Sunteți pe pagina 1din 5

Opera lui M.

Sadoveanu

Debut editorial cu patru voi.; Povestiri, Soimii, Dureri inabusite si Crasma lui Mos Precu
(1904). N. Iorganumeste acest an „anul Sadoveanu", „dupa acela dintre scriitorii care s-au ridicat
in cuprinsul lui, printr-o bogatie de activitate admirabila, la situatia de cel mai citit si mai iubit
dintre nuvelistii de astazi". Colaboreaza la Pagini literare, Opinia, Convorbiri literare,
Samanatorul, Revista idealista, Fat-Frumos, Revista moderna, Minerva, Viata Romaneasca,
Universul, Adevarul literar si artistic, iar dupa 1944 la Romania libera, Veac nou. Jurnalul de
dimineata, Scanteia etc. Membru corespondent (1916), apoi membru activ al Acad. Romane
(1923), cu un discurs de receptie despre Poezia populara. Publica aproape o suta de voi. din care
unele marcheaza momente esentiale in istoria literaturii romane: Hanii Ancutei, (1928),
imparatia apelor (1928), Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Voda (1929), Baltagul (1930),
Creanga de aur (1933), Fratii Jderi, I-III (1935-1943), Divanul persian (1940), Ostrovul lupilor
(1941). Dupa al doilea razboi mondial, rescrie Soimii sub titlul Nicoara Potcoava (1952). A
semnat si cu pseud. M. SADOVEANU Cobuz, SADOVEANU Prisacaru, C. Sateanu, Ilie
Puscasu. Traduce din H. Heine si I. Turgheniev. La implinirea varstei de 80 de ani este sarbatorit
in toata tara. Nu peste mult timp va trece in lumea umbrelor, plans de G. Calinescu intr-o
memorabila Cronica a optimistului: „Omul de toate zilele s-a mistuit lasand in locu-i simulacrele
sale de piatra si de bronz. Ce-a fost al fiecaruia dintre noi a devenit al tuturor, el e acum numai al
poporului din care a iesit". Opera, „ca o fresca rezumativa, contopita cu geneza noastra psihica"
(M. Ralea), este expresia unui mod de simtire autohtona si „unul din punctele cardinale de
sensibilitate nationala" (P. Constantinescu). Premiul Acad. Romane pentru voi. Povestiri (1904).
Premiul de Stat pentru romanele Mitrea Cocor (1949) si Nicoara Potcoava (1952). Medalia de
aur a pacii pe 1950 si Premiul Lenin pentru pace pe 1961.
Apreciat ca un scriitor incomparabil, SADOVEANU a fost de fapt comparat cu aproape
toti scriitorii lumii. Tonul 1-a dat, ca de obicei, G. Calinescu: „El are realismul unui Balzac si
melancolia unui romantic". La inceputurile sale, prozatorul era, cel putin, raportat la
contemporanii imediati, ori la scriitori ce l-ar fi putut influenta. Mai tarziu, analogiile au devenit
retorice. O explicatie a acestui interesant fenomen trebuie sa tina cont de imprejurarea ca marele
scriitor, printre cei mai de seama ai literaturii noastre, nu mai este simtit, dupa primul razboi
mondial, adica tocmai atunci cand isi scrie cartile fundamentale, contemporan cu contemporanii
lui. Nu e romancier, intr-o epoca in care romanul acapareaza proza. Este, cum spune Paul
Georgescu, „un scriitor de tip arhaic, epopeic, mitic si tragic", intr-un moment in care romanul e
psihologist, intelectualist, experimental si autobiografic. Nu pare a participa la nici una din
tendintele innoitoare ale prozei moderne. Are o viziune romantic-paseista asupra lumii, fiind un
contemplator ce tinde spre impacarea conflictelor reale prin meditatie. Lucrurile se cuvin insa
privite mai indeaproape. Debutand in 1904, SADOVEANU se afla in toata prima perioada a
literaturii sale sub inraurirea prozei secolului al XlX-lea. O parte din surse le-a indicat el insusi,
altele sunt si ele vizibile cu ochiul liber: Daudet, Maupassant, Zola, Dickens, Turgheniev,
Sienkiewicz. Continua deci linia realismului sentimental si a naturalismului descriptiv. Din

