Student:Szidonia Szasz

Facultatea de Psihologie și Stiințe ale

Educației

Dimitrie Cantemir, anul 2

Psihoterapie în adicție

Dependența (adicția) este o tulburare caracterizată prin lipsa controlului asupra unui anumit
comportament – fie că este consumul de substanțe, jocul de noroc, utilizarea computerului, etc.
Această lipsă a controlului cauzează probleme în toate ariile vieții persoanei dependente: apar
consecințe biologice, psihologice, sociale și, mai mult decât atât, consecințele negative se extind
asupra familiei și persoanelor apropiate.

Dependența este o afecțiune cronică, progresivă, incurabilă și poate fi chiar fatală în cazul în care nu
este tratată. Din aceste motive, nu putem vorbi despre vindecare. Aceasta nu înseamnă că o persoană
dependentă este condamnată la o viață al cărei unic scop este satisfacerea dependenței. La fel ca în
cazul oricărei alte afecțiuni cronice, este important să vorbim despre recuperare.

Recuperarea este un proces ce implică schimbare și creștere progresivă, înseamnă a duce o viață
echilibrată, confortabilă, împlinită în absența nevoii de „drog”

Psihoterapia este un domeniu interdisciplinar, situat la granița dintre medicină și psihologie. Este o
modalitate de tratament cuprinzător, deliberat și planificat, prin mijloace și metodologii științifice,
având un cadru clinic și teoretic, centrată pe reducerea sau eliminarea unor simptome, tulburări
mintale sau stări de suferință psihosociale și/sau psihosomatice și comportamente disfuncționale.
(definiția dată psihoterapiei de către FRP- Federația Română de Psihoterapie). Respectiv psihoterapia
este o relație interpersonală intenționată utilizată de un psihoterapeut cu formare de specialitate cu
scopul de a ajuta un client sau pacient privitor la problemele sale de viață.

În psihoterapie se utilizează o gamă largă de tehnici, dar indiferent de tehnicile utilizate, se consideră
(Dafinoiu,I, 2000) că cel mai important element în psihoterapie la ora actuală este relația terapeutică -
factor comun în toate orientările terapeutice.

Ca metodă de tratament, psihoterapia este o intervenție psihologică asupra persoanei realizată prin
mijloace și metodologii specifice ce țin de un cadru clinic și teoretic și care urmărește diminuarea sau
înlăturarea unor simptome sau comportamente maladaptative și reechilibrarea prin modificarea
cauzelor acestor simpome/tulburări și/sau uneori prin restructurarea personalității.

În psihoterapie, se utilizează o gamă variată de tehnici: discuții (care respectă o anumită tehnică),
hipnoză, sugestie, restructurare cognitivă, etc
Terapia si reabilitarea în adicții:abordări și strategii, terapii, modele, metode și
instrumente:

Strategii:modalităţi de a pune în lucru modelele, un model lucrează cu metode şi instrumente;

Terapia: într-o accepţiune restrictivă are sensul de tratament,dar terapia

înseamnă mult mai mult pe lângă cea medicală ,(terapie ocupaţională,terapie psiho-
socială,ludotearapie,terapie prin teatru,artterapie,chinetoterapie,etc);cuprinde mai multe
domenii.Putem compara alcoolul cu diabetul:este tratabil, nu vindecabil,aici tratabil în sensul de ţinut
sub control,alcoolicul abstinent este ca un om sănătos.

Recuperarea:revenirea la capacităţile normale de dinainte(înţelegerea cuvântului strict din punct de

vedere medical);înţelegerea psiho-socială a termenului are în vedere recăpătarea unor abilităţi în plan
psiho-socio-comportamental;

Reabilitarea şi reinserţia familială şi socio-profesională:reinserţia socială a persoanelor prin

recunoaşterea celorlalţi a abilităţilor recuperate.De exemplu,un alcolic prin stigmatizare şi izolare se
dezvoltă o nerecunoaştere a abilităţilor sale,prin aceasta se ajunge la o anomie socială,nimic nu mai
contează decât obţinerea alcoolului.Reabilitarea ajută în procesul abstinenţei,trebuie să te
însănătoşeşti la nivel biologic,psihologic şi social.Această parte a reabilitării este foarte greu de
îndeplinit pentru că alcoolicul şi-a pierdut abilităţile normale,sociale şi profesionale,ceilalţi trebuind
să-l accepte;la acest nivel se evidenţiază iarăşi faptul că adicţiile sunt o boală de familie.

