Sunteți pe pagina 1din 6

Regimul juridic general al dreptului de proprietate

1. Aspecte generale

În scopul definirii dreptului de proprietate este necesară o strictă corelare a


diverselor acte normative cu incidenţă în domeniu, respectiv Constituţia României,
Codul civil, legile fondului funciar şi legile privind proprietate publică şi privată.
Aşadar, dreptul de proprietate reprezintă un complex de atribute ocrotite de
lege, în baza cărora titularul dreptului îşi poate satisface interesele sale legate de
apropierea unui lucru, interese care sunt determinate şi condiţionate de existența
relaţiilor economice de proprietate, corespunzătoare unei societăţi la un moment dat.
Dreptul de proprietate se concretizează în următoarele elemente:
- este un drept de apropiere a unor bunuri materiale;
- exprimă o relaţie socială de apropiere;
- cuprinde în conţinutul său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie;
- atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de proprietar prin puterea
şi în interesul său propriu.
În concluzie, dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresie
apropierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească şi să
dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea
legislaţiei existente. Acesta este un drept real şi subsumează caracterele juridice ale
acestei categorii de drepturi, fiind dreptul real care ocupă locul dominant în sistemul
tuturor drepturilor subiective. De aici rezidă şi caracterul absolut al dreptului de
proprietate, care se diferenţiază astfel de drepturile relative, fără a fi luat în considerare
doar caracterul său opozabil erga omnes care, de altfel, caracterizează toate drepturile
absolute.

2. Conţinutul juridic şi caracterele dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate conferă titularului său trei atribute: de a folosi bunul (jus
utendi), de a-i culege fructele (jus fruendi) şi de a dispune de bun (jus abutendi).

1
Dreptul de proprietate este un drept absolut. Prin caracterul absolut, legiuitorul
a demarcat dreptul de proprietate de celelalte drepturi reale.
Dreptul de proprietate este un drept exclusiv. Prin caracterul exclusiv al
dreptului de proprietate înţelegem că titularul său este singurul îndreptăţit să exercite
toate atributele pe care acesta le conferă: dreptul de a folosi, dreptul de a-i culege
fructele şi dreptul de a dispune.
Dreptul de proprietate este un drept perpetuu (peren). Caracterul perpetuu al
dreptului de proprietate trebuie abordat din două puncte de vedere: acesta nu are durată
limitată în timp şi nu se pierde prin neuz, deci nu poate face obiectul prescripţiei
extinctive.

3. Dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată

3.1 Consideraţii generale

În primul rând, ,,proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine


statului şi unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau
declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul
dintre modurile prevăzute de lege”1. Pe de altă parte, ,,Constituie obiect exclusiv al
proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite
prin lege organică. Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-
teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora,
însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de
lege”2.
În al doilea rând, proprietatea poate fi publică sau privată şi este garantată şi
ocrotită chiar prin prevederile art. 44 şi art. 136 din Constituţia României, conţinutul şi
limitele acestor drepturi fiind stabilite de legislaţia în vigoare.
Raportat la aceste aspecte, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi
regimul juridic al acesteia introduce dispoziţii general valabile în domeniu,
1
Art. 858 din Codul civil.
2
Art. 859 din Codul civil.
2
modalităţile de dobândire şi exercitare a acestui drept real, precum şi dispoziţii
referitoare la evidenţa bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului şi al
unităţilor administrativ–teritoriale.
Exercitarea asupra lucrurilor a posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, în mod exclusiv
şi permanent, prin putere proprie, în interes propriu în limitele şi cu respectarea
dispoziţiilor legale, reprezintă dreptul real conferit titularului3. Când proprietatea nu
este publică, atunci indubitabil ea este privată. Aceasta este concluzia clasificării
făcută de art. 135, alin. (2) din Constituţia României. O altă concluzie este că
proprietatea privată este regula, iar proprietatea publică este excepţia în sensul că
bunurile proprietate publică trebuie să fie declarate ca atare de Constituţie, de lege sau
de hotărârea consiliului judeţean sau local, după caz, şi că în măsura în care nu se
încadrează în categoria de bunuri declarate bunuri publice sau nu este declarată în mod
individual bun public, prin aceiaşi modalitate, bunul este în proprietate privată. Legea
fundamental a ţării stabileşte principiul că ,,Proprietatea privată trebuie ocrotită în mod
egal de lege indiferent de titular”4.