1
literatura romana, modelele sunt Neculce, Creanga, povestitorii populari anonimi, I. L. Caragiale,
Vlahuta, G. Sion, N. Gane si Duiliu Zamfirescu. In 1928, cu Hanu Ancutei, incepe opera
maturitatii lui artistice; nu putini vad o „ruptura" intre ea si cea anterioara. Intre 1904 si 1928,
literatura insasi se schimbase foarte mult, la noi ca si pretutindeni, razboiul sapand un abis intre
doua lumi. Secolul al XlX-lea se sfarseste de fapt in marasmul razboiului. Problema este daca
evolutia lui SADOVEANU poate fi privita in sensul evolutiei artistice generale. Impresia
aproape unanima a fost ca nu. El continua sa para mai legat de Anatole France decat de Proust si
Gide, de mostenirea romantismului si a naturalismului decat de Thomas Mann si de Hermann
Hesse, ca sa nu mai vorbim de Kafka, Musil, Virginia Woolf, Malraux sau Camus. Si totusi,
SADOVEANU e mai tanar cu cativa ani decat primii, iar o parte din opere ii apar impreuna cu
acelea ale ultimilor: Baltagul, in acelasi an cu Calea Regala, primul volum din Fratii Jderi este
din anul Omului fara insusiri, iar al treilea, din anul Jocului cu margelele de sticla. Dintre
romani, SADOVEANU este contemporan cu patru generatii de prozatori: cu toti supravietuitorii
secolului al XlX-lea si cu toti reformatorii prozei noastre in secolul al XX-lea. Este el insusi un
supravietuitor sau un reformator? Tematic, o parte din opera lui SADOVEANU se inspira din
viata moderna. El a scris un numar destul de mare de romane (Oameni din luna; Venea o moara
pe Siret; Locul unde nu s-a intamplat nimic; Pastele Blajinilor; Cazul Eugenitei Costea;
Morminte etc.) ce pot fi numite, cu un termen de azi, de actualitate, chiar daca valoarea lor este
sub aceea a romanelor istorice ori a povestirilor. intaiul lucru ce se observa in ele este neaderenta
sufleteasca a autorului la societatea industriala, la capitalism.

O anume tendinta de retragere in natura si in trecutul legendar le caracterizeaza ca


raspuns al lui SADOVEANU la criza valorilor prin care epoca lui trecea. Daca intr-o parte a
publicisticii accentul se pune cu luciditate, pe necesitatea innoirilor economi-co-sociale, in
romane scriitorul pare preocupat de efectele degradante ale acestor innoiri. El ne apare sfasiat
intre sentimentul progresului si nostalgie. Zguduit de transformarea prea rapida a lumii, o refuza
aproape instinctiv. Majoritatea acestor romane sunt, tematic, romane ale sfarsitului de veac.
Paseismul unora din scrierile sadoveniene a fost criticat si dintr-un alt punct de vedere. In Istoria
civilizatiei romane moderne, E. Lovinescu a lasat sa se inteleaga ca literatura lui SADOVEANU
ar fi lipsita de intelectualitate. Ulterior, comentatorii au nuantat aceasta afirmatie, recunoscand la
SADOVEANU personaje de mare intelectualitate si o filosofie ce consta in supunerea
individului la legea generala, in aerul de fatalitate melancolica, in tendinta catre impacare si
ridicarea impotriva zbuciumului societatii moderne a unei ordini esential senine. Divortul intre
individ si societate este contracarat la SADOVEANU de utopia unei umanitati redevenite
omogena. Este vorba deci in opera lui de incercarea de a sugera o stabilitate, acolo unde totul se
transforma, o unitate, acolo unde nu e decat ruptura, o evolutie in afara de timp, acolo unde
timpul revolutioneaza in fiecare clipa mediul fizic, societatea, gandirea, imaginatia si arta. Eroul
lui SADOVEANU nu este insul bantuit de neliniste, perpetuu revoltat, al unei parti din proza
moderna, ci omul simplu, supus legilor tribului si impacat cu sine. Demoniei moderne,
individualismului si sentimentului tragic al vietii, SADOVEANU le prefera paradisul natural al
unui om reconciliat cu universul. Dar aceasta lume omogena si acest om reconciliat cu sine si cu