Modele şi strategii:
Sunt clasificate în funcţie de modelul de abordare:

- la nivel individual: abordarea individuală utilizează instrumente proprii medicinei şi

psihologiei.Cuprinde modelele spitaliceşti şi cele de psihoterapie individuală.

Modelele spitaliceşti sau tradiţionale se desfăşoară în clinica de psihiatrie,unde există secţia de închişi
şi de deschişi.Este o abordare nepotrivită ce are ca punct principal cura de dezintoxicare,fiind strict
medicală.

Modelele de psihoterapie individuală includ abordarea preferată de vedetele cu comportament

adictiv;este o abordare foarte scumpă în general pentru că înseamnă asigurarea de adăpost şi o
mulţime de personal;în acest tip de clinici se face multă psihoterapie,însă cu o eficacitate foarte
săracă deoarece adicţiile sunt şi o boală de relaţionare(baza adicţiilor este defectul de relaţionare a
persoanelor).

-nivelul centrat pe familie(faţă de primul este decât în parte un model rezidenţial:se realizează în
familie în locuinţa lor.Eficacitatea este din start mai mare pentru că familia este cea mai
importantă,iar consecinţele pozitive se vor răsfrânge şi mai departe.
-nivelul grupurilor terapeutice, grupurilor de apartenenţă, a grupurilor de suport mutual: o parte
din grupuri sunt naturale(grupul de apartenenţă),altele sunt artificiale(grupul de suport-Alcoolici
Anonimi,grupul terapeutic,etc).Sunt grupuri artificiale deoarece sunt alcătuite din oameni aparţinând
unor medii diferiteUn exemplu bun în acest caz este cel al Alcoolicilor Anonimi care reprezintă unul
din cele mai puternice instrumente pentru menţinerea abstinenţei.În timp acestea devin grupuri
naturale,membrii împrietenindu-se,au

contacte dese nu numai la reuniuni ci şi prin telefon,tot timpul când simt nevoia să bea.

„Naşul” în cadrul Alcoolicilor Anonimi este o persoană mai veche din grup ce l-a preluat pe

cel nou în grup.În principiu este frecventat toată viaţa de persoanele în cauză.

Termenul de” suport mutual” evidenţiază faptul că membrii îşi acordă sprijin cognitiv unul
altuia,remarcându-se o dependenţă benignă,persoana devenind într-un fel dependent de grupul de
suport mutual( dependenţa de instituţii).

Grupul terapeutic este asemănător Alcoolicilor Anonimi,dar diferă deoarece nu este un grup de egali
ci este un grup coordonat şi organizat de specialişti.Se lucrează la schimbarea atitudinilor,acestea
odată schimbate căpătă durată,fiind întărite de cei din jur prin relaţionare.

-nivelul comunităţii( există două accepţiuni ale comunităţii:comunitatea naturală şi comunitatea

terapeutică). În cadrul comunităţii naturale se organizeazăacele îngrijiri comunitare(într-un cartier
etc.) ce desetvesc mai multe categorii(servicii de acompaniere,de suport instrumental etc.).Acestea se
întâmplă în mediul natural al individului,achiziţiile sunt mai rapide şi mai eficiente,schimbarea
persoanelor dependente fiind în văzul celorlalţi. Comunitatea terapeutică este o microsocietate
artificială(un fel de campus în care se intră pe bază de contract).Seamănă cu o societate naturală
cu diferite restricţii:a ieşirilor şi a consumului de alcool şi alte droguri(sunt pedepsiţi dacă se încalcă
acest lucru).Se obţin rezultate spectaculoase,dar riscul de dezvoltare al dependenţei instituţionale
este mai mare decât la grupurile de suport mutual.

Trerapia adicţiilor presupune interventia la trei nivele:

1. La nivel de terapie propriu-zisa.

2. La nivel de recuperare medicala si reabilitare psihosociala.

3. La nivel de reinserţie,reintegrare familiala so socio-profesionala.

In materie de terapie, recuperare, reabilitare şi reinserţie, in plan internaţional se regasesc o

multitudine de modele, intre care cele cu o ampla prezenta sociala sunt:

-Modelul clinicii de boli adictive (clinicii de adictologie)

-Modelul grupului terapeutic de suport mutual (bazat pe metoda celor 12 paşi)

-Modelul ”Minnesota” în terapia şi recuperarea persoanelor cu comportament adictiv

-Modelul Portage în terapia şi recuperarea persoanelor cu comportament adictiv

-Modelul ”De Hoop” în terapia şi recuperarea persoanelor cu comportament adictiv (

-Modelul comunităţii terapeutice

-Modelul Harm Reduction (reducerii daunelor sau pagubelor colatera

Ce este astăzi adicţia, care este înţelesul ei contemporan? Este o boală, în raport cu care persoana cu
comportament adictiv îşi păstrează responsabilitatea: nefiind vorba de o boală psihică, deorece
bolnavul psihic nu este responsbil de boala sa. În acest sens trebuie responsabilizată persoana cu
comportament adictiv pentru a o însănătoşi, adică să fie în stare să faca ceva pentru sien pentru a se
trata, este nevoie de efort, acesta este perspectiva contemporană.

