrei tu măi, Tache, să-l scoţi pe MACHE – Poate că e adevărat, dar nici soluţia ta
Caragiale din programa şcolară? C-eşti nu e normală.
copil? TACHE – Mache, avem nevoie de o revoluţie inte-
TACHE – Ascultă ce-ţi spun eu, că mă gîndesc la rioară. Că prea suntem caragializaţi. Ori,
asta de mult. revoluţia noastră interioară constă într-o
MACHE – Hai, nu minţi că tu nu gîndeşti. decaragializare totală. Şi eu zic că dacă în-
TACHE – Mache, nu mă jigni. cepem azi, în zece ani vom avea primele
MACHE – Tache, recunoaşte că ideea asta ţi-a ve- rezultate.
nit acu’, pe loc. MACHE – Sau în douăzeci de ani…
TACHE – Recunosc că mi-a venit pe loc, dar asta TACHE – Sau în treizeci de ani…
nu înseamnă că nu e bună. Ba chiar cred MACHE – Sau niciodată…
că este singura noastră şansă, singura şan- TACHE – Sau niciodată, cum spui tu. Dar trebuie
să pe care o mai avem. Să ni-l scoatem pe să încercăm… Că dacă nu încercăm, aşa
Caragiale din suflet. rămînem pe vecie, caragializaţi, caragiali-
MACHE – Cam greu să ni-l scoatem din suflet. zanţi şi caragializabili.
Tare mă tem că el este chiar sufletul care MACHE – Bine, Tache, atunci hai să începem chiar
ni s-a dat… noi, de azi. De acu’ nu mai vorbim nicio-
TACHE – Eu nu sunt chiar aşa de pesimist ca tine. dată de Caragiale.
Eu cred că noi românii putem ieşi din ca- TACHE – Mache, eu vorbesc serios. Pe Caragia-
ragialismul nostru ontologic dacă încer- le trebuie să-l uităm în mod programat,
căm să-l uităm pe Caragiale. printr-o mobilizare generală. Eu nu zic
MACHE – Şi ce propui? Să nu-l mai citim? Să-i ar- să-i ardem cărţile, dar trebuie să-l punem
dem cărţile? Eşti nebun? în paranteză. Aşa, pe vreo sută de ani. Tre-
TACHE – Mache, uite care e partea cea mai neagră buie decretată uitarea lui Caragiale. Îi pu-
a blestemului. Noi românii, după ce l-am nem cărţile într-un seif, timp de o sută de
dat pe Caragiale, am început să semănăm ani, şi apoi, dacă vedem că ne-am vinde-
cu el. Înţelegi? Ştiu că e subtil ceea ce cat, le introducem din nou în circuit. Dar
spun, dar încearcă totuşi să înţelegi. treptat…
MACHE – Eu înţeleg, dar mi se pare o prostie on- MACHE – Şi cu cine vrei tu să semănăm în viitor,
tologică ce spui tu. (Către chelner.) Băiete, dacă ne decaragializăm, cum spui tu?
mai adu’ două mici! (Către Mache.) Hai că TACHE – Vedem noi, găsim noi un alt model….
m-am enervat… Orice va fi mai bine decît eternizarea în
TACHE – Mache, fă un efort mental. Fă un efort şi caragialism.
ai să vezi că-mi dai dreptate. Noi, românii, MACHE (către chelner) – Băiete, nota!
întîi l-am dat pe Caragiale… TACHE – Chiar vrei să pleci? Acu’ cînd am găsit
soluţia?

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 31


Profil

Recitindu-l pe Ivasiuc

Adrian Dinu RACHIERU


Cu „o cadenţă sigură, întrucâtva preci- îndeosebi un interes tematic, e vorba de o sforţare
pitată”, nu neapărat avantajoasă, sesiza Al. George, epică, de un demers prozastic crispat, centrat pe un
debutase (târziu) Alexandru Ivasiuc, bântuit, pro- conflict „ideologizat”. Metabolismul ficţional, fruc-
babil, de un frison recuperator. Astăzi, Alexandru tificând clişeele recurente, îşi propunea clarificarea
Ivasiuc „pare uitat de tot”, constata N. Manolescu trecutului, activând – sub cupola politicului – cuplul
(1, 1139). Când, în 1970, apărea romanul Păsările, laşitate / curaj, într-o cazuistică repetitivă. Sub sem-
criticul vedea în romanul lui Alexandru Ivasiuc „o nul întrebării active, o sintagmă dragă prozatorului
carte fundamentală pentru proza contemporană maramureşean, romanele, fragilizate estetic, cu ape-
românească”. Peste ani, în Istoria critică, acelaşi ti- tit speculativ şi imaginaţie pauperă, se înfăţişează
tlu, plasat, iniţial, în categoria romanului „rezolva- ca variante ale unei scheme obsesive şi productive,
tiv” (problematic) era retrogradat, rămânând doar ascultând vocea imperativă a Necesităţii (2, II, 743),
„onorabil” (1, 1140). Citit, însă, în rama epocii, Al. activată din „raţiuni superioare”.
Ivasiuc face, să recunoaştem, figură de reforma- Dacă în intervalul comunist romanul con-
tor, încercând, la start, să nu folosească „cerneala fiscase interesul marelui public, iar psihoza roma-
epocii”. Erau anii dezgheţului, mini-liberalizarea nului încerca multe condeie, aspiraţia spre roman,
ceauşistă îngăduia speranţa unui divorţ de reţetarul preluată din spaţiul literaturii interbelice, ţintea,
realismului socialist, părăsind prostituţia literară cu deosebire, romanul politic. Reacţie firească, câtă
(e drept, copios tarifată), aruncând la cimitirele li- vreme „presiunea” politicului, dincolo de brutalele
terare maculatura anilor ’50. Bătălia pentru roman ingerinţe ideologice, se răsfrângea, inevitabil, în lite-
agita multe spirite. Un N. Breban, cu câteva schiţe ratură. Or, Alexandru Ivasiuc ilustrează, în scurta-i
la activ („neconcludente”, mărturisea însuşi prozato- carieră scriitoricească, destinul romanului politic
rul), flutura proiecte ample, „bombastice”, visând la românesc, reinventat. În treisprezece ani de activi-
romane „de viziune”; absenţa „organului ridicolului” tate literară, prozatorul – un grăbit, cu frică de timp,
(dacă e să-l credem) întreţinea această febră fantas- presimţindu-şi parcă scurtimea vieţii literare – ches-
matică, trăită intens, cu o încredere nesmintită, în tionează existenţa în numele unor opţiuni etice fun-
pofida întârzierii de destin. Am propus paralela cu damentale. Alexandru Ivasiuc e preocupat de locul
autorul Îngerului de gips, un fanatic al romanului, abstractului în lumea modernă şi de convertirea lui
deoarece tânărul Breban, încercând a vesteji pre- în nuanţă; dramatismul trăirii unor probleme „exis-
judecăţile curente, denunţa spaima de teză. Ambii tenţiale”, avalanşa violenţei şi iraţionalităţii sălbatice
aveau drept miză proza problematică şi, în sens larg, servesc unor demonstraţii epice. Viaţa morală a per-
reformarea romanului românesc. Doar că prezen- sonajului ilustrează o schemă. Romancierul, condus
ţa cenzurii (uneori pacientă, complice chiar) în- de spiritul geometric, pedalează pe romanescul
treţinea veghea autocenzurii, deformând intenţiile ideii, caută „răutatea abstractului pur”, se mişcă le-
auctoriale, livrând doar ceea ce putea să „treacă”. În jer manevrând teze şi degajând, pe terenul trăirilor,
plus, în cazul lui Ivasiuc, trezind, prin cărţile sale, semnificaţii. Inteligenţa sa speculativă, drapată în

32 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Profil

„subterfugii ideologice”, se simte bine jonglând cu Singularitatea lui Ivasiuc nu poate fi con-
idei generale. testată; presupusele lui modele vin, categoric, din
Pentru Alexandru Ivasiuc, actualitatea, spaţiul apusean. Ivasiuc dezvoltă un tip de discurs
provocând lungi rememorări evaluative, înseamnă romanesc cu dublaj eseistic, care păstrează ceva din
tot istorie; încât, materia romanelor sale, probând o pofta comentariului oral, dar abia procesul reme-
certă vocaţie ideologică, este de fapt o lungă reflecţie morării oferă autenticitate trăirii. Eroii săi pleacă „în
asupra istoriei. Sub un anumit unghi, Ivasiuc con- căutarea timpului pierdut”; Ivasiuc se înregimentea-
tinuă în proza noastră pe Camil Petrescu şi Anton ză romanului post-proustian, obsedat de problema
Holban: eroii lor sunt nişte hiperlucizi, cu patima destinului, respingând falimentul moral al omului.
ideilor şi obsesia analizelor infinitesimale. La Camil Chinul lucid al meditaţiei pune inteligenţa înaintea
Petrescu, viaţa trebuia să confirme ideile „văzute”; afectului, noţiunea în faţa epitetului. Introspecţia
eroii lui se înfruntau cu drama absolutului. Tezele slujeşte ţesutul analitic, plombând adevărurile vieţii
morale, supuse eroziunii, fac din personajele lui Iva- prin actualitatea şi acuitatea ideii. La miezul ideatic
siuc participanţi la spectacolul confruntării menta- se ajunge prin excese teoretizante; actualist (dar în
lităţilor; epica e zgârcită, dar trăieşte prin febră spe- sens larg, istoric), Ivasiuc nu este şi stilist. Amânata
culativă. Oricum, intelectualismul e slujit de concre- decantare stilistică a constructorilor prozei noastre
teţe romanescă, salvând multe pagini de uscăciune prelungeşte un lung război, ce tensionează aventura
tezistă. Negreşit, Ivasiuc nu continuă linia camilpe- romanului autohton; dacă „romanul psihologic nu
tresciană sub aspect formal. El reorientează, în epo- este un joc popular francez” (cum nota Al. Proto-
ca postbelică, proza noastră spre intelectualism (aici popescu), Alexandru Ivasiuc continuă linia „ana-
e alături de G. Călinescu) şi rolul său, potrivit unor liştilor” (nu întotdeauna inapţi de povestire), fiind
voci, ar fi fost cel al „calului troian”. Ivasiuc a înţeles un teoretician. Ivasiuc vrea un nou roman românesc,
că romanul modern are o natură problematică; în- vrea să răstoarne optica noastră despre proză. Viziu-
cât, departe de a fi sedus de stil, el tulbură – obser- nea mitică este insuficientă; prioritatea întrebării ac-
va Eugen Simion – schema conflictuală din proza tive suscită dezbaterea ancorată în prezent (ca timp
noastră, decupând, ca epicentru epic, spaţiul crizei, complex şi mereu incomplet), respingând violent
interesat de „avatarurile puterii”. literatura metaforică. Vehemenţa cu care Ivasiuc se
Ivasiuc (1933-1977) debuta cu schiţa Tim- opune „literaturii cosmicului” angajează, în demon-
brul, tipărită în Gazeta literară (9 iulie 1964); faţă de straţie, un sistem de simetrii. Scriitorul mizează pe
alţi colegi de generaţie, care şi-au făcut un lung rodaj introspecţie şi conflict moral, timpul rememorat –
publicistic, Alexandru Ivasiuc intră în literatură târ- tensionat de conflictul dintre impulsul stihinic al in-
ziu şi fără o prealabilă ucenicie, dar ca scriitor deplin dividului şi dialectica imanentă a istoriei – conduce
format. Ivasiuc are o altă experienţă culturală şi de spre o târzie cunoaştere de sine, încurajând dezbate-
viaţă, propune răspicat un program care, observăm, rile şi dilemele individuale, prelungind criza.
n-a făcut prozeliţi. Din contră, mulţi au manifes- Vestibul, romanul de debut (1967), era o
tat opacitate la formula sa romanescă, contestată asemenea dezbatere existenţială, dezvăluind capaci-
aprig. Preocupat de un realism al esenţelor, urmă- tate introspectivă: adevărurile morale nu sunt imu-
rind dinamica interioară a ideilor, definind „marile abile, întrebările răscolitoare, nesfârşitele interoga-
destine”, scriitorul şi-a teoretizat viziunea; ea sună ţii alimentează viaţa insului sieşi judecător, într-un
radical şi e aplicată întocmai. Proza este o întrebare monolog epistolar, cu pagini netrimise, ca „truc
constructivă aruncată lumii, întruparea unor idei. automistificativ”, cum sugera D. Micu. Iluminări
Obsesiile prozatorului sunt legate de mecanismul (1975), prin orgoliosul inflexibil Paul Achim, care îşi
puterii, translate, până la Racul, în spațiul uzinal sau descoperă limitele, este tot romanul unei crize indi-
coborând în trecutul istoric. El are gust pentru ri- viduale. Protagonistul re-descoperă binele şi memo-
goare, cultivă pregnanţa ideii, urmăreşte forţa ei de ria; prins în cleştele unor manifestări de semn opus
penetraţie. La fel ca Ilie Chindriş, lectorul de istorie (exploziile subiectivităţii şi necesitatea ordinii), ero-
din Interval (1968), el caută îndărătul faptelor, legea, ul lui Ivasiuc are conştiinţa culpei şi e măcinat de în-
necesitatea; dar, dacă pentru eroul său contează nu doială. Paul Achim rămâne „un prizonier al marelui
amănuntul omenesc, ci determinarea obiectivă, ca- mecanism”, într-un posibil „roman cibernetic” (cf.
uzalitatea inexorabilă lipsită de pulsaţiile umanului, C. Ungureanu). Abstracţiunile prind chip, demon-
Ivasiuc completează şi corectează viziunea: imperiul straţia lui Ivasiuc convinge: prin „cura de sine”, Paul
libertăţii absolute este infernul; nu mai puţin, lumea Achim redescoperă memoria, opunându-se lui Di-
necesităţii absolute este tot o lume infernală. Con- noiu, cel pentru care absenţa memoriei este condiţia
fruntarea striveşte cazul particular. supravieţuirii. Dar fără memorie nu există morală

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 33


Profil

– iată concluzia fermă a prozatorului. speculaţii fine, demarează sub auspicii favorabile,
Nu trebuie să se înţeleagă că virtuozitatea atent şi la expresivitatea literară. S-a şi spus că Iva-
epică i-ar fi cu totul străină lui Alexandru Ivasiuc. siuc ar fi un „prozator al premiselor”, acordând un
Corn de vânătoare (1972) era chiar o capodoperă mai mare interes vieţii ideologice decât celei psiho-
stilistică, dezvoltând motivul destinului-reflex în- logice, deservit apoi de precipitarea finalurilor, ex-
tr-o lume închisă, ritmată ciclic. Ivasiuc, propunând pediate neglijent.
o saga maramureşeană, cobora adânc în Istorie, Aderenţa la idei se reflectă în capacitatea
desfăşurând un fictiv arbore genealogic, inclusiv în dezbaterii. Scriitorul era o inteligenţă vie, apt de
O altă vedere, cealaltă nuvelă a volumului. De fapt, teoretizări mărunţite cu fineţe. Dar Ivasiuc rezolvă
aproape toată producţia sa romanescă este o cronică geometric tensiunile dialectice. Freamătul ideilor se
a familiei Dunca, localizată în micul oraş din Ardea- simte la tot pasul, avalanşa întrebărilor hrăneşte me-
lul de nord; interesul pentru arborele genealogic era ditaţia politică şi excesul speculativ. Proza lui Ivasiuc
probat şi de o este, negreşit, o
schiţă genealo- proză de idei;
gică, publicată în ochii uno-
în Steaua după ra, ea apare
dispariţia scrii- ca un centaur
torului. disproporţio-
D e - nat, cu picioa-
pozitul de fap- re epice debile
te al memoriei (Valeriu Cris-
clanului Dun- tea). Încărcă-
ca, reînviind tura cerebrală
un timp „fără îi asigură, însă,
reguli”, îşi re- densitate şi in-
vendica drep- tensitate, deşi
turile în Apa scriitorul – iu-
(1973), roman bind confrun-
ce părăseşte tarea la modul
oarecum proza apodictic – nu
de idei; interesul lui Ivasiuc de a plăsmui persona- stimula dialogul. Eroii săi intră în aventura cunoaş-
je-idei cedează unei reconstituiri epice de anvergură, terii de sine, râvnesc posesiunea asupra propriei
fixând dramatismul primilor ani ai revoluţiei socia- vieţi. Prinşi în circumstanţe etice, ei traversează
liste. Apa este romanul conflictului dintre individ şi zbateri în gol şi cunosc iluminări lăuntrice, intră în
istorie, în perioada de tranziţie, când forţele distruc- criză examinându-şi de la distanţă propriul destin.
tive aruncă micul oraş nord-transilvănean într-un Introspecţia sfârşeşte în retorică. Doctorul Ilea (Ves-
vârtej anarhic; epoca lipsei de lege impune o figură tibul) avea credinţa himerică a universului constituit
memorabilă (ca izbândă portretistică): Ion Lumei, din structuri fixe. Paul Achim (Iluminări) descoperă
supranumit Piticu, dictatorul ocult, un gangster lo- că, unde nu există memorie, nu există morală. Ion
cal, pentru care puterea e o formă a compensaţiei. Marina, „înalt funcţionar” (Cunoaştere de noapte,
Piticu, „geniul vremurilor noastre tulburi”, află în 1969), un „solid şi raţional”, un „profesionist al în-
avocatul Paul Dunca un personaj de legătură. Debu- crederii totale” îşi zdruncină certitudinile. Conflic-
solat, duplicitar, incapabil de a se decide, acesta nu tul priveşte, însă, divorţul dintre contemplativismul
poate fi un om de acţiune. Forţele revoluţionare vor rigid (Ilie Chindriş) şi angajare (Petru). Este, în alţi
strivi banda lui Piticu, spiritul malefic al orăşelului. termeni, conflictul dintre ordine (ţesută prin pro-
Observăm că toate cărţile lui Ivasiuc pun iecţiile gândirii) şi aventură, colecţionând efectele
în mişcare personaje fascinate de putere; ele respi- trăirii. Dezbaterea e ancorată în prezent, se dizolvă
ră un soi de fatalism, invocând uriaşul mecanism, în actul imediat. Înfrânţii lui Ivasiuc sunt personaje
declanşatorul unor forţe superioare, neinfluenţabile. fără viitor, deoarece – ne previne undeva însuşi scri-
Lumea e o piramidă – ne asigură prozatorul; lângă itorul – doar „victoria înseamnă viitor deschis”. Or,
cei cu gustul puterii mişună ceilalţi, atinşi de „nebu- încheierile prozatorului sunt – cu excepţii, desigur
nia servilismului”, dovedind o „perfectă docilitate”. – cele ale viitorul barat. O asemenea excepţie este
Pentru eroii ivasiucieni, marile probleme ale istori- Dumitru Vinea (Păsările); om de acţiune, el înce-
ei devin chestiuni individuale. Prozatorul lansează pe să problematizeze. Înfrânt, el manifestă puterea

34 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Profil

de a reîncepe. Şi pentru Vinea, combustionat de o istorice, acceptând, pe fundalul temei Revoluţiei în


adolescenţă ambiţioasă, ordinea alungă haosul. Pu- marş, „greşelile inevitabile” de parcurs, hrănind epi-
ternic şi autoritar, el iubeşte ierarhia; vrea „supuşi demia romanescă a „obsedantului deceniu” (4, 195).
adevăraţi”. Este un expert care crede în tehnocratis- Şi Racul, ultimul său roman (1976), recu-
mul glacial, care cere „oameni fără iluzii”. Abia când, noscut, curios, de Al. George, drept „capodopera”
înfrânt, va recunoaşte oamenii în spatele ierarhiei, lui Ivasiuc, cumulând „toate defectele calităţilor
când recuperarea sa devine posibilă (anunţată de sale” (3, 246), discută despre avalanşa puterii şi a vi-
acel „trebuie să iau totul de la capăt”), Vinea desco- olenţei, fiind „curat politic” (1, 1141), sub scutul pa-
peră omul. Înfrângerea sa socială este o victorie mo- rabolei. El este o sinteză a temelor şi obsesiilor scri-
rală; Vinea face parte din familia celor „puternici”. În itorului, abordând – în spatele unui roman exotic,
antiteză, Liviu Dunca prezintă o biografie în declin. fără culoare locală – problemele veacului. Ivasiuc,
Trecută prin martiriu, această existenţă mediocră se cel atât de preocupat de destinul lumii este impli-
înscrisese pe „o pantă greşită”. Liviu Dunca se credea cat cu gravitate în problemele ce tensionează viaţa
liber, „ieşit din toate necesităţile”, un ins pentru care planetei: lupta dintre raţional şi iraţional în această
viaţa a însemnat un eşec. Dar Păsările, romanul care lume a puterii, ofensiva iraţionalului, eficientizarea
anunţa schimbarea la faţă a lui Alexandru Ivasiuc, terorii. Aici, puterea se rezumă la a fi o tehnică; ea
echilibrează – cum observase N. Ciobanu – condi- nu e justiţie, ci măsură preventivă, numind teroarea
ţia fenomenologică şi cea metafizică. Cu un plus de o înflorire glorioasă şi frica – o pace publică. Ar-
epicizare, el rămâne, desigur, o demonstraţie mora- bitrară şi misterioasă, puterea rămâne pentru Don
lizatoare, chemând la rampă pe autoritarul Vinea şi Athanasios un joc al exercitării liberului arbitru, îm-
versatilul Mateescu, pe oportunista Victoriţa şi pe pins până la desfiinţarea individului, încât „nimeni
exponentul energic al noului, Domide. nu se va simţi la adăpost”. Golit de viaţă personală,
Disputa care dă centrul de greutate al ro- individul e strivit de mecanismul pe care-l slujeşte;
manului, nu în plan fenomenologic, ci ideologic, libertatea „programată” şi moartea morală premerg
pune faţă în faţă pe Liviu Dunca, omul cu biogra- şi anunţă moartea propriu-zisă, fie şi întâmplătoare.1
fie spectaculoasă şi Cheresteşiu, cândva, în haosul S-a spus cu justeţe că Alexandru Ivasiuc
începutului, cu „viaţă secretă”, când se impunea „o nu e un stilist sau un decorativ. Fraza sa riguros si-
ordine nouă şi foarte dinamică”. Cheresteşiu este metrică impune prin densitatea reflecţiei; satisfacţia
adeptul integrării pasive, suportând istoria. Nece- lecturii este, în primul rând, una intelectuală. În pri-
sitatea e văzută mecanic, ea se motivează în exteri- vinţa acestui ultim titlu, criticii au incriminat for-
or, fiind neinteligibilă. Cheresteşiu pledează pentru mula scrierii (ambiguă, nota D. Micu, considerând
normalitatea suferinţei, acceptând libertatea impu- că eposul ca atare prezintă puţin interes), dar au
să. În replică, Liviu Dunca refuză acel trebuie, ideea subliniat în unanimitate înaltele cote ale dezbaterii.
abstractă a unei necesităţi istorice, anulând indivi- De o impresionantă vitalitate spirituală,
dul, neapărând condiţia eului. Liviu Dunca nu apro- ostil ornamentelor, verbiajului grandilocvent şi di-
bă rolul de executant orb, nu alege soluţia victimei gresiunilor, respingând ceea ce apărea ca inert sub
necesare: „de ce această înscenare?” – se va întreba. raportul semnificaţiilor, în permanenţă căutare a
El doreşte libertatea înţeleasă, luând act de miraco- „pericolului” şi conflictului, cultivând cu frenezie
lul vieţii. De fapt, în Păsările, aflăm două romane, înfruntările la înalt voltaj, preocupat de relevarea
comunicând defectuos. Om influent şi puternic, cu adevărului, marxistul (declarat) Alexandru Ivasiuc a
mentalitate de stăpân, raţionând doar pe axa sus-jos, fost, prin intensitatea inteligenţei, un continuu gene-
Dumitru Vinea era „confundat cu postul” (director rator de idei. O lectură tehnică a textelor sale ar fa-
general); uzina i se părea o unitate militară, lumea cilita sesizarea neîmplinirilor estetice, inventariind
era o piramidă, „un trib cu bătrâni” iar miezul ei era, paginile debile, „anemizate”. Dar inconfundabilele
desigur, secretul. „Căderea” lui nu înlătură putinţa de romane ale lui Ivasiuc sunt nu doar ficţiune epică,
a continua, desigur altfel. Faţă de inertul Liviu Dun- ci, mai ales, dezbatere etică, o meditaţie responsabilă
ca, un ratat, un mort viu, pentru care deschiderea şi gravă asupra marilor probleme existenţiale sau a
unui viitor se plasa într-un trecut inaccesibil, înscris dramelor intime, proiectate pe ecranul epocii.
şirului de învinşi, sfârşind în „laţul Istoriei”. Ches- În prozele lui Ivasiuc, contaminantă e „pa-
tionând „toleranţa” cerberilor DGPT faţă de acest
roman, invocând existenţa penitenciară, o anchetă 1
Racul, ca roman al puterii, demistificând mecanismele opre-
a Securităţii, atmosfera de suspiciune şi dogmatism sive, considerat „excepţional” de Sanda Cordoş, s-a bucurat,
etc., Liviu Maliţa găsea, pe lângă „deplasarea tem- surprinzător, de o cenzură îngăduitoare. Motivaţia ar fi, crede
porală” fructificată de autor, şi teza forte a necesităţii Liviu Maliţa, „pavăza excentricităţii” (4, 92): o lovitură de stat
militară, „translată” în alt spaţiu (sud-american).

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 35


Profil

tima ideilor”, dirijând o neînduplecată ofensivă a ra- legitatea ignoră dramele individuale, îndoielile, dez-
ţiunii şi raţionalului; scriitorul s-a vrut antipitoresc. văluirile, abuzurile etc. produc crize de conştiinţă
Scriind „cărţi de probleme”, autorul şi-a dorit nu nu- (precum lui Ion Marina din Cunoaştere de noapte),
mai să încânte (sub un unghi riguros estetic) ci să şi dar „schema” funcţionează fără a gripa mecanismul
modifice; o artă sănătoasă – se pronunţa cu fermitate politic (implacabil). Necesitatea îşi taie vad, empire-
Ivasiuc – este o artă ofensivă şi, sub acest imperativ, ul ideilor pare a accepta doar adevăruri univoce, ni-
scriitorul şi-a construit cidecum interpretabile.
opera, consecvent cre- Dizertativ, dialectician,
zului său literar. Ivasiuc de extracţie sartriană, cu
însuşi mărturisea (vezi lecturi filosofice (citând
Raţiune şi afecte, în Con- cu fervoare din tânărul
temporanul, nr. 6/1977) Marx, cu deosebire),
că preferă munţilor de Ivasiuc eşuează, curios,
retorică şi festivism, de- în schematism. Slăbiciu-
viind în autoîncântare, nile prozei sale deran-
„uscăciunea” (şi, impli- jează mai puţin în Racul,
cit, precizia). Se poate ultimul său roman (un
admite observaţia că roman-manual), tocmai
producţia sa romanescă fiindcă acolo persona-
poate fi „pătrunsă” prin jele, ca instrumente ale
utilizarea unor concep- Necesităţii, ilustrează
te-chei. Se poate spune explicit schema, pregă-
că puterea ar fi obsesia tind „edificiul verbal”
prozatorului, după cum al Utopiei (negative).
problematica libertăţii Chiar propria-i detenţie,
şi necesităţii (revenind transmutată romanesc,
mereu, sub alte faţete capătă o ciudată „justifi-
şi la diverse niveluri) ar care” prin lucrarea Isto-
susţine tentaţia filosofă- riei, fatal agent al tăvălu-
rii. Dar filosofia lui Ale- gului necesităţii.
xandru Ivasiuc, subtil Conţinând ele-
dialectician, este o filo- mente de roman-para-
sofie a transformărilor bolă, Racul era în fapt
necesare, pentru proza- o parabolă despre me-
tor omul fiind, prin ex- canismul puterii. I s-a
celenţă, un zoon politi- reproşat că romanul
kon. Ivasiuc refuză eva- nu priveşte realităţile
ziunea sau receptarea româneşti. Într-ade-
pasivă, el trăia în istorie văr, într-un secol agitat,
angajat şi iubea arena politică, dorea conflictul (prin „populat” cu evenimente precipitate, demitizând şi
surprinderea şi „iluminarea” revelaţiilor interioare spulberând iluzii (în care vechile tehnici ale puterii
în evoluţia unor conştiinţe clătinate, în criză, lipsite nu mai puteau contracara forţele tectonice ale liber-
de perspectiva tranziţiei line, dar în devenire), mo- tăţii), Ivasiuc demonstra, prin acest roman politic, o
dul existenţei lui fiind acţiunea. exemplară solidaritate cu lumea, o accentuată des-
Ivasiuc, aproape neîncrezător în vocaţia chidere faţă de istorie, o profundă înţelegere a epocii.
scriitoricească, a început târziu. Construit din con- Ivasiuc surprinde constrastele unei lumi debusolate,
tradicţii, el vrea să îmbine rigoarea şi pasiunea. Spi- în stare de dezagregare, în care lupta pentru putere
ritul de sistem, raţionalitatea lumii intră în conflict, (degenerând în violenţă, fanatism, crime oribile şi
inevitabil, cu fascinaţia devenirii. Tandemul Ilie masacre inutile) macerează scrupulele morale. Des-
Chindriş-Olga din Interval, romanul său preferat, îi tinul lui Miguel, singurul erou interesant al cărţii, se
defineşte tocmai personalitatea, o inteligenţă specu- derulează implacabil până la, aparent, accidentala sa
lativă mulată pe tentaţia geometrizării; controversele moarte. Fiindcă, libertatea lui Don Miguel era „con-
dintre cei doi foşti logodnici impun drept concluzie trolată”, levantinul Don Athanasios (inspiratorul şi
teza care domină suveran universul său romanesc: artizanul din umbră al puciului fascist) iniţiindu-l

36 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Profil

în „tainele fricii” şi programându-i criza de conşti- explozie „de grup”, regândind chestiuni controver-
inţă. Despărţit de foştii comilitoni (Miguel evolu- sate pe agenda dezbaterilor sau enunţând idei „ne-
ând – involuând, de fapt – din stânga eşichierului îndoielnice”, ciudate. Cum ar fi prezumţia, ambalată
politic spre extrema dreaptă), el nu mai este crezut apodictic, că valoarea estetică depinde de radicali-
de aceştia şi, în consecinţă, nu mai poate ajuta pe tate (din fericire, nerespectată). Azi, fostul deţinut
nimeni, devenind un rac: adică un „om nou” apă- politic, funcţionar o vreme la Ambasada SUA, apoi
rând vechile privilegii, cerându-i-se nu devotament director al unei Case de film şi dispărut, la cutre-
sincer, ci supunere necondiţionată. În acest roman murul din 1977, sub ruinele blocului Scala, pare,
dialectica necesităţii şi libertăţii ne urmăreşte con- într-adevăr, uitat. Cota sa a coborât vertiginos, înso-
tinuu; pentru Alexandru Ivasiuc nu e posibil libe- ţind un dezinteres flagrant pentru operă. „Ţâşnind
rul arbitru deoarece „pentru a înţelege necesitatea din necunoscut”, el devenise pentru I.B. Lefter (în
trebuie s-o gândeşti liber” (în sensul unei libertăţi 1986) o figură exponenţială. Dar tot atunci criticul
în afirmarea ei concretă, pentru toţi). Necesitatea era obligat să recunoască că Al. Ivasiuc, o vedetă a
este, aşadar, înţeleasă ca opţiune şi nu supunere (dar deceniului anterior, nu-şi adjudecase un loc cert pe
în sensul necesităţii istorice reale, împotrivindu-se harta prozei noastre.
falsei necesităţi, denunţând „necesitatea aparentă”). Categoric, Al. Ivasiuc n-a fost un prozator
Astfel, Don Miguel – într-o lume opacă, manipulată de fineţe analitică. Iar analiza, câtă e, pare „câlţoasă”
de aventurieri – intuieşte că preconizatul plan din (M. Ungheanu) şi cade în retrospecţie. De unde in-
noaptea carnagiului „nu e numai criminal, dar şi cu suficienţa epicii, comentariile excesive, eseismul di-
desăvârşire inutil”. Iar cazuistica politică probantă gresiv. Cărţile sale dezbat febril problematica pute-
confirmă din plin că, în acest „proces al inteligenţei”, rii; protagoniştii încearcă a fi liberi fără a se sustrage
nebunia surclasează logica. necesităţii şi îşi oferă, astfel, o existenţă falsă, conşti-
Roman demonstrativ, Racul are ca subiect entizând criza. Totuşi, conchide N. Manolescu, ele
haosul. Miguel, omul-anexă, încearcă a se sustrage (cărţile) sunt „cât se poate de realiste”, trăgând „spu-
planului care „va lovi la întâmplare”, zdruncinând za ideilor pe turta realităţii”, impunând binomul cri-
credinţa în ordine şi raţiune, plan minuţios, pus la ză / iluminare. De vocaţie constructivă, dezvoltând
punct de Don Athanasios, cel care ştie totul. „Ema- o viziune deterministă, încorporând idei şi vădind
natul” Don Athanasios reprezintă teroarea „dema- o declarată adeziune la problematica prezentului,
terializată”, inflitrată peste tot. Miguel nu va putea scrisul lui Ivasiuc, „acut intelectual” (cf. Al. Piru), nu
depăşi „zbaterea în nemişcare”. Compus din simetrii poate evita schematismul. Cum „marii neliniştiţi”
clare, romanul lui Ivasiuc aduce în scenă pe terorista sunt purtătorii radicalităţii, prozatorul e convins că
Tahereh, unind, fără a împăca, fatalismul oriental cu punctele de vedere radicale „fac cu adevărat Istoria”.
fanatismul politic. Încât, şi contribuţiile sale eseistice (vezi rubrica Pro
Febrilitatea intelectuală sigilează paginile domo în Contemporanul, apoi în România literară)
lui Alexandru Ivasiuc. Sub jetul ideilor, descifrăm respectă, mai apăsat chiar, „ingineria mentală” de-
spiritul raţionalist, subjugat de tirania Ordinii. Ra- nunţată de C. Regman. Preţuit de unele voci ca „ide-
ţiunea asigură ordinea; ieşirea din ordine înseamnă olog” al generaţiei, Ivasiuc respingea ferm noianul
moarte. Legea, ne reaminteşte Ivasiuc, îşi taie drum de cuvinte, metaforita, „docta înşiruire de fraze”, in-
prin noianul faptelor particulare. Eseist poftitor de vitând, dimpotrivă, la „dezghiocarea” realităţii. Şi în-
speculaţii, pentru care visele înseşi de desfăşoară ţelegând că, angajat în căutarea prezentului, are obli-
ca un sever raţionament, Ivasiuc a scris sub refu- gaţia de a edifica, alături de congeneri, un supra-ego
zul metaforei, amânând revanşa epicului. Eroii săi colectiv, implicit o nouă faţă a literaturii în vremuri
se desentimentalizează, tocmai pentru a domina. „ideologice”. Aşa-numita proză „de curaj”, de tip jus-
Deşi trăieşte eclipsată de patima ideilor, mişcarea tiţiar, epidemia romanului „obsedantist” aduceau la
epicului nu e de ignorat; Ivasiuc comentează exis- lumină, se ştie, adevăruri convenabile regimului, în
tenţa în tipar geometric. El porneşte de la idee spre funcţie de fluctuantele directive politice şi, desigur,
viaţa concretă, „procustizând-o”. Ceea ce a întreţi- de prefacerea contextelor. Virusat ideologic, supus
nut o lungă suspiciune, necurmată, privind talentul presiunilor unui sistem opresiv, organismul litera-
său prozastic. Alex Ştefănescu rămâne ferm: lipsit de turii îşi dereglase mecanismele de valorizare. Încât
talent literar, Ivasiuc nu poate fi acreditat ca proza- problema literalităţii se eclipsase, trecând în prim
tor. Eseistica sa (energică, febrilă, pasională), comu- plan problema adevărului (literatura ca reflectare),
nicată sub regimul urgenţei, propunea un fascinant propunând, paradoxal, pagini mincinoase.
spectacol de idei; cu interesante observaţii sociolo- Aşadar, procesul „comunismului literar”,
gice, pledând constatativ, de pildă, pentru emulativa în desfăşurare, pleacă de la o premisă indiscutabilă:

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 37


Profil

sub comunism, vorba lui Eugen Negrici, literatura ideilor desluşim sforţarea de a converti generalul
nu s-a bucurat de o evoluţie normală. Scăpând de „în nuanţă”, oferind – potrivit rapoartelor Cenzu-
coşmarul realismului socialist, tiranic în anii incipi- rii – „rezolvări pozitive, convingătoare”. Altfel spus,
enţi, ea nu a scăpat de bruiajul ideologic şi de umbra în „jocurile cu dictatura”, Ivasiuc a fost, nota Sanda
ameninţătoare a Cenzurii. Cum poezia, respectiv Cordoş, de partea Puterii, explicând problematizant
proza au avut „viteze diferite” (observa Daniel Cris- accidentele de parcurs prin implacabila necesitate is-
tea-Enache), cum intervalul comunizant trebuie, la torică; având, adică, „o poziţie judicioasă” în ochii
rându-i, cercetat etapizat, radiografia epocii presu- strategilor propagandei. Ceea ce, potrivit unora, l-ar
pune un lung travaliu, întregistrând spectaculoa- face, azi, nefrecventabil. Potrivit altor voci, prin Ra-
se schimbări de climat şi deconcertante variaţii de cul (ca distopie), un roman „curat politic” (deși o
apreciere. Bineînţeles, şi ierarhizări fluctuante, sub mediocră political fiction, nota N. Manolescu), Ale-
semnul revizuirilor critice, inevitabile. Dureros, ca- xandru Ivasiuc ar face „un prim pas de distanţare şi
zul lui Ivasiuc dovedeşte că infidela glorie, câştigată de disidenţă” (9, 15). Oricum, vom concede alături
trudnic, doar pe lungimea unui deceniu, se pierde de Tudor Cristea, că frisonanţa ideatică, deghiza-
uşor. Şi că prozatorul, însoţit de propoziţii superlati- tă eseistic, face ca această indubitabilă (principală)
ve (ofilite acum), de mare ecou în epocă, nu avea vo- calitate să funcţioneze prozastic ca principal defect,
caţia ficţiunii, cum remarcase Eugen Negrici, ci doar imputat stăruitor de cohorta analiştilor, câţi se mai
pe aceea a problematizării. Bântuit de un productiv apleacă azi asupra creaţiei unui sperat reformator.
frison recuperator, fostul deţinut politic va livra rit- Cândva răsfățat (exagerat) de critică, tratament ex-
mic o „rafală de cărţi” (5, 196), cu un „entuziasm plicabil – crede N. Manolescu – prin „formula ro-
ostentativ” (6), „ştergând linia de demarcaţie” dintre manelor lui”, aproape toate romane politice (10, 8),
limbajul supunerii şi cel critic, observa Sanda Cor- Alexandru Ivasiuc a căzut într-o „nemeritată” uita-
doş, făcând loc, pe o schemă marxistă, „ideologiei re. Greu de crezut că faima sa va fi resuscitată. Nu
supunerii” (7, 12). Convingerile (asumate), răspicat atât din pricini estetice (deși carența individualului,
enunţate, aşezate pe „terenul relaţiilor de putere”, lă- strivit de general, acea catodetie noiciană rămâne
udând doctrina forţei modelată de acţiune ar explica, principalul reproș), cât, mai cu seamă, grație eti-
probabil, tăcerea compactă care îi înconjoară acum chetologiei simpliste și viziunii marxiste (repudiată
opera. La care s-ar putea adăuga şi alte observaţii azi), îndepărtând, într-o epocă turbulentă, confuză,
(valide), privind insatisfacţiile legate de precarita- cititorul.
tea epică (Al. Piru), tezism, expansivitatea eseistică
(G. Dimisianu), „meditaţia abstractă” (A. Marino),
aducând în scenă personaje-idee, simplificând şi ste- NOTE:
rilizând psihologiile. Animate, totuşi, sub stindardul 1. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii
române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.
revoluţiei permanente, de „glasul conflictului dia- 2. Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe
lectic”. Deloc întâmplător, primul său monografist mâine, Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 2001.
(I. Vitner, 1980) îşi botezase opus-ul „înfruntarea 3. Alexandru George, Gânduri despre Alexandru
contrariilor”. Iar eroii săi, clonați, înnobilați, „ide- Ivasiuc, în La sfârşitul lecturii, IV, Editura Cartea Românească,
ologizaţi”, exersând dialectica, dincolo de şirul de Bucureşti, 1993.
4. Liviu Maliţa, Literatura eretică: texte cenzurate
dezvăluiri (frică, suspiciune, abuzuri, crime), con- politic între 1949 şi 1977, Editura Cartea Românească, Bucu-
firmă că pentru febrilul Alexandru Ivasiuc acea reşti, 2016.
„meditaţie politică în planul indivizilor” se rezumă 5. Viorel Nistor, Pactul ficţional şi Istoria. Repere
la a înţelege / accepta necesitatea istorică, justificând ale romanului politic românesc postbelic, Casa Cărţii de Ştiinţă,
cauza (adevărul adevărat) în numele legităţii, sacri- Cluj-Napoca, 2012.
6. Alex Ştefănescu, La o nouă lectură: Alexandru
ficând individul. „Tot ce s-a întâmplat a fost bine și Ivasiuc, în România literară, nr. 28/2003.
necesar”, va spune Trotușeanu, unul dintre „bătrâ- 7. Sanda Cordoş, Alexandru Ivasiuc, monografie,
nii” partidului (v. Cunoaștere de noapte). Totuşi, este antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Braşov,
excesiv şi nedrept a conchide, precum o face bono- 2001.
mul Alex Ştefănescu, că Alexandru Ivasiuc „nu se 8. Alex Ştefănescu, Istoria literaturii române con-
temporane (1941-2000), Editura Maşina de scris, Bucureşti,
acreditează ca prozator” (8, 630), evoluând pe linia 2005.
minimalismului epic. 9. Tudor Cristea, Alexandru Ivasiuc – 40 de ani de
Scriitor inteligent, aderent, indubitabil te- la moarte, în România literară, nr. 11/10 martie 2017.
zist, el a dovedit vocaţie speculativă, teoretizând fe- 10. Nicolae Manolescu, Alexandru Ivasiuc, un ro-
bril-crispat. Cum obsesiile vremurilor noastre, con- mancier aproape uitat, în România literară, nr. 18/20 aprilie
2018.
statase Ivasiuc, sunt „obsesii politice”, în romanescul

38 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Rememorări

Filme, filme, filme...