3.2 Dreptul de proprietate publică

Dreptul de proprietate publică este acel drept subiectiv de proprietate ce


aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin
natura lor, fie printr-o dispoziţie specială a legii sunt de uz şi utilitate publică. Din
dispoziţiile constituţionale şi ale altor acte normative relevante, cât şi din definiţia dată
dreptului de proprietate publică, rezultă că subiectele acestui drept sunt statul asupra
bunurilor din domeniul public de interes naţional şi unităţile adminstrativ-teritoriale –
comună, oraşul, municipiul, judeţul - asupra bunurilor din domeniul public de interes
local. Niciun alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al
dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public.
,,Bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natural or
sau prin declaraţia legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietăţii

3
Constantin Anghelache, Aurel Asmarandei, Aspecte generale privind analiza proprietăţii,
Scientific Research Themes/Studies Communications at the National Seminary „Octav Onicescu”,
Romanian Statistical Review Trim. 3/2011, pp. 202-206.
4
Art. 41, alin. (2) din Constituţia României.
3
publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea. Dacă prin lege nu se
prevede altfel, dispoziţiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică şi
dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu
acesta din urmă”5.
Dreptului de proprietate publică îi sunt specifice următoarele caractere juridice:
inalienabilitatea, imprescriptibilitatea şi insesizabilitatea.
Titularii dreptului de proprietate publică – statul şi unităţile administrativ-
teritoriale – pot exercită acest drept în virtutea capacităţii lor de drept administrativ. În
această situaţie, titularii dreptului de proprietate publică apar ca purtători ai unor
prerogative de putere, imprimând astfel natura juridică a exerciţiului dreptului
regimului de drept administrativ. De regulă, însăşi autorităţile publice – organele
centrale şi teritoriale ale puterii şi autorităţile publice locale – au şi personalitate
juridică civilă. Aşa fiind, ele au un drept asupra bunurilor ce le formează patrimoniul
ca persoane juridice, şi anume un drept de administrare. În nicio situație, aceste
autorităţi, centrale sau locale, nu vor fi titulare ale însuşi dreptului de proprietate
publică. Titularul acestui drept rămâne statul şi unităţile administrativ-teritoriale în
primul rând ca subiecte de drept public.
În acord cu dispoziţiile constituţionale, în speţă art. 136, alin. (3), Codul civil
prevede o subcategorie aparte a domeniului public. Este cazul proprietăţii publice
exclusive, care reuneşte bunurile de importanţă strategică, cu anumite restricţii în ceea
ce priveşte regimul juridic: bogăţiile de interes public ale subsolului, plajele, marea
teritorială, resursele zonei economice exclusive, ş.a.6
Modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate publică sunt stabilite prin
art. 863 din Codul civil, acestea fiind efectuate numai în condiţiile legii: achiziţie
publică, expropriere pentru cauză de utilitate publică, donaţie sau legat (dacă prin
natura lui sau prin voinţa dispunătorului bunul devine de uz ori de interes public),
convenţie cu titlu oneros (dacă prin natura lui sau prin voinţa dispunătorului bunul
devine de uz ori de interes public), transfer al unui bun din domeniul privat al statului
în domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al unei unităţi administrativ-
teritoriale în domeniul public al acesteia.

5
Art. 554 din Codul civil.
6
Art. 859 şi art. 860 din Codul civil.
4
Apărarea dreptului de proprietate publică se poate realiza în instanţă, inclusiv
prin acţiunea în revendicare specifică dreptului de proprietate privată.

3.3. Dreptul de proprietate privată

Dreptul de proprietate privată poate fi definit ca fiind dreptul ce aparţine


persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,
asupra unor bunuri mobile sau imobile, altele decât cele care alcătuiesc domeniul
public, bunuri asupra cărora titularul exercită posesia, folosinţă şi dispoziţia, în putere
proprie şi în interes propriu, în limitele determinate de lege.
Proprietatea privată aparţine persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale.
Având la bază surse doctrinare, Codul civil reia în art. 555 definiţia legală a
dreptului de proprietate din anterioara reglementare şi, fără a-i modifica esenţa
juridică, îi aduce completări. În acest sens, dreptul de proprietate privată este definit
din prisma conţinutului său juridic, în acest sens fiind explicite atributele folosinţei,
posesiei şi dispoziţiei, atribute ce pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu,
cu respectarea limitelor stabilite de lege.
,,Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un
bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. În condiţiile
legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte,
după caz”7, acesta putând fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său (limitele
corporale ale bunului ce formează dreptul de proprietate, cu îngrădirile stabilite prin
acte normative).
Modalităţile legiferate în privinţa dobândirii dreptului de proprietate privată
sunt: convenţia, testamentul, moştenirea legală, ascensiunea, uzucapiunea,
ocupaţiunea, tradiţiunea, dar şi prin hotărârea judecătorească, atunci când aceasta este
translativă de proprietate prin însăşi natura ei. Apărarea dreptului de proprietate privată
se poate realiza prin acţiunea în revendicare, acţiunea negatorie, proba dreptului de
proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară.

7
Art. 555 din Codul civil.
5
BIBLIOGRAFIE

1. ANGHELACHE, Constantin, ASMARANDEI, Aurel, Aspecte generale privind


analiza proprietăţii, Scientific Research Themes/Studies Communications at the
National Seminary „Octav Onicescu”, Romanian Statistical Review Trim. 3/2011,
pp. 202-206
2. Constituţia României (publicată în Monitorul Oficial al României nr.
767/31.10.2003)
3. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil (publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 511/24.07.2009)
4. Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,
cu modificările şi completările ulterioare (publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 448/24.11.1998)