Modelul clinicii de boli adictive

Este substanţial diferita de un spital obişnuit, este sub multe aspecte asemanator cu comunitatea
terapeutica si cu terapiile ce pun accentul pe psihoterapii si socioterapii, pe grupul terapeutic.
Cei internaţi au statutul de rezidenţi şi nu de pacienţi (acest lucru se observă la îmbrăcămintea pe care
o au: atât pacienţii cât şi cadrul medical sunt îmbrăcaţi obişnuit). Este un mix de intervenţie între
terapia medicală, socioterapii şi psihoterapie.

Un program tipic intr-o clinica de adictologie are urmatorul profil:

- la ora 8.30 se aduna grupul de întălnire, fiecare dintre participanţi luând cuvântul pe rând pentru a
transmite cum se simt, primind feed-back de la liderul de grup (de obicei cineva din personalul clinicii)

- după aceea se organizează ziua: se stabilesc ajutoarele pentru diferite activităţi: gătit, treburi
administrative ( în ideea de a da o ocupaţie pacienţilor)

- între orele 11-11.30 se convoca grupul de consiliere

- la ora 15 are loc atelierul de terapie ocupaţională (ex. atelierul de poezie)

- înspre seară programe de consiliere individuală şi psihoterapie (cu tematici comunicate anterior,
cum ar fi despre: stima de sine, managemetul agresivităţii etc.)

- apoi un grup de întâlnire de bilanţ: fiecare este invitat să spună cum s-a simţit în ziua respectivă şi
cum văd a doua zi.

Plus că la începutul unei internări controlul era foarte strict: în prima săptămănă nu îi este permis
contactul de orice natură cu exteriorul (să nu aibe contact cu persoanele care pot fi un potenţial factor
de risc), din a doua săptămănă se permite convorbirea telefonică însă sub supraveghere, iar de abia
din a patra săptămănă se organizează ieşiri în oraş: la teatru, muzeu iar mai apoi în familie.
O astfel de internare dureză aproximativ patru luni, efiacacitatea acestui model fiind remarcabilă: este
constisitor dar eficient, pentru că accentul cade pe latura psihică a adicţiei (deşi se numeşte clinică, în
realitate este o comunitate terapeutică, similar unui campus, cu program relaxant). Pe fond ideea este
de a-i sprijini pe rezidenti sa se echilibreze si sa reinvete un model comportamental si un stil de viata
autonom si in care sa lipseasca solutia paleativa care este comportamentul adictiv.

Modelul grupului de suport mutual bazat pe metoda celor 12 paşi si cele 12 tradiţii

Un alt model foarte răspândit pe plan internaţional este: modelul grupului de suport mutual bazat pe
metoda celor 12 paşi. Model ce se concretizează sub forma grupurilor de: alcoolici anonimi, narcotici
anonimi, sex-adictivi anonimi, gambleri anonimi, bulimici anonimi etc.

Practic în momentul de faţă, la nivel mondial fiecare adicţie a dezvoltat un model de grup bazat pe
metoda celor 12 paşi.

Totul a pornit în anul 1935, statul Ohio, oraşul Akron, SUA. Începuturile sau mai bine zis „povestea”
acestui model se leagă de numele lui Bill care avea profesia de comerciant şi de numele lui Bob, de
meserie chirurg. Ambii au ajuns să îşi piardă locurile de muncă din cauza alcoolismului. Alcoolici fiind,
aceştia resimţeau toate efectele dramatice ale consumului de alcool. Deşi încercaseră cura de
dezintoxicare de nenumărate ori, mersul la preoţi, la vrăjitoare, vraci, aproape toate metodele
(cunoscute până atunci) pentru a scăpa de alcool, nu au obţinut niciun rezultat. La un moment dat, cei
doi s-au întălnit într-un bar şi au început să-

şi relateze povestea vieţii şi astfel au constatat că împărtăşirea trăirilor în ceea ce priveşte alcoolismul,
cu o persoană care trece prin aceeaşi situaţie are un potenţial terapeutic extraordinar, în sensul că
există o încurajare reciprocă în favoarea abstinenţei (au descoperit că: alcoolicii sunt de un real folos
unii altuia). Aşadar, într-un mod întămplător, Bill şi Bob au descoperit modelul grupului de suport
mutual, pe care l-au împărtăşit şi altora aflaţi în situaţia lor.