Beni BUDIC
În toată perioada copilăriei și tinereții, prinse în iureșul valsului), un mănunchi de banc-
cinematograful a fost pentru noi, generația celor note ce se spulberau, dispărând una după alta în
născuți după război, ca și bineînțeles, pentru pă- neant. „Tată, ce-i asta? Unde dispar banii?” Tata nu
rinții noștri ce erau pe atunci încă oameni tineri, mi-a răspuns direct, dar a exclamat cu admirație:
principalul mijloc de divertisment și în același „Extraordinar!! Cum se filmează așa ceva?!”.
timp singura fereastră prin care întrevedeam parte În acei ani, cu părinții, vedeam filmele fie
din cele ce se petreceau în „lumea mare”, dincolo la „Tineretului”, fie, după anotimp și vreme, la o
de limitele orășelului nostru. grădină de vară ce se afla chiar în spatele sălii de
Încă în anii mei preșcolari, părinții, care cinematograf. Multă vreme, „Cinematograful Ti-
nu aveau în grija cui să mă lase, mă luau cu ei nu neretului” a fost singurul din oraș, sanctuarul la
o dată la cinematograf, așa cum procedau cam toți care veneam toți cu smerenie dar mai ales cu mari
tinerii părinți suceveni. Deseori, cum pentru copii așteptări de emoții și aventuri. Fațada nu prea mare
nu se plătea bilet, vedeam filmul așezat pe genun- a clădirii dădea spre Stefan cel Mare, nu departe
chii lui tata. Chiar dacă nu înțelegeam mare lucru, de grădina publică, și era înghesuită între clădirea
eram, indiferent de film, captivat de cele ce se pe- bibliotecii și cea a unui restaurant. Câțiva ani mai
treceau pe ecran. Plonjam cu toate simțurile într-o târziu, puțin mai sus, pe un teren în aceeași parte
altă realitate. Dar uneori trebuia să mă rup din lu- a străzii, avea sa fie construită și grădina de vară
mea virtuală de dincolo de ecran și să pun nenu- modernă, gen amfiteatru, unde aveau loc afară de
mărate întrebări. „Tată, ce fac ei acolo, ce-i ăsta?” filme, tot felul de spectacole si concerte.
(Era cred la filmul Insula misterioasă, prin '51 sau La „Tineretului” se putea intra prin două
'52). „E telegraf, cu alfabetul morse, așa vorbesc ei uși cu geamuri mari de sticlă, amplasate simetric
din peșteră cu submarinul.” Eu am urmărit apoi în- pe laturile fațadei. Între uși se afla un panou mare
fricoșat tot restul filmului așteptând să văd cum se unde se schimbau regulat fotografii cu imagini din
citesc cele scrise în alfabetul morții... „De ce-a intrat filmele ce rulau, iar pe laturile ușilor erau două pa-
(Edmond Dantes - viitorul Conte de Monte Cristo) nouri mai mici cu afișele filmelor viitoare. Mai sus,
cu cuțitul în sac? - Îndată ai să vezi”. Și am văzut și peste un mic acoperiș era amplasat un panou mare,
chiar am înțeles de ce. La seria II-a, o săptămână pictat loco, ce imita afișele oficiale ale filmului cu-
mai târziu, toate aveau să se clarifice. Îmi amintesc rent, cu imagini în culori cam stridente ale artiș-
de un film rusesc, în care un mic nobil scăpătat se tilor și numele filmului în caractere imense, ca la
lupta cu realitatea pentru a salva aparențele, pentru București pe Magheru. Afișe ale filmului erau ex-
a reuși să-și mărite fetele onorabil, pe când fami- puse și în diverse alte locuri, prin oraș. Eu treceam
lia era nevoită să se hrănească uneori cu fiertură aproape zilnic pe lângă unul amplasat puțin după
de coji de cartofi. Nu știu titlul filmului, dar mi-a agenția Rozenberg, aproape de colțul unde începea
rămas întipărită in memorie scena balului, când centrul și imaginile lui Michelle Morgan, Iurie Da-
sărmanul tată, „vedea” (pe fundal, imaginea fetelor rie sau Fernandel mă puneau imediat la curent ce

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 39


Rememorări

film rulează la „Tineretului”. singur, sau cu vreun copil vecin ori prieten, la
Ușile mari din exterior duceau către un matineurile de duminica dimineața când rulau
vestibul destul de modest. Pe stânga era ghișeul de filme de desene animate, majoritatea rusești. Am
bilete. Un bilet la „Tineretului” costa 1 leu și 75 de fost fermecați de poveștile cu Căluțul cocoșat sau
bani. Ieftin de tot, dar la nevoie exista, după cum de cele cu rusalce si pitici harnici din muntele de
vom vedea, cale și mai ieftină de a intra la film. Tot chihlimbar. Apoi, pe la 9-10 ani am intrat deja în
pe stânga, după ce urcai o treaptă, se afla si ghișe- orbita regulată a celor două filme ce rulau săptă-
ul bufetului. Sub tavan, de-a lungul pereților erau mânal la „Tineretului”. Nu pe toate le țin minte,
atârnate, în rame cu sticlă, portrete ale artiștilor de nici n-ar fi posibil. (Dacă aș cumula filmele văzute
cinema celebri. Erau acolo Birlic și Simone Signo- în ultimii mei 9-10 ani la Suceava cred că acestea
ret, Gina Patrichi și Gérard Philippe, Alexandru ar depăși o mie. În anii de liceu, când se deschi-
Giugaru, Jean Gabin, Alida Valli, Vittorio De Sica sese deja cinemascopul „Modern” și deci vedeam
și încă mulți alții. Dacă nu mă înșel, pe dreapta ves- vreo 4 pe săptămână, îmi notam în agendă filmele
tibulului era ușa spre scara ce ducea sus, la micul văzute și ajungeam - de necrezut! - la 170-180 de
balcon - galerie unde nu cred să fi urcat vreodată și filme pe an.). Imposibil să le memorez pe toate, dar
la cabina de proiecție. multe, foarte multe mi-au rămas, cel puțin parțial,
În sală intram printr-o ușă largă, cu câ- întipărite în memorie. Am avut parte să vedem o
teva canaturi, dintre care doar cel din dreapta era mulțime de filme rusești (sovietice), filme chine-
folosit. Acolo stătea de veghe controlorul de bilete, zești și vietnameze (!), și chiar un film albanez,
un om binevoitor, între două vârste, foarte vigilent despre eroul lor național, Skandenberg. Au fost și
nu cumva să se strecoare cineva fără bilet. Totuși, filme din Cehoslovacia și Ungaria, iar cele germa-
eram o grupă destul de mare de apropiați sau cu- ne, produse la Defa-Berlin erau foarte bine cotate.
noscuți care aveam acces discret în sală, după stin- Însă cele mai apreciate erau cela italiene si mai ales
gerea luminilor, contra 1 leu numerar. Iar dacă se cele franțuzești. Și bineînțeles, erau filmele noastre,
întâmpla cumva să-mi lipsească leul, nu era nici o de la „Studioul București”.
problemă. Intram la film „pe datorie”, iar domnul Prin ‘54 - ‘55 am văzut la „Tineretului”
controlor trecea a doua zi pe la magazin, la tata, spectacolul combinat din două filme de metraj
pentru reglarea contului. Între ușa de intrare și sală mediu: Desfășurarea, Și Ilie face sport. Primul, des-
era, la un interval destul de mic, o perdea vișinie pre minunile colectivizării, era departe de a fi in-
groasă, care era deschisă pe când luminile erau teresant. Dar Ilie?! - de dragul lui am petrecut o
aprinse. Întârziații sau cei fără bilete, care intram întreagă după amiază la 3 spectacole consecutive
deja pe întuneric, trebuiam să ne strecurăm printre (simplu - n-am ieșit din sală până pe la 8 seara!).
aripile perdelei, să nu pătrundă înăuntru lumina Ilie era o comedie, între noi fie vorba, cam naivă, ca
din hol. mai toate începuturile cinematografului românesc.
Sala era dreptunghiulară, lungă și îngus- Dar la vederea lui Mircea Crișan, Puiu Călinescu,
tă, cu două corpuri, fiecare de vreo 20 de rânduri Horia Căciulescu și a tuturor isprăvilor acestora,
de bănci fixate în podea. Scaunele pliante, din pla- ne tăvăleam de râs. Râdeam copilărește, cu lacrimi,
caj gros, erau vopsite maro închis și necapitonate. în neștire. Habar n-aveam atunci că e filmul de de-
Băncile erau grupate de o parte și de alta a interva- but al lui Andrei Călărașu, alias Bernard Gropper,
lului central, destul de larg. De asemenea, pe lângă supraviețuitor al unuia din trenurile morții de la
pereți erau intervale de trecere mai înguste, așa că Iași, în iunie 1941. În următorii câțiva ani, până la
nu era greu să ajungi la vreun loc liber, chiar dacă plecarea sa spre Israel, ne-a mai dăruit câteva filme
sala era deja cufundată în întuneric și începuse (Vultur 101, Portretul unui necunoscut) dar cele ce
„jurnalul”. Aproape tot peretele din față era ocu- ne-au marcat cel mai mult adolescența au fost Alo?
pat de ecran. Porțiunile înguste de perete rămase Ați greșit numărul! și câțiva ani mai târziu, Vacanță
pe laturile ecranului erau acoperite de lozinci. Îmi la mare. Ambele erau filme tinerești, în culori mi-
amintesc de o lozincă ce declara: „Cinematograful nunate de vară, din viața „fericită” și plină de elan a
- cel mai important mijloc de propagare a ideolo- studenților/muncitorilor/inginerilor bucureșteni,
giei comuniste în masele largi ale poporului!” Eu, care erau preocupați de muzică, de iubiri pure, în-
noi, prietenii și colegii, întreaga noastră generație tâlniri la Herăstrău, vacanțe la munte sau la mare și
ne-am supus cu bucurie acestui „mijloc de propa- construirea socialismului. O! toate lucrurile astea
gare”. Ceea ce am absorbit nu ținea însă neapărat la care noi provincialii puteam doar visa. Și nu ne
de domeniul ideologic... rămânea să facem altceva decât să fredonăm șlagă-
Din primii ani de școală, ajungeam deja rul compus de eroul întruchipat de minunatul Iurie

40 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Rememorări

Darie în Alo? Ați greșit numărul!: „Pe unda clape- cinematografiei): Miracol la Milano, Hoții de bici-
lor, Mi-e dorul călător, La tine, dragostea mea...” clete,Umberto D, Roma oraș deschis, Stromboli, fil-
In acest film a debutat și regretata Stela Popescu, me ce „demascau exploatarea maselor și dezuma-
dar fără îndoială filmul l-a consacrat pe Iurie Da- nizarea individului în sistemul capitalist”. Dar ce
rie ca idol al tuturor fetelor (și apoi, al fetelor mai filme erau!!! De cele englezești am pomenit? N-au
împlinite...) pentru următoarele câteva decenii. El fost multe și de obicei erau filme serioase, „grele”
a fost probabil junele prim ultimativ al filmului ro- (Richard al III-lea, Drumul spre înalta societate).
mânesc. Am citit undeva că în 2007 a venit la Tel Apoi, au fost filmele muzicale, care pe
Aviv pentru a-l onora pe Călărașu la cea de a 85-a lângă însăși plăcerea vizionării, ne lăsau fredonând
sa aniversare, sărbătorită la cinematecă. S-a rulat cântece de neuitat (chiar dacă filmele nu erau în-
Vacanță la mare... Iar dacă e vorba de Iurie Darie, totdeauna capodopere ale genului). Cine i-a putut
încă atunci, prin anii ’50-’60, aproape nu era film uita pe Vico Toriani („Bona sera signorina, bona
românesc fără el. O listă parțială a celor văzute de sera”...) în Serenada Străzii, sau pe Cântărețul mexi-
generația mea: Post restant, Dragoste la zero grade, can (Luis Mariano), sau pe Mario Lanza în Serena-
Nepoții Gornistului, Alarmă în munți, Băieții noștri da, în Prințul student? A fost de asemenea și filmul
și câte altele.... vest german Un cântec străbate lumea, despre te-
Și tot printre filmele românești de neuitat norul „nostru”, evreu din Bucovina - Joseph Sch-
ai acelor ani erau ecranizări ale pieselor și schițelor midt. Și au fost filmele spaniole cu halucinant de
lui Caragiale. Cine îl poate uita pe Birlic chefuind frumoasa Sarita Montiel și vocea ei adâncă, de ca-
cu amicii la Carul cu Bere, sau balansând, agățat pe tifea (Vânzătoarea de violete, Carmen de la Ronda).
candelabrul din marea sală a clădirii CEC, și apoi Mai târziu, cred că deja la Cinemascop, am văzut-o
rătăcind pierdut pe străzile Bucureștiului și mor- pe minunata Silvia Popovici, în Darclée, film româ-
măind necontenit: „Și viceversa, și viceversa”? Au nesc deosebit, atât pe planul muzical (operă!) cât și
mai fost Telegrame, O noapte furtunoasă, O scrisoare în ce privește scenele autentice, minuțios filmate în
pierdută, D’ ale carnavalului cu Alexandru Giuga- mari orașe europene și în săli de operă reale. Cam
ru, Marcel Anghelescu, Radu Beligan, Ion Lucian și tot pe atunci au ajuns pe ecranele lumii, inclusiv la
alții, mulți și talentați alții...Iar printre filmele româ- Suceava, filmele (cu multe cântece și dansuri indi-
nești de atunci nu pot să nu menționez omulețul lui ene) ale lui Raj Kapoor:Vagabondul (seria I-a, seria
Gopo, simbol în desen animat al lui homo sapiens... II-a) și Articolul 420.
Nu știu câți din colegii sau colegele mele au gustat „Cinemascopul” a fost construit și inau-
aceste scurte filme, dar mie - care sub influența lui gurat prin '60 sau '61. Era deja o clădire modernă,
Mihai Drișcu, începusem să citesc cronica cinema- plasată lângă liceul „Ștefan cel Mare” într-un spa-
tografică din Contemporanul - mi-au plăcut mult. țiu deschis, la unghiul străzilor Mihai Eminescu și
Mai târziu, deja la noul „Cinemascop Modern”, Dragoș Vodă. Spre deosebire de „Tineretului”, noul
aveam să văd și primul lung-metraj al lui Gopo S-a cinematograf arăta la exterior ca multe alte clădiri
furat o bombă, bineînțeles, cu Iurie Darie. publice ale mult-cântatei „ere socialiste”, amintind
Dar încă la bunul și bătrânul „Tineretului”, puțin stilul arhitectonic stalinist. Intrarea, spre care
am avut parte să vedem filmele cu cel ce era în acei urcau câteva scări largi, era acoperită cu un gen de
ani, până la moartea sa prea timpurie, junele prim peron și împreună cu cele două vitrine mari, de
Nr. 1 al întregii Europe, Gérard Philippe. Acolo afișaj, ce o încadrau, se întindea pe toată lățimea
am defilat la Marile manevre, am luptat alături de fațadei. Din holul mare și luminos, printr-o ușă
Fanfan la Tulipe, le-am visat pe Frumoasele nopții, largă, două perdele și câteva scări, se ajungea chiar
l-am plâns pe Julien Sorel din Roșu și Negru și am în centrul sălii cinematografului. Sala era deja pro-
tremurat de emoție la Frumusețea Diavolului. Pe porționată mai modern, pe lățime, iar rândurile de
lângă Gérard Philippe, eram fermecați de surâsul scaune (capitonate cu polivinil!!) erau aranjate în
trist al lui Michelle Morgan, de frumusețea Ginei pantă ușoară. În general toată sala era cumva gen
Lollobrigida, de Danielle Darieux...Iar după cele aulă universitară așa că privirile tuturor coborau
franceze nu pot să nu-mi amintesc de filmele italie- nestingherite în jos, spre ecran. Și ce ecran!! de
ne, în mare parte comedii (Divorț italian, Căsătorie lățime dublă față de cel de la „Tineretului”. Croit
în stil italian și multe altele, cu Mastroianni, Sofia după tehnologia vremii, exact pe măsura marilor
Loren, Stefania Sandrelli, De Sica, Alberto Sordi, spectacole. Un bilet la „Cinemascop” costa 2,25 lei,
Eduardo de Filippo cu filmele lui napolitane), dar dar merita fiece bănuț. Chiar filmele în formatul
și altele serioase, ba chiar triste (pe-atunci habar nu vechi văzute aici, parcă erau mai strălucitoare... Și
aveam că văd filme neorealiste, ce vor marca istoria câte am văzut! Vă amintiți de Ulise, sau de Vikin-

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 41


Rememorări

gii, (Kirk Douglas, Tony Curtis). Cavalerii Teutoni Lualdi). Probabil nu mi-am putut dezlipi ochii de
era o superproducție poloneză, dar Război și Pace pe ecran, deși eram deja lângă ieșire, și s-au aprins
ne-a venit din America, cu Audrey Hepburn, Mel luminile în sală. Dar Doamna Pavel m-a iertat. Sau
Ferrer și Henry Fonda. Acolo l-am văzut pe bătrâ- poate chiar nu m-a văzut?
nul Alexander Nevsky, film sovietic de la sfârșitul Ultimul film la Suceava l-am văzut într-o
anilor '30, dar totuși spectaculos. Da, și la Auster- seară primăvăratecă de aprilie. În seara următoare
litz ne-am luptat (regia Abel Gance, cu Jean Ma- aveam să părăsim Suceava pentru întotdeauna. Era
rais, Claudia Cardinale, Elvira Popesco, De Sica...). vineri seara și în noua mea condiție de ex-elev, mi-
Iar dacă vorbim de superproducții în cinemascop, am permis să merg la „Cinemascop” la ultima re-
exemplul ultimativ (și rar de tot) a fost america- prezentație, de la 8 la 10 seara!!! Am văzut un film
nul muzical 7 Neveste pentru 7 Frați. Dar cel puțin românesc, Un surâs în plină vară. Nu mare grozăvie,
în ochii mei apogeul cinematografic al acelor ani a încă una din comediile ce slăveau minunile colecti-
fost filmul Mizerabilii, cu Jean Gabin, (inegalabil!!) vizării. Dar în rolul principal era un artist tânăr, ex-
cu Bourvil în rolul lui Thénardier și Bernard Blier trem de talentat și simpatic, pe care-l vedeam pentru
ca Javert. Ani de zile am fost convins că era cel mai prima dată. S-a numit Sebastian Papaiani.
bun film pe care-l văzusem vreodată... După vreo trei săptămâni, ne aflam deja
În acei ani, frecventarea filmelor de către în Israel. Locuiam temporar, întreaga familie, la un
elevi era strict controlată de autoritățile școlare. Și unchi, în orașul unde locuiesc și azi, de mai bine de
orele de vizionare erau limitate. Ultimul spectacol, 50 de ani. În iureșul evenimentelor și al grijilor ce
ce începea la ora 20, era interzis. Ca și prezența pe ne-au preocupat înainte de plecare și apoi aici, într-o
stradă a vreunui elev sau elevă, neînsoțit de părinți, realitate nouă, într-o limbă încă necunoscută, unul
după acea oră a serii... Filme prea îndrăznețe ori- din lucrurile ce mă îngrijorau cel mai mult erau
cum nu ajungeau în România socialistă, dar chiar filmele. Ebraica era încă departe de mine. Nici en-
cele aprobate de cenzură nu erau toate aprobate gleză nu învățasem. Noi am făcut patru ani de fran-
de consiliul pedagogic. Nu cumva adolescenții și ceză, întâi cu Doamna Riemer și în ultimele clase
adolescentele în uniforme școlare din stofă aspră și cu Doamna Lazăr. Cele mai multe filme erau ameri-
cu capete fierbinți, să cadă în vreo ispită. La școa- cane, subtitrate după cum credeam, in ebraică. Încă
la noastă, bătrâna secretară trecea șchiopătând, cu nu îndrăznisem măcar să încerc a merge la cinema.
registrul, din clasă în clasă. Profesoara prezentă Ce va fi? Cum voi trece lunile, poate anii, până voi
ne citea ultimul decret al direcțiunii, apoi semna învăța limba? Cum se poate trăi, Dumnezeule, fără
în registru. Filmul „Cutare” e interzis pentru elevi. filme?
Chiar dacă sunt deja într-a XI-a!!! Profesorii și pro- Într-o după amiază mi-am luat inima în
fesoarele primeau probabil sarcina să vadă filmul dinți. Treceam pe lângă unul din cinematografele
în zile și ore diferite astfel că pe la orice reprezen- din oraș unde după afișe, rula Lumea Circului (cu
tație era prezent cineva din ei. Și vai de păcătoșii John Wayne, Claudia Cardinale, Rita Hayworth).
care erau prinși în sală! Dacă cineva era și recidi- Filmul începuse și controlorul ședea plictisit pe un
vist, risca să fie eliminat!! Dar existau soluții...Cea scaun lângă ușa sălii, lăsată deschisă, pentru aerisi-
clasică era să părăsim sala pe furiș, înainte de a se re. Într-o ebraică stâlcită, amestecată cu idiș, l-am
aprinde luminile. Asta însemna să ghicim dacă rugat să-mi dea voie să trag cu ochiul 2-3 minute,
filmul s-a sfârșit sau mai sunt vreo două minute.. iar dacă voi decide că mă pot măsura cu traduce-
Era riscant. Sau pierdeai sfârșitul sau te vâna vre- rea, ies imediat și cumpăr bilet. Era om de treabă
un ochi de profesor...Trebuie să recunosc ca une- și se pare că a înțeles imediat că sunt „nou în țară”.
ori, din lașitate am renunțat la un film sau altul. De Mi-a făcut semn să intru. Nu-i nevoie de bilet...
obicei, însă, reușeam să ies din sală neobservat. Sau Și am intrat. Și am descoperit că în Israelul
poate au fost unele cazuri când vreo profesoară s-a lui 1964, toate filmele vorbite în engleză erau subti-
făcut că nu mă vede? Posibil. Eram oricum, consi- trare bineînțeles în ebraică, dar și ÎN FRANCEZĂ
derat „element bun”. Fapt este că n-am fost pedep- (spre a ajuta zecile de mii de imigranți marocani
sit niciodată pentru păcatele mele cinematografice. veniți pe atunci). Și am descoperit că franceza pe
O dată, sunt aproape sigur că m-a văzut Doamna care habar n-aveam că o știu, era suficientă ca să
Pavel. Era la „Cinemascop”, iar filmul a fost O viață, pot citi repede traducerea și da! - chiar să o înțeleg.
adaptare după Maupassant, cu Christian Marqu- Și astfel s-a făcut că – grație profesoarelor mele de
and, Maria Shell. Da, erau în film scenele destul de franceză, binecuvântată fie-le memoria! – am fost
piperate în care Marquand, stăpânul brutal și bă- în stare să continui aproape fără întrerupere, șirul
dăran al casei o seduce pe servitoare (Antoanella necontenit de filme ce mi-au marcat viața.

42 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Reflux

Elitele în concepția
sociologului bucovinean
Traian Brăileanu.
Consideraţii generale

Alexandru Ovidiu VINTILĂ


În revista cernăuţeană „Însemnări sociolo- mai puţin organizată, anumite persoane deţin mai
gice”, Traian Brăileanu va iniţia o serie de dezbateri multă putere decât altele, indiferent de unde provi-
originale cu privire la teoria elitelor. Din acest mo- ne această putere sau de modalităţile de exercitare
tiv nu putem omite faptul că sociologul bucovinean, a ei. Aşadar, o ideea ca aceasta a ierarhiei imuabile
considerat de anumiţi specialişti în domeniu unul este îmbrăţişată şi de către Traian Brăileanu. În acest
dintre cei mai interesanţi sociologi europeni ai elite- sens, spre exemplu, Le Play preamăreşte societatea
lor, porneşte în travaliul său ştiinţific de la realităţile franceză tradiţională observabilă în Vechiul Regim
sociale existente şi nu de la o anume teorie, în speci- (Ancien Régime2) din Franţa. Şi Mosca surprinde
al occidentală, cum fac mulţi dintre cei preocupaţi această distincţie dintre guvernanţi şi guvernaţi care
de comprehensiunea ştiinţei sociologice. Astfel, Dan se suprapune opoziţiei elite-mase. Astfel, Mosca
Dungaciu este îndreptăţit să sublinieze că Brăileanu vorbeşte despre noţiunea de clasă politică, care se
„nu a plecat de la teoria lui Pareto, ci a ajuns la ea, în aseamănă mai mult sau mai puţin cu cea de elită
urma unui examen sociologic minuţios al societăţii guvernamentală a lui Pareto. În tot cazul, teoretici-
româneşti, putând apoi, după acest traseu, să sem- eni precum Pareto, Mosca sau Michels, consideraţi
naleze carenţele acestei teorii, croite la vremea ei clasici ai sociologiei politice italiene, vor fi numiţi
pe un alt calapod social, cu o altă configuraţie, şi să „machiavellieni” de către Brăileanu, la fel cum îi va
propună o alta, capabilă să decripteze fenomenul cu cataloga, printre alţii, şi politologul american James
care, atunci şi acolo, sociologul era confruntat”1. La Burnham. Cu toate acestea, Brăileanu va sublinia
rândul lui, Constantin Schifirneţ susţine că: „Brăi- meritul celor trei, acela că au reuşit să desprindă
leanu crede că ar fi descoperit punctul slab al teoriei „din varietatea fenomenelor şi proceselor sociale, le-
politice a lui Pareto: identitatea sistemului politic cu gea fundamentală a structurii formei politice, elimi-
sistemul economic din care a rezultat formularea nând din ştiinţa socială toate categoriile egalitariste
prea generală şi imprecisă a principiului dinamic şi umanitariste, considerându-le ceea ce sunt: forme
exprimat prin termenul de circulaţie a elitelor”. So- de acţiune sau, după terminologia lui Pareto, deriva-
ciologul cernăuţean afirmă că structura formei ge- ţii, adică justificări verbale ale unor acţiuni în proce-
nerale a societăţii este întemeiată pe diferenţierea sul circulaţiei elitelor”3. Trebuie să completăm că Pa-
dintre elite şi mulţime. Opoziţia dintre elite şi mase reto ne-a lăsat o veritabilă Teorie a reziduurilor şi de-
rezidă din ideea conform căreia orice societate este rivaţiilor, una dintre cele mai rodnice ipoteze privind
ierarhizată şi că existenţa unei societăţi strict egalita-
ră, cum o văd marxiştii, este imposibilă în societatea
2
Vechiul Regim este perioada dintre Renaştere şi Revoluţia
franceză, cu alte cuvinte, între secolele al XVI-lea şi al XVI-
reală, concretă. Dintr-o astfel de formulare rezultă II-lea. Potrivit istoriografiei franceze, această perioadă cores-
că în orice grupare socială, fie că este mai mult sau punde începutului Epocii moderne. Termenul regim se refe-
ră la regimul politic, mai precis la instituţiile statului, tipul de
1
Dan Dungaciu, Elita interbelică. Sociologia românească în guvernământ fiind monarhia absolutistă.
context european (contribuţii la o sociologie a sociologiei), 3
Traian Brăileanu, Curs de istoria ştiinţei politice (1929-1930),
Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2003, pp. 270-271 Iaşi, Tipo Moldova, 2012, p. 275

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 43


Reflux

studiul psihologiei colective, potrivit sociologului legitimă în mâna acestora. Numai că acestea nu sunt
bucovinean. Raymond Aron ne explică: „Derivaţiile valabile în toate momentele istoriei. După cum ştim,
sunt elementele variabile ale ansamblului constituit istoria se schimbă, iar odată cu ea se schimbă totul
în conduita umană şi din discursul specific acesteia. sau aproape totul. Pareto ne sugerează că derivaţiile
În limbajul lui Pareto, ele reprezintă echivalentul a constituie materialele utilizate de toată lumea, dar
ceea ce se numeşte, de obicei, ideologie sau teorie se cuvine să le dăm valoarea de manifestări şi indi-
justificativă. Sunt mijloace diverse, de ordin verbal, cii ale altor forţe, care acţionează în realitate pentru
prin care indivizii şi grupurile dau o logică aparentă stabilitatea echilibrului social6.
unui anumit fapt, care, în realitate, nu o are, însă nu În fine, potrivit lui Traian Brăileanu, elita
atât cât ar vrea actorii să ne facă să credem. Studiul este alcătuită din intelectuali, însă nu pentru că au
derivaţiilor [...] comportă mai multe aspecte. Putem, educaţie, cultură, inteligenţă mai ridicate, deoare-
într-adevăr, să examinăm manifestările verbale ale ce toţi aceşti indicatori nu sunt supuşi diferenţierii
actorilor în raport cu logica şi putem să arătăm când de clasă, ei regăsindu-se în toate clasele, în cantitate
şi cum se îndepărtează de logică aceste manifestări. variabilă. Intelectualii sunt o elită prin capacitatea
Pe de altă parte, putem confrunta derivaţiile cu re- lor de a da soluţii la provocările mediului inter-co-
alitatea experimentală, pentru a marca distanţa faţă munitar7. În acest punct, teoria cărturarului român
de reprezentaţia pe care o dau actorii despre lume se întâlneşte cu cea a lui Karl Mannheim, ambii pu-
şi lumea aşa cum este ea efectiv [...]. Dacă ascultăm nându-şi speranţele în elitele intelectuale, cărora le
într-o adunare publică un orator care afirmă că mo- revine sarcina depăşirii intereselor categoriale şi a
rala universală interzice execuţia unui condamnat la creării condiţiilor echilibrului social. Tocmai pentru
moarte, putem studia discursul lui în raport cu logi- că nu sunt supuşi unor diferenţieri de clasă, intelec-
ca şi putem vedea în ce măsură frazele înlănţuite se tualii apar, conform percepţiei din acest moment a
succed în mod necesar, putem confrunta acest dis- ambilor, drept reprezentanţi a căror cunoaştere este
curs, adică ideologia moralei universale, cu lumea cel mai puţin influenţată de o perspectivă de clasă.
aşa cum este ea; în sfârşit, îl putem asculta pe orator Acest aspect îl face pe Mannheim, discipolul lui
şi ne putem întreba de ce cuvintele sale au o valoa- Max Weber, să preia de la Alfred Weber noţiunea
re persuasivă asupra auditoriului. Studiul sociologic de intelighenţie liberă (în germană freischwebende
încearcă să afle cum utilizează oamenii procedeele Intteligentz) de legăturile sociale8.
psihologice, logice sau pseudologice pentru a-i pu- Cert este că atât Traian Brăileanu, cât şi
tea antrena şi pe alţi oameni”4. În opinia lui Pareto majoritatea cercetătorilor din interbelicul româ-
reziduurile reprezintă manifestarea sentimentelor nesc, preocupaţi de chestiunea elitară, şi-au con-
dintr-o societate, adică interesele şi motivaţiile. Şi struit propriile teorii, întemeindu-le, pe o direcţie
unele şi altele pot fi clasificate. Dacă reziduurile sunt morală. Cum sociologia elitelor în perioada din-
constante ale spiritului uman, atunci ele sunt însoţi- tre cele două conflagraţii mondiale era dominată
te de derivaţii mult mai variabile, prin care se urmă- în Occident de Vilfredo Pareto şi Gaetano Mosca,
reşte explicarea şi justificarea acţiunilor dominate însă discuţiile au fost centrate, în special, pe teoria
de reziduuri sau demonstrarea temeiului lor. Este formulată de cinicul de la Celigny, sociologul de la
vorba în fapt de o operaţiune a spiritului, elementul Cernăuţi îşi va concretiza propria teoria elitară şi în
simbolic (ideologic, filosofic sau religios) al oricărui urma criticii întreprinse asupra acestora, întâietate
sistem de acţiune, care vizează să sau să se convingă având raportarea la paradigma care l-a consacrat pe
dacă o anume faptă este în totalitate logică, săvârşi- autorul „Sistemelor socialiste”.
tă de raţiune şi nu după „o logică a sentimentelor”5. Oricum, maniera de abordare a chestiunii
Studiind derivaţiile vom decela starea psihică a in- elitelor, dar şi a ştiinţei sociale în general, la Traian
dividului şi a mijloacelor puse în joc pentru atinge- Brăileanu este una legată indisolubil de concret, de
rea scopurilor. De exemplu, o elită conducătoare se realitatea existentă la momentul respectiv în soci-
va evidenţia în funcţie de derivaţiile de care se va etatea românească faţă de care, văzând-o căzută în
servi în vederea asigurării propriei autorităţi. Dacă politicianism, demagogie, corupţie, într-o degra-
acestea vor fi convingătoare, atunci vor fi o putere dare accentuată, se simte dator să o redreseze, mai
exact spus să ofere soluţii din poziţia sa de specialist
4
Raymond Aron, Les Étapes de la pensée sociologique, Paris, în sociologie.
Gallimard, 1991, p. 444, apud Jacques Coenen-Hunther, So-
ciologia elitelor, trad. de Mihai Ungurean, Iaşi, Polirom, 2007, 6
Ibidem, p. 67
pp. 65-66 7
Constantin Schifirneţ, Sociologie românească modernă, Bu-
5
Jacques Coenen-Hunther, Sociologia elitelor, trad. de Mihai cureşti, Editura Criterion, 2009, p. 103
Ungurean, Iaşi, Polirom, 2007, p. 66 8
Jacques Coenen-Hunther, op.cit., p. 89

44 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Epica magna

Guantanamo
(fragment de roman)

Radu Sergiu RUBA


II fi zis că ea dorea, iată, să se răzbune până la capăt,
prin deconspirări şi mărturii plauzibile sau nu, prin
În dimineaţa aceea de după echinocţiul încercări de eliminare a adversarilor, a rivalilor, a
de primăvară, trenul regio, fost personal, se urni la martorilor. După cum se învârtea roata norocului,
timp. Abia în ultima clipă, înţelegând că are înain- nu credea că, odată în sediul DIO, ar fi avut şansa
te-i şaptesprezece gări, Medeea îşi cumpără de la de a găsi arma şi de a o ascunde înainte de a se pre-
un chioşc de pe peron un pacheţel cu două plăcinte da. Nu o pusese în acea dimineaţă în poşetă, fusese
şi o sticlă cu apă. În sfârşit, putea să-şi adune gân- acolo. Ea doar decisese să schimbe poşeta iniţială
durile. Vagonul cam vechi nu era totuşi mizerabil cu alta mai mare, adică taman cu aceasta prin care
ca vagoanele personalelor de mai ieri. Avea cana- nu mai scotocise cu atenţie, ci-şi vărsase lucruşoa-
pele de piele neacoperite, de aceea lunecoase, rupte rele dintr-una-ntr-alta. Ca să vezi semnele destinu-
pe ici, pe colo, altădată compusese probabil garni- lui! Moşul, motocicliştii, taximetristul o deviaseră
tura vreunui accelerat. Gândurile nu fu însă în sta- în direcţia... Poate că în direcţia bună.
re să şi le adune, fiindcă, de cum deschise poşeta La ora plecării din Gara de Nord, ea ar fi
să-şi pună pacheţelul cu mâncare într-un buzunar trebuit de fapt să păşească în holul de intrare de la
interior, zări pistolul. Încremeni. DIO şi să-şi lase la portar valijoara. „Dar unde că-
Împietri pe dinăuntru, căci altfel, ţâşni lătoriţi, domnişoară”, ar fi întrebat-o gardianul înalt
în picioare ca la apel. Ce faţă o fi făcut, nu ştia ni- şi negricios. Întotdeauna îi spunea „domnişoară”,
meni căci nu se aşezaseră deocamdată alţi călători era felul lui de a-i face curte. „Într-o delegaţie”,
în compartiment. Îşi şterse fruntea cu batista. În- plănuise să-i răspundă. „Ne părăsiţi, carevasăzică,
chisese automat poşeta, o proteja acum sub braţul ar fi sunat replica pazei, sper că nu pentru mult
stâng şi încerca să se răcorească la fereastră. Coborî timp!”
geamul în clipa când locomotiva de pe linia paralelă Odată cu imaginea gardianului însă se re-
ţipă din toate fibrele ei de fier. Stimuli violenţi o pro- vărsară şi celelalte flash-uri: apeluri către studioul
iectau dintr-o parte-ntr-alta a cutiei în care se vârâ- ei pe circuitul interior, bătăi în uşă, întrebări pe la
se. Capsulă nu numai a spaţiului, ci şi a timpului, a alţii, iar peste vreo două ore, poate trei, poate mai
destinului care-i făcea cu ochiul. Pricepu. Dacă ar fi puţine, constatarea că doamna comisar Man nu e
ajuns cu poşeta asta plină la DIO, admiţând că ar fi în sediu. Alte întrebări pe la şeful departamentului,
trecut uşor, ca orice angajat obişnuit, de filtrul de la negări din cap, supoziţii, bănuieli, suspiciuni, în-
poartă, la apariţia Alarmei, când ar fi fost reţinută, grijorare, verificări telefonice pe mobil, alte intero-
i s-ar fi găsit pistolul la percheziţie. N-ar fi putut in- gări şi descoaseri, nelinişte. Localizarea în aparta-
voca nicio circumstanţă în propria-i apărare, DIO mentul ei de la etajul cinci a telefonului închis ar fi
ar fi incriminat-o pentru tentativă de asasinat, atac presupus punerea în funcţiune a unei tehnici prea
terorist, atac cu mână armată... După dezvăluirile sofisticate şi prea costisitoare. Aparatele se găseau
din gazetă, lumea i-ar fi crezut uşor pe acuzatori, ar tocmai în studioul ei şi puţini se pricepeau să le ac-

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 45


Epica magna

tiveze la repezeală. Maşinăria aia avea să se încingă asculte în gaşcă şi să hohotească din toate maţele.
probabil după alarma din Alarma. Oricum, îşi ţi- A doua zi îl întâlneau pe acel parlamentar, întâm-
nea celularul mai mult închis pe parcursul orelor pinându-l cu „Respectele mele, domnule senator!”
de serviciu, nu-şi permitea perturbări în studioul După care îl chestionau: „Excelenţă, aţi avut o zi
ascultărilor şi înregistrărilor. Fiindcă asta făcea fructuoasă ieri, în comisie?” „Ehei, probleme grele,
comisar Medeea Man la DIO: asculta convorbirile domnul meu, trebuie să începem cu modificarea
suspecţilor şi le înregistra în temeiul unei hotărâri legii...” Şi tot aşa.
judecătoreşti cu multe cifre şi puţine litere şi chiar De cele mai multe ori totuşi avea de ascul-
şi fără temeiuri, doar în urma unor ordine. „Ia-l tat inşi consideraţi dubioşi. Unii din dubioşii ăştia
pe ăla!” Ordona şefa, iar ăla era luat la ascultat şi nu vorbeau decât fleacuri, păreau că sunt Lacrima
înregistrat fără să aibă habar. Avea apoi de stocat Christi. Ori poate chiar aşa erau. Se familiarizase
imprimările şi se apuca să le descifreze. O vreme cu argouri dintre cele mai sulfuroase. Greu îi venea
nu pricepuse de ce pe câţiva inşi ce-i erau daţi spre când se porneau să vorbească în turcă, în arabă,
ascultare, îi surprindea de regulă pe oală. Îi auzea în chineză, în maghiară. Ţigăneasca nu prezenta
scremându-se şi gemând de mama focului, sudu- dificultăţi atât de mari, fiindcă vocabularul vorbi-
ind ardeiul iute de la prânz, jurându-se că n-o să torilor era limitat pesemne la şatră ori la trib, aşa
mai mănânce aşa ceva, blestemând hemoroizii şi că se vedeau siliţi s-o dea pe româneşte pentru no-
pe doctori, strigând după neveste să le aducă fel de ţiunile mai pretenţioase. În limba lor, împroşcau
fel de oblojeli. „Alifia, îl auzea pe câte unul cu glas spontan: „Bagă-i mâna-n buzunar, pune-i cuţitul
gros, alifia, Margareto!” „Ai făcut tot?”, se interesa la gât!”, dar nu aveau vorbe pentru transferuri ban-
Reta-Margareta. Pe alţii-i surprindea în plin coitus, care sau evaziune fiscală. Noroc că glăsuiau răstit,
poruncile de înregistrare îl vizau mai ales pe un po- tare şi clar, nu era nevoie de prelucrarea sunetului.
litician care suferea sărmanul de ejaculare precoce Înregistrările în limbi străine rare le transmitea, cu
şi pe care amanta îl înjura zemos de fiecare dată, iar parolă, colegilor săi de specialitate. Pregătirea de
el promitea mărirea tarifului. „Decât cu tine, făcea filolog fusese asul din mâneca ei, de fapt, tocmai
aia, mai bine-mi iau un maidanez din Ferentari”!” aceasta o ajutase să se angajeze la DIO pe un salariu
El o conjura să nu-l părăsească, o alinta cu toate la care omul de rând din Bucureşti s-ar fi uitat cu
numele animalelor mărunte, o făcea pisi, veveri- gâtul lungit peste măsură, ca la OZN-uri.
ţă, nevăstuică, ştiucă lunecoasă. La una ca asta, ea De la aceste reprezentări, i se trezi din nou
obiectă că ştiuca ar fi îndesată, dodoloaţă, în con- frica. Nu una fierbinte, ca la surprizele cu inşi fioroşi
trast cu dânsa, model al supleţii. Pe ăsta îl ascultase ieşiţi în cale, ci o spaimă rece, suitoare, numărân-
de vreo patru ori, şefii aveau predilecţii sărite bine du-i toate vertebrele, una câte una, una după alta.
de pe fix, ştiind cu exactitate când ajungea clien- Să nu uite nici ea număratul gărilor. Cum spusese
tul lor la amantă. A patra oară omul se prezentase omul ăla? Rostise numai vorbe care o anesteziaseră,
cu un întreg repertoriu din ornitologia măruntă: o mai, mai să-i oprească pulsul. Să-şi amintească: cu
făcea cintezică, rândunea, pitulice, lăstunaş, măcă- siguranţă evocase o scenă din Vechiul Testament,
leandru, florinţel, prigorie şi pietroşel. Ea se angajă ospăţul de la curtea unui rege parcă babilonian, da,
să caute-n dicţionar, să verifice dacă aceste zbură- babilonian fiindcă acolo îşi ispăşeau evreii surghiu-
toare există cu adevărat şi dacă sunt frumuşele, că nul, un rege înaintea căruia, pe un perete, apărură
parcă nu-l credea... Şi astfel înţelese Medeea că şe- scrise din senin, câteva cuvinte misterioase. Moşul
fii ei îşi pândeau prăzile, le cunoşteau metehnele şi le şi pronunţase, dar ea nu le reţinuse, era pentru
agenda, preluau înregistrările şi, când se plictiseau prima oară când întâlnea tălmăcirea lor, iar din
de ele... aceasta, i se lipise de memorie îndemnul „Numă-
Ba nu! Nu le distrugeau. Dandanache îi raţi, număraţi...” Iar apoi... Nu mai ştia.
învăţase multe: aşa că vorba nemuritorului ales al Citatul din proorocul Daniel îi prinse de
alegătorilor liberi: „la nevoie, pac la Războiu!” La minune. Sosise controlorul, arătându-se mirat că
ea, în studio, nu mai ajungeau, nu era treaba ei să biletul o duce până la staţia terminus. Dacă nu ar fi
le arhiveze. Însemna că o ascultau şi pe dânsa. Era avut proaspăt în minte acel „număraţi, număraţi”,
sigură de asta, cel puţin prin sondaj, puseseră ure- l-ar fi întrebat cum se numeşte a şaptesprezecea
chile pe vorbele sale. Micile mizerii cu amărâtul de gară de la Bucureşti. Presiunea fricii îi slăbise in-
pe closet şi cu ceilalţi în pat cu amantele, i le dă- stinctul de lucrător în serviciile speciale. Controlo-
deau ei spre înregistrare, dumnealor nu aveau timp rul presupuse:
de fleacuri, îşi făceau însă rost de un răgaz ca să le - Sunteţi ziaristă, faceţi o cercetare,