2
lumea apartin varstei epopeii, asa cum o defineste Georg Lukacs (Teoria romanului). Opera
sadoveniana este, spiritual si fizic, legata de epopee. Prozatorul Fratilor Jderi este inainte de orice
un povestitor. Iar povestirea provine din balada populara, specia prin excelenta a unei societati
omogene in sensul luka-csian. Povestitorul premerge, ca mentalitate artistica, romancierului,
intrucat exprima spiritualitatea unei lumi arhaice, stabile si ritualizate. Romanul defineste o lume
practica, prozaica (in acceptie hegeliana); povestirea, o lume plina de poezie. impacarea lumii lui
SADOVEANU determina impacarea artei lui; evolutia s-a facut in directia descoperirii unor
structuri potrivite cu substanta arhaic -mitica. De aici, cu siguranta, acea impresie de elemen-
taritate (si nu doar a omului si a vietii lui, ci a insasi artei sadoveniene) care ne stapaneste la
lectura si ne indeparteaza uneori de el. Insa judecata aceasta greseste prin stergerea liniilor de
evolutie. SADOVEANU este cu adevarat elementar doar intr-o prima epoca a creatiei sale, lucru
datorat in parte si esteticii samanatoriste pe care o imbratisase. In operele de dupa 1928, si mai
ales in cateva carti din deceniul al patrulea (Creanga de aur, Divanul persian, Ostrovul lupilor s.
a.), „naivitatea" este prefacuta, dovada de rafinament, expresie a unui ideal filosofico-social si
estetic superior. Acestea, ca si marile romane istorice (Zodia Cancerului, Fratii Jderi, Nicoara
Potcoava), contin, pe langa imaginea unei vieti inca bazate pe alianta dintre om si cosmos,
motivul chiar al unei literaturi morale si frumoase, mostenire a umanismului greco-latin si a
pretentiilor lui pedagogice, care, relevand o lume legala si rationala, urmareste totodata s-o
educe. Utopia filosofico-sociala a lui SADOVEANU - natural-taraneasca si istoric-nationala -
sfarseste deci intr-o utopie a literaturii, asadar carturareasca: in care cartea insasi devine simbol,
insa aici este un paradox extraordinar al operei, ce se cuvine remarcat. Spiritul taranesc domina
literatura lui SADOVEANU de la inceput. Romanele istorice de dupa primul razboi continua
firesc povestirile tineretii sub acest raport si idealul unei umanitati arhaice opuse celei burgheze
apare in egala masura. Spiritul antiburghez al lui SADOVEANU este si in Bor-deenii, si in
Baltagul, si in Crasma lui Mos-Precu, si in Hanu Ancutei la fel de limpede, el dand nastere
utopiei democratiei taranesti, cum a fost numita, sesizabila in multe opere. Dar iata - si acesta
este paradoxul - in acelasi timp cu Fratii Jderi apare Divanul persian: utopiei taranesti si
nationale ii ia locul o utopie umanista, in sensul burghez al secolului al XVIII-lea. Statul de
filosofi, guvernand rational, cum au visat luministii, are prea putine puncte de contact cu
democratia taraneasca din Hanu Ancutei sau cu societatea de tip familial-gentilic a lui Stefan cel
Mare din Fratii Jderi. Societatea de filosofi nu mai este, ea, una primitiva, ci una evoluata. Si
daca varsta de aur a epopeii, figurata in romanele istorice, nu dureaza (povestindu-ni-se tocmai
devastarea paradisului initial), societatea din Divanul persian este atemporala si eterna. Ionut
Jder fiind un tanar barbar, Ferid e un intelept. Ideea de educatie o intalnim si in Ucenicia lui
Ionut, ca o verificare, acolo, si ca o consolidare a aptitudinilor prin experienta: Ionut se
instruieste traind. in Divanul persian, educatia a devenit lucrul esential. Fata de moralizarea pe
care o implicau multe din prozele de tinerete (in spirit samanatorist sau poporanist), este de
asemenea o diferenta: scriitorul nu mai are pretentia de a educa nemijlocit, se margineste sa ofere
modelul de educatie. Pedagogia seamana in felul acesta cu o morala si cu o filosof ie: ultimele
opere contin, pe langa imaginea vietii, paradigma ei. Aceasta finala utopie umanista ne dezvaluie