Ceea ce este interesant de reamacat este faptul că, spre deosebire de alte modele de terapie
consacrate, aceasta (adică modelul grupului de suport mutual AA- alcoolici anonimi), nu apare sub
emblema specialiştilor ci este o „decoperire”, o creaţie anonimă (n.b. este mult mai uşor să găseşti
răspunsul la o întrebare dacă de acest lucru depinde viaţa ta, decât atunci când faci acest lucru pentru
cariera ta, pentru că acolo unde sunt puse în joc mai multe pasiuni, acolo este mai mare rata de
reuşită) consacrată prin încercări şi erori, iar prin jurul anului 1950 acest model a ajuns să prindă
contur.

Acest model a început să prindă ampoare, adică să fie cunoscut opiniei publice, odată cu organizarea
de către David Rockefeller(om de afaceri american) a unei petreceri de binefacere la care au fost
invitaţi şi membrii ai AA, lucru ce atras atenţia şi simpatia publică asupra acestui subiect (s-a
schimbat atitudinea socială faţă de alcoolici: până atunci în atitudinea opiniei publice predomina
blamarea) şi a prezentat un interes deosebit pentru mass- media.

În anii umători au început să mai apară AA şi în alte oraşe, spre exemplu Oxford din Marea Britanie a
preluat în mod natural acest model. La ora actuală, pe plan mondial există sute de mii de astfel de
grupuri, foarte puţine ţări nu au dezvoltat acest model, precum ţările cu tradiţie islamică (care interzic
consumul de alcool).

În ceea ce priveşte România, începuturile acestui model s-au conturat abia în 1990, la Timişoara.
Lucrurile au fost de o conjunctură favorabilă, încât înainte de 1990, la Timişoara a fost un american
care în ţara de origine făcea parte dintr-un grup de AA şi acesta a încercat

să-şi facă propriul grup şi la Timişoara, iar în anul 1991 terenul a fost pregătit, înfiinţându-se astfel
primul grup de alcoolici anonimi din ţară, sub denumirea de Grupa Una.

Al doilea grup de alcoolici anonimi a luat fiinţă, în 1993, la Bucureşti, în cadrul

Spitalului Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr.Al. Obregia”.

Iar cel de-al treilea grup a fost lansat în anul 1994 de către dr. Eugen Băican, care în urma unui stagiu
profesional realizat în Bruxelles a preluat modelul grupului de alcoolici anonimi şi l-a implementat în
oraşul Cluj- Napoca, iar pentru a consolida bazele grupului format, fondatorul grupului a realizat 1 an
şi jumătate volunatariat (participând la reuniuni de trei ori săptămânal, deoarece reuniunile avreau un
algoritm de desfăşurare care dacă nu era de la bun început organizate, exista riscul de a se pierde tot).
De abia atunci când grupul şi-a formeat conştiinţa de sine şi membrii lui au capătăt autonomie, grupul
a fost lăsat să se autoadministreze, deoarece grupul de suport mutual, este un grup de egali iar oricine
nu este asemeni lor, este privit mai devreme sau mai tărziu ca un intrus. În mod normal aceste grupuri
se constituiesc de la sine, dar în cazul României, specialiştii au trebuit să ia iniţiativa. În timp, acest
grup s-a lărgit şi s-a ajuns la diviazarea lui, în mai multe grupuri.

Actualmente există patru grupuri de alcoolici anonimi la Cluj Napoca, trebuie precizat că în anul 1999
s-au construit şi grupuri pentru codependenţi şi anume Al-Anon, respectiv pentru copii celor
dependenţi de alcool Alateen.

Cadrul teoretico-metodologic al acestui model

Temelia acestui model rezidă în cei 12 paşi şi cele 12 tradiţii:

➢ Cei 12 paşi prescriu procesul de schimbare personală parcursă de alcoolic în cadrul recuperării

➢ Cele 12 tradiţii prescriu modalitatea de asociere şi funcţionare ca grup.