46 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Epica magna

ceva?... Să ştiţi că multe s-au îmbunătăţit la căile - Adică ce făceai? Păi, uite, veneai aşa din
ferate, deşi numărul călătorilor a scăzut, dacă am faţa mea ca acuma citind din cartea asta, parcă
avea fonduri... nu mă vedeai, dar te opreai acolo, la noi în sat, la
- Nu, stimate domn, sunt peisajist, intere- răscruce. Patru uliţi pleacă de acolo, deh, ca-n toate
sul e să mă deplasez la viteză mai mică pe întregul răscrucile. M-ai întrebat încotro s-o iei ca să ajungi,
traseu. n-am înţeles unde.
- Aha, se linişti naşul, aha! - Şi ce mi-ai zis?
La cea de a patra staţie, intră în compar- - Ce era să-ţi zic, fată? Zisei că oriîncotro
timent o ţărancă, îşi trânti bocceaua lângă fereas- ai lua-o, drumu-i neted. Cum ar veni, nici nu suie,
tră, se aşeză pe bancheta din faţă şi, oftând din nici scoboară... Că dacă suie, e bine, dar dacă sco-
rărunchi, se porni s-o ţintuiască pe Medeea din boară în vis, e de rău.
nişte ochi negri, bine ascuţiţi. Ea se apără cu cartea - Şi ce-am făcut?
despre Insula Paştelui. Citea, dar mintea îi zbura la - Ai luat-o, să zic, la dreapta, drum neted
Filip Criste, la legăturile lui enigmatice cu bătrânul ca-n palmă, da’ mi se păru că te duceai cu spatele
din stradă, la ochii verzi ai acestuia de care nu pu- ori eu nu puteam să-mi iau ochii de la faţa matale,
tuse să se apere cu nimic, la o posibilă organizaţie nu ştiu...
care-şi propusese să combată excesele DIO. - Ziceai că am o faţă care nu se uită!
Află totuşi din primele eforturi de lectură - Ziceam.
că piratul Edward Davis fusese, pe la 1687, auto- - Şi ce nu se poate uita la mine?
rul unuia din cele mai mari rateuri în faţa noului. - Greu de spus, domnişoară, greu, că uite,
Ajunsese, purtat de curenţi şi de vânturi, în dreptul eu pentru mine pricep, da’ vorbe n-am... E aşa, o
unei plaje în spatele căreia se semeţeau nişte munţi. faţă care te-ndeamnă să vorbeşti cu ea, aşteaptă
Nu-l interesase apariţia surprinzătoare din valuri. s-asculte ce spui, cine eşti, să te spovedeşti înaintea
O cotise spre est, spre coastele peruviene. Dacă ar fi ei. Mai departe nu pot să-ţi mai spui că vezi, mă
debarcat, el şi nu altul ar fi fost descoperitorul insu- trage şi pe mine gândul afară din visul ăla, nu pot
lei căreia nu ar fi avut motive să-i dea numele zilei rămâne în el prea mult.
de Paşti. Să se fi crezut victima unei iluzii optice - Mata câţi ani ai?
sau să fi fost, pur şi simplu, un om fără curiozităţi - 40, mamă, îmi zice Ana dintre Lacuri, că
de explorator? Cu toate că un pământ nou în faţa şed şi la Vlăsia, şi la Salcia, şi la Trestia, la Păuna, la
unui pirat învechit în ale lui nu poate arăta decât ca Balta Doamnei, peste tot.
o pradă seducătoare. Cine ştie ce interese ori spai- Ana dintre Lacuri mai avea de călătorit
me l-or fi încleştat pe Davis? A tulit-o înapoi cinci preţ de şase staţii, zece pentru Medeea care aflând,
sute de leghe spre Copiapo. Numai că după aceea îşi simplifică numărătoarea. Numai că Ana nu cre-
nu-şi ţinuse gura, vorbind prin porturi de pămân- dea că pe covoiajoare o cheamă Elena, după cum
tul zărit şi neatins de el cu piciorul. Şi-or fi făcut se prezentase aceasta. Adică să poarte un nume
cruce mulţi contemporani. Cert e că a aprins în toţi atât de la îndemână? Se aşteptase cel puţin la Bian-
aventurierii şi cartografii, în toţi negustorii şi ma- ca sau Alice, după cum se numeau cele două fetiţe
rinarii vedenia unui continent necunoscut, pierdut ale fratelui său. Nici vârsta nu i-o lua de bună, nu-i
în mările sudului ori rămas la suprafaţă ici şi colo dădea mai mult de douăzeci şi şase şi o tot desco-
prin câte o creastă de munte ca un capăt al osiei lu- sea aflând că e profesoară. Suspiciunea o făcuse
mii, de pe urma scufundării unui uscat uriaş între mai posomorâtă. Domnişoara profesoară Elena
Asia şi America. trebuise să-i explice că preda geografia şi istoria şi
Se simţi bătută pe genunchiul stâng: că luase trenul personal tocmai ca să cerceteze mai
- Te-am visat azi noapte, duduie, îi spuse îndeaproape priveliştile.
ţăranca din faţa sa. Da, da, mata erai, nu mă-nşel, - Vă pune să faceţi asta? O mai cercetă
tot aşa, cu cartea asta dinainte, cu, uite, haina aia neîncrezătoare Ana. Dacă i-ar fi declarat că nu are
din cui, aceeaşi culoare, ai, cum să ţi-o spui, un nicio obligaţie, ci e iniţiativa ei, ar fi încurajat bănu-
chip care nu se uită... ielile. Răspunse:
- Şi ce făceam în visul matale? Se auzi Me- - Da, ne trimit în tot felul de munci de te-
deea întrebând, nemaimirându-se de nimic după ren, dar mie-mi şi place.
apariţia Moşului, a motocicliştilor, discuţia cu taxi- - Ştii ceva? Mai spuse Ana înainte de a
metristul şi opţiunea năucitoare a lui Edward Davis coborî, nu eşti nici profesoară, nici geografă! Eşti
din Pacific. actriţă, te-am văzut eu la televizor, pe mine nu mă

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 47


Epica magna

duci! Altfel, cum te-aş fi visat? Marii comisari şi anchetatori de la DIO ce


Frica o ţintui pe Medeea locului pe ban- să facă? O porniră bălmăjind după moldoveancă.
chetă când Ana se ridică şi-şi luă rămas bun. Prea Şeful lor, Grigorescu, era mai iute de limbă, ăilalţi
multă lume necunoscută era în stare s-o identifi- doi veneau din urmă cu o întîrziere de o silabă. Cu-
ce, prea multă! Iar dacă pasagera asta bună de gură vântul „ispită” se auzi ceva mai clar „...pită”, făcură
s-ar fi întâlnit cu naşul, i-ar fi fos greu să se abţină cei doi subalterni, „...pită”.
să nu-i povestească omului cât de bine se înţelege - Dar cârpa asta nu-i curată, constată Va-
ea, singură în compartiment, cu doamna profe- leria, nu că ar avea pe ea praf, are, dar mai are şi
soară Elena de la o şcoală din Bucureşti, nu ştia de altceva... Şi vă spun eu domnilor ce are: poate că
la care, dar ea, Ana de la Vlăsia, de la Salcia, de la voi ştiţi, poate că nu ştiţi: îi plină de sânge. Nu pun
Trestia, de la Păuna şi de la Balta Doamnei, putea mâna pe ea, adică de sânge nu mă ating. Iac-aşa,
să afle. Conductoru s-ar fi mirat ştiind că acolo el port palma pe deasupra, ating aici ţesătura, da, şi
a lăsat o doamnă cu peisajele, nu o profesoară, dar vă spun ce vreţi să aflaţi: cu cârpa asta a fost legat
poate că a mai urcat cineva fără ca el să bage de strâns gâtul unei femei de vreo 55-60 de ani.
seamă, te pomeneşti că ar fi venit să le confrun- - Sunteţi sigură, întrebă comisarul trimis
te. Experienţa îi spunea Medeei că asemenea scene în misiune. Erau vreo trei la faţa locului.
duc obligatoriu la reţinerea figurilor ce devin motiv - Aşa cum îs de sigură că o să mă rog di-
de controversă, sursă de enigme, asupra cărora, in- seară Maicii Domnului, asta-i! Îi femeie, nu bărbat,
evitabil, se îndreaptă atenţia cuiva. mai bătrână, nu mai tânără. Şi cu ce vreţi să-i fi tă-
Trenul încetinise, înainta cu pasul unui iat beregata?
pieton grăbit, nu mai iute. De cum coborî, Ana se - Noi nu vrem să i-o fi tăiat cu nimic, cu
şi înfăţişă la geam şi bătu de două ori: vreun cuţit pesemne.
- În care film, exclamă ea s-o audă toată - Nu, domnii mei, nu. Vedeţi, îs multe la
gară, în care film? mijloc. Cu o foarfecă.
Era limpede că muierea dintre lacuri îi ză- - O foarfecă, cum de v-aţi dat seama?
rise chipul în somn. De ea nu se va putea ascunde. - Cum să nu-mi dau seama, văd unde-i
Cui să i se plângă de toate astea? Acum, că nu mai foarfeca...
avea nici parteneri de călătorie în compartiment cu Medeea îşi amintea suspinele, exclamaţii-
care să schimbe o vorbă, ceva inedit prinse a o fră- le, oftaturile admirative ale colegilor ei în casa oar-
mânta. Nu atât lipsa telefonului mobil, se gândise bei din Iaşi care întrebă:
mult la despărţirea de această sculă, ci imposibili- - Unde-i harta?
tatea comunicării. Nu numai că nu avea cu cine să - Uitaţi! Şi se auzi un foşnet. Comisarul
vorbească, dar nu mai avea pe cine să asculte. Nu împinsese cartonul spre gazdă.
simţea neapărat că are ceva de spus, dar se vedea - Pune, domnule, mâna mea dreaptă pe
azvârlită în afara circuitelor schimbului de mesaje. nordul hărţii!
Care circuite? Să nu se înţeleagă că la mijloc ar tre- - Aici, uitaţi, sus!
bui să se afle aceleaşi reţele şi parareţele pe care na- - Da, reluă femeia, coborâm încoace şi în-
viga ea zilnic: trăia acum în tren impresia că lunecă coace, apoi mai la dreapta, mai jos şi stop!
în afara universului comunicării. Ar mai fi şapte - Ce-i acolo? Tresări Grigorescu.
staţii până la destinaţie. Bine că a coborât Ana. - Un sat amărât unde puteţi găsi foarfeca
Dacă ar fi călătorit împreună în continuare, poate aia, e într-o casă, nu văd care, îndărătul unei icoa-
că i-ar mai fi scos la suprafaţă vreun nor negru din ne. Nimeni nu scormoneşte pe-acolo.
biografie. Bună ar fi fost pentru DIO cumătra asta - Dar pe făptaş, pe.... ucigaş, dacă se va
dintre lacuri. I-o amintea pe Valeria, clarvăzătoa- dovedi, puteţi să ni-l găsiţi?
rea oarbă de la Iaşi, căci, cu câţiva ani în urmă, i se - Mergeţi şi cercetaţi în satul de pe hartă
dăduse de ascultat din Centrală, prin celularul fe- şi veniţi la mine cu foarfeca şi cu icoana. Poate că
meii, convorbirea dintre aceasta şi divinii deplasaţi vă voi putea spune.
să o solicite. Unul începuse: Peste trei zile, Grigorescu şi ai săi se pre-
- Ai în faţa dumitale pe masă o cârpă, e-n zentară la Valeria cu icoana şi cu foarfeca. Găsiseră
partea dreaptă, iar în stânga, o hartă. Pune mâna pe corpurile delicte a doua zi luând la scotocit casă cu
ele şi vezi ce poţi să ne spui! casă în satul identificat după pipăitul femeii pe har-
- Mai întâi, domnilor, vom zice cu toţii cu tă. Culmea e că bojdeuca în care făcuseră descope-
glas tare un Tatăl Nostru. rirea nici măcar nu era locuită, proprietarii fiind

48 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Epica magna

plecaţi la muncă în Italia. Le luase ceva timp până să fie, o îmboldi Grigorescu.
supuseseră obiectele analizelor tehnice. Foarfeca - Daţi-mi cartonul!
nu prezenta urme vizibile de sânge, fiindcă fusese - Zăbovi mult cu degetele pe harta Ro-
atent ştearsă. Îi puseră Valeriei foarfeca în mână. mâniei, o pornea spre sud-vest şi iar se retrăgea
- Nu, domnilor, (asta era formula ei fa- asupra Moldovei. Pipăia din nou. Din cabinetul ei,
vorită se pare, da sau nu domnilor), nu, mai întâi Medeea urmărea fascinată fâşâitul mâinii oarbei
icoana. O atinse şi rosti fără ca altcineva să-i fi su- pe hartă, reţinând traseul din şoaptele colonelului.
gerat vreo imagine: Sfânta Paraschiva, ea ne-a aju- Grigorescu, purtându-i mâna, o ajută să ajungă în
tat. Valea Jiului. A cercetat-o îndelung şi s-a întors. În
Mai adăugă ceva despre moaştele Sfintei, Maramureş nimic, nimic în Apuseni. Nici la Cru-
despre minuni de ale ei, dar Grigorescu, nerespec- cea, la uraniu, în Suceava. Divinii îi sugerară să pal-
tând o regulă de bază a DIO, îşi pierdu răbdarea şi peze şi zona petrolului. Oarba urcă cu pipăitul ei în
asta era să-l coste. susul Prahovei şi al Teleajănului şi deodată devie
- Dacă nu aveţi răbdare, domnilor, reluă spre stânga.
Valeria, atunci nu vă mai spun nimic până nu mă - Aici, zise ea, aici îl văd, dar foarte slab,
îndeamnă Sfânta! Da’ ia mergeţi frumos domniile e ca un fum, un bob de ceaţă, dar el e. Iar acum,
voastre şi rugaţi-vă la Cuvioasa şi abia dup-aia ve- domnilor, lăsaţi-mă să dorm.
niţi la mine... Atunci o să vă spun tot. Concentrarea o epuizase. Înainte de a
Grigorescu începu că: adormi, îl informă pe Grigorescu că mosorelele lui
- Ştiţi, delegaţie de la Bucureşti, suntem în sunt cam înghesuite şi că nu prea dau lumină.
misiune specială, răspundem de timpul pe care-l Ucigaşul fu găsit în regiunea indicată,
consumăm cu misiunea, trebuie să raportăm, ne- lucra într-adevăr într-o mină răzleţită de mănun-
aţi ajutat, vă vom recompensa. chiul celorlalte. A recunoscut totul şi i-a dus pe
- Nu poţi tu a mă răsplăti pe mine, măi anchetatori în satul unde abandonase arma crimei.
domn colonel, de unde să mă recompensezi? Crezi Toate cuvintele clarvăzătoarei se confirmau. DIO a
că eu prind ucigaşii pentru bani?... Mergeţi la Sfân- insistat pe lângă ea să o angajeze. A ezitat o vreme,
ta Paraschiva şi veniţi mâine dimineaţă la unspre- apoi a refuzat. Nu înainte de a-i dezvălui comisaru-
zece! lui că mosorelele, acele mosorele cu puţină lumină,
- Comisar, nu colonel, o corectă ancheta- erau vertebrele lui cam tasate.
torul. Medeea cunoştea cauza refuzului, dar evi-
- Ba io-ţi spun că eşti şi colonel, nu mă ta să şi-o evoce, fiindcă devenise din nou atentă
necăji! Iar timpul misiunii dumitale e atâta cât ţi l-a laînşiruirea gărilor. Şi-l aminti pe „mene, mene”
lăsat Sfânta, că de la ea poate veni darul! – număraţi, număraţi! Stătea deocamdată singu-
Divinii nu avură încotro şi se deplasară la ră în compartiment. Cititul îi va abate oare aten-
Catedrala Mitropolitană a Moldovei la racla Prea- ţia? Deschise la nimereală, doar pentru o privire,
cuvioasei. Un preot le lămuri minunile moaştelor, povestea Insulei Paştelui. Dădu peste pasajul care
cum au oprit furtuna, cum au adus ploaia, cum relata apariţia pe acele ţărmuri, pe la începutul se-
s-au salvat singure dintr-un incendiu. Nu plecară colului XIX, a navei americane cu numele tandru
cu mâna goală, ci cu o sticluţă de mir pentru clar- de Nancy. Musafirii erau hotărâţi: după o luptă,
văzătoare, semn că au respectat învoiala. capturară doisprezece bărbaţi şi zece femei, îi le-
- E bine că-mi aduceţi mir, le spuse Vale- gară în lanţuri şi-i îngrămădiră în cală. Îi înhăţa-
ria şi le arătă toate mirurile pe care le ţinea în casă, seră pentru vânătoarea de foci în arhipelagul Juan
căpătate de la mănăstirile Athosului, ale Meteorei, Fernandez, în insula Mas-a-Fuera. Dar înainte ca
Kievului, Moscovei şi Sarovului. Puse iar mâna Nancy să acosteze la destinaţie, pascuanii au fost
stângă pe foarfecă şi mâna dreaptă pe icoana Cu- scoşi pe punte şi dezlegaţi. Ca la un semn, au sărit
vioasei Paraschiva şi le desluşi că făptaşul obişnu- în apă prinzând să înoate foarte repede. Erau şi ei
ieşte să coboare sub pământ. La o asemenea vorbă nişte vietăţi ale mării. Echipajul a lansat bărci pe
se făcu o linişte plină de electricitate, aşa-i trans- urmele lor, dar evadaţii plonjau de fiecare dată, se
miteau Medeei circuitele. Da, continuă Valeria, co- menţineau mult sub apă şi ieşeau unde albilor nu
boară zilnic într-o cutie şi tot în lada aia iese, se le-ar fi trecut niciodată prin cap. N-au fost prinşi,
duce în jos printre doi stâlpi mari, foarte mari... dar au pierit în ocean.
- Dacă cercetezi din nou harta, ai putea să Cea de a şaptesprezecea staţie, înainte de
ne spui pe unde coboară el în mină, că miner pare care Medeea îşi înfăşură capul în şalul Moşului, se

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 49


Epica magna

vădi a fi o haltă marcată printr-o gheretă, undeva, lucru, ştiţi care... şi nu vă temeţi. Îi greu, dar ştim şi
la depărtarea munţilor unii de alţii.. Niciun canto- noi multe, poate chiar mai multe.
nier să se arate prin preajmă. Doar fâlfâitul maies- Medeea înţelese, mesajul vorbea limba
tuos, albastru cu cerc de stele al Uniunii Europene, măiestriilor ei. Putea să-l întrebe orice, afară de
se-nfăţişa ca singură mişcare vizibilă la prima ochi- cine sunt ei? La întrebarea asta nu va căpăta răs-
re. Apoi îl văzu venind. Era un bătrân înalt şi slab, puns niciodată, aşa că mai bine să n-o pună. Puse
cu o biciuşcă în mâna dreaptă, nu cu căciulă, ci cu alta cu conştiinţa că se adresează unei organizaţii:
pălărie. Şi-o scoase când o salută şi-i făcu semn să-l - Ce vă face să mă ocrotiţi?
urmeze. Trenul părăsi halta cu un şuierat prelung - Apoi, şi dumneata ai ocrotit pe alţii,
ca un semn de definitivă despărţire. Medeea păşi poate copiii şi nepoţii noştri printre ei, iar dacă nu
în urma bătrânului observând că ceasornicul ne- ai noştri, bistoş ai altora. Se concentră puţin şi-l
văzut care-i bătea secundele şi orele, potrivindu-i descifră pe „bistoş”, adică „sigur”, pe ungureşte. Îl
totodată paşii, funcţiona. În lume tocmai bătea de reţinuse din ascultările DIO pe Transilvania. Iar
trei după-amiază. Iar la urcarea în căruţa cu doi cai, după cele auzite, o cuprinse o stare de linişte şi de
senzaţia de dependenţă de ceva din afara şi de dea- siguranţă de care nu avusese parte până acum după
supra ei i se reconfirmă. ieşirea din casă în acea dimineaţă. Era cert: DIO nu
- Luaţi sumanul ăsta să vă ţină de cald, ştia nimic de vreo organizaţie care să i se opună,
s-a răci aerul de cum suim. Şedeţi pe sacul plin cu altfel, tocmai ea, comisar, azi fost comisar, ar fi avut
lână, în spate, acolo, pe lăzi, îi zise vizitiul şi să ştiţi misiunea de a intercepta convorbirile suspecţilor
că o ieşit ziarul cu povestea. de la distanţă, de a-i urmări teleoperativ, cum indi-
- Doamne ajută, se rugă ea, navigaţi pe in- ca limbajul de specialitate.
ternet? Zăpada scânteia pe creste şi mai jos, pe
- Aflăm şi noi ceea ce trebuie. coastele munţilor, petice de pământ brun şi de ver-
- Dar aţi apucat să citiţi tot? de alternau cu fâşii de zăpadă pe dealuri, alte păsări,
- De apărut, o apărut, acuma se ştie. de-ale echinocţiului, înviorau văzduhul. Primăvara
Medeea se bucură profesional că mai mult venea, iar Bucureştiul se îndepărtase. Îşi aşternu
decât atât nu va scoate de la călăuza sa. Era un con- mai bine cuibul pe sacii de lână şi deschise cartea.
spirator veritabil. Poate că n-a citit tocmai el, dar Căzu peste expediţia contelui de La Pérouse. Ajuns
cineva din reţea l-a informat la cererea lui: „Spu- în Buricul Pământului, le lăsă localnicilor seminţe,
ne-mi dacă în cutare ziar electronic, la cutare oră, capre şi păsări. Niciun incident cu aborigenii. La
apare povestea cu următoarea temă... Pérouse, dispăruse şi el mai târziu fără urmă. Dar
- Unde mergem, îl întrebă pe moş schim- nu asta o răscoli, ci scena de la urcarea pe eşafod,
bând înţelept vorba. la Paris, la 21 ianuarie 1793: regele osândit Ludovic
- În munte, io-s Badea. al XVI-lea, scos pentru ultimele ore ale vieţii sale
- Bine, bine, în munte, dar unde? din temniţa unde nu avusese pe nimeni care să-i
- Nu vă temeţi, vă duce Badea, caii-s buni, potolească curiozitatea, îl întreabă pe călău: „Ce se
astă sară ajungem. mai aude de expediţia lui La Pérouse?” Dumnezeu-
Medeei nu-i venea să creadă, cum să crezi le! Peste câteva minute avea să-şi lase capul retezat
una ca asta? Până vineri comisar în DIO răspun- într-un coş de nuiele, iar acest cap se interesa de
zătoare de serviciul Ascultări, salvatoare a sute de contele trimis de el, regele, în explorare în Oceanul
vieţi omeneşti şi vânător, chiar bun ţintaş al răufă- Indian şi în Pacific. La ce-i servea această informa-
cătorilor, azi dezertoare, apoi trădătoare, cu toate ţie pe care avea s-o păstreze în minte încă foarte
serviciile cu siguranţă pe urmele ei după apariţia scurt timp?... Dar cine ştie, poate pe lumea cealal-
dezvăluirii din Alarma. Şi între timp încredinţată tă... Închise cartea, fiindcă imaginea eşafodului îi
de destin în mâinile unor bătrâni ciudaţi cu căciu- deşteptă în minte o alta: un bărbat care, în căruţa
lă, căruţă şi cai ce o duc spre un munte necunoscut. ce-l ducea la ghilotină, citeşte o carte şi e profund
Iată că şi Badea îşi înlocuise pălăria cu o căciulă, absorbit de lectură. Nu lasă volumul din mână de-
aceea fusese pesemne numai podoaba distinctivă cât atunci când este strigat pentru că-i venea rân-
cu care să o întâmpine pe ea. Erau în ţinutul dea- dul la cuţit. Pune un semn de carte la pagina la care
lurilor subcarpatice din Transilvania, munţii se rămăsese şi urcă treptele eşafodului. Mărunta coin-
desluşeau aproape. cidenţă, ea şi acel bărbat citind într-o căruţă, nu-i
- Orice mă puteţi întreba, îi zise Badea în- provocă nicio tresărire. Ea nu pusese un semn de
torcându-se de pe capră, orice, afară de un singur carte, o închisese pur şi simplu.

50 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Eveniment

Joi, vineri, sâmbătă.


Sfârșit de mai
în Țara de Sus

Doina CERNICA
Cred în foșnetul hârtiei marmorate de lite- literaturii. O undă de melancolie s-a abătut asupra
ratură. Și mă bucur că în acest foșnet s-au petrecut, micuței insule alcătuite de expoziția de carte buco-
și pentru mine, și rămân pe măsură ce le scriu, zilele vineană de pe hol, de titlurile aduse de Alexandria
de joi, vineri și sâmbătă de la sfârșitul lunii mai a Librării Suceava și de sala întâlnirii, stăpânită până
Anului Centenar, 2018, în Țara de Sus. atunci de bucuria trecerii graniței fără întârzieri a
invitatelor din Regiunea Cernăuți și a venirii la Sa-
Joi. Bucovina întreagă sub cerul cărții lon pe propria cheltuială, de dragul de a trăi împre-
Salutând participanții reuniți în sala expo- ună cu oamenii scrisului și marii cititori din Sucea-
ziției permanente a marii noastre artiste Elena Gre- va acest eveniment, a unor autori apreciați, precum
culesi, dr. Gheorghe Gabriel Cărăbuș, managerul monahiile dr. Gabriela Platon și Elena Simionovici
Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava, a ob- de la Mănăstirea Voroneț, Paraschiva și Ioan Abut-
servat cu mulțumire că 2018, anul cu o semnificație năriței din Vatra Dornei, Alina Elena Andruhovici
scumpă tuturor românilor, consemnează și pentru și Filon Lucău de la Fundu Moldovei, Mihaela Gră-
Salonul Literaturii Române din Bucovina o impor- dinariu și Ioan Țicalo de la Râșca, Alexa Pașcu, de
tantă ediție, a XV-a. De aceea, cele trei cărți cu care la Fălticeni ș.a. Dar această undă de melancolie nu
au venit de la Iași scriitorii și editorii de excepție a planat mult asupra insulei, deși a rămas vizibilă la
Liviu Papuc și Olga Iordache ne-au apărut ca niște orizont, orizontul preocupărilor și neliniștilor noas-
cariatide, omagiu acestui An și coloane de rezistență tre, înfruntată de Olga Iordache cu speranța lui N.
ale Salonului, pornind chiar de la titlurile lor: „Iași. A. Bogdan că manuscrisul cărții sale de acum o sută
Leagăn al unirii neamului românesc. 1916-1918. de ani va avea într-o zi șansa vreunui „editor – sin-
Reminiscențe și însemnări” de N.A. Bogdan, Con- cer și binevoitor – care să-și deie concursul pentru
vorbiri literare&Timpul, Iași, 2018, „Bucovina în tipărirea unui asemenea op”. Speranță pentru viața
repere de epocă”, 2016, și „Basarabia de altădată (cu cărții, asigurată de autori, editori și cititori, pe care,
imagini de azi)”, 2017, acestea din urmă antologii la rându-i, Olga Iordache a arcuit-o peste următoa-
apărute la Editura Alfa, Iași. rea sută de ani.
În ipostaza de moderator al manifestării, Susținut de buchetul de laude, de dovezi
ipostază pregătită exemplar, poetul Alexandru Ovi- de prețuire adus antologiilor dedicate Bucovinei
diu Vintilă, vicepreședinte al Societății Scriitorilor (Marele Premiu „Bucovina” al Societății Scriitorilor
Bucovineni și redactor-șef al revistei „Bucovina li- Bucovineni) și Basarabiei și mai ales de entuziasmul
terară”, l-a invocat în deschidere pe cunoscutul om și căldura primirii noului volum (Nicolae Cârlan:
de litere Micea Martin, amintind problemele cu care „În sfârșit, una dintre Cărțile Centenarului!”), Liviu
se confruntă cultura română, așa cum le-a exprimat Papuc și-a mărturisit satisfacția editării acestei cărți
Domnia Sa la o recentă conferință: hiperdimensio- de incontestabilă valoare, a adresat și de la micro-
narea exteriorului și comprimarea interiorului, de- fonul Salonului mulțumiri celor care le-au fost ală-
căderea simbolicului și marginalizarea ireversibilă a turi în editarea sa, începând cu prof. univ. dr. Ion

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 51


Eveniment

Agrigoroaiei, căruia i-a aparținut inițiativa aducerii de carte Maria Toacă), m-am bucurat să-l descopăr
manuscrisului la lumina tiparului, și istoricul Mir- în public pe profesorul și prozatorul Emanoil Rei,
cea Platon, semnatarul postfeței, și a vorbit despre originar din Robcea, sărbătorit de robceni anul tre-
plăcerea întâlnirii cu talentul lui N. A. Bogdan, reve- cut în mai cu prilejul lansării în așezarea natală a
lat de „Iașul – leagăn al unirii neamului românesc”. celei mai recente cărți ale sale, și să găsesc în memo-
La această plăcere s-a referit și Olga Iordache, atunci rie, puternic gravat, drumul nostru, al amândurora
când povestind despre echipa care o formează cu împreună cu Gheorghe Gabriel Cărăbuș, însoțiți de
soțul său, ea dictând și Liviu Papuc lucrând pe clavi- Ivana Lughina, să ne înclinăm în fața celui care a
atura computerului, imagine care ne-a chemat-o în fost arhitectul Unirii Bucovinei cu România, Iancu
minte pe aceea a doi pianiști dând glas unei partituri Flondor, și să aprindem o lumânare la mormântul
la patru mâini, avea momente, numeroase, în care său la Storojineț.
abia aștepta să se aplece asupra frazei următoare. Sobru, cu vibrația aparte care îi caracteri-
Și Cernăuțiului a fost o prezență puternică zează luările la cuvânt, despre „Martiri români din
la ediția 2018 a Salonului Literatura Română din Bu- infernul foametei” a vorbit întâi monahia Elena Si-
covina, cu recent apăruta antologie „Martiri români mionovici, vicepreședintă a Societății Scriitorilor
din infernul foametei” realizată de Maria Toacă, și Bucovineni, care a afirmat că antologia Mariei Toa-
cu interesantele intervenții ale reprezentantelor bi- că „E amară, e dreaptă, frumos scrisă, şi nu numai
bliotecilor cu cititori de carte românească, Galina din foametea pentru pâine, dar din foametea de
Dobrovolska de la Biblioteca Regională „M. Ivasi- adevăr”. Cu mărturii zguduitoare din infern, în care
uk” (instituție – a spus – sprijinită în dotarea cu lite- prin înfometare s-a urmărit pur și simplu distruge-
ratura română de ES Eleonora Moldovan, consulul rea identității românești, cartea întregește tabloul
general al României la Cernăuți) - despre relația în lipsurilor ucigătoare îndurate de români cu amintiri
continuă consolidare a Bibliotecii Regionale cu Bi- din dreapta și din stânga Prutului, între care le men-
blioteca Bucovinei, Elena Mihai, directoarea Biblio- ționăm pe cele depănate Mariei Toacă de stavrofora
tecii „Gh. Asachi” din Herța – despre titlurile în lim- Irina Pântescu, stareța Sfintei Mănăstiri Voroneț, și
ba română apărute din 2017 în Regiunea Cernăuți, pe cele încredințate hârtiei de scriitoarea Micaela
și Ivana Lughina, directoarea Bibliotecii Raionale Ghițescu, redactor-șef al publicației „Memoria –
Storojineţ. Cum Ivana Lughina s-a referit îndeosebi revista gândirii arestate”, și de universitarul Valeriu
la proaspăta monografie a satului Robcea (redactor Dulgheru, de la Chișinău. „Ne ține vie memoria” se

52 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Eveniment

intitulează interviul realizat la capătul acestor măr- tat, alţii spunând că arată ca o veselă grădină”, și la
turii cu Octavian Bivolaru, președintele Societății urarea pe care mi-a făcut-o Maria Toacă la despărți-
publice „Golgota” a Românilor din Ucraina, ale că- re, să am partea a doua zi de o minunată întâlnire cu
rei activități au dus la cunoașterea multor tragedii. prima sa iubire, poezia lui Vasile Alecsandri. „Dar
Din acest interviu aflăm, pe de o parte că tipărirea Eminescu?” Avea și „Somnoroase păsărele” și alte
cărții a fost posibilă grație gestului nobil al unui ro- versuri în manualele școlii primare, dar cu Alecsan-
mân din străinătate, care își apără cu strășnicie ano- dri era altceva, „Bucovina”, „Codrul Cosminului”,
nimatul, iar pe de alta că „La nivel oficial nu ne ajută „Ștefan Vodă și codrul”, „Altarul Mănăstirii Putna”,
nimeni – nici autoritățile locale, nici conducerea de „Dan, căpitan de plai”, le știa dinainte de a merge la
la Cultul Eroilor din România”. Cele mai multe din școală, învățate pe de rost de la părinți. Poate de ace-
însemnările adunate în carte aparțin Mariei Toacă și ea, studentă la Chișinău, când toată lumea îi ducea
au apărut în ziarul la care lucrează, „Zorile Bucovi- flori lui Eminescu, ea se gândea și la ceilalți scriitori
nei” din Cernăuți, dar sunt de asemenea câteva sem- de pe Aleea Clasicilor, și la Alecsandri. Măcar cu un
nate de Felicia Nichita-Toma, și un buchet de nume buchețel de lăcrămioare ținea să-l cinstească.
și gânduri adună partea finală, „Recviem pentru
Dumitru Covalciuc”, o opțiune inspirată dată fiind Vineri. Alecsandriada
lupta îndârjită a cunoscutului om de condei pentru cu tinerii alecsandrieni
restabilirea adevărului istoric în nordul Bucovinei. Cu bucuria implicării în desfășurarea Sa-
Cu mărturii și despre „foametea din 1932-1933, lonului Literaturii Române din Bucovina, organizat
recunoscută prin lege drept genocid al poporului de Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava, și cu
ucrainean”, cartea reprezintă un argument convin- părerea de rău a pierderii primei părți a Reuniunilor
gător pentru recunoașterea oficială și a suferințelor Culturale Alecsandriada, am ajuns vineri la Bacău,
îndurate de românii din Ucraina sau cum susține intrând direct în program, un interesant colocviu
undeva, memorabil, diplomatul Edmond Neagoe: coordonat de Valeria Manta Tăicuțu și Viorel Savin
„Atitudinea inumană, înfometarea populației a fost cu tema „Dramaturgia contemporană românească
un act de crimă. Putem spune că dacă asociem în- încotro?” Dar consemnările mele trec peste punc-
fometarea cu deportările și alte crime față de etnicii tele de vedere, exprimate nu o dată polemic, apropo
români, avem în vedere săvârșirea unui genocid”. îndeosebi de soarta autorilor nejucați (unii nici prea
Aș adăuga momentului evocarea foametei citiți). Trec, de asemenea și peste vernisajul expoziți-
de către Elena Mihai, așa cum a fost trăită și este po- ei celor o sută de lucrări de artă naivă de la Galeriile
menită în familia sa. Și pornind de la cartea „Foa- Alfa, punct de vârf al unui festival al genului în care
mea și abundența. O istorie a alimentației în Euro- Bacăul excelează, la care ne-a invitat poetul Dumi-
pa” de Massimo Montanari, Polirom, 2003, pe care tru Brăneanu, inițiatorul și directorul Alecsandria-
am tradus-o împreună cu Elena Caraboi, observația dei, deși cu siguranță etalarea măiestriei și umorului
că taboul unor astfel de istorii scrise în Occident autorilor l-ar fi încântat pe Vasile Alecsandri, admi-
este incomplet fără foametea, fără înfometarea po- ratorul creației populare, precum și peste expoziția
litică de stat în Europa de Est și că o astfel de carte, „3” de la Galeriile Frunzetti, cu picturi de Mihai
precum „Martirii români...” de Maria Toacă, repre- Chiuaru și Liviu Nedelcu și cu sculpturi de Gheor-
zintă un pas înainte spre întregirea acestuia. ghe Zărnescu, care nu se poate să nu-l fi cucerit pe
Deoarece versiunea românească a roma- cultivatul și chiar sofisticatul Vasile Alecsandri. Toa-
nului „Mergi unde te poartă inima” de Susanna Ta- te, colocviu și expoziții, meritând întârziere și apre-
maro, Editura Litera, București, 2017, îmi aparține, cieri, voi da totuși câștig de cauză în această relatare
nu voi menționa legat de lansarea sa alături de căr- tinereții, fiindcă și într-un fel evident, și într-altul,
țile de la Iași și Cernăuți decât prezența acestui titlu mai subtil, ziua i-a aparținut cu precădere.
între cele mai vândute cărți italiene în secolul XX, Dar înainte de aceasta, trebuie să recunosc
reînnoind mulțumirile cuvenite Librăriilor Alexan- că 25 mai 2018 a început sub cele mai bune auspicii,
dria reprezentate de directorul marketing Cezar Că- după o călătorie de trei ore în zori, grație reîntâlnirii
ilean în colaborarea pentru reușita Salonului. cu trei oameni de bine în peisajul cultural al Țării de
Dar dacă ziua de joi s-a încheiat la Suceava Sus. Primul este bucovineanul Adrian Dinu Rachie-
cu sentimentul unei sărbători sub cerul cărții, cum ru, stabilit de la absolvirea facultății în Timișoara, și
sunt întotdeauna întâlnirile între frații care își duc în ultima vreme scump la vedere pe meleagurile na-
dorul, relatarea acestei zile se întoarce chiar la pri- tale. Dar sunt contrazisă de cum ne întâlnim în sala
mele cuvinte ale lui Alexandru Ovidiu, „De 15 ani colocviului de la etajul XI al Hotelului Decebal Ba-
ne adunăm în acest spaţiu numit de unii binecuvân- cău, o sală întotdeauna ospitalieră cu scriitorii. Este

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 53


Eveniment

venit aici de miercuri de la Soloneț – Todirești, adus cel puțin au clătinat-o pe aceea promovată cu atâta
acolo nu numai de dorul casei părintești și al amin- tărie în 2017. Dar sunt și lucruri care nu se schimbă.
tirilor din copilărie, ci și de invitația primarului Va- Credința lui Ioan Dănilă în adevărul lui strălucește
sile Avram, de a participa, în cadrul festivalului care în deschiderea cărții cu reproducerea chipului lui
poartă numele unui rarități ocrotite de lege, „Lalea- Vasile Alecsandri și cu explicația: „Vasile Alecsan-
ua pestriță”, festival dedicat Centenarului Unirii, la dri. 14 iunie 1818 – 22 august 1890, Mircești. Edi-
conferirea titlului de Cetățean de Onoare, post mor- tura Academiei R.S. România. Biblioteca Academiei
tem, tatălui său, Ioan V. Rachieru, om de seamă al R. S. România (Cabinetul de stampe)”. Vom trăi și
așezării a cărui școală îi poartă numele, precum și vom vedea, vom afla. Importantă este pentru Bacău
Domniei Sale. A venit nu doar în calitate de membru și pentru literatura noastră resuscitarea interesului
pentru Vasile Alec-
sandri, detonat de
strigătul de ajutor al
lui Ioan Dănilă pen-
tru salvarea Casei lui
Alecsandri.
Întotdeau-
na de preț este pen-
tru mine și „Ateneu”,
revista la care scriu
de peste 35 de ani, al
cărui număr din mai
a ajuns de asemenea
sub ochii tuturor in-
vitaților la Reuniuni-
le Culturale 2018, și
care oferă cititorilor
și dialogul lui Ioan
Dănilă cu Viorel Sa-
vin, sub un titlu de-
cupat din afirmațiile
al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, dramaturgului: „Însăși existența lui Vasile Alecsan-
ci și în aceea de președinte al juriului actualei edi- dri trebuie marcată și fizic”. Ioan Dănilă este redac-
ții a Reuniunilor Culturale Alecsandriada. Și poetul tor la „Ateneu” și dacă tot am menționat numele re-
Dumitru Brăneanu este originar din Bucovina, dar vistei, am să-mi exprim și regretul pentru absența la
trăiește și activează de o viață la Bacău, inițiator și colocviul de dimineață a directorului său, Carmen
director întâi al Toamnei bacoviene și de anul trecut Mihalache, valoros critic teatral. Ca și a poetei Car-
al Alecsandriadei. Cât despre universitarul Ioan Dă- men Veronica Steiciuc, director general al Teatrului
nilă, cu o secvență de timp petrecut și la Suceava pe Municipal „Matei Vișniec” Suceava.
traiectul studiilor superioare, numele îi este asociat După acest colocviu dedicat dramaturgiei
cu lupta pentru Alecsandri, președinte al unei fun- românești contemporane, am șansa să fac parte din
dații cu acest nume, neobosit în salvarea Casei Alec- grupul de scriitori condus de Dumitru Brăneanu la
sandri, și întotdeauna alături de Dumitru Brăneanu Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău, pentru
în organizarea și promovarea Alecsandriadei. Darul o întâlnire cu elevii acestuia, iubitori de literatură,
pe care mi-l oferă, și care a ajuns în mâinile tutu- iar unii deja autori. Iubitor de literatură, de artă este
ror participanților, este cu adevărat prețios, cartea de altminteri și directorul instituției, prof. Leon Că-
„Casa din cuvinte... (pro Alecsandri)” - Documen- lin Boambă. Îi aduc aminte că anul trecut a ținut
tar, antologie și interviuri de Ioan Dănilă, Editura să ne spună că este din Lipova, așezare prin care a
„Vicovia”, Bacău, 2018. Cum aflasem deja din înscri- trecut Eminescu. Bustul Poetului din Lipova este
sul invitației, „Reuniunile Culturale Alexandriada, creația lui Gheorghe Zărnescu, ale cărui sculpturi
Ediția a II-a”, 23-26 mai 2018, și nu „Bicentenarul pot fi văzute la galeriile „Frunzetti”. Știe, doar că la
Vasile Alecsandri”, așa cum mă așteptam de anul dezvelire a fost prezent tatăl său. Da, cum trece tim-
trecut, mi-am dat seama că dacă nu au reușit să se pul, ar putea spune și Elena Bostan, bucovineanca
impună susținătorii altor date ale nașterii poetului, profesoară aproape un sfert de veac la acest colegiu.