3
contradictia prin care a evoluat literatura lui S.: cantaretul vietii simple, primitive, al naturii, din
povestirile de inceput, devine la batranete filosoful posesor al unui model abstract si general al
lumii; utopismul, taranesc la origine, si tintind la edificarea unei epopei autohtone, isi revela
substratul burghez-iluminist; in sfarsit, cel care a zugravit candva pasionalitatea ardenta a Haiei
Sanis si a elogiat existenta aproape salbatica a haiducului Cozma Racoare, se dovedeste capabil a
se impartasi din Ratiunea Universala a secolului al XVIII-lea, cititor atent al lui Montesquieu si
Voltaire, trecuti ambii prin scepticismul anatolefrancian. Analizand radacinile acestei utopii
umaniste, constatam ca ea nu este singura in al patrulea deceniu al secolului nostru si suntem
obligati sa privim oarecum altfel (desi plini de circumspectie) raportul scriitorului roman cu
marii lui contemporani. Doua au fost cauzele neintelegerii acestui raport: considerarea operei
sadoveniene in intregul ei, fara desfasurare istorica si fara „ruptura", si caracterul insusi al
modernismului romanesc. A doua cauza merita indeosebi atentie. Modernizarea prozei noastre in
epoca interbelica s-a realizat in directia romanului psihologic proustian si a celui intelectualist
gidian. Ambele tendinte reflecta apogeul individualismului burghez. Dar constiinta limitelor
acestei atitudini apare aproape simultan la Thomas Mann, Malraux si altii. Daca romanul
romanesc, prin Camil Petrescu, M. Sebastian, M. Eliade este pana tarziu mai ales psihologic si
autobiografic - intelectualist, opera maturitatii lui SADOVEANU nu se poate cu nici un efort
inscrie in aceasta traditie. Prin utopia umanista din Divanul persian si din celelalte carti ale
deceniului patru, ea se apropie de opera unor prozatori preocupati sa gaseasca solutiile morale la
criza prin care Europa burgheza trece dupa razboiul mondial, modificand totodata si estetica
romanului. Iesiti din expresionism, ei continua pe de o parte spiritul culturii burgheze in sanul
careia s-au format, criticandu-1 pe de alta parte pentru insuficienta lui. Putem spune ca se impart
intre utopia unui umanism reinviat (Mann, Hesse, Jiinger, Camus) si cruzimea lipsei de speranta
(Kafka, Musil, Canetti). SADOVEANU apartine intaii atitudini. Solutia lui filosofica nu e atat de
clar filo-burgheza ca a autorului Muntelui vrajit, inrudin-du-se cu aceea propusa de Hesse in
romanul sau capital. Statului rational de filosofi din Divanul persian ii raspunde, in epoca,
„provincia pedagogica" din Jocul cu margelele de sticla, guvernata de un Ordin al spiritului,
iezuit fara teologie, monahal fara religie, care conserva valorile umanismului primejduite de
istorie. Amandoi opun unei lumi in degringolada si foarte sangeroase un adapost similar burgului
thomasmannian cu sapte turnuri sau blandului schit Rauten din Pe falezele de marmora al lui
Jiinger. Un clasic-umanist ideal stapaneste Castalia lui Hesse, o idee de educatie a omului prin
muzica si matematica. La S., clasicismul (inraurit in egala masura de Orient) pune la baza
educatiei filosofia si, in genere, Cartea; afirmand, de asemenea, spiritul colectivist, opus aceluia
individualist si aristocratic jungerian, cu alte cuvinte, sacrificiul eului. Dar o morala colectivista
comanda o estetica asemanatoare. Aceasta prefacere explica antipsihologismul prozei, disparitia
eului ca ins cu biografie particulara, generalitatea alegorica, formele negativ-ironice de epica,
mitul, parabola si satira expresionista. La SADOVEANU modelul nu e atat de aspru-ascetic ca la
Hesse: la el spiritul a redevenit natura, imblanzindu-se religios, si, in genere, intelectualismul lui
Hesse se deosebeste de umanismul mai firesc al prozatorului roman (izvorat din traditia populara
autohtona, din luminism, din cartile de intelepciune indiene si chineze, din folclorul arab).

4
Divanul persian si celelalte romane filosofice, „a these" coincizand si in formula cu Jocul lui
Hesse. Acest „joc cu margele de sticla" este echivalentul Cartii sadoveniene ca model de
existenta si educatie. Principiul educativ ce se gaseste in centrul Ostrovului lupilor presupune o
lume frumoasa, armonioasa, care isi asuma constient raspunderile si se autoregleaza:
intelepciunea lui Nastratin e mai tare decat bratul inarmat al lui Timur cel Schiop. Spiritul
infrunta sabia si in Divanul persian: filosofii biruie pe calaul Hurda. Propozitiile vechii legi sunt
in Creanga de aur verificate de morala lumii noi si ies invingatoare. in toate aceste opere Cartea
si Lumea stau fata in fata; si Cartea se dovedeste mai trainica decat Lumea. Constituind ultimul
refugiu si cea mai nobila expresie a libertatii noastre, Cartea sadoveniana conserva, dincolo de
esecul vietii, valorile supreme ale fiintei umane. Nu moare o data cu civilizatiile succesive,
bucurandu-se de sansa unei intem-poralitati pururi senine. Reflectand o experienta schimbatoare,
este ea, nealterabila? Pare a cobori periodic din cerul ei imaginar ca sa dea vietii o lectie. Se
raporteaza la viata, ca o superioara tabla a legilor - ca o morala, ca o filosofic ca un cod al
frumusetii. A fost gandita si scrisa o data pentru totdeauna. Poate fi imitata, nu creata din nou.
Contine un adevar etern. Scriitorul insusi este in intelegerea ultimului SADOVEANU un copist
de adevaruri eterne. Utopia umanista a lui SADOVEANU este in fond o utopie a Cartii.