Cei 12 paşi:

Acest proces de schimbare este un drum iniţiatic, un drum asistat în vederea schimbării
comportamentale. Cheia rezolvării dependenţei rezidă în schimbarea modelului comportamental.
Acestă schimbare se realizează la trei niveluri şi anume: nivelul cunoştinţelor, nivelul
atitudinilor şi nivelul practicilor (deoarece pentru a produce o schimbare, în primul rând ai
nevoie de informaţii, de conştientizare a atitudinilor contraperformante pentru ca în final să se
producă schimbarea efectivă).
Aceşti 12 paşi sunt sunt formalizaţi.

Pasul 1: Am admis că eram neputincioşi în faţa alcoolului – că nu mai eram stăpâni pe viaţa noastră.

Acest pas surprinde capitularea alcoolicului prin recunoaşterea simbolică: că alcoolul a ajuns să pună
stăpânire pe sine, aşadar se predă în faţa adicţiei. Adesea alcoolicului îi este foarte greu să recunoască
faţă de el însuşi că alcoolul a pus stăpânire pe sine (datorită stigmatizării, atitudinii sociale negative) şi
încearcă cu toate puterile să controleze alcoolul. Unui alcoolic îi este foarte greu să recunoască nu
doar faţă de ceilalţi dar mai ales faţă de sine însuşi, ceea ce denotă faptul că acesta preţuieşte
gratificările, mai degrabă decât daunele produse de consumul de alcool.

Pasul 2: Am ajuns la credinţa că o Putere Superioară nouă înşine ne-ar putea reda sănătatea mintală
(însănătoşi).

Rolul acestui pas este de a reintroduce spiritualitatea în viaţa alcoolicului. De asemenea, dacă
alcoolicul a reuşit să facă primiul pas şi a recunoscut că este învins este foarte important să îşi
găsească un Aliat (pentru ca în lupta cu inamicul: alcoolul, să nu se prăbuşească) şi să ştie că are un
umăr pe care se poate baza. În AA nu se merge pe religie ci pe spiritualitate. AA susţin că: „religia este
pentru cei care nu vor să meargă în iad, spiritualitatea este pentru cei care au fost deja acolo” (aşadar
acest aliat poate fi: Dumnezeu- la creştini, Iahve- la evrei, Alah- la musulmani etc.).

De asemenea acest pas este necesar, din punct de vedere metafizic pentru că înseamnă o reîntoarcere
a capacităţii de introspecţie (solicită pe cel care parcurge acest traseu) întrucât alcoolul îl face pe
dependent să nu mai poată realiza ceea ce se întămplă cu el, trece prin virtutea unei inerţii care îl
duce de la o beţie la alta, se gândeşte doar la modul în care poate face rost de alcool. Şi acest pas îl
determină pe alcoolic să se gândească şi la altceva înafară de acest subiect.

Spre deosebire de primul pas, care îl determină să recunoască, cel de-al doilea îl pune în mişcare, îl
provoacă la reflectarea propriei situaţii.

Pasul 3: Am hotărît să ne lăsăm voinţa şi viaţa în grija unui Dumnezeu aşa cum şi-L

închipuie fiecare dintre noi.

Aşadar după dobândirea unui Aliat, a unui unmăr de sprijin, urmează credinţa.

Pasul 4: Am făcut, fără teamă, un inventar moral amănunţit, al propriei persoane.

În această etapă membrii AA sunt rugaţi să scrie pe două coloane a unei foi de hărtie, pe o parte
lucrurile care le-au pierdut şi pe celaltă parte lucrurile pe care le-au câştigat în urma consumului de
alcool, faptele bune realizate şi faptele de care le este ruşine. Rolul acestui pas fiind acela de a pune
pe o balanţă aspectele pozitive şi aspectele negative, pentru ca alcoolicul să aibă o imagine de
ansamblu asupra acestora şi de a continua redobândirea inrospecţiei.

Pasul 5: Am mărturisit lui Dumnezeu, nouă înşine şi unei alte fiinţe umane, natura exactă a greşelilor
noastre.

Este foarte importantă acţiunea de recunoaştere faţă de altcineva faptul că ai greşit, deoarece această
acţiune îţi dă posibilitatea de obiectivare. În general se vorbeşte cu membrii grupului de AA, care dau
feedback pozitiv. Un nou venit de obicei primeşte un Naş (pe baza compatibilităţii şi simpatiei
interpersonale). ,,Naşul” are rolul de a îl iniţia pe noul venit in grup şi de a-i fi ca un ghid personal în
parcurgerea acestui traseu.