54 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Eveniment

Nu și elevii, de-a pururi tineri, care ne întâmpină numele de chorus”? Dar preferințele personale au
într-o tăcere respectuoasă. Mă bucur să îi aflu în mers către piesele care au cerut lecturi din creația
amfiteatru și pe cei de la Liceul „Vasile Alecsandri” lui Vasile Alecsandri. Astfel mi-a plăcut interpreta
din Chișinău, veniți la Alecsandriada împreună cu și interpretarea celebrei, cânva, „Rodica” – „Purtând
profesoara lor și prietena mea, Silvia Strătilă. Profe- cofița cu apă rece /Pe ai săi umeri albi, rotunzori, /
soară de Limba și Literatura Română, Silvia Strătilă Juna Rodică voioasă trece / Pe lângă junii semănă-
face parte și din echipa ziarului „Timpul” și semnea- tori”, și mi-au plăcut foarte mult junele colegiene și
ză nu o dată și articole în paginile mele de literatură junii colegieni băcăuani, cu parada personajelor din
și artă de la cotidianul „Crai nou” Suceava, onorate opera lui Alecsandri, fragmentele din creația dra-
de asemenea și de semnătura criticului și istoricului matică. Niciodată nu am văzut un evantai atât de
literar Adrian Dinu Rachieru. Mă impresionează tă- bogat de eroi alecsandrieni la vârsta superbă a tine-
cerea vârstei tinere, nicio întrebare, nicio reacție la reții și probabil nici nu am să mai întâlneasc vreoda-
invitația de a ne citi, a ne recita din creațiile lor. O tă chirițe atât de frumoase! Singura care și-a asumat
ascult cu o atenție tot mai intensă, până ce mă întreb fantezia și riscul urâțeniei a fost talentata interpretă
dacă nu cumva este sete de ceva nou și profund. Și a ,,Babei Cloanța!” – un pariu câștigat!
regret că nu sunt mai înzestrată, o prezență mai in- Dar dacă tinerii alecsandrieni de la Cole-
teresantă, mai pe măsura așteptărilor și nevoii lor de giul Național „Vasile Alecsandri” Bacău au preferat
ceva esențial, de un răspuns pe care numai literatura să se amuze muncind cu seriozitate, alecsandrienii
de valoare li-l poate da, numai marii scriitori. Poate de la Liceul „Vasile Alecsandri” Chișinău (director
dacă ar fi fost împreună cu noi președintele juriului, prof. Daniela Vacarciu), trudind la fel de mult în
laureații Alecsandriadei din acest an, numele mari pregătirea prezenței la Alecsandriada, au ales, mar-
ale palmaresului, dar și adolescenții care vor urca pe cați, cred, și de natura gravă a profesoarei îndrumă-
podium, această tăcere s-ar fi preschimbat în dialog! toare, Silvia Strătilă, poate și de și de condiția lor de
Sau poate că în felul său totuși lucrează, atunci când basarabeni, pagini din poezia patriotică a lui Vasi-
privirile se aștern pe pagina tipărită sau albă, ca să le Alecsandri. După costumația bogată, colorată,
citească, să scrie... etalată de balul personajelor lui Vasile Alecsandri,
Cu Tricolorul și cu Imnul, ridicând în pi- apariția lor a impresionat prin sobrietate și simpli-
cioare sala Teatrului Municipal ,,Bacovia” Bacău, tate: cei mai mulți în ii și cămăși naționale, toți cu
începe după-amiază Alecsandriada tinerilor alec- un volum de Vasile Alecsandri la piept: Popa Ana,
sandrieni, programul elevilor din Bacău și Chișinău Bulgaru Mihaela, Nani Alexandru, Stici Ion, Griț-
de la instituțiile liceale purtând numele lui Vasile co Adriana, Duducală Tatiana, Aman Doina, Istra-
Alecsandri, dar și al artiștilor mai mici și mai mari ti Ana Maria, Ciobanu Dragomir, Scripnic Tatiana
de la Palatul Copiilor Bacău. Sigur, au meritat din și Popușoi Vlad. Cea mai scundă și cu un aer la fel
plin aplauzele publicului, în bună parte format din de tânăr, alături de ei pe scenă, prof. Silvia Strătilă.
colegi, dansatorii, mai cu seamă interpreți de jocuri Cartea stătea pe pânza alba înnobilată de cusături
populare – nu a scris Alecsandri versurile ,,Horei ca și cum ar fi făcut parte din ea. Au venit cu ver-
unirei?” – „Hai să
dăm mână cu mână
/Cei cu inima ro-
mână, /Sa-nvârtim
hora frăției /Pe
pământul Româ-
niei!”? Nu este el
autorul ,,Horei” –
„Iată! Hora se por-
nește /Sub stejar,
la rădăcină, /Iată!
Hora se-nvârtește...
/ Vină, puico, vină”,
cu neuitata sa ex-
plicație „Hora este
giocul cel vechi al
romanilor și care
era cunoscut sub

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 55


Eveniment

surile învățate pe de rost, după profunda, repetata doi din Bacău. Au fost de asemenea premiate reviste
lor lectură. M-a emoționat elevul care s-a angajat în din toate zonele țării, nu voi aminti aici decât „Spa-
recitarea ,,Cântecul gintei latine”. O întreprindere ții culturale” din Râmnicu Sărat, revista fondată și
destul de anevoioasă, pentru cine cunoaște poemul! condusă de Valeria Manta Tăicuțu, scriitoarea în al
S-a încurcat și ar fi fost simplu să treacă peste se- cărei lung șir de premii găsim la anii debutului și
cunda de descumpănire, dacă s-ar fi uitat în carte! unul obținut la Festivalul ,,Magda Isanos și Eusebiu
N-a făcut-o, a stăruit să-și amintească, mai mult, a Camilar” de la Udești.
început să repete în gând, trădat de schițarea ușoară Sigur că aș menționa tot ce a spus Adrian
a buzelor, următoarele versuri, pentru următoarea Dinu Rachieru despre Mircea Martin (între altele:
sa intrare în recital! „stilat, contemplativ, sobru”, „critic care se pune în
Felicitări din inimă tinerilor alecsandrieni! slujba operei – trebuie să existăm împreună”, „dis-
Premiile „Centenarul Unirii” acordate Colegiului tanțare cu iz olimpian”, „pledează pentru restaurare
Național ,,Vasile Alecsandri” Bacău și Liceului „Va- estetică”, „școlit la Geneva”, „extraordinar teoretician
sile Alecsandri” Chișinău, înmânate de Dumitru literar”, pledoaria sa pentru „coeziune intelectuală”
Brăneanu directorului Leon Călin Boambă și prof. îl distinge „într-o țară a discordiei, în care scandalul
Silvia Strătilă, sunt pe de-a întregul meritate. Știu se folosește pentru autopromovare”, „are vocație de
multe și despre cea de a treia unitate de învățământ constructor”, desfășoară „un ecumenism transgene-
distinsă cu acest premiu, Școala Medie Ostrița, cu raționist”, convins că „orice estetică ascunde o etică”),
care Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău dar rețin dimpreună cu organizatorii esențialul: ac-
colaborează în cadrul unui proiect inițiat de Colegiu ceptând să vină la Bacău pentru Marele Premiu al
pentru promovarea moștenirii culturale, chiar dacă Alecsandriadei, „dl acad. Mircea Martin onorează
elevii săi nu au apărut pe scena Teatrului Municipal manifestarea și creează mari probleme juriilor edi-
„Bacovia” Bacău. I-am văzut la ei acasă, la Bibliote- țiilor viitoare”. Firește, ar merita reprodus integral
ca din Mahala, comuna de care aparțin, cu român- discursul lui Mircea Martin, dar sperând să o facă
ca Elena Nandriș primăriță, povestind înduioșător revistele din Bacău, spicuiesc doar câteva afirmații cu
despre viața și opera lui Vasile Alecsandri și recitând privire la Vasile Alecsandri: „a fost un om de carac-
din creația sa. ter”, „s-a implicat când a fost nevoie în viața obșteas-
Dacă am regretat absența laureaților la că”, ,,și-a păstrat demnitatea”, „primul care a dezrobit
întâlnirea cu elevii de la Colegiul Național ,,Vasile țiganii”, „a refuzat să candideze împotriva colegilor
Alecsandri” Bacău, prezența tinerilor alecsandrieni, săi la tronul Moldovei”, a desfășurat ,,o diplomație
poate nu în totalitate, dar sper că în majoritate, în inteligentă”, „s-a retras din societățile în care nu s-a
sala Tetrului Municipal „Bacovia” Bacău a fost recu- simțit aprobat”, „un intelectual cu adevărat modern”,
peratoare. Dacă nu au avut cum să intre în dialog cu încheind cu mărturisirea că este „o temă neplăcută”,
o personalitate ca Mircea Martin, cel puțin au avut pentru Domnia Sa „de neacceptat”, „că nu reușim să
prilejul să-l asculte și să asculte și discursurile celor- ne comportăm demn”, „să apărăm ideea națională
lalți literați încununați cu premiile Alecsandriadei, și europeană”. Cum și ceea ce apreciem și ceea ce nu
precum și veritabilele medalioane literare realizate ne place ne definește, avem deja o schiță fermă de
de Adrian Dinu Rachieru cu prilejul prezentării lor, portret al laureatului Marelui Premiu al Reuniunilor
cu excepția celui privind premiatul pentru Drama- Culturale din Bacău. Dar cine nu-l cunoaște pe dl
turgie, Dumitru Crudu din Chișinău, cu o laudatio acad. Mircea Martin?!
aparținând poetei și universitarei Victoria Fonari, tot Pe scenă de-a lungul întregii ceremonii ca
din Chișinău. Este vorba, așadar, de Nicolae Dabija să înmâneze premiile Alecsandriadei, Silviu Ionel
din Chișinău - Premiul pentru Poezie, Ioan Holban Pravăț, vicepreședinte al Consiului Județean Bacău,
din Iași – Premiul pentru Critică și Istorie Litera- instituția susținătoare a Reuniunilor Culturale și în
ră, Grigore Crigan din Cernăuți – Premiul pentru 2018, alături de Filiala Uniunii Scriitorilor din Ro-
Susținerea Culturii și Limbii Române în nordul Bu- mânia nu numai financiar, a promis Bacăului și lu-
covinei (cu o biografie a ziaristului și prozatorului mii literar un dar mult râvnit: „la următoarea ediție a
semnată la decernare de acad. Vasile Tărâțeanu) și Alecsandriadei, Casa Vasile Alecsandri va fi reper în
de Mircea Martin, Marele Premiu al Alecsandriadei eveniment, pe care-l dorim anual. Consiliul Județean
2018 – Opera Omnia. Dar iată și premiile concur- Bacău și-a asumat achiziția clădirii și va urma reno-
sului de poezie al Alecsandriadei, I. Andreea Chiri- varea și punerea în circuitul cultural al Bacăului”.
ac (Suceava), II. Emilia Nedelcof (Iași), III. Daniela Cu o strângere, mai exact cu o încleștare de
Sascău (Bacău), precum și cele ale concursului de inimă, Viorica Petrovici, Adrian Dinu Rachieru, Li-
dramaturgie: I. Dana Zetu și II. Mihai Zota, amân- viu Popescu și cu mine renunțăm la spectacolul cu

56 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Eveniment

„Piatra din casă” pregătit de Teatrul Municipal „Ba- era cu putință pentru cunoașterea biografiei, pentru
covia” Bacău și la posibilitatea de a-l felicita pe Mir- păstrarea memoriei părinților, scriitori. Despre Mag-
cea Martin, deosebit de drag sucevenilor de la pre- da Isanos s-a spus chiar că ar fi cea mai mare poetă a
zența Domniei Sale la Concursul Național de Poezie românilor, iar după părerea noastră, Eusebiu Camilar
„Nicolae Labiș” și de la conferirea titlului de Doctor este cel mai mare povestitor și tălmăcitor din Bucovi-
Honoris Causa al Universității „Ștefan cel Mare” Su- na. În limba franceză, nu numai pentru că Elisabeta
ceava, ca să fugim la tren. Trenul are o întârziere care Isanos a fost o fină traducătoare în această limbă, ci
ne accentuează părerile de rău. Când vine, într-unul și pentru că în vremuri în care toată lumea are grijă
din vagoane urcă și Emilia Nedelcof, după premiul de limba engleză, se cuvine o atenție mărită, în ce ne
la concursul Alexandriei o așteptă altul, mâine, la Su- privește pe noi, românii, și pentru această limbă de
ceava. De fapt, mâine este astăzi, sâmbătă, socotind seamă a culturii universale. Și pentru celelalte limbi
melancolic, am fi putut să ajungem, între Bacău și Su- romanice. Cum Adrian Dinu Rachieru povestise deja
ceava, și la Mircești, pentru a audia un concert noc- despre omagierea la Bacău a autorului ,,Cântecului
turn în luncă... gintei latine”, am spus câteva cuvinte și despre rudele
noastre de sânge lingvistic, și despre școala de tradu-
Sâmbătă. Copiii poeziei de sub Oadeci cere literară în franceză inițiată de Irina Mavrodin și
În tren, împreună cu doi din cei trei mem- formată la Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava,
bri fondatori ai Festivalului literar „Magda Isanos permițându-mi să mai avansez o propunere, aceea a
și Eusebiu Camilar”, Dinu Adrian Rachieru și Liviu gestionării acestui premiu de traducere de către uni-
Popescu, suntem de acord că se impune reîntoar- versitara Gina Puică, nu de mult răsplătită cu un pre-
cerea la titulatura inițială și renunțarea la mult prea miu pentru traducere în Franța, firește, dacă premiul
generalul și inexpresivul „Rezonanțe udeștene”, cum va fi instituit și dacă ea va fi de acord cu apartenența
a devenit între timp. De aceea e lesne de înțeles sa- la juriul festivalului, condus în acest an, ca și în mulți
tisfacția cu care îl ascultăm pe poetul Ioan Manole, alții înainte, de Adrian Dinu Rachieru, cu Mircea A.
noul director al Festivalului, începându-și cu această Diaconu, L. D. Clement, Aliona Grati şi Ioan Manole
intenție cuvântul de salut în spațiul memorial dedi- – membri.
cat oamenilor de cultură ai comunei și cărților lor de În aceeași nesfârșită călătorie prin noapte
la etajul Primăriei din Udești, unde, în numele cetățe- spre zi de la Bacău la Suceava, Viorica Petrovici, con-
nilor așezării, avem parte de bun-venitul primarului sultându-și celularul, ne anunțase aniversarea zilei de
Hristea Ostrovan și al viceprimarului Mihai Pantiuc. naștere a prof. Gheorghe Cîrstian, așa că întâlnindu-l,
Este evocat în acest sens, ca naș literar, poetul Grigo- împreună cu doamna sa, și cu eleve din școala sa de
re Vieru, prezent la ediția I, iar eu mi-l aduc aminte poezie, tot acolo, sus, între chipurile pe pereți ale scri-
câțiva ani mai târziu, în 2000, tot la Festival, când și itorilor udeșteni și bustul lui Mircea Motrici realizat
el, și Constantin Călin au primit titlul de Cetățean de de Cezar Popescu, am început revederea cu cele mai
Onoare al comunei Udești în casa lui Eusebiu Cami- călduroase felicitări. Și ne-am bucurat să ne reîntâl-
lar, la ceasul unei ploi de sfârșit de lume. La o altă nim și cu poeta Mihaela Grădinariu, cu soțul ei, pre-
ediție, în care același titlu i-a fost conferit Elisabetei otul Stelian Grădinaru, cu prozatorul Ioan Țicalo, din
Isanos, am fost conduși prin expoziția casei de prof. Râșca, cu poetul Nicolae Corlat, din Botoșani, care
Lucia Călin, cu care după aceea, în unele din verile ne-a dăruit un atractiv număr al revistei „Hyperion”,
următoare întârziam la câte o poveste în pridvor. Dar focalizat pe literatura română dintre Prut și Nistru
prof. Lucia Călin acum nu mai este, de vreo doi ani la un secol de la Marea Unire din 1918, cu scriitorii
s-a mutat la Domnul, și nici casa, aflată în șantier de dorneni Paraschiva Abutnăriței și Ioan Abutnăriței și
reconsolidare, nu ne mai așteaptă ca odinioară. Mă deopotrivă cu prozatorul băcăuan Dan Perșa, care își
smulg însă din gânduri, am venit aici cu sentimentul lansase un roman vineri, în deschiderea la Suceava
puternic al unei datorii de suflet, și propun organi- a Festivalului, prezentat de Mihaela Grădinariu. În
zatorilor să ia în considerare posibilitatea acordării scurta sa intervenție, Dan Perșa a așezat-o pe Magda
unui premiu de traducere a scriitorilor bucovineni în Isanos la începutul modernității poeziei românești.
limba franceză care să poarte numele prietenei noas- Cum respectul pentru datina creștină este
tre Elisabeta Isanos, stinsă din viață în plină putere componentă a acestui Festival, desfășurat în spațiul
creatoare la începutul acestui an. Copil al poeziei de rural românesc cu cea mai mare densitate spirituală,
sub Oadeci, cu mama și tata poeți, Elisabeta Isanos după afirmația lui Constantin Călin, și cum obișnuit
a fost ea însăși poetă. Dar și prozatoare, eseistă. Prin preoții sunt alături de scriitori în curgerea sa, am avut
cărțile închinate părinților, „În căutarea Magdei Is- parte de trei rânduri de slujbe de pomenire oficiate
anos” și „Consânzenii”, ea, scriitoare, a făcut tot ce de un sobor format din Nicolae Fădur, Gheorghe

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 57


Eveniment

Marişca, Dan Şalvari, Stelian Grădinaru și Valentin să nu menționez, cu bucuria cu care mi le-a arătat
Onea. Una în biserică, pentru toți marii dispăruți ai muzeograf Aura Brădățan, câteva fraze explicative
comunei, și două în cimitir, la mormântul poetului pentru monedele reproduse în „Tezaur”, de aseme-
Constantin Ștefuriuc, cu pomenirea tuturor ziariști- nea tipăritura Muzeului: „Cercetările arheologice de
lor și colaboratorilor apropiați ai ziarului „Crai nou” la Udești, începute în 1965, au relevat existența unei
– moment realizat în fiecare an de redacție în frunte așezări datate între secolele al VI-lea și al VII d. H. /
cu directorul cotidianului, Dumitru Teodorescu, și Între descoperirile cele mai importante este mențio-
la locul de odihnă al omului de radio și scriitorului nată aici o locuință de mari dimensiuni, aparținând
Mircea Motrici, moment de care se ocupă Rozalia unui conducător local. / În interiorul locuinței au fost
Motrici, președinta Asociației Culturale ,,Mircea Mo- descoperite creuzete pentru prelucrarea metalelor
trici” din Suceava. prețioase, diverse obiecte de podoabă și un tezaur
Dacă la Bacău m-au impresionat tinerii alec- compus din trei monede bizantine din aur datând de
sandrieni, aici am fost mișcată, și nu doar eu, de copiii la începutul secolului al VII-lea d. H., ce oferă dovada
învățătoarei Aneta Iacob. Îmbrăcați în costume nați- menținerii relațiilor politice și economice cu Imperiul
onale, obținute cu greu, fiindcă provin în general din Bizantin”. Dar înainte de asta, aceiași minunați copii
familii cu posibilități materiale modeste, copiii ne-au ai dnei Aneta Iacob, la fel de valoroși pentru viitori-
așteptat cu flori de o parte și de alta a aleii de la intrarea me ca pietrele prețioase și aurul vechimii de la Udești,
în biserică, pentru ca la cimitir să ne încânte recitând au recitat îndelung, dovedind o memorie fabuloasă,
cu glasuri de argint din lirica lui Constantin Ștefuriuc din Magda Isanos, Eusebiu Camilar, Elisabeta Isanos,
la mormântul poetului, din versurile lui Mircea Mo- Gavril Rotică, Constantin Ștefuriuc, Mircea Motrici,
trici la mormântul celui care le zâmbește în fiecare Valeria Boiculesi, Carmen Veronica Steiciuc, Liviu
an de pe altă carte. Anul acesta, de pe volumul II al Popescu, din toți scriitorii de sub Oadeci, muntele
„Traseelor de reporter”, îngrijit de Rozalia Motrici cu al zeilor pentru Eusebiu Camilar. În inima și mintea
concursul istoricului literar Nicolae Cârlan. unor astfel de copii se află în bună măsură, m-am
Partea de zi, sâmbăta petrecută la Udești, gândit, amintindu-mi de mărturisirea Mariei Toacă
s-a încheiat în ograda primitoarei case părintești a despre Vasile Alecsandri, soarta literaturii române.
lui Mircea Motrici, cu mese sub umbrare de viță de Oricum, viitorul creației poeților udeșteni este asigu-
vie împodobite cu ștergare albe și străjuite de maci rat, grație lor, pentru ani și ani de-acum înainte.
roșii, ca și copertele cărții amintite, despre care a vor- Dar povestea zilelor noastre, cu foșnetul
bit, după o profundă lectură sufletească, prof. Maria hârtiei marmorate de literatură, de la sfârșitul lunii
Crețu din Mălini, și pe care Rozalia Motrici a ținut să mai 2018, are în final și o altă deschidere, o altă spe-
o dăruiască fiecăruia din numeroșii laureați ai Fes- ranță, deschiderea și speranța întregitoare a veștii
tivalului. Ea s-a alăturat cărților și pliantelor oferite care a alergat pe urmele mele și m-a găsit la Suceava
de Muzeul Bucovinei tuturor participanților și nu pot venind de la Cernăuți, despre înmânarea premiilor
Alexandriadei de către
poetul Dumitru Bră-
neanu scriitorului și zi-
aristului Grigore Crigan
și profesorilor și elevilor
Școlii din Ostrița, la ei
acasă, în Cernăuți, punc-
tul cel mai înalt al Țării
de Sus, acolo unde și cri-
vățul bate mai cu putere
și cartea încălzește mai
tare.

Notă:
Conținutul acestui
text este legat de o dată
ulterioară întrucât pre-
zentul număr al revistei a
apărut cu întârziere

58 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


România centenară

În sfârșit, una dintre


cărțile Centenarului!

Nicolae CÂRLAN
Ar fi, probabil, necesar și util să intitulăm într-o notiță tipografică liminară. Cartea aceasta este
această prezentare și să vorbim pe parcursul ei despre o adevărată epopee, cel puțin pentru orizontul re-
o carte așteptată, de vreme ce până și „România lite- ceptării generale, referindu-se la fapte de exemplară
rară”, revista „ultracentrală” a Uniunii Scriitorilor din eroicitate și ar fi fost necesar și util să se / ne bucure
România, se arată nedumerită (ca să nu zicem con- de un / cu tiraj și o răspândire „de masă”, astfel ca să
trariată) de faptul că, cel puțin bibliografic vorbind, ajungă și să fie citită în orice casă de bun român, „de
centenarul pe care, declarativ, ne tot străduim să-l la vlădică până la opincă”, spre folosul (nu numai, dar
sărbătorim, arată o îngrijorătoare penurie. Căci iată în primul rând) sufletesc al fiecăruia. (De adăugat,
ce scrie (vezi suplimentul „Centenar Marea Unire”, p. la aceasta, producția bibliografică a „casei editoriale
8, în nr. 20-21, 11 mai, 2018 al revistei), Eugen Stan- de la Volovăț”, cum numesc unii, șăgalnic (dar cât de
cu, în cronica dedicată culegerii de studii România, adevărat!), activitatea publicistică prodigioasă a pre-
marile puteri și ordinea europeană (Iași, Editura Poli- otului stavrofor Dumitru Valenciuc, un cercetător de
rom, 2018, colecția Historica, ediție îngrijită de Mihai cea mai autentică speță, cum tot mai rar se află pe la
Răzvan Ungureanu), chiar în deschiderea interven- noi (până or dispărea cu totul).
ției sale: „Ne-am fi așteptat probabil ca anul Marii Recent, ne-a parvenit, prin bunăvoința
Unjiri să coincidă cu o explozie de cărți dedicate d-lui dr. Marcel Tcaciuc (mulțam fain), cartea (apăru-
făuririi României mari, dar lucrurile nu stau deloc tă la Editura Timpul și Asociația CONVORBIRI LI-
așa. Numărul noilor apariții editoriale [pe această TERARE) realizată de doi cercetători cu alese și (re)
temă – n. N. C.] este modest...” (dacă nu cumva „lip- cunoscute virtuți tehnico-intelectuale validate din
sește cu desăvârșire”, ca să preluăm o expresie a unui plin și până acum – Liviu Papuc și Olga Iordache
personaj celebru, ca toate celelalte de altfel, din come- – intitulată Iașul – leagăn al unirii neamului româ-
dia O scrisoare pierdută a nemuritorului I. L. Caragia- nesc. 1916-1918. Reminiscențe și însemnări, de N.
le). Și noi ne-am așteptat și ne asteptăm în continuare A. Bogdan, din păcate neelaborată integral de autor,
ca această explozie să se producă, însă nu în limitele păstrată în manuscris (olograf) la Serviciul Județean
probabilității ci ale certitudinii, însă, din pricini bine al Arhivelor Naționale Iași care, împreună cu Bibli-
camuflate, trebuie să ne mulțumim cu... așteptarea! oteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” (De-
Altminteri, pe plan local, cu infinite măsuri de dis- partamentul Colecții Speciale), figurează, pe aversul
creție (tăinuite mai sunt căile Domnului!) și distri- filei de gardă, ca partener editorial. Și această apariție
buite în regim de (reciprocă) bunăvoință, unii dintre editorială se înscrie, ca și altele similare, într-un Pro-
noi ne vom fi putut dedulci cu lectura unei reeditări iect desfășurat în cadrul Programului CENTENAR al
a cărții magistrale purtând semnătura lui Constantin Primăriei Municipiului Iași, 2017-2020. (La Suceava,
Kirițescu, Povestea sfântului nostru război (Suceava, personal, n-am auzit să fi fost implementat un astfel
Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, 2017), de program. Asta, desigur, pentru că noi, în contra-
volum care „reproduce ediția apărută în 1930 la Edi- partidă, am concurat, extraordinar de... penibil !, la
tura Cartea Românească și este tipărit la împlinirea concursul pentru a dobândi statutul de capitală cul-
unui secol de la eroicele lupte, din vara anului 1917, turală europeană, concurs din care am izbutit perfor-
de la Mărăști, Mărășești și Oituz”, cum se precizează manța eroică de a ieși, conform unei declarații publi-

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 59


România centenară

ce lansată de cel mai de seamă oficial din municipiul tea cumulate cu problemele sanitare tot mai ample
nostru, „cu fruntea sus”. Și n-a fost deloc ușor, când și mai acute în condiții de parazitism amplificat și
fruntea noastră se ridică la altitudinea amețitoare... de de tifos agresiv, când chiar „transportul cadavrelor”
la „genunchiul broaștei”!) spre cimitire devenise o chestiune de atâtea ori in-
Cartea despre care va să facem vorbire pe surmontabilă, înregistrându-se numeroase cazuri de
scurt în cele ce urmează poartă girul științific auto- „îngropați fără lumânare” sau acompaniați doar de
ritar al prof. univ. dr. Ion Agrigoroaiei, fiind însoțită „corul funebru al cioartelor”... și enumerarea ar putea
de o postfață la obiect (v. Iașul capitală de război și continua cu încă atâtea și atâtea alte situații limită de
„închegarea neamului românesc”, p. 173-193), sem- maximă presiune, care au transformat urbea într-un
nată de Mircea Platon, constituindu-se într-un reper adevărat „infern dantesc” (cum notează autorii edi-
bibliografic remarcabil, așezat, desigur nu numai for- ției) unde imaginile reale surprinse de autor pe viu
mal, sub păvaza (mai) tuturor garanțiilor științifice au, nu o dată, conotații parcă decupate din Apocalipsa
ieșene, măsură necesară întrucât nici autorul lucrării biblică... Ei bine, toate acestea și câte și câte altele din
și nici lucrarea în sine nu puteau, cel puțin pentru un capitolele neelaborate dar schițate de autor într-un
public mai puțin avizat, procura semne de absolută glosar separat (reprodus de cei doi editori și în fac-
încredere spre a îndreptăți plasarea într-un atare con- simil) ne dau o imagine a unui Iași totuși incredibil
text de înaltă ținută științifică și patriotică (sau invers, de brav, eroic, altruist, angajat într-o luptă „pe viață și
că-i tot aceea, de vreme ce, analogic vorbind, de la Al. pe moarte” pentru salvarea României, a ROMÂNI-
Piru citire noi știm că cea mai patriotică poezie din TĂȚII în integralitatea ei, așa încât opțiunea autorului
literatura română aparține lui Mihai Eminescu și se pentru titlulatura lucrării (vezi și facsimilul) - Iașul –
intitulează Luceafărul!). Leagăn al unirii neamului românesc - este îndreptă-
N. A. Bogdan va fi intenționat, ne dăm ime- țită cu asupra de măsură (cum a fost îndreptățită - să
diat seama, să lase posterității o imagine, de visu, a nu uităm aceasta - și pentru momentul Unirii Princi-
situației (pe muchie de cuțit!) în care s-a găsit Iașul, patelor de la 1859) și editorii bine fac păstrând-o in-
ca și toată România, vreme de doi ani – de la pacea tactă, în condiții în care un anume soi de „intelectuali
umilitoare de la București și până la capitularea (asta subțiri” (și nici Iașul actual nu duce lipsă chiar totală
și pe fondul mutațiilor de pe frontul Europei de vest) de așa ceva) consideră că este inoportun să reținem în
agresorului de sub comanda înfricoșător faimosului discursul actual asemenea vocabule desuete, anacro-
Makensen, în urma luptelor de la Mărăști, Mărășești nice și total improductive pentru politica europeană
și Oituz, când rezistența eroică și sacrificiile armatei în care ne-am angajat (că doar neamul lui Tache Far-
române (în condițiunile dramatice ale „defecțiunilor furidi, cel cu „Dacă Europa...”).
rusești”, provocate de catastrofala ascensiune bolșevi- Așadar, ca să o scurtăm, rezistența eroică
că) a stopat procesul de ștergere a Regatului Român a Iașului în primul război mondial („sfântul nostru
de pe harta politică-statală a lumii din acel moment război”, în denominația lui Constantin Kirițescu, dar
de cumplită cumpănă pentru neamul românesc. În nu numai a lui), asociată la faptele de arme și la sa-
această perioadă de foarte grea și riscantă situație, crificiile enorme de pe câmpul de luptă, ca și la toate
când identitatea românească se limita, geografic vor- acțiunile politico-diplomatice pe care le-a presupus
bind (dar nu numai geografic), doar la câteva județe această conflagrație militară de proporții planetare,
dinspre nordul Moldovei, când funcția de capitală a în contextul căreia partea „repartizată” românilor n-a
ROMÂNITĂȚII a trebuit să și-o asume Iașul, unde a fost nici pe departe dintre cele minore, a contribuit
sălășluit și a activat și Curtea Regală în frunte cu re- substanțial la înfăptuirea evenimentului astral – Ma-
gele Ferdinand și regina Maria, și Parlamentul și Gu- rea Unire din 1918 – căruia, iată, noi avem șansa a-i
vernul Regatului Român, când urbea Iașilor a trebuit sărbători centenarul, din păcate de neînțeles tonalități
să găzduiască un număr de locuitori de trei-patru ori in moderato surdinizat, când ar trebui – căci avem
mai mare decât era populația urbei în condiții de nor- nu numai dreptul dar și datoria sacră – să jubilăm la
malitate, când, foarte pe scurt vorbind, Iașul a ajuns a proporții cosmice, întrucât neamului românesc i s-a
fi, după expresia corectă a autorului, N. A. Bogdan, / el însuși și-a făcut dreptate, după atâtea veacuri de
„locul de refugiu al întregii Românii”, când adminis- stăruințe sfinte. La această sărbătoare panromânească
trația a trebuit să facă față, cu eforturi supraomenești, (de la care lipsesc totuși Basarabia, nordul Bucovinei,
problemelor de asigurare a unui spațiu locativ oricât Cadrilaterul), poporul nostru are dreptul să clameze,
de modest pentru atâția năpăstuiți „musafiri” neaș- la unison, după Lucian Blaga: „O, vreau să joc, cum
teptați, sau problemelor pendinte de alimentație pen- niciodată n-am jucat! / Să nu se simtă Dumnezeu / în
tru populație și armată / armate, ca să nu mai vorbim mine / un rob în temniță – încătușat.” Și ar trebui să
de cele care țin de combaterea corupției (vezi, înde- fie măcar stimulat dacă nu și ajutat să o facă, de niște
osebi, cap. XIX Mobilizații pe loc, sedentarii, atașații, conducători cât de cât competenți, onești și loiali! (Da
detașații, învârtiții, femeile de afaceri etc., p. 121-127) de unde, dacă – vorba lui Florentin Popescu - ăștia
manifestată mai ales printr-o speculă sălbatică, aces- suntem?!) Doamne ajută!

60 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Opinii

Pulberea de aur

Petru URSACHE
„Cînd citesc scrierile unui gînditor, orica- cile publice a operelor aparţinînd autorilor de toate
re ar fi el, simt nevoia să fiu ajutat să gîndesc, categoriile, fie clasici, fie contemporani, ca şi ale exi-
adică să gîndesc, prin el, mai bine lumea, să laţilor de voie ori de ne-voie. Intervenţia tendenţi-
mă lecuiesc eventual de anumite iluzii, să trec oasă a autorului desculţilor, asociată manifest stîngii
dincolo de aparenţe, să înţeleg; cînd citesc sunt democrate şi roşii, era menită să sechestreze în folos
animat de dorinţa de a înţelege, iar atunci pro-
blema sincerităţii şi problema biografiei e nea-
propriu cursul normal al discuţiilor menite, iniţial,
părat secundă: mă poate edifica asupra inten- să aproximeze rolul cultural ce se cuvenea să revină
ţiilor autorului etc., dar nu mă edifică asupra tinerei generaţii în condiţiile postbelice; şi în raport
felului în care mă ajută să gîndesc. Vi se pare cu veteranii care şi-au „încheiat” datoria în chip ple-
un criteriu legitim? În al doilea rînd, se poate nar şi glorios, odată cu înfăptuirea Unirii celei Mari.
spune oare că lectura lui Cioran ne ajută să în- În orice caz, retorica avîntată şi teribilistă a
ţelegem mai bine, dacă nu lumea, de vreme ce „generaţioniştilor” din perspectiva noului umanism
evident n-o iubeşte, măcar existenţa? Oare nu şi al unui triumfalism cultural românesc, spiritul de
aceasta e întrebarea – întrebarea prin excelenţă echipă şi de elan creator începînd cu Manifestul cri-
– pe care trebuie s-o adresăm unei cărţi?” nului alb, cu Itinerar spiritual dar, mai ales, cu seriile
(Alain Finkielkraut, Itinerariile lui Cioran. de conferinţe desfăşurate la sala Dalles – Bucureşti,
Cf. Emil Cioran, Ţara mea/ Mon Pays. În ro-
mâneşte de Gabriel Liiceanu. Cu un Cuvînt
de către membrii grupării Criterion, au provocat se-
înainte de Simone Boué. „Humanitas”, Bucu- rioase frisoane şi chiar seisme în cugetarea vremii, la
reşti, 1996, p.76). toate nivelele de gîndire. Era o curajoasă provocare
carpatică, aruncată semnificativ în spaţiul Est-Vest,
Gruparea tinerilor intelectuali de la Crite- ca să se ştie că existăm şi că suntem pregătiţi să ne
rion în frunte cu Mircea Eliade (Emil Cioran, Con- alăturăm puterilor democratice ale lumii moderne,
stantin Noica, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, în cea mai bună tradiţie europeană, întăriţi după
Vintilă Horia, Petru Comarnescu) a fost eticheta- marile izbînzi din tranşee şi după refacerea grani-
tă, într-o polemică răutăcioasă, drept o „generaţie ţelor ţării şi a limbii române „ce-o vorbim”. Mircea
în pulbere”. Formula denigratoare îi aparţine, cum Eliade devenise un personaj incomod: publica proză
se ştie, lui Zaharia Stancu, încă de pe atunci (cînd cu destine romaneşti răscolitoare, eseuri pe teme cu
scria articole de „atitudine” partinică, în anii 1935- totul inedite, studii indianistice accesibile doar unor
1940) dovedindu-se harnic militant în presa de stîn- specialişti occidentali de valoarea lui Raffaele Petta-
ga, alături de cunoscutul şi prea gălăgiosul gazetar zzonni, Giuseppe Tucci, Ananda Coomaraswamy,
comunist Oscar Lemnaru, cel care a fabricat repede Gershom Scholem, Carl Schmitt.La rîndul său, Emil
şi pe turela tancului sovietic „eliberator” prima listă Cioran se făcea cunoscut cu volumele Pe culmile dis-
neagră de scriitori români destinaţi genocidului cul- perării (premiul tinerilor scriitori români pe 1934),
tural: detenţie aspră şi „canal”, dacă se aflau în viaţă Cartea amăgirilor şi Schimbarea la faţă a României
şi în ţară; eliminare mînioasă şi totală din bibliote- (l936) şi se pregătea pentru Lacrimi şi sfinţi şi pen-

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 61


Opinii

tru o bursă la Paris (l937); Eugen Ionescu, înainte cea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Lor li s-au
de a deveni Ionesco, primea şi el, în l934, premiul adăugat mulţi alţii. Iată faptul decisiv ce se cuvine
criticii literare pentru volumul Nu, apărut la Editura avut în vedere pentru a aproxima identitatea noas-
„Vremea”, cu o postfaţă de Mircea Vulcănescu. Nu se tră, dacă nu prin fapte răsunătoare de arme, cum se
putea o alegere mai potrivită pentru recomandarea obişnuieşte să fie valorizată, prin criterii europocra-
tinerei generaţii prin ea însăşi. În postfaţa respectivă tice, fiinţa unei naţiuni, cel puţin graţie unor perso-
citim: „Pentru înţelegerea lucrării lui Eugen Iones- nalităţi în general bine cotate în viaţa contemporană
cu, momentul acesta mi se pare capital. Căci el ne a Europei civilizate. Tezaurul spiritual lăsat de ei în
dezvăluie cealaltă parte a lucrurilor”. Prin „cealaltă folosul umanităţii nu este de neglijat. Aşa că autorii
parte” să înţelegem acomodarea intereselor generale citaţi (şi nu oricare alţii) sunt în măsură să depună
ale României cu cele ale Europei civilizate, depăşirea mărturii de ordin cultural, întărite şi prin propria lor
etnicismului îngust, refacerea scării de valori, regîn- existenţă tragică, în faţa opiniei internaţionale. Cu
direa unor principii călăuzitoare, pe termen lung, de acelaşi optimism încordat şi dureros se pot prezen-
natură istorică şi culturală. De altfel, România inter- ta în faţa tribunalului istoriei şi criterioniştii nevoiţi
belică era ţară co-fondatoare a Societăţii Naţiunilor să rămînă în ţară, pradă spulberării, printre primii
şi se bucura de un statut onorabil în familia de state aflîndu-se Mircea Vulcănescu, Constantin Noica,
Est-Vest, mai ales Vest. Nicu Steinhardt. Ei au salvat demnitatea umană în
Mircea Eliade se afla şi el în posesia unui rostire românească, prin îndelungă suferinţă şi sa-
premiu de invidiat, acela al prozei, distincţie prileju- crificiu de sine, motiv pentru care valoarea rezisten-
ită de publicarea romanului Maitreyi, fapt ce -l situa ţei lor, pilduitoare pentru multe generaţii, se judecă
în imediata apropiere a marilor favoriţi ai gustului atît în direcţie morală cît şi ştiinţifică. Şi unii şi alţii
estetic şi ai momentului, Liviu Rebreanu şi Camil sunt în măsură să depună mărturie, cum spuneam,
Petrescu. Aşadar, opinia curentă şi majoritară pleda în sensul fixării unor repere orientative şi de fond în
în favoarea „generaţiei în pulbere”, care cucerea vizi- înţelegerea corectă a existenţei noastre din a doua
bil, prin fapte şi prin merite, teren în viaţa culturală jumătate a secolului trecut. Sunt „amănunte esenţia-
a ţării, în dispreţul intereselor de grup ori ambiţii- le”, cum ar spune Mircea Eliade, avînd capacitatea să
lor politice. Mărturie poate să depună unul dintre stopeze campania de calomniere a fiinţei etnice, de
participanţii la polemicile vremii, corect şi obiectiv minimalizare, pînă la fals şi caricatură, a posibilităţi-
deocamdată, Şerban Cioculescu: „Generaţia de azi, lor noastre intelective de afirmare în planul muncii
neliniştită, efervescentă, vibrantă, exaltată are o via- şi al creaţiei.
ţă proprie de experienţe nenumărate; nu urmăreşte Din păcate, stînga roşie a sărit mereu la
artificial un echilibru factice; dimpotrivă, întîrzie cît harţă, gata oricînd să abată cursul lucrurilor de la
mai mult stabilizarea, pentru ca, în final, echilibrul normalitatea lor. Acelaşi „desculţ” şi simbriaş al
şi sinteza să fie rezultatul unei vieţi sufleteşti, perso- ocultei a revenit, după două decenii, cu un alt arti-
nale şi bogate”. col bătăios în „Gazeta literară” (20 ianuarie 1955), cu
O fi ajuns Criterion – ul pînă la urmă o titlul Pleava din căruţele duşmanului şi îndreptat îm-
„generaţie în pulbere”, cum şi-a dorit-o oculta ex- potriva „martorilor” din diaspora. Era vizat direct
ternă-internă, adică spulberată, nimicită, dislocată Mircea Eliade. În traducere: duşmanul = Europa de
sub presiunea întîmplărilor nefericite care s-au abă- vest; pleava = scrierile democratice ale apusenilor în
tut asupra noastră în chip de diktat după diktat; dar general; căruţele = revistele româneşti din diaspora.
o generaţie devenită cu vremea şi deasupra vremii, Articolul lui Stancu începea aşa: „Vedeta publicaţi-
asemenea unei pulberi de aur. Este adevărat, a fost ei redactată şi imprimată la Paris de Virgil Ierunca
împrăştiată năprasnic (cuvînt slav) în toate zările, pare să fie publicistul Mircea Eliade”. Revista cu pri-
fără a fi şi învinsă. Ca în parabola noutestamentară, cina era „Luceafărul” şi se afla sub îngrijirea Socie-
sămînţa bună şi norocoasă a rodit pretutindeni, chiar tăţii Scriitorilor Români din exil; dar au apărut doar
şi împotriva a ceea ce s-a numit „teroarea istoriei”, două numere, tip anuar: primul în 1948 (124 p.), al
de unde rezultă că teoria lansată de Eliade avînd, în doilea în 1949 (80 p.). Al treilea a rămas în sertar.
fond, rădăcini în scrierile cronicarilor moldoveni, A fost pregătit pentru centenarul naşterii lui Emi-
nu este totdeauna exactă. Mă refer, pe de o parte, la nescu, însă nu s-au găsit fonduri necesare pentru
„martorii din diaspora”, adică la cărturarii români tipărire. Generalul Nicolae Rădescu, cel care oferise
nevoiţi să părăsească ţara, luînd calea exilului la toată averea în sprijinul emigraţiei, dăduse faliment,
terminarea războiului. Cu unele excepţii, provenite iar bancherul Malaxa îşi retrăsese subvenţiile. În pri-
din generaţia anterioară (Brâncuşi, Enescu), cei mai mul număr al „Luceafărului”, se poate citi: „Revista
de seamă aparţin tot grupării de la Criterion: Mir- de faţă apare în timpul celei mai grave crize pe care

62 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Opinii

a cunoscut-o neamul românesc în lunga şi dramati- şi poliţiste de la Bucureşti. Au intervenit totdeauna


ca lui istorie. De nenumărate ori pămînturile ei (sic) pe lîngă guvernele apusene ca Eliade să nu fie ac-
au fost încălcate, prădate şi urgisite; adesea neamul ceptat în posturi academice ori universitare, să nu
nostru şi-a pierdut pînă şi plăpînda neatîrnare pe primească burse, ajutoare, premii, propuse în mai
care izbutise s-o apere împotriva tuturor vitregiilor. multe rînduri. S-au făcut demersuri să fie stopat, ca
Dar niciodată nu s-a încercat, ca în zilele noastre, şi Blaga , de la obţinerea premiului Nobel.
să i se batjocorească sufletul. Niciodată nu s-a ur- Cît priveşte „Gazeta literară”, cititorul de
mărit cu atîta înveninată înverşunare răsturnarea astăzi se cuvine să afle că este vorba de varianta „ro-
tradiţiilor noastre istorice, ponegrirea graiului, cre- mânească” a publicaţiei moscovite, „Literaturnaia
dinţelor şi culturii noastre, nimicirea spiritualităţii gazeta”, transmutată la Bucureşti (primul număr a
noastre autentice. Astăzi, apărut la l8 martie 1954)
în România, nici un au- cu calchierea titlului cu
tor clasic nu mai poate fi tot, condusă fiind de
cetit în textul lui integral. proletcultişti notorii, ca
‹Epurarea› bibliotecilor să se răspîndească şi să
şi a librăriilor noastre, rodească sămînţa „viru-
începută cu ani în urmă, sării” politologice. Ar-
continuă cu o violenţă ticolul program începe
crescîndă. În locul lui aşa: „Drumul ne este clar,
Mihai Eminescu, Has- obiectivele ne sunt vizibi-
deu, N. Iorga, Octavian le: să slujim acelei litera-
Goga, Brătescu-Voineşti turi care prin mijloacele
sau Liviu Rebreanu, ni se artei realist socialiste are
propun, în original sau în o funcţiune educativă a
traducere, autori sovie- poporului; să slujim ace-
tici. Majoritatea scriitori- lor largi mase de cititori
lor români în viaţă nu mai care contribuie la clădi-
pot publica” (Cf. Florin rea temeliei socialiste a
Manolescu, Enciclopedia ţării noastre şi la întărirea
exilului literar românesc legăturilor de pace între
(1945–1989). Scriitori. toate popoarele lumii”.
Reviste. Instituţii. Orga- Textul nu este semnat.
nizaţii. Editura „Compa- Dar, ştiindu-se cine răs-
nia”, Bucureşti, 2003, p. pundea direct din par-
467). Toate acestea aduc tea Comitetului Central
asigurarea că scriitorii al Partidului, în scopul
din exil nu beneficiau de politizării artei şi litera-
„sacul cu bani” al capita- turii, autorul nu putea fi
liştilor şi nici nu slujeau cu umilinţă interesele lor. decît unul dintre cei trei, ba nu, patru mari şi temuţi
Mai mult decît atît, Mircea Eliade avea răs- ideologi comunişti: Leonte Răutu, Nicolae Mora-
pundere directoare, fiind ajutat în munca de redacţie ru, Traian Şelmaru, Ion Vitner. Pe plan secund se
de N.I.Herescu şi de Virgil Ierunca, înainte ca acesta aflau Mihai Novicov, Savin Bratu şi Vera Călin, iar
din urmă să devină angajat al „Europei libere”. Is- Ovidiu S. Crohmălniceanu, Paul Cornea, Zoe Du-
toricul religiilor, deja cunoscut pe plan internaţio- mitrescu-Buşulenga, Z. Ornea se pregăteau pentru
nal ca reputat om de ştiinţă, se zbătea pe viaţă şi pe succesiune glorioasă. Alături de toţi aceştia, Zaha-
moarte în speranţa unei salvatoare „rezistenţe prin ria Stancu găsea o companie pe potrivă. De altfel,
cultură”, dat fiind că tocmai atunci acţiunile arma- editorialul imediat următor îi aparţine şi-i poartă
te din munţii Carpaţi eşuaseră. Erau vremuri grele semnătura. Fraza concluzivă este în perfect acord
pentru existenţa noastră transformată în pulbere, în cu anteriorul: „Literatura trebuie şi poate să reflecte
interior, ca şi pentru românii din diaspora. Atît în aceste uriaşe eforturi şi izbînzile cîte au fost cîştigate
Jurnal cît şi în scrisori (îndeosebi către Vintilă Horia şi cîte, mai ales, vor fi cîştigate. Mai mult; literatura
şi Brutus Coste), istoricul religiilor aminteşte adesea trebuie să şi ajute. Este necesar, pentru aceasta, ca
condiţiile sale materiale precare, greutăţile pe care le noi scriitorii să mai ieşim puţin din birouri şi dintre
avea de întîmpinat din partea autorităţilor politice cărţi. Să mai cunoaştem oamenii adevăraţi. Să mai

