Sunteți pe pagina 1din 2

În perioada interbelică romanul românesc a cunoscut cea mai importantă afirmare din istoria lui.

Pe
de o parte, s-a continuat formula tradițională a prozei secolului al XIX-lea, iar pe de altă parte, prin
vocea lui Eugen Lovinescu, s-a afirmat romanul modern, citadin, analitic, cu eroi problematizanți.
Camil Petrescu, teoretician al prozei moderne, propunea autenticitatea ca formulă estetică și
recomanda tehnica memoriei involuntare a scriitorului francez Proust. Prin autenticitate el înțelegea
narațiune la persoana întâi, aspectul confesiv al discursului narativ care să dea iluzia sincerității
totale: “să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud […]. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana
întâi.”

O operă cum este “Patul lui Procust” se încadrează în romanul interbelic din punct de vedere tematic
și ca formulă estetică, fiind tot odată un roman al experienței prin folosirea jurnalului, scrisorilor,
articolelor prin care se relatează cu “exactă sinceritate” experiențe-limită ale personajelor. Apar și
caracteristici ale prozei de factură psihologică: perspectiva narativă “fărâmițată”, relativizată, timpul
prezent și subiectiv, fluxul conștiintei, memoria afectivă, narațiunea la persoana întâi, luciditatea
(auto)analizei, anticalofilismul, introspecția ș.a.

Romanul are o structură compozițională aparte, fiind structurat pe trei planuri. Primul dintre acestea
se constituie din cele trei scrisori ale Doamnei T., personajul principal feminin al romanului, adresate
autorului. Cel de-al doilea plan al romanului cuprinde jurnalul lui Fred Vasilescu, intitulat “Într-o
după-amiază de august”, jurnal în care sunt incluse și scrisorile lui G.D. Ladima către Emilia Răchitaru
și “Epilog I”, povestit de Fred. Al treilea plan este al autorului care devine personaj prin intermediul
notelor de subsol și prin “Epilog II”.

Perspectiva narativă este relativizată, dar în același timp subiectivă. Naratorul omniscient, obiectiv și
narațiunea la persoana a treia specifice romanului tradițional, obiectiv, sunt înlocuite în romanul
modern, psihologic, de tip subiectiv, prin narațiunea la persoana întâi, cu focalizare exclusiv internă,
și prin existența unui narator implicat. Punctul de vedere unic și subiectiv, al personajului-narator
care mediază între cititor și celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele atât cât știu și
personajele care relatează întâmplările. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă
autenticitate, iar faptele și personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate,
analizate.

Doamna T. este autoarea unuia dintre aceste “dosare de existență”, cum își numește “autorul” opera
în subsolul primei pagini. Acesta o îndemnă să scrie sincer, fără stil: “Stilul frumos, doamnă, e opus
artei.” Există aici o atitudine anticalofilă, proprie lui Camil Petrescu. Personajul este numit doamna T.
în mod anonim, tocmai pentru că biografia sa nu reprezintă decât un “dosar de existență”. Numele
adevărat ne este dezvăluit în prima dintre cele trei scrisori adresate “autorului”: Maria T. Mănescu.
Fusese supranumită doamna T., deoarece o colegă de liceu avea același nume, deosebită fiind numai
inițială tatălui.

Mijloacele de caracterizare sunt proprii romanului psihologic subiectiv. Portretul fizic și moral se
compune din mărturisirile sale, din impresiile lui Fred și ale “autorului”. Doamna T. fusese cea mai
frumoasă adolescentă dintr-un oraș de provincie, iubită de toți tinerii. Se căsătorise la numai
optsprezece ani cu un inginer, plecase în Germania, dar divorțase de curând. Acum, locuia în
București, fiind proprietara unui mic magain de mobilă de artă. Portretul fizic este realizat de “autor”,
în subsolul paginii: “nu înaltă și înșelător de slabă, palidă și cu un păr bogat de culoarea castanei, cu
orbite puțin neregulate, ușor apropiate, pronunțate, cu ochii albaștri ca platina, lucind, fremătând de
viață, care când se fixau asupra unui obiect, îl creau parcă; bărbia feminină, gura foarte mobilă, vie ca
o floare plină; vocea scăzută, seacă, alteori cu mângâieri de violoncel…”. Detaliile compun portret
ideal al feminității. Epitetele “vie” și “fermecătoare” subliniează emotivitatea și spontaneitatea
femeii care avea alteori “lungi tăceri melancolice”. Fred Vasilescu, bărbatul care se îndrăgostește de
ea, remarcă surâsul “vag îndurerat întotdeauna”. Intelectuală fină, lucidă, cerebrală, ea se supune
unei autoanalize necruțătoare, observându-și resorturile vieții interioare, judecându-și
comportamentul în raport cu ceilalți. Autoanaliza se împletește cu reflectarea personajului în alte
conștiințe: D., Fred. Portretul moral dezvăluie o femeie complexă, introvertită, orgolioasă, sensibilă,
atentă la relațiile ei sociale. Se autocaracterizează mărturisindu-și înclinația către tot ce este frumos,
adevărat și neprefăcut: “îmi place lumina… apa... pământul… cartea… rochia… fructele… zăpada… tot
ce este neprefăcut, net”. Era îndrăgostită de Fred Vasilescu, bărbat fermecător, intelectual, aparent
însă un monden superficial, pasionat de aviație. Iubirea îi era împărtășită, dar, dintr-un enigmatic joc
al orgoliilor, cei doi se despart. O scenă semnificativă, prin intermediul căreia sunt dezvăluite mândria
și sensibilitatea eroinei, este întâlnirea din tren, relatată chiar de ea și analizată după mult timp.
Fusese invitată de o mătușă pentru a petrece Paștele în provincie. A avut surpriza ca în compartiment
să apară noua iubită a lui Fred, urmată de acesta. Doamna T. suferea privindu-i: “durerea îmi măcina
corpul ca un voltaj prea mare, un aparat”. Suferea și mai mult la gândul că o cunoștință comună,
aflată și ea în tren, ar fi putut face interpretări în legătură cu emoțiile ei. Salvarea vine din partea
veșnicului îndrăgostit D., care îi trimite un vas cu viorele. Gândul că nu mai este compătimită o
liniștește.

Personajele prozei analitice nu se caracterizează prin fapte, ci prin cel mult o analiză lucidă a
comportamentului în raport cu ceilalți. O altă metodă de caracterizare este reflectarea imaginii
personajului în conștiința celorlalți. Fred mărturisește că personalitatea puternică a doamnei T. îi
schimbase radical viața: “și nimic nu mai poate fi altfel, cum râul nu mai poate curge în sus”. El îi vede
frumusețea ca un lucru “absolut, nepământesc, trasfigurat”. Comparând-o cu actrița Emilia
Răchitaru, care era “ca o carte poștală ilustrată”, observăm antiteza dintre acestea. Și pentru D.,
doamna T. este idealul de frumusețe, de feminitate. Astfel, spre deosebire de celelalte personaje ale
romanului, imaginea ei nu este relativizată și există o convergență între impresiile tuturor.

Romanul are un final deschis, scriitorul nu relatează viața doamnei T. după moartea lui Fred
Vasilescu. Titlul este semnificativ pentru că fiecare conștiință se dovedește a fi un pat al lui Procust
pentru celălalt.