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 63


Opinii

gustăm din viaţa adevărată”. implicit, la conturarea portretului unei personalităţi


Peste cîteva numere, rolul de editorialist îi de seamă. Asta se şi urmăreşte, să se implanteze în
revenea lui Aurel Baranga. Viitorul dramaturg, tot conştiinţa cititorului naiv, din interior ori din exte-
în manieră activistică, se făcuse cunoscut în presă ca rior: ce este România? O ţară apărută din neant, fără
purtător de cuvînt al Tribunalului Poporului, institu- cultură, fără trecut, fără viitor. Drept urmare, ajunge
ţie criminală la vîrf cu Alexandra Sidorovici, soţia lui o notircă prizărită a unui observator prea zelos sau
Silviu Brucan, acesta avînd la data respectivă func- fantezist, ca proiectata serie de opere să fie trecută pe
ţia de redactor şef al ziarului „Scînteia”, adică „Iskra” linie moartă. Este şi cazul lui Eliade, Cioran, Noica.
românească, tot o calchiere kremliniană. Mai mult Din „fericire”, lupta cu viruşii cunoaşte un
ca sigur, pleava era adusă direct de la Moscova, iar parcurs nou în ultima vreme. Înainte de toate, prin
duşmanul se afla chiar la noi în ţară. intervenţia salutară a unor cercetători străini, mai
Rezultă că articolul de mai tîrziu, din l955, riguroşi şi mai puţin temători faţă de bau-baul is-
în care Stancu îl viza pe Eliade, avea o semnificaţie terical-correctness. Oarecum „favorizaţi” par să fie
strategică, nu ştiinţifică ori informaţional-gazetă- primii doi, Eliade şi Cioran: bine cunoscuţi în stră-
rească. De reţinut că „Luceafărul” din exil nu mai inătate, nu mai pot fi puse pe seama lor prea mul-
apărea de şase ani. Dar, într-o campanie de presă cu te neadevăruri. S-au remarcat, în această privinţă,
intenţii politice, respectarea adevărului literar pre- mulţi şi reputaţi autori: Paul Ricoeur, Mac Linscott
zintă importanţă minoră. Asemenea atacuri se pro- Ricketts, Bryan Rennie, Claude-Henri Rocquet, Ro-
gramau din timp în timp şi în funcţie de împrejurări. berto Scagno, Richard Reschika, Fernando Savater,
Se poate cita, spre exemplu, materialul suspect din Douglas Allan, etc. Buni cunoscători ai culturii ro-
revista Toladot (în 1972 : „un atac violent împotriva mâne şi, mai ales, devotaţi adevărului, au consacrat
lui Mircea Eliade”), ca să se relanseze „legionaris- numeroase scrieri personalităţilor noastre din dias-
mul” profesorului de la Chicago; sau o cronică a lui pora, înainte şi după căderea Cortinei de Fier. Lor
Alonso di Nola la Fragments d’un Journal, publicată li s-a alăturat şi un număr de români mai curajoşi
în l976, iarăşi la distanţă de două decenii: „Se con- şi decişi să aducă cercetarea la starea de normalita-
turează, ni se spune, un Eliade lipsit de luciditate te: Mircea Handoca, un nume respectabil în bătălia
critică, acea luciditate atît de febrilă şi profundă în pentru Eliade, precum şi Sorin Alexandrescu, Ioan
anumite cărţi ale sale, un Eliade mărginit la accese Petru Culianu, Eugen Simion, Gheorghe Glodeanu,
de vagotomie, de astenii şi mizerii fizice sau prins în Corneliu Crăciun, Francisc Ion Dworschak; sau
mrejele unor experienţe ocultiste sau ale interesului Gabriel Liiceanu, Constantin Cubleşan, Ionel Necu-
alienant pentru vis ca mod de fiinţare”. Vagotomie? A la, Simona Modreanu, în privinţa lui Cioran. Este de
murit departe de ţară, sărac şi orb, dar, asemenea lui reţinut neapărat participarea mai mult decît salutară
Cioran şi majorităţii criterioniştilor, nu a renunţat la a lui Gabriel Liiceanu la o dezbatere privind „obscu-
cetăţenia română. Alonso di Nola s-a văzut nevoit, de rul trecut naţionalist” (Alain Finkielkraut), consa-
fapt, să schimbe tactica şi stilul retoric: Mircea Eliade crată lui Emil Cioran. Discuţia s-a purtat sub titlul
nu mai putea fi prezentat, mai ales cititorului străin, Itinerariile lui Cioran (organizată de postul de radio
drept un „publicist” oarecare, cum lăsase mai înainte France Culture şi transmisă la l8 noiembrie 1995 ),
să se creadă Zaharia Stancu. Exilatul de la Chicago ca une véritable réplique la un articol cu multe ele-
devenise de multă vreme un nume respectat în lu- mente virusate publicat în ziarul „Le Monde”, în chip
mea ştiinţifică mondială, aşa că Alonso di Nola a gă- de necrolog (! ) la dispariţia din viaţă a singuraticu-
sit cu cale doar să-l minimalizeze prin caricaturizare. lui din Place de l’Odéon. Cu siguranţă, intervenţiile
Nimănui nu-i este interzisă o asemenea modalitate ferme, consistente şi bine întemeiate ale lui Gabriel
de scriere. Dar, punînd lucrurile cap la cap şi în cur- Liiceanu, prezent la pomenita întîlnire de specia-
gerea lor istorică, se poate constata permanentizarea litate, au avut rol benefic în orientarea cercetărilor
unui stil negativist şi reducţionist, în cele din urmă cioraniene în spirit echilibrat, nepartizanal şi în folo-
sîcîitor şi enervant, asemenea unui virus care apare sul tuturor. Dovadă, apariţiile editoriale din ultimul
pe ecranul calculatorului: porneşti într-o direcţie pe deceniu, unele dintre ele teze de doctorat la origine,
care ţi-o alegi singur după cuviinţă şi virusul îţi sare despre Eliade ori despre Cioran, numeroasele studii
în cale, într-o formă sau alta. După „lupta de clasă”, în presa de specialitate, discuţiile mai la obiect, mai
invenţie marxist-leninistă şi bolşevică, se desfăşoară consistente.
astăzi, îndeosebi asupra României, ţară în curs de Este adevărat, se mai aud voci intonînd
recolonizare, războiul cu viruşi, tot ideologici, stre- melodii cu iz arhistătut: Eliade „prizonier al istoriei”;
curaţi cu „amicală” duşmănie. În asemenea condiţii Cioran chemat în instanţă improvizată pentru (ne-
nu ne putem aştepta la ediţii integrale de autor şi, apărat) „l7 texte evident legionare”; Noica pus sub

64 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Opinii

acuzaţia de „colaboraţionism”! Dar toate acestea nu însingurare: „Ţara mea: nu e o patrie, ci o suferinţă;
mai sunt rostite cu mînie proletară, ci cu „îngăduin- o rană care nu se poate închide” (Caiete, III ); ca să
ţă”, cu „înţelegere”, uneori cu intenţia de a produce repete, în împrejurări asemănătoare, după dureroase
impresie „bună” la nivel de stupid people. Mesajul meditaţii şi suferinţe: „Ura mea iubitoare şi deliran-
virusat ar fi: sunt autori interesanţi Eliade, Cioran tă...” (Ţara mea). Nu par a fi semne accidentale de
şi Noica, deşi, în anumite medii, se exagerează va- disperare ori figuri sentimentalizate de stil, ci expre-
loarea lor; în tinereţe s-au făcut vinovaţi, de neiertat, sii ale unei existenţe dramatice şi destinale, asumate
de convingeri politice de dreapta, moştenite pe linie cu grea răspundere. Acelaşi frison existenţial i-a unit
etnică şi cu rădăcini în istoria îndepărtată. Ciudate pe toţi criterioniştii.
concesii! Ele mai mult acuză decît explică situaţii De neînţeles acest deneînţeles cu ajuto-
eventual controversate şi de interes secundar în com- rul instrumentelor noastre de percepţie învechite şi
paraţie cu valoarea autorilor în cauză, tot mai evident schematice. Lumea se cufundase iremediabil în în-
şi obiectiv recunoscută. tunericul morţii lui Dumnezeu, participa frenetic
Hotărît lucru, nu se mai poate întîrzia pe la spectacolul răsturnării valorilor şi al amestecului
o asemenea cale greşită. Cartea lui Constantin Cu- limbajelor. În acel moment de grea aşteptare, era ne-
bleşan, Din mansarda lui Cioran (EuroPress Group, voie de un cap limpede, fie şi de un Godot, care să
Bucureşti, 2oo7), dacă este să cităm un exemplu, re- vestească tuturora ce se întîmpla în casa omului, ca
prezintă un semn (semnal) binevenit şi încurajator. şi pe planetă. Dar orice voce risca să se consume în
Autorul stăruie asupra problemelor de fond care se pustiu, pentru că în vreme dominau, apocaliptic şi
disting, mai lesne ori mai cu dificultate, pe întinde- asurzitor de zgomotos, extremele dreapta şi stînga
rea frămîntată a segmentului de timp interbelic. Fără înfruntîndu-se nimicitor, cum au şi făcut-o supra-
radiografierea exactă a evenimentelor şi cunoaşterea puterile pînă la integrarea monstrului. Nu aveau loc
la obiect, din interioritatea spaţiului românesc, nici atunci simple încăierări între tineri neastîmpăraţi, în
o discuţie inteligibilă şi utilă nu este posibilă. Dra- criză de creştere, între secte ori grupări paramilita-
ma generaţiei nu trebuie căutată în ficţiunile noas- re. Toate acestea par simple forme retorice ataşate pe
tre de azi. Ea decurge direct şi brutal din condiţiile întinderea unui organism incomensurabil şi atotpu-
momentului; are, aşadar, cauze concrete, în „atmo- ternic. Eugen Ionescu a încercat o propoziţie pentru
sfera tensionată lăuntric a unei epoci de resuscitare a a-şi fixa un punct provizoriu de sprijin pentru sine:
idealurilor existenţiale latente ale unei naţiuni mici, „Nu pledez în favoarea unui refuz pentru refuz, dar
angrenată disperant într-o istorie universală prea pledez în favoarea unui refuz care îmi va permite
mare”, cum observă Constantin Cubleşan, cu multă odată să primesc numai ceea ce este selectat, cer-
claritate şi în spiritul lucrurilor. Orgoliul prea mare, nut”; fireşte, „cernut” cu răspunderea propriei fiinţe,
intenţiile peste putinţă de pus în faptă au făcut ca sa- în acord cu exigenţele criterioniştilor care începeau
crificiile şi suferinţele să capete dimensiuni pe măsu- să intre în legendă, nu să coboare în pulbere. Dacă
ră şi în serii necurmate. Este de înţeles că atitudinea ne gîndim bine, sinele autorului este acelaşi cu al
sfidătoare, intens conflictuală, de negaţie continuă şi generaţiei şi cu al lumii întregi, devenită „modernă”
situarea în paradox i-a aruncat pe ambiţioşii tineri mult peste aşteptări. Celebrul Nu al autorului depă-
români pe „culmile disperării” celei mai alarmante. şeşte cuprinderea strict locală: a poeziilor arghezie-
Pe de altă parte, starea de permanentă nelinişte le-a ne, să spunem, cu baudelaire-ana estetică a urîtului
transformat pe victime în eroi. Căci, de pe crestele sau a eşantioanelor selectate maliţios din scrierile lui
agitate ale valurilor, românii au avut posibilitatea să Camil Petrescu. Este un nu vital şi universal, vizînd
vadă mai bine, chiar decît contemporanii lor culti- cu ardoare tripticul axiologic fundamental în esenţa
vaţi din Vest, laturile existenţei umane în secvenţa ei lui originară, mito-cosmogonică.
postbelică, înălţimile şi abisurile mai mult fioroase Mai era posibilă o „întoarcere” fără îngrijo-
decît sublime. Pentru prima oară, aş zice, biata fiinţă rare la statutul vechilor valori care au asigurat gloria
se apropia de sine cu cutremurare. Aproapele şi de- culturii clasice? Iată întrebarea întrebărilor care l-a
partele îşi pierduseră înţelesurile cunoscute pe tere- chinuit permanent pe Emil Cioran, în diverse varian-
nul geografiei lingvistice. Este „uimitor, scrie Con- te şi într-o manieră infinit mai patetică decît pe Mir-
stantin Cubleşan, cît de acasă s-a aflat tot timpul” fiul cea Eliade. Schimbarea la faţă a României (1936) tre-
protopopului din Răşinari; deşi cînd se găsea în pa- buie citită în asociere cu Pe culmile disperării (1934),
trie, la oraş, la munte ori la mare avea disponibilitatea cu Tratat de descompunere (1949), Căderea în timp
să scrie fraze incredibile: „ Iubesc trecutul României (1964), Demiurgul cel rău (1969), Despre inconveni-
cu o ură grea” (Schimbarea la faţă a României). Sau, entul de a te fi născut (1973), Ţara mea (l996). Sunt
cu povara aceluiaşi zbucium sufletesc, după ani de titlurile capitale. Totalul ni-l arată „neschimbat” pe

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 65


Opinii

autor: departele-aproapele îl menţine aici, în prezent, Gîndirea încerca să – şi deschidă căi inedite în di-
acasă. Cînd fiul protopopului din Răşinari pleda recţie sociologică sau spre filosofia culturii; prima
pentru „schimbarea la faţă,” nu viza numai România părînd prea tehnicistă în intenţia de a reduce fiinţa
ci toată fiinţa umană, ca aceasta să-şi re-capete chipul la mecanisme şi funcţii; iar amîndouă, prea orienta-
de dinaintea „căderii în timp”. Din acest punct avea te spre tărîmuri exotice, cu obsesii colonialiste. Aşa
să-l continue, tot la modul criterionist al paradoxu- că, în cele din urmă, criterioniştii cei mari au decis:
lui, pe Mircea Eliade, privind „teroarea istoriei”. Par- să aibă cîştig de cauză moraliştii şi misticii (Emil
tea morală îl interesa înainte de toate, îndeosebi după Cioran, Eugen Ionescu), miturile fundamentale ale
Schimbarea la faţă, şi mai puţin aventura istorică. La omenirii „de la primitivi la Zen” (Mircea Eliade), fi-
un autor ca Emil Cioran, care refuză să fie conside- losofia greacă – Platon înainte de toate – şi imagina-
rat filosof în sensul cărturăresc al cuvîntului (a avut rul poetic reprezentat de eternii şi modernii Goethe
puterea să renunţe la un premiu prestigios ca să arate şi Eminescu (C.Noica). În acest sens ne dă tot Cioran
că nu aderă la tagmă; dar nu ostentativ, asemenea al- o precizare, în Caiete: „Îl situez pe Epicur deasupra
tora ), spaţiul şi timpul trec drept elemente de decor lui Socrate. Epicur, marele eliberator”.
pentru identificarea şi plasarea fiinţei şi a propriului În înţelesul de altă („cealaltă”) faţă a lui
eu într-un colţ de grădină adamică, indiferent pe ce nu, Emil Cioran a dorit să elaboreze o retorică pro-
meridian planetei s-ar afla. În momentele de risipire prie ilustrată prin titlurile de mai sus. Unele dintre
în „lene” ori în reverie, colţul adamic, echivalentul lui ele, subcapitole la citatele volume, sunt de-a dreptul
axis mundi (Mircea Eliade), renegat cu disperare în şocante şi lasă să se întrevadă nervurile care se în-
alte situaţii, purta denumirea (= sensul ) de mon Pays treţes spontan şi pe viu, ca formele de meditaţie să
sau coasta Boacii, cu/ fără majusculă. Nu este vor- urmeze o sintaxă eliberată de canoane şi de teroarea
ba, de fapt şi de drept, numai de „ura de sine”, ci de exigenţelor academice: Schiţă de rătăcire, Urgenţa ca-
provocarea sinelui pe căi dintre cele mai alarmante tastrofei, Gînditorul de ocazie, Acea nefastă clarviziu-
şi incomode, pentru a-l forţa să gîndească şi să „fie” ne, Gama vidului, Itinerariul urii, Primejdiile înţelep-
; pentru a-l menţine agitat şi „treaz”. Contemplaţia, ciunii, Sfinţenia şi strîmbăturile absolutului, etc. Ni-i
starea de luciditate, etc. sunt semne de lenevire, de putem imagina pe John Locke, pe Kant, pe Poincaré
cădere pe linia simplificatoare între da şi nu. sau chiar pe modernul Wittgenstein exersînd pe vre-
Nevoia de comunicare l-a pus pe Cioran să unul dintre traseele acestea de gîndire, accidentate
rostească şi el un categoric nu destinat să depăşească şi difuze? Deşi cu mari costuri, Cioran nu-şi pierde
înţelesul restrictiv al simplului refuz. A început prin în totalitate cumpătul, pentru că şi el începe cu înce-
re-gîndirea gîndirii filosofice, prilej de alarmare şi putul, cu celebrul nu reformulat în termeni proprii,
de negaţie. Căci intelectualitatea începutului de se- dar asociindu-se lui Eugen Ionescu, cel din fraza de
col XX se simţea copleşită şi obosită de avalanşa de mai sus: „Nu pledez în favoarea unui refuz, pentru
sisteme filosofice moştenite, prea academice şi prea refuz...”. Singuraticul din Paris şi printre filosofi era
lipsite de freamătul viu al existenţei imediate. Une- convins că orice nume venerat în istorie sfîrşeşte
le se înfăţişau recoafate, dînd impresia de zbatere pe prin a fi atins de trauma morală a „căderii în timp”,
loc: neokantianismul, neohegelianismul, neopozi- ca să ajungă sigur „un Hegel de buzunar”. Se poate
tivismul. Fenomenologia husserliană cîştiga mulţi spune că, în efortul său intelectual, autorul Tratatu-
aderenţi, ca şi existenţialismul de tip heideggerian, lui de descompunere s-a oprit cu predilecţie asupra
ambele direcţii, însă, excesiv de speculative şi artifi- unor principii de bază dar şi asupra unor categorii de
cioase, sufocîndu-l pe cititor cu forme de jargon ul- termeni tehnici care pot alcătui, în cele din urmă, un
traelaborate, sterile. Nota în Caiete nostalgicul după microdicţionar original: amăgire, amuzament, aş-
coasta Boacii, delimitîndu-se de sistemele filosofice teptare, buimăceală, camuflaj, cădere, credinţă, delir,
de dinaintea sa: „ Nici Hegel, nici Schopenhauer şi dezgust, destin, dezamăgire, durere, eroare, existenţă,
nici chiar Nietzsche n-au ştiut să se oprească la timp. febră, farmec, fascinaţie, fraudă, grozăvie, hazard,
Mania de a aprofunda, de a explica la infinit, de a nu haos, iluzie, ironie, lacrimă, lene, lepădare, luciditate,
omite nimic ne face să –i citim cu teama de a nu-i melancolie, mistică, monotonie, muzică, negaţie, ne-
citi pînă la capăt”. Sau, în altă parte: „Nu e nimic de ghiobie,nimic, obsesie, panică, păcat, plictis, revelaţie,
făcut: toţi aceşti intelectuali germani sunt marcaţi de refugiu, scepticism, tăcere, timp, verosimilitate, vid,
Universitate. Criteriile lor sunt şcolăreşti. Sunt profe- viziune. Unii termeni vin din sistemele tradiţionale
sori pînă în adîncul sufletului. O naţie didactică. De (melancolie, viziune, verosimilitate), alţii din teologie
unde ‹prostia›, ‹simbolismul› lor ridicol”. Sau, despre (păcat, lacrimă, trezire) sau din morală (eroare, lene,
un contemporanul său francez: „Ce mă deranjează neghiobie). Autorului nu-i rămîne aproape nimic
la Sartre e că întotdeauna vrea să fie ceea ce nu este”. decît să înscrie pe marginea acestor cuvinte propriile

66 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Opinii

suferinţe întru existenţă şi cunoaştere, în fond ace- panică, fraudă, cădere,etc. Interesează aici, înainte de
leaşi cu ale generaţiei sale „căzute în istorie” şi sub toate, decriptarea termenilor care esenţializează stări
„teroarea timpului”. Şi aceasta doar prin „abaterea” de spirit specifice vremii. Viaţa trăită a fost doar un
de la sensurile originare, încremenite. vehicul şi un filtru. Eliade, la rîndul său, a refuzat
Încă o dată, chiar şi simpla enumerare a să intre în dialog pe tema trecutului său încărcat de
termenilor citaţi naşte îndoiala, dacă un creator de tensionate interogaţii: scrierea reprezintă singurul
sistem de bună tradiţie (René Descartes, de pildă, ori răspuns real şi demn de luat în consideraţie; dacă se
Im. Kant) ar fi subscris la demersul cioranian. Fără a dovedeşte a fi neputincioasă, dialogul explicativ, de
forţa apropieri valorice, se poate aproxima că scrierile scuză, de „autocritică” umilitoare, de vaiete, de „tur-
singuraticului din Place de l’Odéon aduc dovada unui nat cenuşă în cap”, nu-şi are sens.
demers la fel de categoric şi la fel de fără întoarcere. Totuşi, biografismul îşi are rostul lui în dez-
Asemenea oricărui autor de recunoscută valoare, ca batere, o ştie toată lumea, cu condiţia să fie cunoscu-
să ni-l amintim din nou pe Constantin Cubleşan, şi te datele problemei. Deceniul al patrulea din istoria
în ce-l priveşte pe Emil Cioran biografia este înscri- noastră „recentă” este cel mai controversat dintre
să în operă; altfel spus, opera reprezintă „o biografie toate, ocultat, transfigurat în falsuri şi apocrife. Încă
mascată”. Mai toţi criterioniştii au nutrit dorinţa să ne aflăm sub zodia Roller. În perioada propriu-zis
transforme propria biografie, uneori şi pe a altora, în comunistă, fie că ne referim la segmentul de timp
scriere. Au fost sensibili la frămîntările veacului, în- Ana-Luca-Dej ori la cel următor, corespunzător suc-
cercînd ei înşişi experienţe riscante, prin verb ori ca cesorului direct şi recunoscut al acestora, N. Ceau-
spectatori, fapt pentru care li s-au adus acuze grave, şescu, deceniul al patrulea era monopolizat de acti-
nedrepte, exagerate, cu intenţii denigratoare şi politi- viştii de partid, în sensul că publicului îi era permis
zante. Dar ei nu au urmărit nimic altceva, nici carieră să cunoască doar o parte a „istoriei recente”, fabricată
politică, nici interese materiale, dovadă că, îndeosebi şi ea. La Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, perioa-
cei mari, au vieţuit în sărăcie, din milă, din ajutoare, da era predată de la catedră de anonimi şi culturnici
din premii ori din cărţi şi au murit în cumplită mi- ca Janeta Benditer şi Aurel Loghin, ambii cu studii
zerie (Cioran, Eliade, Ionescu, Noica) sau în temniţă de „specializare” la Moscova. De regulă, programele
(Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, Gheorghe I. veneau direct de la Universitatea de partid „Ştefan
Brătianu). „Să nu ne răzbunaţi”, a lăsat unul dintre Gheorghiu”, elaborate acolo de „cadre de nădejde”,
ei o vorbă testamentară, devenită legendă. Asta nu cei care „ne” fac astăzi „procesul comunismului” şi
mai înseamnă „biografie”, ci „scriere” şi suferinţă, în ne scriu cărţi de re -orientare (?!) ideologică. Nimic
înţelesul celui mai ales rafinament posibil. „O carte nu ştim (şi nici nu se doreşte să se afle) în legătură
trebuie să provoace o leziune în sufletul cititorului”, cu extremismele de dreapta-stînga, implantate la noi,
cum scrie marele nostru sceptic. Este o opinie dem- interbelic, de forţe străine şi de agenţii lor pregătiţi
nă de reţinut şi, totodată, inedită privind rolul scrierii în interior-exterior; despre dictatura carlistă, despre
în lumea modernă. Sunt implicate aici forme de un teroarea psihologică exercitată în ţară, cauzată de
mare dramatism existenţial, care pun la grea încerca- Diktat şi Ultimatum, despre elitele intelectuale şi pa-
re conştiinţa secolului, năucită de teze fabricate şi de triotice care se străduiau să găsească soluţii de ame-
antiteze lansate în spaţiu ca nişte tiruri nimicitoare liorare a situaţiei dramatice din clipa istorică dată
de artilerie. (fapt pentru care au plătit cu detenţie, muncă silnică,
În condiţiile în care scrierea este o „biogra- viaţa), despre adevărata poveste a lui nu.
fie mascată,” se cuvine ca întîmplările de viaţă trăită Într-un cuvînt, atîta timp cît diversul –ad-
să ocupe un plan secundar în înţelegerea şi valoriza- vers continuă să fie luat de-a valma, fără culoare,
rea fiecărui criterionist în parte. Aşa gîndeşte omul fără accent, ne lipsim cu inconştienţă de posibilita-
de ştiinţă atent la semnalarea cotelor de interes şi de tea de a cunoaşte şi înţelege adevărata istorie care
adevăr, reale şi utile pentru toată lumea. Este şi po- ne este proprie şi pe care se cuvine să ne-o asumăm
ziţia pe care o adoptă Alain Finkielkraut, amfitrio- cu răspundere. Cînd va veni vremea să ne judecăm
nul şi conducătorul dezbaterilor pomenite, în cadrul propriul trecut, după documente autentice aflate în
emisiunilor de la France Culture. Să ne reamintim: arhive încă secretizate, nu în tradiţie rolleriană ori
„... cînd citesc sunt animat de dorinţa de a înţelege, după „comisii” fantomă, cînd vor fi îndepărtaţi vi-
iar atunci problema sincerităţii şi problema biogra- ruşii ideologici, vom cunoaşte nu doar „cealaltă” faţă
fiei e neapărat secundară”. În ce-l priveşte pe Cioran, a adevărului. Atunci criterioniştii „cei mari”, spulbe-
biografismul se află revărsat în titluri ca Urgenţa ca- raţi prin detenţii ori în diaspora îşi vor dezvălui, cum
tastrofei, Acea nefastă clarviziune, Sfinţenia şi strîm- sunt convins, chipul autentic de generaţie eroică şi
băturile absolutului; sau în cuvinte cheie: dezamăgire, „de aur”.

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 67


Apostrof

Construcţia
deconstrucţiei III

Magda URSACHE
„Crima cea mai mare a istoriei nu constă ci este, cu ochi şi sprâncene, creaţie evreiască. Sper
în faptul că ne-a doborât valorile, viaţa, – ci în pentru evrei că se vor mai potoli de a face ei creşte-
faptul că a permis lichelelor, proştilor, laşilor să rea românilor”. Şi încă: „În fond, sunt o inadaptată
aibă suficient timp pentru ca să se justifice în în această ţară pe care o iubesc din toată fiinţa mea.”
faţa propriilor lor conştiinţe”. I.D. Sîrbu În vremea aceea, nu mai era nici un etnic
român în Catedra de literatură română. Călinescu,
Atacul la figurile emblematice ale istoriei şi Piru, Caracostea au fost eliminaţi, primul între isto-
istoricilor e dublat de atacul la figuri reper ale istori- ricii literari fiind reprimit în ’63. În ’65 a şi murit. În
ei literare. Nu numai istoria trebuie dez-naţionaliza- aceeaşi vreme, cu faţa spre URSS, Sadoveanu voia o
tă, ci şi literatura, pentru că şi literatura are o istorie, Anglie comunistă, o Franţă comunistă..., o lume dis-
are rădăcini adânci. Şi-i bine să nu mai existe istorii topică, fantastică şi negativă deopotrivă. Nu degeaba
literare, aşa pot fi mai lesne de executat „raderile” Petre Pandrea îl numea „Ceahlău de fecale”.
unor autori de primă mărime. De ce i-ar înlocui Radicali demolatori s-au găsit, postso-
Mircea Ciobanu pe Preda şi pe Breban la un loc? De cialist, destui. Un trendenţios (neabătut de la linia
ce Bonciu i-ar lua locul lui Rebreanu, Florin Mugur trend-ului) l-a luat în cătare pe G. Călinescu, istoric
lui Sorescu şi Mircea Ivănescu lui Cezar, deşi, aşa literar „ratat”. În fapt, criticul sub acoperire (Dorin
cum o tot repet, fiecare deţine locul său? Dar mai in- Tudoran ar spune: prost-acoperit) găsea inutilă is-
tră onestitatea în canonul meseriei de istoric literar? toria literară, nu numai cea de la origini. Călinescu
Din îndepărtata Simerie (era să zic Sibe- a fost înnegrit, până la limita absurdului, chiar de
rie), Dumitru Hurubă mi-a scris că „s-a reuşit o Crohmălniceanu, fost dictator proletcultist. L-a îm-
construcţie a distrugerii culturii şi literaturii naţio- pins înapoi, spre fundul raftului cu cărţi importan-
nale, fără vreo urmă de patriotism”. Umoristul, ne- te, iar Ileana Vrancea, care lupta în „Lupta de clasă”
putând face pe tema asta nici haz de necaz, nici haz contra Institutului de Folclor, condus de Mihai Pop,
de nehaz, a uzat de cuvântul patriotism, devenit din ca loc reacţionar (v. Constantin Eretescu, Periscop,
nou „racilă”, la fel ca-n stalinism, când proletcultiştii Ed. Eminescu, 2003) a fost suită pe raftul prim, ca
au făcut din el un concept rejectabil. Iar noi, acuma, lovinesciană.
trebuie să lichidăm iarăşi „racilele” ideologice, slăbi- Noica e umbrit de Sanda Stolojan, pe mo-
ciunile etnice, altfel ne paşte Miliţia gândirii. Ba Po- tiv că n-a vrut să devină „Saharovul nostru” (Nori
liţie, după buget, coane Fănică! Banca PCR era mai peste balcoane. Jurnal din exilul parizian). Şi atunci
puţin bogată decât banca Soros. de ce Paul Goma, Soljeniţînul nostru, rămâne expat,
Alice Voinescu (doi ani de Ghencea, pen- „exilat şi din exil”, cum o mărturiseşte? Ce-i drept,
tru nimic; Domiciliu Obligatoriu) rămâne în penu- rectitudinea lui morală e copleşitoare, iar rugăciu-
mbră, Jeni Acterian iese mult în faţă, ca să iau exem- nea sa nu place amnezicilor : „Memoria... memo-
ple din memorialistică. De ce n-a plăcut Jurnalul? ria, maica noastră ocrotitoare...”. Rugăciune care ar
Poate pentru nota din mai ’45: trebui rostită din nou şi din nou, să ne ferească de
„Tipul comunist nu se potriveşte la noi,

68 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Apostrof

mancurtizare. e mai bine morţi, copiilor şi soţiei (marţi, 3 aprilie,


Revenirea la firesc, la normalitate nu-i po- 2018).
sibilă fără rezistenţă la interpretările ego-iste, defor- Daţi jos pilonii şi rămân „ţoapele de elită”,
matoare, mistificatoare. Jurnalistul fără jurnal, I.D. cum le spune cu năduf istoricul Mircea Platon (Ce-
Sîrbu, a rămas în urma lui Mihail Sebastian, cu un a mai rămas de apărat?, Eikon, 2016). Iar uriaşa lui
Jurnal despre care nu prea ştim cât de autentic este energie polemică îi pune pe gânduri pe florieni şi
şi cum a fost „croşetat”. Dinu Pillat, „nepotul statui- pe tismăneni. Spuneam că a ieşit din mantaua lui
lor” Brătienilor, e mai puţin comentat decât „bustul” Pandrea şi nu cred să fi greşit. Or, Petre Pandrea a
Zoei Dumitrescu Buşulenga, care l-a dat afară pe Pi- refuzat postul de diplomat propus de Ana Pauker şi
llat din Institutul „G. Călinescu”, în 1975, ceea ce i-a Pauker l-a trimis în temniţă. Rectitudinea morală
provocat cancerul la creier. i-a adus puşcărizări repetate: 4 arestări interbelice,
Precizare: nu sunt nici slavofilă, nici co- 7 – după, în RPR. Previzionar teribilul mandarin
munistofilă, cu atât mai puţin fascistofilă; aduc în valah! „Ne îndreptăm în mod inexorabil spre socia-
discuţie biografeme de scriitori fără să am nici fobii lism”. Iar acest inexorabil a presupus ca fruntea ţării
etnice, nici prejudecăţi religioase, dar nu pot să nu să fie distrusă.
mă întreb de ce tocmai aceia care au plătit cu marti- În alte cuvinte, dacă nu te convingem, te
riul, cu marginalizarea primesc catalogările cele mai obligăm să te convingi. Cum se numea asta în co-
nedrepte. „Fascistul” Gyr, presat de Mihail de Mayo, munism? A, da, „muncă de lămurire”! O refuzai,
acuzator în Tribunalul Poporului, a refuzat să-l toar- nu ajungeai la cazare în raiul comunist din „Primă-
ne pe Vasile Băncilă (mărturie Pandrea). Steinhardt, verii”. Ceilalţi, nealiniaţii, erau declaraţi oameni de
„reacţionarul”, la fel: a rezistat la compromis. Nicolae prisos, ca Blaga. L-au înmormântat pe 9 mai, pentru
Delarohia a predicat contra „spurcatului turnător”, că pe 8 mai se aniversa Partidul Comunist, la 40 de
considerând turnătoria „dintre mişeleştile păcate cel ani. Opinia liberă presupunea grele sancţiuni. Nu
mai scârbavnic”. Şi aud că e din nou cenzurat pe... erai duplicitar, te sileai să fii. Etica? Nu conta. Pentru
Facebook. Pentru ce? Pentru notaţia din Jurnalul fe- scriitori, libertatea de opinie a fost mereu negocia-
ricirii? „Şi pot afirma că nici un evreu din România bilă. Excepţiile sunt puţine.
nu a fost predat naziştilor pentru a fi trimis în lagă- A scoate din literatură era îndeletnici-
rele de concentrare din Germania sau din Polonia. rea vremurilor proletcultiste. A practicat-o Beniuc
Nici unul!” O astfel de observaţie, discutabilă ori nu, (revenit în cărţi ca anticeauşist, în timp ce Zaharia
nu e discutată, ci interzisă. Stancu e catalogat ceauşist. Însă Stancu l-a criticat
Asistăm la declasarea clasicilor, conside- pe Leonte Răutu într-o şedinţă de pomină, în 1965,
raţi fundături, căi închise, nu deschise spre multi- nu Beniuc). Şi de ce vrea Vl. Tismăneanu (propu-
culturalitate. Numai că această querellă între et- nerea Sandei Cordoş) să se numească proletcultul
nicişti-universalişti, autohtonişti-occidentalişti mi jdanovism? De ce nu răutism.
se pare o falsă problemă,singura cale fiind echilibrul Modificarea valorilor stabile, nealterabile
între tradiţie şi modernitate. Etniciştii pot fi uni- trebuie respinsă net, chiar dacă eşti dirijat s-o faci.
versalişti, autohtoniştii pot fi occidentalişti, numai Iată de ce M. Platon e-n polemos cu scriitorul SRL
că, pentru ei, specificul naţional nu-i „o himeră de (cu răspundere limitată). Întreprinde o „refutare a
neidentificat”, cum crede Alexandru George. Iar re- derapajelor elitelor”, argumentat, câteodată şocant,
setarea softului mental, în defavoarea lecturii înain- dar mereu sincer şi drept. De certificat de bună pur-
taşilor, n-o doresc, n-o accept, o refuz. Nu-mi place tare de la ONG-uri (ceea ce se numea „caracteriza-
când elevii sunt sfătuiţi să-l lase deoparte pe Creangă re” în comunism) n-are nevoie. Platon nu-şi repro-
pentru Stâpânul inelelor; când tinerii scriitori sunt gramează mintea, ca să nu mai conteze continuita-
îndemnaţi să păşească temerar spre un necunoscut tea de neam. Respinge „reeducarea” anti-naţională,
original, fără a privi în urmă. Oh, bulimicii ăştia ai inseminată pe varii canale televizuale, pe motiv că
lecturii! Un teleast spunea că „cititul îngraşă”, fără a naţiunea ar fi subiect perimat. Crede, ca şi Dimitrie
preciza: dacă mănânci continuu atunci când citeşti. Gusti, că naţiunea înseamnă „durata culturală în
Dar îi pasă lui homo videns că ne împinge spre re- succesiunea generaţiilor”. În cuvintele lui: „Tradiţia
gresie culturală, că homo noeticus, omul cunoaşte- nu e fugă în trecut, nu e evadare, e punct de referinţă
rii, e slăbit? Primează – ştiu – imaginea, nu ideea, asumat şi trăit aici şi acum, deci e tradiţie vie, tradi-
dar ce imagine ni se oferă la un click distanţă! Iată, ţie al cărei adevăr îi ustură pe duşmanii ţării (Ce-a
în Săptămâna Mare, aflăm că o fiică îi face cadou ta- mai rămas de apărat, p. 414)”.
tălui un cap de mort; s-a ajuns ca un criminal, care Cultura se învaţă, se amplifică, se transmite
şi-a ucis familia după ce s-a drogat, să ne spună că le de la o generaţie la alta; cultura unei ţări interacţio-

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 69


Apostrof

nează cu celelalte şi nu prin aculturaţia propusă de chidere socială, că individul se află în regres econo-
aculturnici, cum le spunea Petru Ursache. Nu ne mic, dar şi cultural. Cultură globală? Poate revoluţie
deschidem spre celălalt, spre altul, pierzându-ne pe sexuală globală. Dar să vedem cine rezistă la proba
noi înşine sau, mai rău, devenind vânzători de sine. timpului: Medeea Iancu sau Ileana Mălăncioiu?
Aşa cum Engels se întoarce pe uşa din dos, Ce păţesc devianţii de la normele „socie-
tot prin dos intră internaţionalismul proletar. Iar tăţii deschise” se vede cu ochiul liber, dacă-l ai liber.
Jean Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europe- Am fost ani mulţi writer in residence (13 ani, doar
ne, şi-a propus – anunţă presa – să dezvelească la scriitorul casei noastre, a lui Petru şi a mea), deci simt
Trier, în 5 mai, la 200 de ani de naştere, statuia lui pericolul: vom suporta altă „reeducare” dacă nu in-
Marx, de 4 metri, donată de China. „Utopia” Marx trăm în tiparul altei forme de propagandă: pluralis-
am văzut unde a dus: la peste o sută de milioane de mul unei societăţi deschise, aşa cum demonstrează
morţi. Zice Platon: am avut comunism fascist, acum Mihai-Bogdan Marian (în Societatea deschisă contra
avem capitalism comunist. Adaug: avem democra- societăţii deschise, ed. Ideea Europeană, 2016), unde
ţie originală (sintagmă lansată de Petre Roman, în individul trebuie salvat discreţionar, „până şi de el
interviul cu Anna Sinclairs, din 9 febr. 1989), pri- însuşi” (p. 170). De ce? Ca să nu mai fie el însuşi? Să
vatizare originală, justiţie originală, intellighentsia se zombifice?
originală... E momentul să ne „des-reeducăm”. Altfel,
Proletcultiştii scriau ode lui Stalin cu şap- uniformizarea propusă de „societatea deschisă” se
ca-n cap şi cu revolverul pe masă; propagii actuali va produce. Şi va semăna cu cealaltă uniformizare,
au în dotare arme mai grele. Pe urmele lui Alexan- de care ne-am crezut scăpaţi în '89. Deja se relativi-
dru Jar („Această mână a tăiat capete de fascişti şi-o zează răul, monstruosul din comunism.
să mai taie”), luptă domnul Alexandru
Florian cu „extremiştii de dreapta”, tip
Mircea Vulcănescu. Dan Botta l-ar fi
provocat la duel; Platon utilizează race-
ta: „inchizitorii culturali ar fi în stare să
eradicheze găinile pentru plagiat şi pe
Nae Ionescu pentru gripă aviară (lucr.
p. cit. 419). Se duc întreceri stahanovis-
te la „demascări/ demolări”. „Huliganii”
de stânga sunt absolviţi; „huliganii” de
dreapta – nu. Iar în Mircea Platon, me-
reu historiquement correct (Sevillia),
cutare anti-etnicist vede un huligan de...
extremă dreaptă. Nici pe departe! N-am
citit o critică mai acidă decât a sa la Căr-
ticica şefului de cuib.
Se vrea „societate deschisă”
pe orizontală, se vrea şi „om orizontal”,
plat, „sclav fericit” (Aldous Huxley). În
peştera filosofului Platon, legaţi în lan-
ţuri ca să privească doar umbrele de pe
perete, oameni au început să creadă că
umbrele sunt chiar realităţi. Ajung să-şi
iubească lanţurile, ca şi cum i-ar ajuta
să vadă Adevărul. Iar istoricul Platon ne
atrage atenţia că ele sunt doar umbre ale
Adevărului, aşadar adevăruri manufac-
turate, contrafăcute cu un scop anume:
umanismul fără Dumnezeu, insul liber
de etnia lui, dez-etnicizat. Aşa se atinge
postgândirea (Giovanni Sartori).
Mircea Platon opinează că des-
chiderea mult trâmbiţată nu-i decât o în-

70 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


„Adevărul e stăpânul nostru.”
Lecturi
(Mihai Eminescu)

„Această carte s-a născut treptat, substan-


ţa ei adăugându-se rând pe rând, precum inelele în
tulpina unui copac, inspirată fiind de îndemnurile
şi sugestiile unor cititori care şi-au exprimat re- Scrisori din prezentul meu
gretul că n-au citit unul sau altul din editorialele
mele publicate din timp în timp în Monitorul de de Lucia Olaru Nenati
Botoşani”. Aşa începe Gândul inaugural, cu care se
deschide volumul poetei, prozatoarei, publicistei
Lucia Olaru Nenati, apărut la Editura Mediapres în
2015.
Aprecierea (din acelaşi Gând inaugural)
că „un scriitor nu e doar un visător în turnul său de
fildeş, ci un om al vremii sale faţă de care nu poate
Vasile FLUTUREL
şi nu trebuie să fie indiferent” îşi găseşte expresia număr (între care şi alte câteva inspirate de amin-
în mod elocvent tocmai în conţinutul acestei cărţi, tirea lui Eminescu: Cugetând la cauza sfârşitului
pe care, personal, o consider de o înaltă ţinută nu eminescian; Eminescu, omul mai-mult-ca-perfec-
numai jurnalistică, dar şi civică, patriotică. tului iubirii; Ziua Naţională a Culturii Române la
Ştiut este că titlul oricărei lucrări ce ur- Botoşani), ce fac din cititor un spectator privilegiat
mează a păşi în lume este deosebit de important, în faţa unui ecran pe care se derulează, ca într-o
el fiind cel care vinde (nu în sens mercantil, desi- modernă panoramă a deşertăciunilor situaţii şi
gur) în mare măsură respectiva apariţie editorială. personaje din mult prea eterogena noastră societa-
Mărturisirea faptului că această carte putea foarte te aflată într-o tranziţie (ademenitor şi promiţător
bine să se numească poate altfel (sunt înşiruite nu termen apărut imediat după aşa-numita revoluţie
mai puţin de zece variante în amintita prefaţă) e o din 1989) ce nu dă nici pe departe semne să se în-
dovadă a frământului autoarei în legătură cu aces- cheie.
ta. Aş spune că cel la care s-a oprit se detaşează şi, Fin observator al spectacolului vieţii, aşa
dacă aş fi fost pus în faţa unei alegeri, la fel pro- cum se desfăşoară el în Botoşaniul eminescian, în
cedam. Avem a face, aşadar, cu un titlu bine ales, Ţară, în bătrâna Europă ori pe Planetă, autoarea
plin de semnificaţii prin cele două substantive ce acestei cărţi se bucură ori se întristează, laudă sau
sugerează modalitatea de adresare către cititor şi deplânge, sugerează ori speră, funcţie de situaţie.
localizarea în timp (scrisori, prezentul) şi un adjec- Nevoia de a „rima şi noi cu restul lumii” (o fericită
tiv posesiv (meu) ce marchează implicarea omului exprimare din articolul intitulat Salvaţi memoria
/ scriitorului în vremi. identitară a oraşului) o fac pe Lucia Olaru Nena-
Volumul beneficiază de o simetrie (am ti să îndemne factorii de decizie la o mai adâncă
numi-o strategică) obţinută prin plasarea la cele responsabilitate în ceea ce priveşte conservarea va-
două extreme a două articole referitoare la poetul lorilor trecutului în materie urbanistică, pentru a
nostru naţional (nici nu se putea altfel cunoscând putea fi salvate edificii care „mor sub ochii noştri
ataşamentul Luciei Olaru Nenati faţă de Luceafăr ca nişte fiinţe purtătoare de suflet şi memorie”. Şi,
încă din anii adolescenţei, ai studenţiei şi mai ales slavă Domnului, avem în mai toate aşezările româ-
ai etapei în care, în calitate de muzeograf, şi-a adus neşti asemenea construcţii ce ar merita salvate.
o contribuţie remarcabilă la organizarea şi dotarea Cititorul va descoperi cu uşurinţă ade-
Casei Memoriale de la Ipoteşti) – Eminescu – omul vărate valenţe patriotice în textele cărţii. Vorbind
datoriei şi Publicistul Eminescu (ambele purtând despre un serial coreean difuzat pe micile noastre
data de 15 iunie, din 2013 şi respectiv 2015). ecrane în anii din urmă, autoarea nu scapă prilejul
Între aceste două texte îşi etalează valen- de a aprecia tenacitatea cu care acest popor asiatic
ţele informative şi formative toate celelalte, 81 la ştie să-şi reînvie trecutul, să-şi facă respectată is-

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 71


Lecturi

toria. afirmarea românismului în lume: Mihai Eminescu,


Dorinţa fierbinte a autoarei ca poporul Nicolae Iorga, George Enescu, Ana Aslan, Grigore
român să nu-şi uite istoria e strâns legată de glia Vieru, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Ion Ungu-
străbună, în pericol de a fi înstrăinată. Pământul renu, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Vasile Tărâ-
ţării la răscruce de vânturi constituie un veritabil ţeanu, Tudor Gheorghe şi mulţi alţii.
semnal de alarmă în acest sens. Gândul la pămân- Referitor la arta scriiturii, putem afirma
turile înstrăinate în urma unor cataclisme ale is- cu deplin temei că jurnalistul, memorialistul şi po-
toriei, precum cea de-a doua conflagraţie mondi- etul coabitează fericit în paginile volumului Scri-
ală, o fac pe autoare să evoce cu o puternică trăire sori din prezentul meu. Pot fi extrase din paginile
momente din istoria recentă: marcarea Zilei Limbii acestei cărţi destule eşantioane ce trădează pre-
Române la Chişinău (art. Călătorie în inima unei zenţa poetului. Mai întâi remarcăm câteva titluri
sărbători) sau împlinirea unui număr de ani de la cu tentă poetică: Au venit la mine teii; Călătorie
rapturile teritoriale din 1940, cu referire la ziua de în inima unei sărbători; Muzica străbate istoria în
28 iunie a acelui tragic an pentru România, coro- frac; Privighetoarea de la Cernăuţi; Sub cupola de
borată cu un alt tragic 28 iunie, cel al anului 1883, lumină a Voronei; Eternitatea ninge imaculat peste
când Eminescu a fost internat în sanatoriul doc- luna februarie; Iunie sub ploaia de cultură.
torului Suţu din Bucureşti (O zi cu îndoită povară Iată doar o mostră de adevărată poezie
istorică românească). în proză din Au venit la mine teii: „Zilele acestea
Întru totul zguduitor este editorialul Un 1 peste oraşul nostru a coborât ca o ploaie diafană
aprilie mai puţin vesel, evocând tragedia de la Fân- mirosul de tei. Acesta încarcă, dulce şi nevăzut, tot
tâna Albă din aprilie 1941, când câteva mii de ro- văzduhul, dintr-un capăt la altul al aşezării unde
mâni, în încercarea lor de a trece peste graniţa ce ne ducem zilele. Fie că mergem pe străzi, grăbiţi
a însângerat trupul Ţării, au pierit sub rafalele mi- la rosturile noastre... facem toate astea sub umbre-
tralierelor ocupanţilor ruşi şi apoi au intrat în ceaţa la nevăzută a miresmei care ne dăruieşte o stare
uitării ce s-a aşternut peste amintirea lor timp de aparte, deosebită, ca o mirungere celestă, pe care,
peste jumătate de veac. obişnuiţi dintotdeauna cu atmosfera locului unde
Viaţa contemporană cu bucuriile, dar mai trăim, poate nici nu o observăm. Şi totuşi ea este o
ales cu necazurile ei, evenimentele la zi (politice binecuvântare ce nu se dăruie tuturor locuitorilor
ori mondene), exagerat mediatizate din interese de lumii, ci doar celor trăitori în locuri alese, înzestra-
cele mai multe ori financiare, intră şi ele sub lupa te cu harul acestui arbore magic... Nu este, aşadar,
talentatei scriitoare Lucia Olaru Nenati. Texte pre- întâmplătoare asocierea acestei miresme cu ferici-
cum Codul rutier, între stat şi cetăţenii săi; Pastel rea ireală a primilor oameni în raiul de dinaintea
cu peisaj politic; Munţii noştri aur poartă; Europa căderii în păcat, sentiment pe care l-a sculptat pen-
ajunge doar până la Vereşti; Câte ceva despre sănă- tru totdeauna în cuvinte Poetul cel născut în mij-
tate...; Un joc de şah electoral; Udrea noastră cea de locul oraşului unde ne purtăm, grăbiţi şi neatenţi,
toate zilele; O întrebare a la Moş Ion Roată; Exem- paşii banalelor noastre griji cotidiene: «Adormind
plul doctorului fără de arginţi; Cupidon, săgetăto- de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori
rul vremurilor; Printre oameni sunt mai mult decât de tei deasupra noastră / Or să cadă rânduri, rân-
edificatoare şi justifică pe deplin aprecierea făcută duri»...”
de prof.dr. Mihai Miron în postfaţa cărţii: „Doam- Cartea Scrisori din prezentul meu este,
na LON este un cetăţean onest care se interesea- înainte de toate, un minunat florilegiu publicistic
ză de viaţa urbei, de prefacerile ei, de împlinirile al unui condeier puternic ancorat în cotidianul ro-
şi scăderile diurne ale concetăţenilor, instituţiilor, mânesc, în multiplele lui faţete ce nu pot fi înţe-
asociaţiilor de tot felul...” lese, aşa cum lasă să se înţeleagă autoarea însăşi,
Sunt evocate în paginile acestei cărţi per- fără raportări temeinice la trecut şi fără o viziune
sonalităţi de vază ale culturii, dar şi ale ştiinţei / optimistă asupra viitorului. Tudor Arghezi, şi el un
tehnicii româneşti din trecut ori din contempora- jurnalist de înaltă ţinută, spusese cândva: „Carte
neitate (adevăraţi „oameni de patrimoniu”, după frumoasă, cinste cui te-a scris!”, formulă ce se po-
cum aşa de frumos se exprimă autoarea în una din triveşte de minune pentru a încheia modesta noas-
paginile cărţii), efortul depus de acestea pentru tră apreciere asupra acestui încântător volum.

72 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Lecturi

Edenis York, romanul de faţă, ne propune


o călătorie în timp, în America anului 1873 şi face
parte din trilogia Cronica unei familii americane,
fiind primul pe care ni-l prezintă autorul. Viaţa
lui Edenis, din clipa în care a fost găsită în gara
oraşului Redlands, din California, de către Roger
York a fost cu adevărat una tumultoasă şi drama-
tică. Autorul construieşte în jurul acestei fetiţe o
Cînd cărările destinului
poveste care impresionează profund. Este o carte
în care momentele de tristeţe, dar şi de bucurie fac
duc în locuri mai puţin
cititorul să mai întoarcă o pagină. Autorul prezin-
tă istoria acestei familii în ordine cronologică, iar luminoase
înlănţuirea evenimentelor lasă firul întregului ro-
man să se desfăşoare sub aceeaşi tensiune pe care
o regăsim încă din primele pagini. Personajele sînt
foarte puternice, şi descrise într-o manieră clară, ca
cititorul să îşi facă o imagine limpede atunci cînd
parcurge romanul. Roger York este un tată bun, au- Cristina RUSU
torul creînd un personaj nu foarte puternic fizic, ci
mai degrabă puternic mental, continuându-şi viaţa muri. Apoi ia legătura cu Sam Roaster, un bandit
chiar şi după pierderea celor dragi. Edenis York, pe care l-a scos de multe ori din puşcărie, şi pentru
personajul cheie, putem spune că are o putere ex- suma de zece mii de dolari îl tocmeşte să îl omoare
traordinară de a face faţă grelelor încercări pe care pe Harold după nuntă. Planul este pus în aplicare
i le-a dat viaţa. Autorul a creat mai multe perso- întocmai.
naje de prim plan care au un rol important în des- Edenis, care între timp îl pierde şi pe tatăl
făşurarea evenimentelor: Roger York, Edenis York, ei, sfîrşită de puteri acceptă căsătoria cu William.
William Wener, Harold notarul şi Sam Roaster, Un pas care îi va pecetlui soarta, şi nu în bine. Sin-
banditul. El nu oferă cititorilor un timp îndelun- gura ei bucurie după atîtea supărări este copilul pe
gat pentru a înţelege un punct culminant, că trece care William îl cumpără de la o familie nevoiaşă şi
repede la un altul, creînd o stare de tensiune pe tot pe care îl trece în acte ca moştenitor al său. Ceea ce
parcursul cărţii. nu ştia Edenis însă era planul mişelesc pe care soţul
Roger York, deşi are încă patru copii aca- ei îl făcuse de a creşte copilul urîndu-şi mama. Anii
să, pe care îi creşte singur (soţia i-a murit la ulti- trec foarte repede, William jr se căsătoreşte şi are
ma naştere), nu vrea să o lase în grija nimănui pe doi copii gemeni, pe Maico şi Gregory. Edenis îi
Edenis, considerînd că în ajunul crăciunului Dum- iubeşte foarte mult şi îşi petrece mult timp în preaj-
nezeu i-a făcut acest dar. Edenis creşte alături de ma lor.
fraţii ei şi este foarte frumoasă. Autorul nu ne lasă Moartea soţului ei William şi aflarea ade-
în această atmosferă veselă şi conduce firul cărţii vărului în privinţa dezmoştenirii o mîhnesc pe
pe calea unor destine întortocheate. Edenis foarte tare. Fiul ei o alungă din casă, iar
Edenis nu are o viaţă uşoară. La vîrsta de ea pleacă într-o căsuţă sărăcăcioasă din oraş tră-
trei ani îşi pierde trei fraţi într-un incendiu, iar cîţi- ind pînă la sfîrşitul vieţii din mila vecinilor. Edenis
va ani mai tîrziu îl pierde şi pe cel din urmă frate, în moare chiar de ziua ei de naştere, bolnavă şi săracă.
urma unui accident în mină. Ocupată de diminea- Ultimul care vine să o vadă este nepotul Gregory,
ţă pînă seara cu munca la magazin, alături de tatăl care o roagă să nu moară că o ia acasă.
şi cumnata ei Bennett, Edenis încearcă în acelaşi Parcă nici o clipă de răgaz nu ne-a dat au-
timp să îl ţină la distanţă pe William Wener (fiul torul cînd a construit această dramă. Momentele
lui Cary Wener, un celebru bancher local), care îi în care acţiunea este la apogeu sînt intens redate,
face curte. iar Edenis rămîne un personaj viu, prinsă în firele
Autorul împarte romanul pe mai multe acestui destin atît de tragic, unul care poate fi cu
planuri şi ne arată adevărata faţă a acestui William adevărat o parte din viaţa cuiva.
Wener, un desfrînat şi un criminal. Chiar înainte
de a se fi căsătorit cu Edenis, William pune la cale (George Tănsănică, Edenis York,
cu notarul Harold să falsifice certificatul de căsăto- Editura Junimea, Iaşi, 1999)
rie, ca să îi ia toate proprietăţile şi să o lase pe dru-

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 73


Chipuri şi privelişti

Iulian Ciocan, un
romancier excelent

Liviu ANTONESEI
Alături de Ștefan Baștovoi, Mihail și Ale- ajuns acolo și vi l-ați procurat!
xandru Vakulovski și Dumitru Crudu, Iulian Cio- Mi se întîmplă cu romanul acesta – mi se
can face parte din cvintetul meu preferat de proza- întîmplă cu multe dintre cărțile care îmi plac foarte
tori basarabeni din generația ajunsă la maturitate. mult, îmi vine să-l povestesc, cumva ca și cum l-aș
Am vrut să scriu „generația tînără” și n-aș fi greșit fi scris eu. Mă abțin cît pot! Pot spune, pentru că tot
foarte mult – chiar dacă scriitorii amintiți au în jur veți afla asta aproape de la început, că este vorba des-
de cincizeci de ani, se știe că prozatorii se maturi- pre posibila scufundare a orașului Chișinău într-o
zează mai greu. Dar ei au cam sfidat această presu- groapă apărută misterios lîngă casa unui funcționar
poziție, așa că au publicat pînă acum, fiecare, între corupt de la Primărie. Relatarea începe din perspec-
patru și șase-șapte cărți de proză, romane, iar unii tiva acestuia, dar nu se oprește aici, pe rînd, apar alte
dintre ei, cum este Dumitru Crudu, și povestiri, perspective, a primarului la fel corupt, a politicianul
dar și excelente piese de teatru, jucate în lumea lar- cu mutră de maimuță, a unor pensionari victime
gă. Cu excepția lui Iulian Ciocan, toți sînt și poeți, potențiale – sau reale! –, ale activiștilor civici și po-
dacă nu cumva păcătuiește în ascuns și acesta cu litici sui generis, a jurnalistei fără mamă, fără tată,
poezia și n-am prins eu de veste. Din păcate, nu- a unui filosof, ba chiar și a „prozatorului minima-
mai patru scriu și acum literatură, Ștefan Baștovoi, list Iulian Iordăchescu”, în care nu e greu să citim
metamorfozat în Părintele Savatie, s-a retras la cele autoportretul ironic al autorului. De altfel, romanul
cucernice. Cred că Iepurii nu mor, reeditat de mul- poate să fie unul cu cheie, dar asta chiar nu are nici
te ori, este primul roman citit de mine al acestui o importanță. Rezistă la lectură și fără să ai chei sau
remarcabil cvintet. șperacle, ba chiar va rezista multă vreme de acum
Am avut norocul să-l descopăr pe Iulian înainte. Romanele de pînă acum ale lui Iulian Cio-
Ciocan încă de la volumul de debut, Aștepînd să can erau realiste. Și acesta este cît se poate de realist
moară Brejnev (Polirom, 2007), a doua copilărie ba- în detalii, personaje, atmosferă etc. Doar că glisează
sarabeană pe care o citeam, după cea a lui Baștovoi, puțin spre fantastic, „fantasticul banalității” despre
de data aceasta una urbană. De altfel, toate roma- care vorbea Lucian Raicu în cazul lui Gogol, și spre
nele lui Iulian Ciocan sînt urbane, mai precis „per- simbolic. Mi-au plăcut toate romanele de pînă acum
sonajul” lor principal este Chișinăul. Un Chișinău ale lui Iulian, desigur cele trei citite, dar pe acesta
cenușiu din vremea stagnării, altul destul de bălțat n-am reușit să-l las din mînă pînă la sfîrșitul lectu-
al tranziției fără capăt, ca și a noastră. Au urmat rii. Cît privește sfîrșitul, este destul să amintesc că o
Tărîmul lui Sașa Kozak (Tracus Arte, 2011), sin- mică crăpătură începe să apară și în fața casei unui
gurul pe care nu l-am prins deocamdată, dar mai primar dintr-un sat din apropierea Chișinăului. Și
caut!, Iar dimineața vor veni rușii (Polirom, 2015) nu cred că răul se oprește la Prut, poate e bine să ne
și cel mai recent Dama de cupă (Polirom, 2018). Va uităm și noi la intrarea în casele edililor noștri! Să
fi lansat pe 1 iunie la Bookfest, așa că sper că veți fi sesizăm pericolul din vreme!

74 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Proză

O zi plină obișnuită

Marian DRUMUR
Orișice clădire are mirosul ei, o vibrație șefei, a scos ea un fascicul.
îndelung plămădită: asta conținea un amestec pre- Și dusă a fost.
venitor de respectabilitate cu mutații structurale no- Am folosit ocazia să arunc o privire în
vatoare. mapa ei: mai multe grafice, planuri de amplasament,
Trebuia să trec de portarul care verifi- schițe topografice… alt domeniu.
ca documentele; așa s–a întâmplat, mi–a înmânat În fine, doamna coordonatoare a ajuns în
ecusonul temporar, ba chiar mi–a indicat numărul dreptul meu și a constatat:
cabinetului… dar se impunea să folosesc exclusiv – De vreme ce tot deții aceste documente,
ascensorul tubular… ca și alții. e momentul să te informăm: ne aflăm deasupra unei
O încăpere simplă, camera, cu birou co- necropole și o explorăm… se pare că oferă cunoș-
mun unde m–am așezat să pot scoate din servietă tințe ezoterice, dacă luăm în considerare oareșice
mapa șnuruită. Pe peretele opus, un tablou ce re- sărace izvoare soterice…
producea monumentul „O sută de mâini” din Piața Afișam pesemne o confuzie îndoielnică,
Mare – banal. Am pus și playerul portabil pe colțul așa că m–a luat de umeri, ghidându–mă spre fe-
tăbliei… ambianța muzicală îmi ajuta detașarea dar reastra cea mai apropiată: de la înălțime, întinderea
n–a fost să fie, mesajul telefonic m–a chemat la sala curții interioare oferea priveliștea unor lucrări ce pă-
comună de pe etaj. reau edilitare – șanțuri, schele, învelitori transparen-
Am intrat anonim în incinta spațioasă, te, gropi adânci… și un furnicar de salopete.
mobilată cu un careu compact de mese: lume preo- – Problema este, a continuat ea, că există
cupată de jur–împrejur, activă; creaturi binevoitoa- un grup aparte de șapte… hai să le spunem plăsmu-
re, vesele, deveneau deodată altceva… vânzoleala iri în turnul tăcerii… schelete din teracotă, dar în-
aceea avea o noimă ce îmi scăpa, așa că m–am așezat veșmântate, cu toate atributele… destinate, se pare,
pe un scaun liber și am deschis dosarul, încercând deviației unor fluxuri energetice. Oare?
să par absorbită. M–am îndreptat către locul meu tempo-
Așteptam o invitație, de undeva; lângă rar; ea m–a urmat.
mine a venit o tânără care m–a chestionat dacă am – Nu știu, am reușit să spun. Credeam că
caietul cu instrucțiuni… mi l–a și înfățișat pe al ei. voi face câteva medii, probabilități statistice, la asta
Am dat din umeri. mă pricep… dacă alcătuiesc un progrămel, merge
– Totuși, a insistat, aici facem schimb de rapid… pot să vă demonstrez!
informații! Abia am apucat să foiletez dosarul și ne–a
– Am doar acesta! abordat un bărbat în bluză albă, exhibând un mic
– Să–l văd! dispozitiv.
L–a răsfoit și s–a mirat: – Te văd cam agitată, a constatat el. Să–ți
– De unde îl ai? citesc impulsurile cardiace, nu strică niciodată, îna-
– Bag seama, n–oi fi venit degeaba. inte de a fi prea târziu.
– Paragraful acesta îl semnalez neapărat – Dar…

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 75


Proză

– Și foarte roșie la față, a adăugat deschein- antiatomic, pe secții… evidență strictă!


du–mi autoritar sacoul. – Dar eu sunt invitată!
Mi–a potrivit degetul arătător la capă- – Așa–i, ți–am văzut ecusonul… nu ești
tul aparatului, a ridicat bluza și l–a plasat pe piept. asigurată. Caută pasajul de evacuare, te îndrumă
Chiar așa! acolo!
– Respiră adânc, m–a sfătuit. Ceea ce părea o mulțime s–a subțiat, rami-
Cine știe ce înfățișa display–ul instrumen- ficând–se în subsolul complex, până ce m–am aflat
tului, dar posesorul său a clătinat compătimitor din singură, urmărind săgețile indicatoare luminiscente,
cap. pe un pasaj ascendent care se strâmta către o strun-
– Nu ți–a rămas destul de mult. gă cu ușă rotativă, automată pesemne, neclintită.
– Există și alte abordări, s–a apropiat un Am tot scrutat suprafața metalică; greu m–am prins
domn impunător. să introduc ecusonul în fanta laterală. Un clănțănit
Instrumentul lui mi–a cuprins încheietura acaparator… și iată–mă afară!
mâinii stângi. Lumina zilei, verdeață… eram în vecină-
– După cum vedeți, a zis el, indicațiile sunt tatea zidului unui parc anonim… trebuia să stabi-
în limite acceptabile. Opinia mea este că o puteți co- lesc direcția! Am înaintat pe aleea pietruită până la
opta în echipă! o bancă, unde m–am așezat ca să scot din servietă
Doamna coordonatoare s–a uitat lung cum sandviciul aseptic învelit. Ceva mai încolo, o pan-
îmi încheiam sacoul. cartă mare prevenea: „ATENȚIE LA CĂPUȘE!”,
– Nu știu, a murmurat. Pe de o parte, am deasupra unui desen ce–ți tăia pofta de mâncare.
informat–o, pe de alta… ce poate să dezlege? Făcând privirea roată, reperele arhitectoni-
Am rămas singură pe scaun; cum nu–i ce au început să se contureze, firește, asociate vuie-
păsa nimănui, am ieșit să–mi reiau locul în came- tului estompat al orașului; să determin punctele car-
ra inițială, prilej să pornesc playerul. Nu doar îmi dinale, știam de la cercetași: ținând ceasul orizontal,
ajuta detașarea, muzica; declanșa unele reacții inter- am orientat limba orară spre soare. Bisectoarea între
ne, simțeam că ceva se modifică… simțeam gust de ora douăsprezece și arătător semnala sudul, așadar
migdale… TREBUIA să ies! posedam soluția ieșirii la bulevard și mijloacele de
Pipăind peretele coridorului m–am orien- transport.
tat spre capătul său; îndeobște acolo se află grupul Cu ușurare mi–am revăzut casa de raport,
sanitar. L–am nimerit… oglinda lavaboului a re- pentru a cărei intrare dețineam cartela magnetică
flectat imaginea îndepărtată a unei persoane ce se potrivită. Sub poartă am verificat cutia poștală indi-
diviza… arbustul de scumpia plasat la geam nu aco- vidualizată; desigur, conținea un dosar dedicat altei
perea miasmele deodorantelor grele; încrucișate cu destinații.
efluviile dezinfectanților detergenți, mi–au provocat Toate la vremea lor: întâi depersonalizarea
un țiuit… ca atunci când pusesem petarda în focul casnică, apoi Raportul; rămânea destul timp de alo-
de tabără al copilăriei… m–am grăbit să ies. cat familiarizării cu noua misiune.
La timp, căci tocmai se declanșase alarma
de incendiu, un semnal persistent
dublat cu vocea neutră a unei per-
soane ce repeta instrucțiuni. Să ajung
la iuțeală în birou, să îndes lucrurile
în servietă, apoi să grăbesc pe scări
– treabă de câteva secunde! Iată–mă
amestecată printre ceilalți amploa-
iați, nu prea zornici… vorbeau de
o simulare… și tocmai în intervalul
pauzei de prânz!
– Te duci în adăpost, la ni-
velul minus? m–a chestionat în trea-
căt un vecin.
– Nu știu, n–am mai fost,
i–am răspuns. Bănuiesc că ieșim în
curtea interioară.
– Aceea este pentru lucră-
tori. Noi ne agregăm în adăpostul

76 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Istorii literare

Ce rămîne din prozatorul


Liviu Rebreanu

Ion FILIPCIUC
Titlu sub care o revistă bucureşteană, la La orice obiecţiune estetică împotriva
început de an 1934, îşi propune o anchetă buclu- lui Liviu Rebreanu se poate însă răspunde valabil
caşă printre scriitoriii români: „Ce rămâne din şi ferm: O fi, dar el a scris Pădurea Spînzuraţilor.”
opera scriitorului? Este o evoluarea contimporană, [publicaţia folosea doar „î”]
care va revela preferinţele unei epoci, gustul unei
generaţii, dacă nu întotdeauna puterea ei de a se Urmarea? O tăcere profundă şi prelungă.
obiectiva. Ne vom sili însă de a abate afară din co- Atât din partea lui Liviu Rebreanu cât şi a priete-
cul paginilor noastre patima, într-un sens sau altul, nilor săi într-ale literaturii, dar mai ales din par-
şi răspunsurile scriitorilor la întrebarea noastră se tea adversarilor, cărora li s-a oferit un prilej rodnic
vor armoniza, se vor complecta între ele, expulzînd pentru ghionturi şi polemică. Nu era prima oară
orice umbră de pamflet sau de sordidă linguşire.” când Romulus Dianu îl ataca făţiş pe Liviu Re-
(„Azi”, Bucureşti, an III, nr. 1, ianuarie 1934, p. breanu – jurnalul prozatorului consemnează frec-
952-958) ventele contondenţe publicistice ale adversarului
Răspunsuri dau E. Lovinescu, F. Aderca, său – dar exegeţii rebrenieni de mai târziu nu l-au
Al. Philippide, Mircea Eliade, Camil Petrscu, Mir- luat în seamă, ceea ce a vitregit discuţiile de miza
cea Damian, Octav Şuluţiu, Petru Manoliu, Ci- informaţiilor din culise. În fond, e mai interesant
cerone Teodorescu, Oscar Lemnaru, Dragoş Vrîn- să combaţi un adversat sau un detractor, cu argu-
ceanu, Petru Comarnescu, dar între aceştia Romu- mente serioase, decât să-l tratezi cu indiferenţă
lus Dianu a fost cel mai aprig: iar problemele aruncate în discuţie să rămână în
„Din prozatorul Liviu Rebreanu şi nu din aer. Căci nimeni nu a încercat să vadă în ce mă-
insul său rămîn nişte foarte frumoase pagini, în ro- sură acuzaţia de „parodie” peste romanul Ciulean-
manul Pădurea Spînzuraţilor. Acest romancier nu dra are vreun temei, cu atât mai lesne de urmărit
scrie bine decît despre lucrurile pe care le-a văzut pentru că Liviu Rebreanu, în tinereţea lui bântuită
şi le-a trăit. De aceea Ion este romanul său cel mai de sărăcie, a tradus (prin intermediar german) din
identic cu autorul: interesant, obscur, admirabil şi proza scriitorilor ruşi.
plin de cusur. […] Primele notaţii la romanul Ciuleandra
E greu de spus cît anume rămîne din opera prozatorul le face în ziua de marţi, 4 ianuarie 1927,
lui Rebreanu. Ion însă rămîne pentru adevăruri glo- la Bucureşti, când vor fi consemnate câteva secven-
bale şi fără nuanţă. Cartea sa adevărată este Pădu- ţe epice, personaje precum şi crochiul unui nebu-
rera Spînzuraţilor. Iar dovada că acest autor nu are los scenariu.
nici o idee, nici o surcică de idee, este Ciuleandra, Proiectul acestei poveşti de dragoste sfâ-
lamentabila parodie a Gîndului lui Leonid Andreev, şiată datează din primele zile ale anului 1927, când
şi biata cărţulie Crăişorul, viaţa lui Horia, fabricată prozatorul nota un titlu Nebunul, şi patru capitole:
din mucii celui mai ignorant istoric, fără imaginaţie „Nebunul, Serată la nebun, Doctorul e prezentat ei,
şi fără înrudire cu îngerii lui Dumnezeu.

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 77


Istorii literare

Ea iubeşte bărbatul bolnăvicios.” 1, având însemnă- se ale bărbatului i se încleştară în carne.


rile: – Taci!... Taci!... Taci!...
I. Băiatul unui doctor mare. El însuşi avo- Grozea o strângea din ce în ce mai groaz-
cat de viitor. Mândru, fire nervoasă. Într-un mo- nic…, vrând parcă să înăbuşe gemetele femeiei care
ment de furie îşi strânge nevasta de gât până o su- se zvârcolea…” 4
grumă. Când îşi dă seama ce-a făcut, e prea târziu.
Mărturiseşte tatălui. Zdrobit, mai ales că-i pătează Observăm că prozatorul are în acest mo-
numele. O singură scăpare. Ca să nu intre în puş- ment constanta arhitectonică a romanului – „Taci!...
cărie, e mai bine să intre la balamuc – provizorie. Taci!... Taci!...” –, prenumele şi numele bărbatului
Observaţie, o nebunie trecătoare. Băiatul se împo- asasin „Alexandru Grozea”, ceea ce con-cordă ob-
triveşte, dar primeşte. Câteva indicii cum trebuie sedant cu verbul „se îngrozi” şi adverbul „groaz-
să simuleze. Tatăl sună telefonul. Alo… Poliţia?... nic”, având şi o parte din viitorul titlu: „Ciulean”,
S-a întâmplat o nenorocire… Da, doctorul X… Fiul pentru ca pe fila următoare, 5, cu creion negru să
meu, într-un moment de nebunie şi-a ucis soţia… fie numerotate 9 (nouă) momente epice, ultimul fi-
II. Tribunalul hotărăşte să se facă observa- ind „Ciuleandra”, adică jocul, notaţii făcute în ziua
ţia stării mintale a delincventului. de marţi, 4 ianuarie 1927.
III. Băiatul ajunge la balamuc însoţit de Dar în ziua de duminică, 2 ianuarie 1927,
tatăl său şi un agent secret. Pe drum i-a mai făcut în „Gazeta de Duminică” din Bucureşti, aparuse o
lecţii. El e abătut, prăpădit. Se duc direct la şeful sec- primă parte din nuvela lui Leonid Andreev, Gândi-
ţiei de observaţie, un doctor ciufut, curios, ursuz… rea, o versiune prescurtată faţă de ediţia tipărită în
Intră tatăl, iar băiatul rămâne pe coridor cu agentul. 1909, sub titlul ceva mai incitant: Era nebun?
În curând tatăl iese şi-şi ia adio. Agentul îl duce înlă- Ar fi greu de crezut că, până ceasul din
untru, îl predă şi pleacă. Prima întrevedere cu doc- ziua de marţi, 4 ianuarie 1927, Liviu Rebreanu,
torul. I se pare că vede un zâmbet straniu la doctor. proaspăt ajuns în „Bucureştiul iubit”, nu a citit cele
Poate că ştie că simulează? Şi nu poate face nimic. două volumaşe – Spionul, nuvele, traduse de B. R.,
Întrebările etc. Editura Librăriei „Universala” Alcaly, Bucureşti,
IV. Într-o odaie specială. Coridorul ne- 1908, 90 p.; Nuvele, traduse de C. Sandu-Aldea,
bunilor. Uşile de sticlă groasă. Impresia. Odaia lui. Editura Minerva, Colecţia „Biblioteca Minerva”
Ce-o fi cu mine? nr. 3, Bucureşti, 1908, 96 p. – scrise de un proza-
V. Visează pe nevastă-sa… Doctorul zâm- tor rus în mare vogă, Leonid Andreev, şi, mai cu
beşte mereu şi nu-l caută. (fila 2, scrisă cu creionul, seamă, nuvela Gândirea, tradusă din ruseşte în
pe verso titlul Nebunul şi proiect de copertă. Liviu româneşte de dr. I. Duscian, publicată de Editura
Rebreanu / Ceasul rău / roman”2 Librăriei Leon Alcalay, în 1909, în colecţia „Bibli-
oteca pentru toţi”, nr. 454, cu o prefaţă semnată de
Fila 3, scrisă de asemenea cu creionul, are traducător (p.IV-IX) şi un text desfăşurat pe 95 de
acelaşi titlu Nebunul, numele iniţial al bătrânului pagini format A 5 (13x19,5cm).
boier, Faranga, este schimbat în „Tudor Aleman”, Spre deosebire de versiunea fragmentară
fiul, fără nume, nevasta lui „Sabina”, doctorul ce s-a tipărit într-o broşură, decembrie 1926, sem-
„Garofoiu”, prefectul poliţiei „Dandu”, procurorul nată de Const. A. I. Ghica, sub titlul Nebun?, Editu-
fără nume, gardianul „Petre” şi două replici.3 ra „Adevărul”, Bucureşti, Colecţia „Lectura, Floa-
rea literaturilor străine”, nr. 53, (format 12x20cm,
Fila 4, cu cerneală, poartă acelaşi titlu Ne- 22 p.), preluată apoi în „Gazeta de Duminică”, 2 şi 9
bunul şi textul: ianuarie 1927, traducerea lui I. Duscian, din 1909,
„Se repezi furios la dânsa, o trânti pe ca- urmează cu fidelitate originalul, măcar în privinţa
napea, îşi înfipse degetele în gâtul ei alb şi începu să aşezării textului în caiete (No.1, p. 14-26; No. 2, p.
strige din răsputeri sâsâind într-una: 26-36; No. 3, p. 36-43; No. 4, p. 43-56; No.5, p.56-
– Taci!... Taci!... Taci!... 67; No.6, p. 67-75; No. 7, p. 75-87 şi No. 8, p. 87-95)
Femeia vruse să spună ceva, dar, privind în şi desfăşurarea episoadelor.
ochii lui, se îngrozi şi rămase cu gura căscată. La aceste două versiuni româneşti ale nu-
– Nu mă omorî, Alexandre! – încercă să velei lui Leonid Andreev, adăugăm amănuntul că
bâlbâie înfricoşată, dar în clipa aceea degetele osoa- după vestea morţii prozatorului rus, întâmplată în
1
Liviu Rebreanu, Caiete, I, editate de Niculae Gheran, Ed. Da- Finlanda, în „Viaţa Nouă”, din Bucureşti, an XV, nr.
cia, Cluj-Napoca, 1974, p. 357. 7-9, 1 septembrie 1919, p. 140, în articolul Mişca-
2
Ibidem, p. 392.
3
Ibidem, p. 392-393. 4
Ibidem, p. 393.

78 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Istorii literare

rea intelectuală la noi şi în străinătate. Literatura, se Em. Serghie să prezinte universul tematic al operei
vorbeşte de moartea lui Andreev şi i se apreciază lui Leonida Andreiev, în „Gând Nou”, Bucureşti, an
opera pornită de la realism, trecut „printr-o viziu- I, nr. 2, 25 decembrie 1921, p. 34-36.
ne cu totul personală”, inspirat de E. A. Poe şi com- G. M. Ivanov, în studiul Trei ani de la
parabil cu Maxim Gorki. Moartea lui Leonid Andreev, din „Adevărul lite-
Moartea lui Leonid Andreev e anunţată rar şi artistic”, Bucureşti, an III, seria III-a, nr. 97,
şi de „Dacia”, Bucu- 1 octombrie 1922, p.
reşti, an I, nr. 264, din 3, încearcă să explice
21 sept. 1919, p. 3, iar condiţiile social-poli-
C. Săteanu (sub pseu- tice în care a trăit Leo-
donimul Arald) afirma nid Andreev şi care au
în „Mişcarea”, Iaşi, an fost sursele lui de in-
XIII, nr. 198, 26 sept. spiraţie. Mai concret,
1919, p. 1 (Păreri şi medicul D. Bagdasar,
fapte) că prozatorul fratele filosofului Ni-
rus a fost „o victimă a colae Bagdasar, al doi-
bolşevismului”. Poetul lea traducător al Criti-
Ion Vinea, în Doi scri- cii raţiunii pure de Im-
itori ruşi în Revoluţie – manuel Kant în limba
„Adevărul”, Bucureşti, română, în acelaşi nu-
XXXII, nr. 10.920, 10 măr al ziarului, p. 3-4,
oct. 1919, p. 1-2 – făcea face câteva observaţii
o comparaţie între An- psihiatrice asupra ca-
dreev şi Maxim Gorki, zului înfăţişat de pro-
care iniţial s-au opus, zatorul rus prin per-
apoi au aderat la ideile sonajul Kerjenţev din
revoluţionarilor ruşi. Gândirea. Fără a pre-
Într-un articol ciza dacă textul anali-
mai cuprinzător, Taina zat este în limba rusă,
vieţii şi morţii. Leonida în limba română sau
Andreev, Alexis Nour, într-o limbă occiden-
în „Însemnări Ieşe- tală, această privire
ne”, an I, nr. 35, 12 oct. de specialitate trebuie
1919, p. 11-14, prezin- să-i fi atras atenţia lui
tă debutul, moartea şi Liviu Rebreanu, mai
universul tematic al cu seamă că ziarul ar-
scriitorului rus, după bora o perpectivă mo-
care, peste zece zile va nografică asupra pro-
glosa în textul Leonida Andreev şi Evreii, „Mântui- zatorului rus.
rea”, an I, nr. 244, 22 oct. 1919, p. 1, despre opoziţia Cum în stagiunea din 1922, pe scena Tea-
prozatorului faţă de antisemitism. trului Regina Maria, a fost reprezentată Ecatrina
În anul 1920, vom întâlni doar un singur Ivanovna. Tragedia unui suflet, jucată de Compa-
text – Cum a murit Leonida Andreeff, în „Epoca”, nia dramatică Bulandra, un prim semnal dă Sly, în
an XXV, nr. 143, 6 august 1920, p. 1, şi nr. 145, 8 „Rampa”, an VI, nr. 1494, 21 oct. 1922, p. 3; redând
august 1920, p. 1 –, o traducerea din presa franceză subiectul piesei înainte de premieră, acelaşi croni-
cu amintirile Mariei Iordanskaia despre „Ultimele car, cu articolul Leonida Andreiew, în acelaşi ziar,
clipe ale marelui scriitor rus”. nr. 1496, 23 oct. 1922, p. 5, vine cu o prezentare
O primă piesă de teatru a lui Leonid An- bibliografică, iar cronica teatrală de la premieră de
dreev, Ecaterina Ivanovna, pusă în scenă la Berlin, Alex. Călin (Alex. Coler), „Ecaterina Ivanovna”,
este semnalată în „Rampa”, Bucureşti, an V, nr. 991, dramă în patru acte de Leonid Andreiew, în nr.
16 februarie 1921, p. 5, cu un rezumat al subiec- 1501, 29 oct. 1922, p. 5, subiectul şi distribuţia fi-
tului, iar despre nuvela Iuda Iscariotul scrie Felix ind expuse înainte de premieră, în nr. 1499, 27 oct.
Aderca în „Cuvântul liber”, Bucureşti, an III, nr. 7, 1922, p. 5. Piesa dramaturgului rus va fi comentată
1 mai 1921, p. 1-3, pentru ca, spre sfârşitul anului, apoi în „Lupta”, an II, nr. 261, 29 oct. 1922, p. 3;

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 79


Istorii literare

„Dimineaţa”, an XIX, nr. 5743, 29 oct. 1922, p. 3; limba germană, Gedanke, Drama in sechs Bildern,
„Univresul”, an XL, nr. 247, 29 oct. 1922, p. 1; „Epo- Einzige autorisierte Übersezyung von August Sc-
ca”, an XXVII, n. 249, 29 oct. 1922, p. 1-2; „Auro- holtz, J. Landschnitow Verlag G. m. b. H., Berlin
ra”, an II, nr. 306, 30 oct. 1922, p. 2. Adică, piesa [s.a.], cu peronajele: Kerjenţev, Anton Ignatievici;
lui Leonid Andreev are parte de o presă bună, iar Savelov, Alexei Konstantinovici, prietenul său din
publicitatea ce i se face în acest ultim trimestru al tinereţe; Tatiana Nikolaievici, soţia lui Alexei; Fi-
anului 1922 nu-l va fi lăsat indiferent pe prozatorul odorovici, Alexander Nikolaievici, prietenul lui
Liviu Rebreanu. Savelov; Kraft, o cunoştinţă a lui Kerjenţev; Daria
În anul următor, Teatrul Mic îşi deschide Vasilevna, menajera lui Kerjenţev; Vasili, servito-
stagiunea cu Gândul, dramă în cinci acte de L. An- rul său; Saşa, camerista familiei Savelov, care vor
dreev, după cum scrie Int[erim], în „Lupta”, Bucu- evolua în camera dr. Kerjenţev.
reşti, an II, nr. 532, 21 sept. 1923, p. 3, rezumând Partea a doua se petrece într-o casă de ne-
subiectul piesei. buni cu: profesor Semionov, medicul şef; Ivan Pe-
Urmează diferite cronici teatrale, pe care trovici, primul medic; Dr. Priamoi, al doilea me-
în mod sigur Liviu Rebreanu, ca un om al teatrului, dic; un al treilea medic; Maşa, supraveghetoare şi
le va fi parcurs cu destul interes: doi paznici.
p. a. s. [Ion Pas], Teatrul Mic. Deschiderea Primul tablou se desfăşoară în „camera de
stagiunei: Gândul, 5 acte de L. Andreew, în „Presa”, lucru a d-lui Dr. Kerjenţev, care este totodată şi bi-
Bucureşti, an I, nr. 178, 21 sept. 1923, p. 4; Aurel bliotecă, decorată modest, seara. Iluminat electric,
Munte [Arthur Bergman], Teatrul Mic. Inaugu- difuz. În colţ, o cuşcă în care se află un orangutan
rarea stagiunei cu Gândul de Leonida Andreiew, mare, care momentan doarme; se vede doar un
„Aurora”, an III, nr. 575, 22 sept. 1923, p. 1-2; Dr. I. ghemotoc maroniu, lânos. Perdeaua, care de obicei
Dacian, Gândirea lui Andreev, „Universul literar”, acoperă colţul în care se află cuşca, e trasă. Ker-
Bucureşti, an XXXIX, nr. 37, 23 sept. 1923, p. 5-6; jenţev şi un tânăr palid, pe care stăpânul casei îl
Alex. Călin [Alex. Coler], Teatrul Mic. „Gândul”, numeşte doar Kraft, privesc animalul ce doarme.
dramă în cinci acte de Leonid Andreev, „Rampa”,
Bucureşti, an VII, nr. 1773, 24 sept. 1923, p. 5; R. Kraft: Doarme…
[Romulus Seişanu], Teatrul Mic. „Gândul”, dramă Kerjenţev: Da. Aşa doarme de mai multe
în 5 tablouri de Leonida Andreew. „Universul”, Bu- zile la rând. Acesta este cel de-al treilea urangutan
cureşti, an XLI, nr. 248, 24 sept. 1923, p. 4; Dim. care moare de depresie. Strigaţi-l mereu pe nume:
Şerban [Claudiu Milian], Teatrul Mic. „Gândul” Dschaipur, aşa îl cheamă. Primul meu urangutan se
de Leonida Andreiew, „Adevărul literar şi artistic”, numea Zug, al doilea a primit numele de Ignatij, în
Bucureşti, an IV, seria III-a, nr. 147, 30 sept. 1923, cinstea tatălui meu. Râde. Ignaz !
p. 8; Sym, Teatrul Mic. „Gândul”, dramă în 5 ta- Kraft: Se joacă ??? Dschaipur se joacă ?
blouri de Leonida Andreiew, „Aurora”, an III, nr. Kerjenţev: Acum foarte rar.
584, 3 oct. 1923, p. 2: Însemnările unui spectator; Kraft: Cred, că suferă de dorul de acasă.
Parter, Turneul Manolescu, [„Gândul”, de Leonid Kerjenţev: Nu, Kraft. Călătorii povestesc
Andreev], „Dreptatea”, an III, nr. 843, 16 oct. 1923, lucruri interesante despre gorilele pe care le pot ob-
p. 2; S. P., Turneul Manolescu, „Gândul”, dramă în serva în mediul înconjurător, în libertate. S-a con-
5 tablouri de Leonid Andreev], „Lumea Politică şi statat că gorilele – ca şi poeţii noştri – sunt marcate
Socială”, an VI, nr. 1508, 18 oct. 1923, p. 2; S. P., de melancolie.
Turneul Ion Manolescu, „Gândul”, dramă în 5 ta- Ultima secvenţă a piesei cuprinde:
blouri de Leonid Andreew, cu o conferinţă de d. Tatiana Nikolajewna: Rămâneţi cu bine !
Manolescu, „Lumea Literară şi Artistică”, an VI, nr. Pleacă repede. Kerjenţev se repede după
21, oct. 1923, p. 1: M. Sevastos, Cronica teatrală. ea, dar paznicul îi închide drumul, se strecoară
Iaşi, „Viaţa Romînească”, an XV, nr. 12, dec. 1923, p. însă în clipa următoare afară, cu fineţea sa obişnui-
350-353, despre Gândul lui Leonid Andreev; Mi- tă şi îl închide pe Kerjenţev, pe dinafară.
hail Drumeş, „Gândul”, cinci tablouri de L. Andre- Kerjenţev bate furios cu pumnii în uşă şi
iew, „Flamura”, Craiova, an II, nr. 3, martie 1924, p. strigă: Deschideţi ! Sparg uşa! Tatiana Nikolaievna
13-15, face analiza piesei în comparaţie cu nuvela ! Deschideţi !
Gândirea de acelaşi autor. Pleacă de la uşă, îşi mângâie tăcut capul
Dramatizarea a fost realizată de însuşi şi-şi trece mâinile prin păr. Rămâne în această po-
Leonid Andreev şi probabil că versiunea în limba ziţie.” (în româneşte de Thomas Kuales)
română e făcută de G. Ciprian, după o traducere în

80 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Istorii literare

Cum acţiunea se va desfăşură în şase ta- lui Liviu Rebreanu au fost donate apoi Bibiotecii
blouri, piesa a suferit un altoi de momente – uran- Academiei Române din Bucureşti].5
gutanul ucis de Kerjenţev ar exprima teatral sadis- În proiectul aşternut de Liviu Rebreanu,
mul sau degenerescenţa ucigaşului – şi replici care pe cele patru file, diferite ca sortiment şi format
nu se află în textul nuvelei omonime. Textul e tipă- de hârtie (din păcate editorul Niculae Gheran uită
rit cu caractere gotice, dar pentru Liviu Rebreanu, a preciza dimensiunile), în prima zi de travaliu,
şcolit câţiva ani în limba germană, în Bistriţa, nu marţi, 4 ianuarie 1927, pentru romanului Ciulean-
era nici o dificultate pentru lectură, de aceea, în dra, încă nu sunt fixate numele personajelor.
mod sigur va fi citit şi paginile scrie de Leonid „Puiu Faranga” apare pe fila 6, iar tatăl
Andreev despre război, traduse în limba germa- „Policarp Faranga”, doctorii „Urseanu” şi „Dema-
nă şi tipărite cu gotice la o editură din Berlin: Das rat”, precum şi alte nume, ulterior abandonate, sunt
Joch des Krieges, Roman, Max Rascher Verlag A. însemnate cu acelaşi creion negru, abia pe fila 7, în
G., Zürich, 1918, şi Hinter der Front, Roman, Max ziua de miercuri, 5 ianuarie 1927; în aceeaşi zi va fi
Rascher Verlag A. G., Zürich, 1918. înşirat, cu cerneală, sub titlul Treisprezece, un lanţ
Întrucât în stagiunea următoare, aceeaşi tematic – Frica, Iubirea, Ura, Gelozia. Mila, Re-
piesă va fi repusă în scenă de actorii de la Teatrul muşcările, Ispăşirea, Groaza şi Nebunia –, pe faţa
Central, impresii bogate vom afla în cronicile: Rep., filei 8, iar pe verso, tot cu cerneală, avem numele
„Gândul” de Andreiew la Teatrul Central, „Ram- mătuşii Tilda – din limba germană – şi al comunei
pa”, an XI, nr. 2728, 27 nov. 1926, p. 3; „Gândul” Vărzari. Şi titlurile Ciuleandra, Rătăcire, Nenoroci-
la Teatrul Central, „Rampa”, an XI, nr. 2735, 5 dec. re…
1926, p. 3. Premiera de astă seară; Eman. Cerbu, Sub titlul Treisprezece se mai păstrează
„Gândul” dramă în 3 acte (5 tablouri) de Leonida fila 11 faţă, cu prezentarea personajului principal
Andreiew (Teatrul Central), „Gazeta de Dumini- în faţa doctorului: „– Mă numesc Puiu Faranga şi
că”, an II, nr. 58, 12 dec. 1926, p. 13; Interim, Tea- am fost însoţit aseară […] Pentru că am sugrumat
trul Central, „Gândul” dramă în 3 acte de Leonida pe nevastă-mea.” […] din aceeaşi menţionată zi de
Andreew, „Dimineaţa”, an XXII, nr. 7200, 12 dec. „Miercuri, 5. I. 27”, transcris apoi în ziua de „Joi, 6.
1926, p. 3; Dr. L., L. Andreiev: „Gândul”, „Gazeta I. 27”, cu importante amănunte şi descripţii, pre-
Transilvaniei”, Sibiu, an 91, nr. 37, 1 aprilie 1927, p. cum portretul gardianului şi camera în care este
4; Rep., Teatrul Central: „Gândul”, dramă în 3 acte, încredinţat Puiu Faranga, până la o imagine sim-
5 tablouri de Leonid Andreew, „Rampa”, an XII, bolizând ochiul priveghetor al adevărului: „Vasis-
nr. 2968, 14 dec. 1927, p. 3, şi George Antonescu, tasul rotund de alamă lucea ca un ochi.” (fila 10)
Teatrul Central. „Gândul”. Tragedie în 5 tablouri de
L. Andreew , „Clipa”, Bucureşti, an V, nr. 164, 18 Cel dintâi observator al afinităţilor dintre
dec. 1927, p. 2. Liviu Rebreanu şi prozatorul rus Leonid Andreev
Să observăm în cele de mai sus doar că pare a fi fost A. Davidescu, în cronica tipărită în
piesa lui Leonid Andreev se joacă la Teatrul Cen- „Satu Mare”, Satu Mare, an X, nr. 1, 25 ianuarie
tral din Bucureşti, în limba română, vreme de 14 1928, care credea că „problema capitală” din ro-
luni de zile, şi să bănuim că prozatorul Liviu Re- manul prozatorului român îl priveşte doar pe Puiu
breanu îşi va fi permis o risipă de două ceasuri pen- Faranga: „A fost nebun când a ucis sau a înnebunit
tru a vedea şi această montare scenică, fie înainte de-a binelea atunci când a început să învârtească
de a-şi fi scris acea primă versiune fragmentară, în zdravăn Ciuleandra în amintirea Mădălinei? Ma-
martie 1927, la Orlat, fie după ce s-a întors cu ver- rele scriitor rus Andreev a voit să dovedească ce
siunea întreagă şi definitivă scrisă în august 1927 mare este greutatea de a fixa unde începe nebunia.
la Maieru.
Să mai consemnăm că din opera lui Leo-
5
Alte ediţii: Nebun?, în româneşte de Const. A. I. Ghica, Editura
„Adevărul” S. A., Colecţia „Lectura, Floarea literaturilor străine”,
nid Andreev se mai putea citi Guvernatorul, o pa-
nr. 53, Bucureşti, 1926, 22 p.; Nuvele şi povestiri [Povesti i rasska-
gină din revoluţia rusească: nuvelă, traducere de C. zi], studiu introductiv Tamara Gane, traducere de Ştefania Vel-
Sandu-Aldea, Ediţia a III-a, Cartea Românească, isar Teodoreanu şi Isabela Dumbravă, Editura pentru literatură
Bucureşti, 1922, 95 p., şi Minciuna, manuscrisul universală, Bucureşti, 1963, 296 p.; Rasskazy p’esy, Hudozestven-
unui nebun, traducere de A. Luca, Editura Lumea, naja Literatura, Moskva, 1994, ? p.; Rasskazi, poveşti; Dnevnik
Bucureşti, s. a., 31 p., iar între cărţile din bibliote- Satan, roman, Hudoz, Moskva, 1996, ? p.; Gândirea, o tragedie
ca lui Liviu Rebreanu s-a păstrat Anatema, darmă, contemporană în trei acte şi şase tablouri, cuvânt înainte şi tra-
traducere de dr. I. Duscian, Editura Libăriei „Uni- ducere de C. C. Buricea-Mlinarcic, Ed. All, Bucureşti, 1998, XI,
versala” Alcaly, Bucureşti, 1939, X+150 p. [cărţile 96 p.; Nălucile, traducere, prefaţă şi tabel cronologic de Ana-Ma-
ria Brezuleanu, Paralela 45, Piteşti, 2002, 297 p.

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 81


Istorii literare

Cu drept cuvânt el pune în gura unui erou al său: cu studii serioase asupra comportamentului unui
Spune-mi, doctore, eu sunt nebun sau tu? Iar în altă alienat, pentru ca ucigaşul, medic titrat şi practi-
lucrare, Tăcerea, ne zguduie tocmai prin aceas- cant notoriu, să-şi alcătuiască o „circumstanţă ate-
tă nedumerire. Autorul Ciuleandrei, desigur, ne-a nuantă” spre a scăpa de pedeapsa cuvenită omuci-
prezentat o sinteză a unui întreg proces de prefa- derii. Dar cu aceasta nu înlăturăm acuza azvârlită
ceri prin care trec de obicei anormalii.” de Romulus Dianu în urmă cu… 30 de ani.
A doua menţiune despre înfluenţe asupra În toamna anului 1966, revista de litera-
prozei lui Liviu Rebreanu o semnează C. Mincu, tură universală, „Secolul XX”, oferea câteva pagini
în „Universul literar şi artistic”, Bucureşti, an XLIV, cu proza – Povestea lui Serghei Petrovici, Clopotul
nr. 7, 12 februarie 1928, p. 107, acuzând ritmul de aramă, Hoţul, Zidul şi Marele Slam – sau despre
prea molcom al desfăşurării evenimentelor, pentru Leonid Andreev şi anume: Mircea Ciobanu, Leo-
că „Novelele lui Edgard Poe, Glasul subteran al lui nid Adreev şi opţiunea tragică (p. 91-98) şi Ileana
Dostoievski, cufundarea lui Rascolnikov după uci- Berlogea, Dramaturgia lui Leonid Andreev şi tea-
derea cămătăresei; Horla a lui Maupassant ori Gân- trul românesc (p. 98-102). Nimic totuşi despre in-
direa lui Andreev i-ar fi destăinuit d-lui Rebreanu fluenţa prozatorului rus asupra unor texte de Li-
că nebunii şi nebunia se descriu într-un ritm de- viu Rebreanu şi, în chip special, asupra romanului
osebit de cel normal, într-unul în care ilogicitatea Ciuleandra. Cu atât mai de aşteptat era o remarcă
nebuniei să se facă îndată sensibilă.” în acest sens din partea prof. univ. dr. Edgar Papu,
A treia comparaţie o face George Dumi- care în prefaţa volumelor Leonid Andreev, Pro-
trescu în „Ritmul vremii”, Bucureşti, an V, nr. 6-7, ză, teatru, I-IV, Editura Univers, Bucureşti, 1970,
iunie-iulie 1929, p. 484, cu diferenţierea că: „În acordă câteva pagini (p. 8-12) personajului Ker-
Ciuleandra, d-l Rebreanu îşi reduce preocuparea la jenţev, din nuvela Ideea, sau Gândul / Gândirea, în
un simplu „caz” de nebunie, amintitor al nuvelei transpunerile scenice, însă nu riscă măcar o simplă
Gândirea de Andreev. Interesul nu merge mai de- aluzie la asemănarea cu personajul Puiu Faranga
parte şi nu încătuşează atenţia într-o obsesie pro- din Ciuleandra lui Liviu Rebreanu.
fundă, fie chiar de natură pur psihologică. Redusă O privire mai circumspectă aruncă însă
la firul central, acţiunea e simplă: Puiu Faranga îşi Leon Baconsky în eseul Liviu Rebreanu şi Leonid
zugrumă soţia, pe Mădălina iubită. Revenindu-şi Andreev, după ce menţionează paranteza făcută de
din furia oarbă a omuciderii, nu-şi lămureşte el în- Cezar Petrescu în recenzia la debutul lui Gib. I. Mi-
suşi cum a putut să se întâmple grozăvia.” hăiescu prin La Grandiflora („Curentul”, Bucureşti,
Ceea ce e foarte puţin pentru critica noas- nr. 24, 1928), între Ciuleandra lui Liviu Rebreanu şi
tră literară şi pentru modul în care cititorii ar fi Gândul lui Leonid Andreev – „aproape pe o temă
trebuit îndrumaţi să aprecieze originalitatea unui identică” – şi observaţia ulterioară a lui Vladimir
prozator român ridicat în slava superlativelor. Streinu, că „până la un punct, Puiu Franga repre-
Comparaţia unui text sursă de inspiraţie zintă cazul de demenţă finală prin simularea de-
sau structură epică detectabile în ceea ce a scris Re- menţei, ca şi cunoscutul erou al lui Andreev, d-rul
breanu trebuie făcută însă la obiect, întrucât poa- Kerjenţev din nuvela Gândul” (Revista Fundaţi-
te evidenţia arta prozatorului român faţă de textul ilor Regale „Carol al II-lea”, nr. 5, 1940). Ceea ce
avut ca model; uneori însă asemenea sursă inspiră îl provoacă pe Leon Baconsky să se întrebe dacă
o replică pe care prozatorul second se simte dator „similitudinile consemnate de critică: reprezintă
să o exprime în faţa cititorilor săi, care sunt şi ad- ele oare o simplă coincidenţă, ca atâtea altele po-
miratorii sursei. sibile, în cadrul creaţiei celor doi mari prozatori?
Abia în 1965, criticul şi editorul Niculae Sau e vorba de o relaţie de altă natură, determinată
Gheran observa despre Ciuleandra: „S-a remarcat de un eventual contact nemijlocit al lui Rebreanu
cu justeţe că romanul prin atmosfera ce o degajă, cu opera scriitorului rus? Un răspuns categoric
aminteşte nuvelistica rusească, în speţă chiar cazul credem că ar fi pândit, cel puţin deocamdată, de
dr. Kerjenţev, eroul lui Leonid Andreev din nuve- riscuri, dată fiind mai ales absenţa din cuprinsul
la Gândirea, ce înfăţişează de asemenea un caz de bogatului material documentar, privind biografia
demenţă, care începe prin simularea nebuniei.” 6 şi formaţia spirituală a scriitorului, a unor referinţe
Concret, nuvela prozatorului rus înfăţişează o cri- concludente în această direcţie (ceea ce nu excude,
mă comisă cu meticuloasă premeditare, ba chiar fireşte, utilitatea discuţiei ca atare).”7
Şi, după un scurt comentariu asupra fire-
6
Prefaţă, la Liviu Rebreanu, Golanii, Nuvele I, ed. cit., 1965,
B. T. T., p. XXXVI. Totuşi editorul nu face o comparaţie ci se 7 Leon Baconsky, Liviu Rebreanu şi Leonid Andreev, „Steaua”,
mulţumeşte cu trimiterea la Vladimir Streinu, Liviu Rebrea-
nu, „Revista Fundaţiilor Regale”, an VII, nr. 5, mai 1940. Cluj, an XVI, nr. 11, noiembrie 1970, p. 36.

82 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Istorii literare

lor epice din cele două texte în discuţie, concluzia şi argumentaţia unui plagiat sau chiar a pastişei.
se impune: prozatorul român preia din nuvela lui Concret, prozatorul român a preluat din textele lui
Andreev „întâi de toate, însăşi ideea acelui proces Leonid Andreev câteva imagini, repetiţia „Taci” şi
de involuntară convertire a simulării în realitate, ipoteza de lucru prin care ucigaşul, simulând ne-
căreia îi cade în cele din urmă victimă doctorul bunia, poate scăpa de rigorile justiţiei, dar toate
Kerjenţev. Drama lui Puiu Faranga […] este gene- acestea nu sunt decât nişte cărbuni împrumutaţi
rată, în ultimă analiză, de aceeaşi voinţă iraţională, de la vecin pentru a ne aprinde focul în vatra cu
ce acţionează asupra destinului său ca o fatalitate lemnele adunate de noi. Vorba latinilor: Ab igne ig-
(îndreptăţind în acest sens şi o anume analogie cu nem – foc de la foc…
tragediile antice, dominate în egală măsură de fa-
tum). Indiferent de modul şi unghiul din care ni Într-o altă nuvelă a lui Leontin Andreev,
se prezintă mobilul şi condiţiile crimei în jurul În ceaţă, descoperim şi acea constată arhitectonică
căreia evoluează ambele naraţiuni (gestul lui Puiu din Ciuleandra, tripticul „Taci!”, rostit de tânărul
Faranga este spontan, frizând deci mai direct pato- Pavel Rîbakov – elev în ultima clasă de liceu, ne-
logicul, în timp ce al lui Kerjenţev este premeditat, înţeles de părinţi, procopsit cu o boală ruşinoasă
generând totodată o întreagă metafizică), faptul într-un tractir şi, încercînd să-şi mântuie singură-
ca atare rămâne în limitele aceleaşi psihopatolo- tatea şi urâtul, într-o seară ceţoasă urmează pro-
gii, străjuite parcă de forţa obscură a unui destin misiunile unei femei de stradă, în a cărei sordidă
implacabil.” 8 În privinţa „unui destin implacabil” odaie se iau la ceartă, într-o împrejurare fatală:
însă nu avem cum să-l acaparăm pe dr. Kerjenţev, „Pavel răsturnă femeia pe masă. Sub tru-
stăpânit de orgoliul gândirii sale, mai presus de pul ei greoi, farfuria plesni, iar lângă mâna lui zăn-
morala civică, lege juridică sau credinţă creştină, găni cuţitul lung, cu miez de pâine lipit de lamă. Pa-
în vreme ce Puiu Faranga abia dacă încearcă un vel îl apucă cu stânga, cât pe ce să-l scape, şi-l înfipse
„alibi” cu degenerescenţa vechiului sânge boieresc. lateral în ceva. Lama subţire se curbă. Pavel înfipse a
Mai anii trecuţi, criticul Ion Simuţ intuise doua oară cuţitul. Mâinile femeii tresăriră şi, deoda-
perspectiva ca Liviu Rebreanu să fi fost influneţat tă, se muiară ca nişte cârpe. Cu ochii aproape ieşiţi
într-un fel sau altul de prozatorul rus Leonid An- din orbite, ea îi repezi în faţă lui Pavel un ţipăt răgu-
dreev: „În Ciuleandra nu crima şi romanul poliţist şit şi pătrunzător, mereu pe aceeaşi notă, ca răgetul
sunt importante, nici biologia naturalistă, ci ipote- vitelor când sunt înjunghiate:
za dacă nebunia poate fi simulată fără ca simularea – A-a-a!
să fie depistată şi fără ca nebunia să se instaleze de- – Taci! mârâi Pavel şi mai vârî cuţitul o
finitiv, în profun-zimea conştiinţei tulburate. Pro- dată, şi încă o dată.
blema nu poate fi discutată fără a relua ideea de la La fiecare lovitură, femeiea se smuncea ca
Leonid Andreev, dintr-o nuvelă şi din piesa de tea- o paiaţă pe sfori şi îşi deschidea tot mai larg gura cu
tru Gândirea, de unde se pare că şi Rebreanu a pre- dinţii laţi şi albi, printre care se iveau băşici de spu-
luat-o. Poate fi asumată nebunia pe cale raţională? mă însângerată. Tăcea, dar Pavel tot îi mai auzea
Se poate refugia omul ameninţat în nebunie ca în- urletul pătrunzător şi îngrozitor şi hârâia la ea:
tr-o salvare sau o soluţie de criză? – iată paradoxul – Taci!
sau paradoxurile în funcţie de care poate fi evaluat Apoi schimbă cuţitul din mâna stângă, udă
eventualul eşec al romanului lui Rebreanu. Dacă şi lipicioasă, şi mai lovi o dată, de sus în jos, şi încă
rămânem la dimensiunea romanului naturist, nu o dată, cu dreapta.
sesizăm adevărata problematică psihologică şi di- – Taci!
lema intelectualistă din profunzimile textului, ci Trupul femeii se prăvăli greoi de pe masă şi
alternative relativ uşor argumentabile la clişee de se izbi, greu, cu ceafa de podea. Pavel se aplecă şi-l
interpretare superficială.” 9 privi: pântecul gol, bombat, tot se mai sălta şi Pavel
Din păcate, pentru exegeza operei lui înfipse cuţitul în el ca într-o băşică din care trebuia
Rebreanu, nimeni nu a reluat „ideea de la Leonid scos aerul. Apoi se ridică şi, cu cuţitul în mână, roşu
Andreev” pentru a se cumpăni în ce măsură tex- tot, ca un măcelar, cu buza ruptă în timpul bătăii, se
tele scriitorului rus l-au stimulat pe prozatorul ro- întoarse spre uşă.
mân… Poate de teamă ca nu cumva să aflăm probe Aştepta vag să audă ţipete, gălăgie, strigă-
te turbate de mânie şi răzbunare. Tăcerea ciudată îl
8
Ibidem, p. 37. năuci. Nu se auzea nici un sunet, nici un suspin, nici
9
Ion Simuţ, Rebreanu – 70 de ani de la moarte, Posteritatea un freamăt. Pendula ceasului se legăna neauzit; de
unui clasic al modernităţii, „Cultura literară”, Bucureşti, nr. 45, pe lama cuţitului picurau pe podea stropi groşi de
4 decembrie 2014, p. 19

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 83


Istorii literare

sânge; zgomotul căderii lor ar fi trebuit să se audă, tr-un odgon împletit din cinci glasuri: al sângelui,
dar nu se auzea. Parcă, dintr-o dată, se stinseră toa- al pământului, al iubirii sau al inimii, al morţii şi al
te sunetele din lume şi toate glasurile vii. Şi se petre- raţiunii.
cea ceva tainic şi înfiorător cu uşa încuiată. Uşa se Puiu Faranga, fără studii de specialitate
umfla neauzit, ca pântecul spintecat mai adineauri, şi fără practica psihiatrică a doctorului Kerjenţev,
tremura într-o agonie mută şi revenea la loc. Şi iar află un mijloc neaşteptat şi subtil de a simula ne-
se umfla şi revenea, într-un tremur uşor, şi de fieca- bunia, ba chiar şi credibil pentru că dansul popular
re dată crăpătura întunecată de sus se făcea tot mai Ciuleandra are un ritm tot mai accelerat şi epui-
largă şi mai sinistră.”10 zant. Dansatorul nu-i nevoit să rostească nici un
Următoarea mişcare a criminalului este cuvânt, poate nici măcar o frântură de melodie şi
să se înjunghie cu acelaşi cuţit plin de sângele vic- observatorii pacientului îl vor considera şi decla-
timei nevinovate, iar asemănările şi deosebirile cu ra nebun pentru că, înainte de orice, ambianţa şi
scena incipit din Ciuleandra sunt izbitoare: crima circumstanţa sunt inadecvate. Să nu uităm însă că
din Gândirea este săvârşită în urma unui scenariu ziua înmormântării Mădălinei, Puiu o petrece în-
foarte bine studiat şi cu ţinta unei răzbunări cum- treagă, în genunchi, rostind neîntrerupt Tatăl nos-
plite împotriva iubitei care l-a jignit pe orgoliosul tru, întrucât nu învăţase şi nu ştia altă rugăciune. Şi
îndrăgostit; crima din nuvela În ceaţă pare a fi un totuşi această atitudine nu-i va fi interpretată ca un
act necugetat în cearta dintre un bărbat şi o femeie; simptom al nebuniei.
crima din Ciuleandra se comite fără nici un con- Or, în textul acestei rugăciuni avem pa-
flict sau premeditare, în mod spontan şi fără vreo sajul „Şi ne iartă greşelile noastre precum şi noi
motivaţie declarată din partea ucigaşului sau suge- iertăm greşiţilor noştri” şi ne putem întreba dacă
rată de către prozator. nu cumva ucigaşul răposatei se roagă chiar pentru
Prozatorul român încearcă să-l convingă, iertarea unui păcat al Mădălinei. Peste câteva zile
înainte de toate, pe doctorul Ursu dar şi pe cititorul va reuşi să-şi aducă aminte melodia şi paşii jocului
romanului, că Puiu Faranga îşi pierde treptat min- Ciuleandra şi va proceda întocmai ca în cazul ru-
ţile, însă insinuaţia nu este jalonată şi de probe sau găciunii. Dar cele două forme de comportament –
simptome serioase: pacientul vorbeşte logic, are o rugăciunea prelungită în genunchi pe durata unei
memorie bună, descrie cu destulă precizie faptele zile întregi, cu amorţirea întregului trup, şi jocul
în care a fost implicat, îşi dă seama că a săvârşit o tot mai accelerat al Ciulendrei, desfăşurat aşijderea
crimă, numai că îşi ascunde bine motivaţia. Ceea pe durata unei zile întregi – nu pot avea decât un
ce nu ar izbuti un alienat. Puiu Faranga însă vor- singur rost şi nu pot fi interpretate ca simptome ale
beşte de un plan: „S-o luăm domol şi cu plan! Nu- nebuniei.
mai oamenii cu plan reuşesc în lume, ca şi doctorul
Concret, Puiu Faranga rosteşte mai în-
nostru!”
tâi numele „Madeleine”, încredinţat fiind că prin
Orice lectură a unei opere literare este
acest cuvânt îşi poate ispăşi fapta; următorul pas
un drum pe care cititorul îl face la pas cu autorul,
e să spună Tatăl nostru, text prin care să se mân-
cu o mică / mare diferenţă că lectorul nu prea ştie
tuie împreună de greşeala fiecăruia: iertare pentru
unde trebuie să ajungă iar autorul păşeşte înzestrat
Mădălina, care şi-a uciş pruncul din pântec, şi ier-
cu toate cele trebuitoare orientării, însă nu divulgă
nici la început, nici pe parcurs şi nici la capăt sem- tare pentru el însuşi, care şi-a ucis soţia ucigaşă.
nele de orientare sau tainele ce apar în cale. Liviu Însă „rugăciunea”, spusă neîntrerupt şi stând în ge-
Rebreanu vorbeşte însă de o taină ascunsă în Ciu- nunchi, până la amorţirea întregului trup, nu i se
leandra. Care-i aceea? Cititorul, oricît ar fi de hap- pare eficientă pentru un îndoit păcat şi atunci Puiu
sân pe semnele de orientare dezvăluite din loc în se întoarce la jocul Ciuleandra, care a deschis şirul
loc de prozator, nu prea are acces la acea taină. Cel evenimentelor desfăşurate vreme de aproape opt
puţin critica literară – având adevăraţi cercetaşi ai ani de zile şi care îi poate curăţa atât trupul de vraja
peisajului nostru – nu s-a ostenit nici să o semna- jocului care l-a împins la căsătoria cu Mădălina, cât
leze şi nici să o captureze. Paradoxal, dar Ciulean- şi sufletul încărcat cu păcatul omuciderii. Tripticul:
dra este un roman al tăcerii şi n-ar fi lipsit de folos numele răposatei, crezul Tatăl nostru cu iertarea
şi farmec hermeneutic a se urmări în acest text al „greşelilor noastre precum şi noi iertăm greşiţilor
lui Liviu Rebreanu personajul …tăcere, ferecat în- noştri” şi epuizantul joc al Ciulendrei, alcătuind un
mănunchi de vorbe, cântec şi paşi de joc, i-ar putea
10
Leonid Andreev, Proză. Teatru, vol 1, 1898-1903, Prefaţă de izbăvi pe cei doi ucigaşi de păcatele lor împreunate.
Edgar Papu, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p. 402-403. În Rebreanu visa ca spre sfîrşitul vieţii să
româneşte de Gellu Naum şi Iogor Block.

84 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Istorii literare

scrie un roman cu tema „iubirea integrală”, „iubire şenii, personajul îi mărturiseşte lui Andrei Leahu:
ca un element de viaţă, nu ca un divertisment de ti- „Greu e păcatul pe suflet, Andrei, şi tare apasă! Uite,
nereţe, ca o boală de copilărie, ci ca un lucru primor- eu câteodată îl simt mai greu ca o piatră de moa-
dial şi tragic”.11 – tragic pentru că doar prin rodul ră!” Iar la observaţia mângâietoare a gardianului că
iubirii omul înfruntă moartea. „bun e Dumnezeu”, pacinetul are o replică înţeleap-
Ciuleandra lui Liviu Rebreanu este însă o tă: „Chiar dacă e bun Dumnezeu şi te iartă, păcatul
replică substanţială împotriva ideilor şi atmosferei rămâne şi apasă, apasă şi nu vrea să te ierte!” (cap.
din Gândul de Leonid Andreev. Dr. Kerjenţev este XXIII) Dr. Ion Ursu are şi el nădejdea că Dumne-
lipsit de orice sâmbure de credinţă şi singurul său zeu poate face o minune cu ucigaşul Puiu Faranga.
ideal ar fi să descopere o materie explozibilă, încât: Ceea ce dr. Kerjenţev nu ar putea spune
„…odată aflată, voi face să sară în văzuduh tot pă- niciodată pentru că sufletul său „gol” este bine cre-
mântul acesta blestemat, care are atâţia dumnezei şi ionat în cuvintele pe care le dă Rebreanu ca motou
nici un Dumnezeu unic şi etern.” în prima pagină din Ciuleandra şi care ar trebui
Ar fi fost interesant şi instructiv ca Mihail aşezate în contextul lor primar, adică între verse-
Dragomirescu, încântat de romanul Pădurea spân- tele:
zuraţilor –, care „e o cartea halucinantă. Superioară „14. Şi îngerului besearicii Laodichiei scrie:
lui Ion ca vioiciune de analiză, îi este inferioară ca «Aceastea zice cel ce e Amin, mărturiia cea credin-
sănătate. Ea e rezultatul unei psihoze, iar nu al unei cioasă şi cea adevărată începătura zidirei lui Dum-
psihologii. Printr-aceasta se aseamănă cu literartu- nezeu:
ra rusă, care, în marea ei majoritate, are caracteris- 15. Ştiu ale tale lucruri, căci nice reace eşti,
tica aceasta a misticismului bolnăvicios. Dar este nice cald, mai bine de ai fi reace decît cald.
cu desăvârşire altceva decât această literatură. Cu 16. Aşa, căci încropit eşti şi nice reace, nice
obiectivitatea-i olimpică, Rebreanu şi în acest ro- cald, voiu să te borăsc din gura mea.
man izbuteşte să atingă maximum de efect. Astfel 17. Căci zici că: „Bogat sunt şi m-am ăm-
că, nepunînd nimic liric în opera sa şi cu toate că e bogăţit şi de nemică nu sunt lipsit” şi nu ştii că tu eşti
vorba de analiza unei psihoze, el apare într-însa ca cel ticălos, şi dosădit, şi sărac, şi orb, şi gol.
mintea sănătoasă a unui doctor genial, care disecă 18. Sfătuiescu-te să cumperi de la mine aur
adâncimile sufletului omenesc la lumina măritoare lămurit den foc, ca să te îmbogăţeşti, şi haine albe,
a unei maladii sufleteşti. Ea complineşte amplitu- ca să te îmbraci şi să nu să arate ruşinea goliciunii
dinea talentului lui Rebreanu şi îmbogăţeşte lite- tale, şi cu unsoare unge ochii tăi ca să vezi.”13
ratura noastră cu o operă de analiză ce nu-şi are
până acum perechea.” 12 – să fi făcut o comparaţie Şi atunci, romanul Ciuleandra, dincolo de
şi cu Ciuleandra, spre a ne lămuri psihoza care l-a a fi o capodoperă a prozei româneşti sau măcar o
bântuit pe prozator. măiastră şi originală replică la Gândul lui Leonid
În fapt, distanţa uriaşă între cei doi ucigaşi Andreev, poate fi procitit şi ca o icoană povesti-
constă în diferenţa că Puiu Faranga e un bezmetec, toare a scrisorii îngerului bisericii Laodiceii către
adică lipsit de mamă, bezmatok în limba lui Leonid credincioşii români, în faţa cărora prozatorul Liviu
Andreev, iar dr. Kerjenţev se defineşte prin lipsa Rebreanu, întocmai ca un apostol din vechea Şcoa-
credinţei creştine, specifice pravoslavnicului popor lă Ardeleană, cheamă poporul întru litera evan-
rus, altfel spus e un bezbojnic, lipsit de Dumnezeu, gheliilor, pentru a înveşmânta „ruşinea goliciunii”
predispus a-şi urma săvârşirea oricărui act dictat omului şi a-i limpezi ochii către clarviziune...
de orgoliul gândirii sale fără de limite morale, între Iar ca să ne întoarce la punctul din care
care nu încape nici un păcat. am plecat, din prozatorul Liviu Rebreanu, rămân
Puiu Faranga îşi oblojeşte însă păcatul şi pe mai departe, sub orice exigenţe, două capodo-
se roagă o zi întreagă pentru mântuirea sufletului pere, Pădurea spânzuraţilor şi Ciuleandra, pentru
Mădălinei şi al său, pentru că, înaintea acestei spă- că sub armura obiectivităţii romancierul reuşeşte
să-şi ascundă şi să-şi spovedească printr-o măias-
11 Camil Baltazar, De vorbă cu dl Liviu Rebreanu cu prilejul tră subtilitate cele două coşmaruri care l-au bântuit
apariţiei romanului „Jar”, în „Reporter”, Bucureşti, an II, nr.
22, 16 mai 1934, p. 5, după Niculae Gheran, Tînărul Rebreanu, vreme îndelungată: al fratelui ucis în ştreangul ar-
ed. cit., p. 205. matei cezaro-crăieşti şi al pruncului pe care femeia
12
Mihail Dragomirescu, Liviu Rebreanu, în vol. Scrieri critice şi
estetice, Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Z. Ornea şi Gh. iubită nu i l-a dăruit.
Stroia. Studiu introductiv şi tablou cronologic de Z. Ornea, Edi-
tura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. 153-154; articol apărut 13
Apocalipsis a lui Ioan Bogoslovul, Biblia 1688, II, Text stabilit
iniţial în „Cele trei Crişuri”, Oradea-Mare, an III, nr. 10-11, 1922, şi îngrijire editorială de Vasile Arvinte şi Ioan Caproşu, Editura
reprodus în Critice II, 1928. Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2002, p. 1296.

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 85


Din sens opus

Mumiile neliniștilor

Leo BUTNARU
„Aduc mulțumiri tuturor celora care mi- minal în serie nu se poate urca pe banca din spate
au trimis e-mail-uri în anul ce se apropie de final... în timp ce eu alimentez.
Țin neapărat să mulțumesc și aceluia care mi-a Nu mai mă duc la târguieli în marile
trimis unul despre rahatul de șoarece amestecat în magazine, deoarece cineva mă va paraliza cu un
lipiciul plicurilor, pentru că acum folosesc un tam- after-shave și mă va jefui. Nu mai răspund la te-
pon de vată umed la fiecare plic ce trebuie închis. lefon, fiindcă cineva mă va pune să formez un nu-
Din același motiv, deja frec cu peria partea superi- măr pentru care voi primi o notă de plată pentru
oară a fiecărei conserve pe care o deschid. convorbiri cu Jamaica, Uganda, Singapore și Uz-
Nu mai am deloc economii, deoarece le- bekistan. Mulțumită vouă, nu mai pot folosi toa-
am donat toate unei fete bolnave (Penny Brown leta altuia, ci numai pe a mea, deoarece un mare
sau cum naiba o fi chemând-o); care este pe patul păianjen maro african stă ascuns sub colac gata să
de moarte într-un spital pentru a 1 387 258 oară. mă omoare instantaneu cu mușcătura lui plasată
Nu mai am de fapt niciun ban, dar situația se va pe fundul meu.
schimba odată ce voi primi fondul de 15 000 $ pe Și, mulțumită importantelor voastre sfa-
care Bill Gates/ Microsoft și AOL mi-l vor trimite turi, nici nu mai pot ridica bancnota de 50 pe care
pentru că am participat la programul lor special am găsit-o în parcare, pentru că probabil a fost pla-
de e-mail-uri... Sau de la funcționarul superior al sată acolo de un maniac sexual care așteaptă sub
băncii din Nigeria care vrea să împartă cu mine 7 mașină să mă tragă de picioare.
milioane $, pretinzând că sunt o rudă îndepărtată Dacă nu trimiți acest e-mail la cel puțin
a unui client decedat fără testament. Nu-mi mai fac 144 000 de persoane în următoarele 70 de minute,
nicio problemă legată de sufletul meu, pentru că un porumbel uriaș, suferind de diaree, va ateriza
am 363 214 de îngeri păzitori care veghează asupra pe capul tău la 17.00 în după-amiaza următoare,
mea, și Sfânta Maica Tereza îmi îndeplinește orice iar sporii de la 12 cămile îți vor infecta spatele și
dorință. Nu mai folosesc deodorantele cauzatoare vor duce la creșterea unei cocoașe păroase. Știu că
de cancer, chiar dacă duhnesc ca un bivol într-o zi asta se va întâmpla, deoarece de fapt i s-a întâm-
fierbinte. plat odată unei rude îndepărtate a cosmeticianului
Vă mulțumesc, am învățat că rugăciuni- verișoarei celui de-al doilea soț al fostei soacre a
le mele vor primi răspuns dacă dau mai departe prietenului vecinului meu de palier. Apropo... un
e-mail-ul către șapte dintre prietenii mei și să-mi cercetător sud-american, după studii îndelungate,
pun o dorință în cinci minute. a descoperit că oamenii cu un coeficient de inteli-
Datorită grijii pe care mi-o purtați, nu gență scăzut și care au activitate sexuală rară, citesc
mai beau Coca-Cola, deoarece dizolvă depunerile e-mail-urile cu mâna pe mouse. Nu te obosi s-o ri-
din toaletă. Nu mai cumpăr benzină fără să am un dici acum... E prea târziu!!!”
prieten care să-mi păzească mașina, încât un cri- Zic – doamnă, pentru că o doamnă îmi

86 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Din sens opus

trimisese textul – cine o fi autorul – dumneata, tu, nuanțe locale. Și, cum mă gândeam eu la armonie,
dragă Mimi, sau altcineva? Pentru că, uneori, eu – click! – deschid și dau de mesajul doamnei in-
mai comit câte o narațiune computeristic-artistică terlocutor care – să vedeți! – îmi expediază tocmai
și, mă rog, aș putea cita de aici, cu toate că postmo- un text despre armonia specifică sau doar înțeleasă
dernismul îți permite să piratezi orice (ca niște pi- într-un atare mod, specific și el. (Da – click!-ul –
ra-teze și anti-pira-teze la Paris), fără să indici sur- parcă nici nu l-aș fi dat eu, ci el ar fi venit, ca un
sa etc. Nu, zice, nu sunt eu, nu știu cine e, dar voi minuscul ciocănit, din interiorul calculatorului; ca
întreba de Ksiușa, de la care l-am primit. Dar nu un cioculeț ce ar fi bătut în sticla display-ului din
știe nici Ksiușa, astfel că eu am dreptul, aproape, cealaltă parte a lui...)
să consider că o fi ceva gen-folclor computer-onli- Păi bine, atare concepție despre armonie
ne-ist, mail-ist etc., încât îl dau aici ca și, parțial, al îmi dădea peste cap propria opinie despre așa ceva
meu-tău-lui-lor. – armonia. Ce fel de armonie ar fi cea care îți tre-
Mișto, nu, să te afli atât de sigur într-o zește totuși în conștiință (acum un timp se spunea:
coproprietate multiprivată (și… multiprivită, citi- în suflet) un fior prelung de neliniște?...
tă!)? O proprietate dintre ghilimele, totuși, pentru Numai gândesc că armonia e, parcă, și
că, remarcați, vă rog, am pus ghilimelele cuveni- neliniște, în același timp, spațiu și civilizație, să ad-
te la creația micului anonim al internetului mare, mitem, multiple, pentru că astăzi nu se prea întâl-
fabulos și fabulator, doamnă și Mărite Doamne... nesc unicate – sper să fiți de acord cu asta –, încât
E-he-he, dacă ai sta să te gândești câte și cum s-au se aude iar un trosnet scurt de... click! – și, firește,
schimbat în psihologia omului, de când cu inter- deschid, sau parcă s-ar deschide de la sine, adresa
netul, cu coproprietatea asta multiprivată, zău că electronică, constatând că distinsa doamnă, inter-
ar trebui ca unii să meargă la psihiatru, să vadă de locutoarea mea... De altfel, Evelina (îi zice; mai sus
ce au rămas ei atât de în urma mișcării ideilor, sen- am zis că-i zice... Mimi? Ce contează?...) mi-a tri-
timentelor sau lipsei acestora în lume, de ce sunt, mis via internet niște poze – arată romantică, pre-
adică, retardați, iremediabil sau parțial. cum o... bere blondă. E o comparație, dacă nu idea-
Astfel că, stimate coleg, nu e suficient să lă, cel puțin suportabilă, cred eu. Însă Ioșca, aman-
te crezi mare sau doar important scriitor de, colea, tul ei, așa mi-a spus că îl cheamă („Când nu-l... tri-
până la Prut, indiferent pe care mal te situezi sau mit...”, preciza ambiguu-hilar interlocutoarea), iar
ai fost situat, ci e necesar să fii și un abil agent de eu comunic, internetistic, și cu Ioșca; de fapt el s-a
circulație a mesajelor, ideilor, subiectelor, temelor, cam băgat, nepoftit, pe fir, dar, de dragul diversită-
metaforelor și, da, emoțiilor, în circuitul web. Mie ții opiniilor, îl suport, îi răspund la mesaje – deci
unuia unul din aceștia îmi pare a fi Umberto Eco, Ioșca credea că Evelina aduce a o floarea-soarelui
care știe multe, ia de ici – pune colo, ia de colo – ofilită (nu – ofelită; în acest caz, ar veni de la... Ofe-
pune ici, încât îi ies superbe eseuri și, uneori, ro- lia). Îl privește. Fiecare cu modul său de a percepe.
mane, în care știe să atenueze tivurile de colaj, să Poate că el are mai multă dreptate, pentru
zic, de parcă astea ar fi fost zămislite și scrise din- că o vede pe Evelina și în cele mai intime iposta-
tr-o suflare, în impecabilă coerență ideatică, chiar ze, să zicem cu un cvasineologism, ce, iată, pare a
când sunt detectiviste (aici nu merge: polițiste). Eu porni pe calea de a deveni arhaism. He-he, îmbă-
pe Eco l-aș recunoaște drept General al Ministeru- trânesc ele până și cuvintele, dar ce să mai zicem de
lui Universal al Circulației Internet – cel mai de- femei... Care se ofilesc – nu se... ofelesc, totuși. Mai
mocrat(ic) minister și cel mai... tot – democrat(ic) întâi. Apoi, ca și noi, pur și simplu dispar din aten-
(uite ceva, care nu are sinonime: democrație, de- ția potențialilor îndrăgostiți. După care – din aten-
mocratic, democrat – numai așa, din francezul ția publică. Dispar. Pentru ca, în fine, și din spațiul
démocratique și nimic altcumva! Fără variante și public să fie duse. Mda, cimitirul e și el spațiu pu-
nuanțe: democrație – și punctum!) – pentru că, ici blic... Sau altcumva s-ar numi? Dar internetul ar
ministerul, ici domnul mareșal (i-am zis, inițial – fi sau ba un spațiu public, pe alocuri – color, pe
general? Bine, să-l avansăm în grad...) Eco nu cere alocuri – cimitir?... Numai că, sigur, la cei treizeci
subordonarea fără crâcnire a multitudinii, aproape și trei de ani ai săi, Evelina mai e departe de drama-
infinitudinii de agenți de trafic web. tice etape și întrebări demente...
Toate astea mă duc cu gândul – mai bine Prin urmare, ca de la sine se deschide
zis, mă duceau, la momentul oportun; o să înțe- adresa internet și fișierul atașat – Evelina – pentru
legeți de ce – mă duceau cu gândul la un gen de că mă gândeam la o armonie neliniștită sau poa-
armonie universală mai special(ă), bineînțeles – cu te că – neliniștea armoniei – lucrurile ar fi, totuși,

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 87


Din sens opus

ceva mai complicate de cum le-am aborda noi la produs) pe care le are un ins care, cică, simte, deja
prima tentativă – îmi trimite, Evelina, un mesaj permanent, o stare de neliniște. Și nu pornind de
cam ciudat despre neliniște. Însă, fiind și acesta un la un motiv special, pe care și l-ar putea explica –
text colectiv, se pare, al coproprietății multiprivate de l-ar cunoaște, l-ar putea oarecât reprima –, ci
internetistice, m-am gândit să vi-l traduc din espe- așa, din nimic, parcă, sau din senin, precum se mai
ranto – doar așa comunic cu doamna mea interlo- zice, vine acea neliniște învăluitoare și introvertit
cutor, în esperanto, ca o speranță de bună înțele- și extravertit, generalizată, fremătătoare și, ca orice
gere și pace între popoare, și el sună, dar poate că altă neliniște, implicit amenințătoare... de ceva, cu
– nu și consună, cam astfel (în urma intervențiilor ceva... cine știe cu ce... La un moment dat, se sur-
prinse că e neliniștit de
faptul că plecase trenul
de noapte de care în vecii
vecilor nu ar fi avut el ne-
voie! La ce i-ar fi trebuit
un tren de noapte spre
Rusia?... Pentru că îco-
lo se pornise trenul care
îi cășuna neliniște... Sau
bizara impacientare că
hârbuitul cuc din ceas ar
putea să-i ciupească din...
creier – lui, neliniștitului!
Tâmpitul, (ș)i-ar fi putut
spune că nu sunt creierii
săi și – basta, a rezolvat-o
cu păsărica și neliniștea.
Sau, cel puțin, să stea cu o
cască pe cap...
Dar, bineînțe-
les, vin alte motive de a-i
tremura fundulețul – că
n-ar fi plătit pentru între-
ținere și va fi expulzat din
casă, că gagica cu care s-a
culcat seara trecută ar fi
putut să-l molipsească de
ceva, că, iată, stă la margi-
nea unui oraș necunoscut
care inspiră frică, ceea ce
e deja ceva mai intens de-
cât simpla neliniște...
La un moment
dat, s-a întrebat tulburat
dacă ar avea au ba suflet.
El, alarmatul – adică, par-
țial –, dezarmatul, de în-
crederea în viață... Parcă
mele computerist-artistice, bineînțeles) cu dorința îl simțea cumva, pe undeva, sufletul... Dar poate
de... liniște, totuși. că nici nu era sufletul, ci... cine ar putea spune ce
Ei bine, nu cred că face să-l traduc jux- era?... O stare, o evaporare... de sine... O poluare
taliniar, cu atât mai mult – artisticește-justițiar, în emoțională a noosferei, cum ar veni. (Ca ansamblu
stil elevat, ci doar vă voi reproduce ideile și sen- – noosfera – al sistemelor de informație, cunoaștere
zațiile (nu sentimentele – acestea sunt de nere- și valorizare specifice ființei umane etc. Adică, iar

88 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Din sens opus

ajungem, inevitabil și predestinat, la internet, web, m-a relaxat... întru resemnare... Pentru că Evelinei
online, click!...) Însă, de cum reușea să-și reprime – din câte înțeleg eu, textul este chiar al ei și nu e
cât de cât îngrijorarea, insul respectiv o lua deja pe vorba de niciun fel de „folclor web” – i se pare, aso-
invers și tot la neliniște – la o altă neliniște ajungea. ciativ, că trosnetul din receptoarele spânzurate în
Cum, adică, pe invers? Simplu. Margine de oraș. gol, dar și click!-ul (cât mai e până a-i spune: clin-
Îngrăditură la cimitir. Dincolo de ea – movilițele... chetul?!) computeristic îi trezise neliniștita dorință
tradiționale... clasice, cum ar veni... mormintele... de... a-și înmuia picioarele în apa calmă a... Nilului!
Și o linie de tramvai ce se întoarce în oraș, ducând De ce numai picioarele? Să mă înmoi în întregime,
de la cimitir îndărăt golul, pustiul, disperarea... Da, să mă afund în Nil. Dar, cred, – așa cugeta eroina
și alarma, într-un grad sau altul de intensitate... textului primit, la persoana întâi singular(ă) – nu
Dar poate că acel oraș nici nu există!... Iar pasă- mă mai pot afunda. Apa nu mă mai lasă. M-ar ține
rea, cucul ramolit, din ceas, poate că și ciugulește la suprafață.
el ceva, dar nu din creier, ci din palma lui, a impa- Și, dintr-odată, brusc, eroinei noastre
cientatului. (Pacientul impacienței!) Însă poate că prind a-i îngheța picioarele! Își scoase din serta-
nici nu e palma lui... Și de unde să se fi luat cucul, rul de jos al șifonierului cipicii pufoși, călduroși,
dacă el nu are decât clepsidră în loc de ceas? Așa a de iarnă, se înfofoli în halatul gros flaușat și ieși la
apucat și așa o ține: cu clepsidra... Astfel că toate balcon. Iar de aici încolo nu eroină mai pare a fi
celelalte nu ar fi decât nefericitele roade ale imagi- Evelina, ci un coșcogea mujic, ai putea zice, pen-
nației lui bolnave, ale neliniștilor în interminabile tru că acea ființă, odată postată lângă parapetul
rocade... Și el ar vrea să strige, să țipe, să urle cât îl balconului, își adună îndelung saliva în gură și
țin bojocii, ca să sperie stafiile și să dispară odată – țuști! – scuipă el, impacientatul, printre dinți.
imaginile provocatoare de neliniște. Să se risipeas- Scuipatul zboară, se dispersează, lucește în bătaia
că toate ca un mozaic erotic în Pompeiul cutre- luminii lunii, dispare jos, în noaptea orașului ador-
murat. Ce umblăm noi cu Sodoma și Gomora, de mit. După care insul s-a întors în odaie. S-a așezat
parcă Pompeiul ar fi fost raiul pe pământ?... Și el, în fața monitorului și prinde a-și expune pe web,
neliniștitul, face un pas, un singur pas doar, care îl online, senzațiile și, poate, implicit, motivațiile cu
duce spre hău, spre necunoscuta lume a contradic- scuipatul său obraznic în obrazul universului. Zice,
țiilor insolubile, unde nu se mai întâlnesc oameni scrie coautorul internetistic, agentul de circulație
ce o fac pe ei de neliniște, alias groază, unde e doar a(l) mesajelor, ca și cum subordonatul generalului
un întins fără viață, vuietul vântului și trosnituri (mareșalului? – bine, fie...) Umberto Eco...
mici în receptoarele telefoanelor publice clătinate, O-ho! Aici e aici! I-a venit, asociația finală
izbite de cabine de rafalele acestui vânt... pornind chiar de la Eco – da, auzea eco-ul. Întoc-
Trosniturile mici în telefon, dar și – clic- mai: În cavoul piramidei răsuna – ecoul de trosni-
k!-ul computerelor ce nu trebuie să meargă în gol... tură. Scurt(ă), ca un pârâit... punctiform. Scurtis-
Și aici, ca și mai sus, ca și mai înainte, Evelina, in- sim. Ca arderea a trei-patru scântei de foc bengal.
terlocutoarea mea blondă (nu cred și – blândă...), Trosnesc ridurile mele. De mumie. Vlăguită, seacă,
ce pare romantică precum berea înspumată –, aici uscată. Au trecut, totuși, peste trei mii de ani... Și
dânsa surprinde mișcarea intuiției, primului gând, Nilul nu m-ar mai lăsa să mă afund în el. Apa mi-
primei asociații – cu trosnetul în receptor, cu clic- ar ține uscăciunea (mumificarea) la suprafață. Aș
k!-ul „sub” monitor, și îmi trimite, de asemenea în fi destul de caraghioasă. Pentru că, nu este exclus,
esperanto, un text colectiv, care se cere luat între să fiu chiar celebra Nefertiti. Memoria mi s-a dus
ghilimele, dacă ar fi tradus juxtaliniar sau artisti- odată cu evaporarea umezelii din corp... Etcetera.
cește, iar repovestit, complinit, redefinit – da, unele Ei bine, imaginați-vă, deoarece nu e greu
texte par neimportante, pentru că cititorii lor nu să o faceți, că, cel dintre noi care, ajungând mumie
le pot redefini, completa, potoli – ca surse de ne- – vor fi, vor fi și din ăștia –, peste trei mii ani (de
liniște. Cu toate că nu e deloc ușor cu dezamorsa- aici încolo) și-ar fi început mesajul, sau finalul de
rea agentului patogen al impacienței... Și trebuie să mesaj, nițel altfel: Trosnesc ridurile mele. Ca pârâi-
vă spun că, din toate cele ce-mi expediase Evelina tul din receptoarele de telefoane izbite de vânt... Ca
până acum o oră, de când vă tot scriu și Domnii- un șir de click!-uri disperate de dincolo de sticla
lor Voastre ce-mi trimite ea, mesajul cel mai recent display-ului... Pe un picior de plai, pe un click de
m-a alarmat oarecum... amuzant... Ba nu, m-a re- display, cum ar veni... Autorule anonim, colectiv al
laxat... resemnat... Da, cred că mai curând asta e: folclorului... De orice gen, ar mai fi de adăugat...

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 89


Jurnal de călătorie

Din Kyoto, spre inima


Japoniei (II)
note şi gânduri de drum

Marius CHELARU
de acum în roata micilor „inconveniente” de adapta-
re cauzate de schimbarea rapidă a fusului orar (fai-
PRIN KYOTO ŞI PRIN JAPONIA (I) moasul „jet leg”) care mă făceau să îmi pară că sunt
oarecum rupt de foame, când am intrat într-un mic
A fost o călătorie în care am văzut lucruri restaurant.
deosebite, multe erau cum m-am aşteptat, altele nu- Şi, imediat, am făcut un alt pas în ce înseam-
anţate. Am cunoscut tot felul de oameni, unii japo- nă Japonia. La intrare am fost întâmpinaţi politicos,
nezi neaoşi, alţii veniţi de prin jur, unii doar născuţi conduşi la masa noastră. În restaurant – un spaţiu nu
în Japonia… foarte generos dar atent folosit – serveau femei îm-
Am aflat multe lucruri. Am privit toate aces- brăcate în strai „tradiţional”, în kimono, încinse cu
tea ca unul care citise şi scrisese mii de pagini despre nişte centuri (obi) nu din cale afară de complicate dar
poezia, literatura Japoniei, despre marii scriitori şi te- drăguţe, într-o încăpere plăcută, chiar intimă, totul
mele lor şi acum aveam ocazia să stau mai mult timp într-o lumină caldă, care făcea ca atmosfera să fie şi
acolo şi să înţeleg mai bine, prin contact direct, la faţa mai degajată.
locului, mentalitatea, felul lor de a fi. Aveam să iau masa apoi în tot felul de locuri,
Au fost momente, întâlniri interesante. Le să pătrund în atmosfera unui ryokan tradiţional, sau
voi înşirui, în parte, fără a le „ancora” neapărat în suc- în mai puţin complexele dar atrăgătoarele minshuku,
cesiunea lor în timp. să văd tot felul de „tăviţe” tradiţionale japoneze, am
văzut bentō1, am avut parte de kaiseki ş.a. Dar masa
din prima seară la Kyoto, de la acel mic restaurant din
KYOTO, MAI 2014 SAU gară, a fost parcă printre cele mai bune.
PREZENTUL FAŢĂ CU ISTORIA Am primit repede „tăviţa” mea cu mâncare,
sukiyaki. M-am „pregătit” să mănânc, ajutat, evident,
„Native lunches are put up in attractive little în „nabe-mono” (nabe – „vas pentru gătit”, mono –
wooden boxes, immaculately white and bound obiect, să zicem). Am aflat că există diferenţe între
up artistically with pale green bands of rice diferite zone din Japonia în ce priveşte acest fel de
straw…” mâncare, ca preparare, poate chiar servire etc.
Ulterior aveam să înţeleg că era ceva nu cine
L. Mervin Maus, An Army officer on leave in ştie ce complicat, comparativ cu ce înseamnă arta bu-
Japan, AC. McClurg& Co,Chicago, USA, 1911, cătăriei japoneze – pentru că dorisem să mănânc, dar
p. 374 puţin, şi uşor.

Primul contact cu Kyoto, când am coborât 1


Bentō – o gustare japoneză, cunoscută de prin secolul şase.
din „Haruka” – care, ca toate trenurile din Japonia, Se serveşte uzual într-un fel de cutie specială, portabilă, şi
merge „ceas” –, în gară a fost, pentru că eram intrat conţine mâncăruri specifice. Cele vândute în trenuri/ gări –
ekiben.

90 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Jurnal de călătorie

Mi-am adus imediat aminte de zilele când ne că sunt şi unele mai aparte, numite akachōchin, de
mâncam cu beţişoarele numite îndeobşte, în oc- la numele unui tip de „felinar” roşu – chōchin  (prima
cident – unde, pare-se, prima dată au apărut într-o consemnare a acestui tip de felinar se regăseşte într-o
carte, Voyages and descriptions, a lui William Dam- carte a anilor 1085).
piere (călător-aventurier faimos, care a inspirat multe Aceste chōchin, de obicei, sunt făcute din-
personaje din literatură, dacă ar fi să amintim doar tr-un „schelet” honegumi din beţişoare de bambus ta-
pe Selkirk/ Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe, un kehigo învelite în shōjigami adică acea hârtie folosită
membru al echipajului acestuia, sau Jonathan Swift, de japonezi şi pentru acele uşile glisante,  shōji.  Azi
care, în Călătoriile lui Gulliver, îl menţionează ca fiind multe felinare de acest tip conţin becuri electrice, dar
comparabil cu alt „marinar”, Lemuel Gulliver) –, după în trecut aveau aşa-numitele rōsoku, lumânărele.
un termen din sino-englezescul pidgin, „chopsticks” Făcute din bambus şi hârtie sau/ şi, uneori,
(în pidgin „chop-chop” înseamnă „repede”) şi mi-am mătase, în zilele noastre aceste felinare, luminate elec-
luat „waribashi”. Sunt nişte beţişoare „de consum”, tric adesea, sunt produse mai ales ca suvenir (dar şi
dispensabile, de unică folosinţă, care se găsesc uzual pentru matsuri – care poate fi tradus, să zicem, „festi-
în restaurante, „bistrouri”, fie ele Izakaya – un tip de val/ sărbătoare/ celebrare”).
local în care se serveşte de băut, dar şi mâncare (de Aşadar, aceste akachōchin (ad litteram „chō-
altfel, numele vine, pe scurt vorbind, de la „i” – a şe- chin roşu”) pot fi semnul că acolo este un izakaya. Ori,
dea, a sta, şi „sakaya” – un gen de boutique, magazin de ce nu, poate un alt tip de băruleţ (ippai nomiya).
care vinde sake; mulţi spun că probabil aceste bistro- Se pot vedea şi în unele aşezăminte religioa-
uri s-au născut din „sakaya” în care le era permis cli- se/ altare/ sanctuare (jinja), unde dau o lumină aparte.
enţilor să stea şi să bea), Yakitori – în care se găseşte În fine, şi despre izakaya se pot spune multe, de la mi-
mâncare; denumirea pleacă de la frigărui de pui, dar cuţul prosopel cald sau rece, funcţie de anotimp (ofe-
în unele locuri sunt tot felul de frigărui ş.a. rit de obicei pe un suport de bambus), pentru şters pe
Am luat masa în locuri diferite, fiecare me- mâini o-shibori, – care are şi el o poveste a lui, de la
ritând, poate, paginile proprii. Ar fi greu să le descriu, cum a apărut, etimologie (de la shiboru, a stoarce, cu
aici, în puţine cuvinte, detaliat pe toate, cu meniuri, prefixul „onorific” „o”, câte feluri sunt etc.) –, la mod
modalităţi de servire, decoraţiunile interioare şi exte- de servire, tipuri de meniu, băutură, atmosferă ş.a.
rioare, semnificaţii pentru unele „amânunte”, tot felul În seara aceea însă, acolo, lângă gara din
de cuvinte care definesc obiectele folosite, felurile de Kyoto, am mâncat bucăţelele mele de carne şi tofu în-
alimentaţie, chestiuni care ţin de istoric, anecdotică, călzite la „căndeluţa” specială, cu poftă, dar cu gândul
locaţie, personaje faimoase pentru Japonia ş.a. Mă la zilele care urmau.
opresc însă câteva rânduri la izakaya (unde japonezii După aceea am fost mai atent la lângă Kyō-
pot stabili şi întâlniri, socializează ş.a.), pentru a spu- to-tawā, Turnul din Kyoto, care e aproape de gară,
şi este cea mai înaltă construcţie din oraş, de 100 de
metri în partea „folosibilă”, vârful atingând 131 metri,
construcţie terminată în 1964, şi am plecat spre locul
unde urma să mă odihnesc.

PRIMUL „LI” DIN DRUMUL MEU


ÎN JAPONIA…
Prima noapte a trecut oarecum. Am dormit
cumva, dar mai mult am moţăit. „Jet leg”. Schimba-
sem prea repede fusul orar.
Cu secole în urmă, un celebru gânditor
chinez, Lao Tse, scrisese în a sa Tao Te King (Dao De
Jing), în „capitolul” 64, ceva de genul „un drum de o
mie de li începe cu primul pas/ primul li”.
Iar eu trecusem deja de primul „li” din dru-
mul meu de o mie de li printre petalele florii de suflet
numită Japonia.
Hotelul la care am stat câteva nopţi, Kyoto
Garden Plaza, avea o mică dar superbă grădină, cu

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 91


Jurnal de călătorie

shogunilor. Alţii cu totul al-


tfel, prin cărţile lui Yasunari
Kawabata ori, mai nou, Ha-
ruki Murakami.
Poate una dintre
cele mai cunoscute atitu-
dini despre felul în care se
schimba lumea, şi Japonia,
în felul ei, odată cu ea, după
al doilea război mondial,
aparţine lui Yukio Mishi-
ma – este pseudonimul
(adoptat pentru ca tatăl
său, samurai adept al stric-
tei educaţii tradiţionale, să
nu afle că scrie5) cu care e
un bazin în care pluteau câţiva crapi aurii jucându-se cunoscut în lume Kimitake
cu umbrele frunzelor. De altfel, este tipic pentru japo- Hiraoka (1925-1070). A rămas cunoscut şi drept
nezi – cu o notă aparte pentru Kyoto, în anumite pri- ultimul personaj marcant al lumii japoneze care a
vinţe – să folosească orice bucăţică de loc disponibilă ales (după ce a fost parte a unei „tentative” de lo-
pentru a da viaţă unei „grădini”. Atât acum, dar ne vitură de stat) moartea prin sepukku6, care pentru
vom întoarce să zăbovim cale de câţiva paşi pe aleile mulţi părea o „poveste” din Japonia pre-modernă,
grădinilor japoneze. în care a fi samurai însemna altceva, comentată în
Pe tot parcursul şederii mele în Japonia am diverse moduri. Era printre cei nemulţumiţi de
văzut atât diferenţele specifice între diferite locuri, cât cum se „moderniza” Japonia după al doilea război
şi asemănările, acolo unde erau, am remarcat, cât am mondial, dincolo de o anume mobilitate a popula-
putut, cât de aparte este Kyoto în acest peisaj, dar şi ţiei şi alte aspecte ale progresului tehnic, economic.
eforturile pentru punerea în valoare şi păstrarea tre- Scria Yukio Mishima: „Astăzi, jucătorii de baseball
cutului, a ceea ce pune în evidenţă ce înseamnă a fi şi vedetele de televiziune sunt adulate. Cei care se
japonez şi cum s-a construit Japonia de azi. specializează în îndeletniciri care vor fascina o au-
Există şi un fel de „oglinzi-clişeu” prin care dienţă au tendinţa să îşi abandoneze existenţa de
„privim” un loc mai îndepărtat, despre care, poate, personalităţi umane depline şi să fie reduşi la stan-
ştim cu adevărat mai puţine. Nici Japonia nu face ex- dardul de păpuşi îndemânatice. Această tendinţă
cepţie, imaginile din mentalul colectiv fiind reprezen- reflectă idealurile timpului nostru”.
tate, funcţie de educaţie, de loc, şi atâţia alţi factori, La toate acestea şi la altele m-am gândit
de samurai, „sfinţi ai sabiei” („kensei”), ca Miyamoto în prima dimineaţă a şederii mele în Ţara Soare-
Musashi, 1584-1645, a cărui viaţă (sau legendele des- lui Răsare. Apoi, în timp ce vedeam mai multe,
pre) este descrisă în piese de teatru - fie ele kabuki ori mergeam pe străzi, vorbeam cu diverşi oameni,
jōruri2 – şi/ sau în naraţiuni de tip dramatic, mai ales călătoream, mi-am întărit ideea că este greu să mă
în perioada Edo), produsele industriei/ tehnicii japo- pronunţ care sunt proporţiile, cine şi cât este de
neze, haiku ori tanka, gheişele3 etc. mulţumit ori de nemulţumit de modul în care ara-
Unii văd Japonia tradiţională, reflectată tă Japonia azi. Sunt discuţii/ studii multe, aplicate,
cumva în filmele lui Kurasawa ori, prin „grila” occi- despre acest lucru. Pot spune însă că, citind presa
dentală, ale lui James Clavell. Sau, mai puţin, autori din acea parte a lumii, am constatat cât de diferite
ca John Allyn4. Adica mai curând una a samurailor şi sunt temele/ subiectele abordate faţă de ce se dis-
cută la noi, chiar dacă pe alocuri se „intersectează/
2
Se ştie despre Bunraku, cunoscut şi cu numele de Ningyō
jōruri, pe scurt joruri – teatru de păpuşi japonez, creat la
ating” cumva. Şi pot să scriu despre câte ceva din
Osaka, în 1684. ce am văzut eu.
3
Deseori mi-au venit în minte, în unele situaţii, cele scrise
de Mineko Iwasaki (în colaborare cu Rande Brown), în Ade- 5
A început să scrie la doisprezece ani; a debutat la 16, în re-
vărata viaţă de gheişă, cu fotografii din arhiva autoarei şi un vista literară Bungei-Bunka/ Cultura literară.
glosar de termeni japonezi, tradusă şi la noi de Anca Focşă- 6
Şi alţi japonezi, mai puţin faimoşi, şi-au luat viaţa în semn
neanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, 286 p. de protest: în 1999 Masaharu Nonaka, la 58 de ani – fusese
4
Tradus şi la noi - John Allyn, Povestea celor 47 de ronini, pensionat forţat; presa l-a numit risutora seppuku („sepukku
Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, 246 p. din cauza restructurărilor”).

92 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Contrapunct

Însemnări
de (post)literat (2)

Yigru ZELTIL
Nu urmăresc cu mare interes revistele lite- din Franța, nu am putut decât să întrezăresc poe-
rare tradiționale (cele mai multe reprezintă exemple zia franceză contemporană prin fragmentele postate
de cum nu ar trebui să se facă o revistă literară în se- de site-urile lor de poezie sau prin câte o traduce-
colul acesta). Totuși, mi-a rezervat în ultima vreme re americană (cum ar fi antologia Violence of the
niște surprize Cafeneaua literară de la Pitești. White Page, numită așa deoarece mulți dintre acești
De pildă, nu mă așteptam să regăsesc în poeți pun accentul pe fragmentaritate și pe sublini-
paginile acesteia (începând cu numărul din ianuarie erea materialității textului și a paginii). Inaccepta-
2018) numele lui Alessandro De Francesco – poet, bilă pentru conservatori (care o văd ca o celebrare
artist și eseist italian de anvergură europeană și inti- a „morții” poeziei franceze) și deloc cool pentru vi-
midant calibru instituțional, practician și teoretician taliștii contraculturii (însetați după dionisiac, aler-
de factură experimentală –, tradus cu un eseu, Pen- gici la autoreflexivitate), poezia aceasta mă atrage
tru o teorie non-dualistă a poeziei (1960-1989). Mi- cu predilecțiile ei deconstructive, care cer o lectură
ar fi plăcut ca Liana Alecu să se oprească și asupra riguroasă și, de preferință, un cap teoretic.
textelor sale poetice (l-am descoperit pe când mă Alessandro De Francesco se oprește asu-
documentam pentru Bibliografia literaturii concep- pra acestei poezii tocmai pentru că se pretează unor
tuale, unde l-am și inclus), însă acest eseu reprezintă teze îndrăznețe și, desigur, pentru că ea însăși a fost
și așa o alegere relativ insolită pentru o revistă lite- uneori izomorfă cu practicile filosofilor și teoretici-
rară românească. enilor francezi contemporani (productive până în
Ceea ce frapează din start este că eseul ziua de azi, în pofida celor care au crezut la un mo-
anunță că se va apleca asupra unor autori traduși ment dat că deconstrucția a fost o modă trecătoare,
puțin sau deloc la noi: André du Bouchet, Jacqu- deja trecută). În cazul de față, propunerea sa este de
es Roubaud, Jean Daive, Jean-Marie Glaize, Clau- a studia abordările poetice „care se caracterizează
de-Royet Journoud, Christian Prigent. Autori greu prin două aspecte: aderarea poeziei la propriul gest
de tradus, la limita lizibilului, aceștia ar fi părut prea de enunțare și apropierea dintre limbajul poetic și
experimentali sau „evazioniști” în anii '80 (să ne realul care îl înconjoară și îl conține”. El le înglobea-
amintim cât de severă a fost cenzura și față de tex- ză sub umbrela manifestărilor „non-dualismului”,
tualiștii noștri), iar traducerile de poezie, nu numai pe care îl reflectă și „depășirea distincției dintre es-
în cazul limbii franceze, au încetat să mai fie siste- tetică și epistemologie” (în aceeași perioadă în care,
matice după 1990. Singurul care ar fi putut răspun- în contextul literar românesc, rolul dominant a re-
de provocărilor, Bogdan Ghiu, a preferat – pe bună venit criticii estetice), precum și a „dualismelor isto-
dreptate – să se concentreze pe traducerea teoreti- rice” întruchipate de „reprezentare și interpretare”,
cienilor poststructuralismului francez, ocupându-se respectiv de „metafizică și metaforă”. Poezia anali-
ocazional și de suprarealiștii interbelici. zată, subliniază el apăsat, se construiește „împotriva
Cum nu stăpânesc așa de bine franceza codurile comune limbajului și imaginarului pe care
și nici nu am bani de importat volume de poezie încearcă să le deconstruiască, inclusiv codurile co-

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 93


Contrapunct

mune care îi permit unei metafore să funcționeze”. tru a provoca nesiguranța invitaților. Am scăpat re-
E suficient să amintim că, în aceeași perioa- lativ neșifonat din lectura pe care am avut-o acolo
dă a anilor ‚60, Edmond Jabès sugera că îngrădirea și în urmă cu doi ani, însă cunosc destule victime ale
discriminarea dintre genurile literare este echivalen- unor astfel de „probe” care au rămas și cu resenti-
tul metaforic al pregătirii unui genocid (pentru el, mente personale, și fără a fi înțeles de ce îmbunătă-
„puritatea” genurilor literare rimează cu „puritatea țiri ar fi avut nevoie textele lor. Mai rău, cunosc des-
rasială”, iar creativitatea ar trebui să fie liberă și ne- tui care nu înțeleg și nu acceptă critica, nici măcar
clasificată, neghetoizată), în timp ce textualiștii de la constructivă...
Tel Quel (ca Denis Roche, autorul butadei La poésie În orice caz, îmi este simpatic Gheorghe
est inadmissible, d’ailleurs elle n’existe pas) renunță la Crăciun când scrie:
așezarea tradițională în versuri și ajung să înglobeze „Sigur că eram destul de răi toți pe vremea
elemente disparate în textele lor (mixaje asemănă- aceea, strîmbam din nas la tot ceea ce se citea, ne
toare, dar mai „colorate”, a realizat la noi Gheorghe citeam propriile producții poetice în general și ne
Iova). miram de lipsa de percepție a celorlalți, inclusiv pro-
Aștept cu viu interes continuarea studiului fesorul Crohmălniceanu nu a perceput foarte multă
în următoarele numere și îmi pun în gând să caut o vreme programul nucleului restrîns al grupului Ene,
carte a lui Jérôme Game la care Alessandro De Fran- Iova, Crăciun, deci noi eram acolo niște autori in-
cesco face trimitere, Poetic Becomings (Deveniri po- teresanți. Asta vroiam să spun, că e normal ca pro-
etice), un studiu pe deplin academic care analizează blematica unui nou limbaj, a unei noi sensibilități,
patru autori contemporani – Christian Prigent, Do- a unui nou fel de a face poezie - o poezie care să se
minique Fourcade, Olivier Cadiot și Hubert Lucot scrie imediat, la o comandă, o temă, un cuvînt, nu
– din perspectiva teoriilor lui Deleuze și Guattari, știu ce, și care după ce a fost scrisă, recitată, să fie
ei înșiși legați profund de Gherasim Luca și de alți imediat distrusă.”
scriitori experimentali marcanți ai epocii... Tot Crăciun, de data aceasta despre revista
„Noii”:
* „Noi îi spuneam revistă de perete-afiș. Era
Am dat din întâmplare peste un număr din un carton lung de vreun metru jumătate-doi metri,
Journal of Romanian Literary Studies (http://www. lat de vreun metru, unde textele noastre, scrise de
diacronia.ro/ro/indexing/details/A24741/pdf) în mână sau bătute la mașină pe hârtii de diferite cali-
care doctoranda Larisa Stîlpeanu scrie o „scurtă bi- tăți și culori, erau risipite printre desene și fotografii.
ografie” a efemerului grup „Noii”. Era un spațiu plastic, dar în același timp și o supra-
„Constantin Stan povestește (într-un nu- față mare care trebuia citită. (...) „Noii” era o revistă
măr omagial pentru Gheorghe Crăciun al revistei destul de puștească. Noi nu aveam decât câte 20 de
„Vatra”) care era atitudinea extremiștilor Iova, Cră- ani atunci. De avangardă, să-i spunem, și experi-
ciun, Nedelciu, Ene. În cadrul cenaclurilor liteara- mentală. Pe vremea aceea conceptele nu însemnau
re (sic), aceștia manifestau o atitudine descurajan- pentru noi foarte mult. Dar din ea s-au văzut câteva
tă pentru cei care citeau în cadrul la (sic) Junimea. idei pe care mai târziu generația ‚80 și le-a adjudecat
Discuțiile nu mai aveau o notă pașnică, ci semănau cu nonșalanță, pentru că ele țin de esența spiritului
cu niște execuții literare îndreptate nu împotriva au- optzecist.
torului, ci împotriva textului în sine, text care făcea În primul rând, era vorba acolo despre
parte din literatura oficială, care părea a sluji indi- ideea că o nouă viziune asupra realului, deci o nouă
cațiile de partid și proletcultismul. Cei patru erau ontologie are nevoie de un nou limbaj. Astfel, noi
necruțători cu o astfel de literatură care, de altfel, încă de la vârsta de 20 de ani eram împotriva teme-
era foarte încurajată și lăudată prin revistele litera- lor triumfaliste, împotriva metaforelor, împotriva
re. Noul val propunea deliteraturizarea literaturii podoabelor. Nu ne interesa generația ‹60, care era în
până ce devine un act lingvistic, abolirea genurilor mare vogă. Ba chiar făceam alergie la scrisul ei. Era
și speciilor literare, cu scopul de a avea un singur o insolență normală, pe undeva.
gen, anume textul.” După aceea, ne interesa deja problematica
Noi, cei de după cenaclul Euridice, numim limbajului și cea a tranzitivizării limbajului. Și Iova,
și în ziua de azi „sfârtecare”, doar că se face din ce în și Flora, și eu eram poeți pe vremea ceea. Nedelciu
ce mai puțin în virtutea unei intrasigențe legitime. era singurul prozator dintre noi. În ce-l privește pe
Cercul clujean Nepotu’ lui Thoreau încă mai con- Mircea, e teribil faptul că el la 20 de ani scria tex-
servă ritualul „sfârtecării”, doar că nu întotdeauna te dintre care a introdus și în volumul său de debut
acesta depășește stadiul invectivelor aruncate pen- „Aventuri într-o curte interioară”. Era un prozator

94 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


Contrapunct

făcut. Pe noi ne interesa să ajungem la un limbaj care atât un „hoț” de Jilava, cât un artist-curator în sens
să aibă o expresivitate dincolo de mijloacele stilisti- duchampian, de autor de readymade-uri – și la alege-
ce consacrate. O expresivitate a denotației, așa ceva rea corpului de literă, a cărei formă și istorie pot adă-
căutam. Și multă vreme am scris o poezie care era, uga semnificații textului dat) preferă să reducă la mi-
de fapt, o poezie a poeziei. Atunci, îmi numisem un nim intervențiile asupra textului (din contră, cel mai
volum „Metapoeme”. Apoi apărea și componenta vehement promotor al mișcării, Kenneth Goldsmith,
ludică, și interesul mare pe care îl acordam propriei și-a acordat nu de puține ori libertatea de a-și „ajus-
noastre biografii, dar și faptului că cultura reprezin- ta” transcrierile), așa cum nu toți tinerii asociați cu
tă o a doua natură.”

*
Andrei Codrescu scria: We stand
mournfully in galleries/ Unable to look as
modern as that... Este un sentiment acut
„postmodern” pe care l-am avut adeseori
de-a lungul „carierei” mele de cititor: sen-
zația că lucrurile cele mai inovatoare și mai
interesante s-au scris deja, în secolul trecut.
Unele dintre ele au fost scrise pentru a fi
curând uitate sau mai mult citate decât ci-
tite, însă mă încăpățânez să cred că soarta
lor nu este atât de bătută în cuie. De fapt,
„uitarea” este relativă: un profesor de litera-
tură mi-a spus cândva că „nimeni” nu mai
citește Alain Robbe-Grillet și restul „noului
roman” francez, însă opt mii de utilizatori
Goodreads – o platformă pentru cititori
din întreaga lume – care au acordat note
cărților lui Robbe-Grillet nu reprezintă „ni-
meni”.
Mă bucur când sentimentul acesta
este contrazis de un altul. Dacă unora le-am
dat impresia că sunt necritic de entuziasmat
față de așa-zișii „poeți conceptuali” de dată
mai recentă, este pentru că unele dintre
scrierile acestora reușesc să mă surprindă,
să mă violenteze plăcut...
A scrie „inovator” este tot o tradi-
ție la rândul ei, însă una permanent amenințată de eticheta de „poezie post-conceptuală” cultivă ironia.
minimalizarea conservatorilor din celelalte tradiții S-a întâmplat ca autoare pe care nu le-am
și de permanentele deplasări interne de forțe. Dar și omis din Bibliografia literaturii conceptuale (2017) să
externe: din motive obiective, tradiția experimentală se plângă că le-am alăturat unor autori care nu res-
„românească” a fost o serie de linii întrerupte, nu a pectă definiția lor pură și dură a conceptualismului.
avut continuitate... Nu țin la moderație de dragul moderației, dar printre
manifestările hibride, care merg dincolo de aplicarea
* strictă a unor strategii conceptuale, se pot regăsi lu-
Conceptualiștilor americani li s-a reproșat cruri de maxim interes, îmi place să cred, pentru în-
uneori, nediferențiat, că scrierile lor ar fi prea limi- treg spectrul.
tate la categoria „interesantului” (uneori în sens pe- Un bun exemplu este The Book of Feral Flo-
iorativ). Totuși, practicile diferă în mod sensibil: nu ra (Cartea florei sălbatice, 2015), semnată de Amanda
toți adepții „aproprierii” (adică a „scrierii necreative”, Ackerman și publicată la Les Figues Press, o editură
în care autorul „plagiază” texte deja scrise, dându-le din Los Angeles axată îndeosebi pe astfel de autori
un alt context, creativitatea reducându-se la alegerea – autoare, mai ales –, care cultivă un experimenta-
textului – să zicem că autorul definit astfel nu este lism îndulcit adeseori cu puțină voluptate, estetică,

Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018 95


Contrapunct

ce produce o impresie plăcută, fie și la un mod încă precondiție a sa... cultura nu este diferită structural
bizar pentru mainstream... Dar în ce se traduce efec- de natură. Cultura nu este completarea unei naturi
tiv acest hedonism paradoxal? De ce am considera o intrinsec incomplete”.
asemenea carte ca fiind experimentală? Desigur, unii dintre voi își vor poate da
În primul rând, textele care alcătuiesc vo- seama aici de influența lui Deleuze și Guattari din
lumul sunt ele însele interregn, între speciile literare. „Anti-Oedip” (care spuneau că esența a omului și a
În al doilea rând, autoarea nu s-a mulțumit să „scrie naturii deopotrivă este producția - în cazul omului,
despre” - mai exact, a mers până la a mirosi și mânca „producția dezirantă”). Tot pe-acolo bate și concluzia
iriși în timp ce scria despre ei, apoi a și lucrat împreu- poetei: „Ceea ce îmi place îndeosebi la a citi poeme
nă cu programatorul-poet Dan Richert pentru a face generate de plante este sentimentul de a citi materiale
plantele să rescrie textele (revin imediat cu detalii). ce nu au fost create de subiectul fizic sau oeidipian.”
Apoi, în fond, cartea nu este doar despre plante și flo- (Și lui Gherasim Luca i-ar fi plăcut pasajul acesta.)
ri, mai este și o poveste cu două surori într-o burtă În fine, Ackerman definește limbajul po-
de chit... Intrigant. Concluzia care s-a trage de acolo emelor acestea drept un „limbaj care, simultan, se
este că volumul încearcă (paradoxal?) să „re-sălbă- contractă și se lungește pentru a-și administra con-
ticească” viziunea asupra naturii, care a rămas până tinuitățile”, un „limbaj dincolo de controlul subiectu-
în prezent pastorală, romantică. O „recuperare și lui cunoscător, deopotrivă ca subiect și cititor”, de o
emancipare a subiecților umani și non-umani” - eco- abundență barocă și de o fluiditate care îi dă „abilita-
logie postumană? tea de a aparține oricărui teritoriu” (aluzie la noma-
Revenind la Ackerman și Dan Richert, dismul deleuzian). Și încheie printr-o parafrază după
aceștia s-au gândit să pună niște plante să percea- Grosz: „Ceea ce este viu nu-și va găsi vreodată locul.
pă sunetele unui text (frecvențele acestora) și, prin Viața își creează întotdeauna pentru sine noi lumi.”
impulsuri electrice, să „răspundă” la text (în ceea
ce privește senzorii și toate detaliile tehnice, găsiți *
la adresa: https://www.poetryfoundation.org/harri- No importa lo que pasa en la hoja de pa-
et/2014/10/getting-plants-to-write-poems). Ce a fă- pel, lo importante es lo que pasa dentro nuestro – „nu
cut Ackerman? contează ce se întâmplă pe coala de hârtie, ceea ce
„Mai întâi, am generat mai multe poeme contează are loc înăuntrul nostru”. Aceasta este una
avându-i pe iriși ca subiecți și dirijori. (În compune- dintre puținele fraze semnate vreodată de Mirtha
rea acestor poeme m-am folosit de mai multe proce- Dermisache (1940-2012), o practicantă argetiniană
dee somatice, cum ar fi alterarea corpului meu prin a „scriiturii asemice”.
mirosul rădăcinii de iris, atingerea fizică a plantelor Aflată între poezia concretă (care încă pre-
sau ingestia irișilor. Totodată, am apropriat poeme supune cuvinte, litere inteligibile, deși se folosește de
pastorale, pe care le-am putea numi „poeme despre acestea pentru a construi imagini abstracte sau, în-
natură” sau care s-ar putea spune că sunt „despre tr-un mod ușor diferit de caligramele lui Apollinaire,
iriși”. Le-am tăiat și recontextualizat - am vrut să văd figurative) și vizualul pur (al abstracțiunii geometri-
cum ar digera corpul meu aceste lirisme romanti- ce sau informale), „scriitura asemică” este o umbrelă
ce, florale după ce mi-am alterat propriile capacități a scriiturilor „goale”, mai apropiate de hieroglife sau
senzoriale prin contactul direct cu înseși plantele de mai opace, în care se pot întâmpla însă lucruri multe
iris.)” și relativ diferite, chiar într-o mai mare măsură decât
Apoi, poeta s-a înregistrat citindu-și poe- în poezia sonoră „pură”.
mul și plantele și-au creat propriile versiuni - diferite Mirtha Dermisache a fost popularizată
de la o sesiune de feedback la alta - în care negociază de curând cu un volum de „scrieri alese”, editat în
și ele cum pot cu tiparele limbii. Pe de o parte, Ac- colaborare de Siglio și Ugly Duckling Presse (două
kerman ia lucrul ăsta drept comunicare și crede că edituri newyorkeze îndrăznețe). Celor interesați
plantele nu sunt atât de îndepărtate de posibilitățile le recomand să citească articolul lui J. Mae Barizo
umane în fond; pe de altă parte, ea spune că nu do- de pe LitHub, Lost in Berlin, and in the Wordless
rește să creeze o altă „falsă simplitate” și să prezinte și Writing of Mirtha Dermisache (https://lithub.com/
ea „cultura ca mediere a naturii”. lost-in-berlin-and-in-the-wordless-writing-of-mir-
În sensul acesta, ea citează din autoarea fe- tha-dermisache/), precum și articolul lui Will Fen-
ministă Elizabeth Grosz, care scrie într-o carte despre stermaker din The Paris Review, Mirtha Dermisache
Darwin: „Cultura nu poate fi văzută drept depășirea and the Limits of Language (https://www.theparis-
naturii, ca bază sau mod al medierii, forma reprezen- review.org/blog/2018/01/30/mirtha-dermisache-li-
tativă care, prin retrospecție, produce naturalul ca mits-language/).

96 Bucovina literară • 3 – 4 (325 – 326), martie – aprilie 2018


autograf
George Vulturescu .....................................................................................................................................................................1
aforisme
Gheorghe Grigurcu – „Şi vin dificultăţile de care n-ai nevoie” .......................................................................................2
jurnal comentat
Liviu Ioan Stoiciu – Viaţa literară la noi, tot mai divizată...................................................................................................3
cronica literară
Ioan Holban – Doi poeţi optzecişti .......................................................................................................................................5
Theodor Codreanu – Poetica verbului biform ...................................................................................................................11
Gina Puică – Călătorie prin foarte variata lume francofonă.........................................................................................20
cadran
Paul Emond – Secretul morţii.................................................................................................................................................23
poesis
Marian Drăghici – „ultimul” Zubaşcu .................................................................................................................................24
Ştefan Bolea – versete gnostice ..........................................................................................................................................26
Sterian Vicol – Poetul la 75 de ani .....................................................................................................................................28
teatru
Matei Vişniec – Caragiale e de vină .................................................................................................................................30
profil
Adrian Dinu Rachieru – Recitindu-l pe Ivasiuc...................................................................................................................32
rememorări
Beni Budic – Filme, filme, filme... .........................................................................................................................................39
reflux
Alexandru Ovidiu Vintilă – Elitele în concepţia sociologului
bucovinean Traian Brăileanu. Consideraţii generale ......................................................................................................43
epica magna
Radu Sergiu Ruba – Guantanamo (fragment de roman) ...............................................................................................45
eveniment
Doina Cernica – Joi, vineri, sâmbătă. Sfârşit de mai în Ţara de Sus ...........................................................................51
românia centenară
Nicolae Cârlan – În sfârşit, una dintre cărţile Centenarului!..........................................................................................59
opinii
Petru Ursache – Pulberea de aur .........................................................................................................................................61
apostrof
Magda Ursache – Construcţia deconstrucţiei III.............................................................................................................68
lecturi
Vasile Fluturel – Scrisori din prezentul meu ........................................................................................................................71
Cristina Rusu – Când cărările destinului duc în locuri mai puţin luminoase................................................................73
chipuri şi privelişti
Liviu Antonesei – Iulian Ciocan, un romancier excelent ..................................................................................................74
proză
Marian Drumur – O zi plină obişnuită ...............................................................................................................................75
istorii literare
Ion Filipciuc – Ce rămâne din prozatorul Liviu Rebreanu...............................................................................................77
din sens opus
Leo Butnaru – Mumiile neliniştilor ........................................................................................................................................86
jurnal de călătorie
Marius Chelaru – Din Kyoto, spre inima Japoniei (II) .....................................................................................................90
contrapunct
Yigru Zeltil – Însemnări de (post)literat (2).........................................................................................................................93
Serie nouă
Anul XXIX
Nr. 3 – 4 (325 – 326)
martie – aprilie 2018