Pasul 6: Am consimţit, fără rezerve, ca Dumnezeu să ne scape de toate aceste defecte de caracter.

Din nou se face apel la Aliat penru a rezolva problema.

Pasul 7: Cu umilinţă, I-am cerut să ne îndepărteze defectele.

Acest pas constă în solicitarea ajutorului.

Pasul 8: Am întocmit o listă cu toate persoanele cărora le-am făcut necazuri şi am consimţit să
reparăm aceste rele.

Cariera unui alcoolic este o carieră de dezastre relaţionale. Din cauza consumului de alcool acesta îşi
pierde locul de muncă, familia, prietenii, şi chiar prietenii de pahar (dacă îi sunt prieteni doar atunci
când are bani). Alcoolicul ajunge să mintă, să înşele, să nu se mai ţină de cuvânt iar acest lucru duce la
distanţarea socială (oamenii din anturajul lui se îndepărtează de acesta). Scopul acestui proces
terapeutic fiind reinserţia socială, începerea reintegrării pentru ca această persoană, să aibă după
încheierea tratementului abilităţile necesare pentru a funcţiona normal la nivel social.

Pasul 9: Ne-am reparat greşelile direct faţă de acele persoane, acolo unde a fost cu putinţă, dar nu şi
atunci când le-am fi putut face vreun rău, lor sau altora.

Pasul 10: Ne-am continuat inventarul personal şi ne-am recunoscut greşelile de îndată ce ne- am dat
seama de ele.

Aceşti doi paşi vin în continuarea pasului 8, principiul pasului 10 îi face conştienţi pe membrii

grupului că acest proces trebuie derulat pe tot parcursul vieţii pentu a-şi menţine abstinenţa. Pasul
11: Am căutat, prim rugăciune şi meditaţie, să ne întărim contactul conştient cu Dumnezeu, aşa
cum şi-L închipuia fiecare dintre noi, cerându-I doar să ne arate voia Lui în ce ne priveşte şi să ne dea
puterea s-o împlinim

Pasul 11 reprezintă o întărire.

Pasul 12: După ce am trăit o trezire spirituală ca rezultat al acestor paşi, am încercat să transmitem
acest mesaj altor alcoolici şi să punem în aplicare aceste principii în toate domeniile vieţii noastre.

Acest principiu este un fel de apostolat, abstinenţii actuali au misiunea de a-i ajuta şi pe alţii să vină la
grup şi să fie îndrumători pentru aceştia.

Se merge pe principiul că dacă ajungi să îl ajuţi pe celălalt, te ajuţi pe tine (nu este vorba de mărinimie,
ci la baza acestui principiu, stă o raţiune psihologică, conform căreia: întârirea/progresul are loc doar
atunci când oferi îndrumare, ajutor altora, oarecum te perfecţionezi).

Trebuie precizat următorul lucru: aceşti 12 paşi nu constituie o simplă direcţie, liniară ci mai degrabă
un drum plin de obstacole, cel în cauză poate să parcurgă o etapă/pas ani la rând şi să nu poată să
treacă la etapa următoare, mai mult sunt unii alcoolici care nu pot ajunge nici măcar la pasul 1.

Modelul Minnesota
în terapia persoanelor cu comportament adictiv: este un model ce se focalizeaza pe un grup încadrat şi
deservit de specialişti. Modelul lucrează de asemenea cu cei 12 paşi, numai că îi foloseşte nu în
contextul grupului de suport mutual, ci în cadrul unui program terapeutic complex care include o
etape de consiliere motivationala, un grup terapeutic, apoi o reţea de suport în direcţia reinserţiei
familială şi socio-profesională. Este o realizare venită pe de o parte dinspre lumea clericilor şi pe de
altă parte dinspre lumea laică a medicilor.

În cadrul acestui model există doi terapeuţi(consilieri în adicţie) dintre care obligatoriu unul este
dependent aflat în recuperare, iar celălalt un specialist care nu este dependent. Cei doi lucrează
împreună, alternând calitatea de lider şi cea de co-lider, cea de moderator şi co-moderator.

De ce unul dintre ei trebuie să fie dependent?

De aici vine succesul modelului celor 12 paşi ce are în vedere interacţiunea între egali. În cazul
modelului Minnesota, specialistul dependent îşi câştigă statutul în timp.

Se derulează atât programe de consiliere individuală, cât şi cele de grup cu care alternează.
Participarea la consilierea individuală şi la consilierea de grup se constituie într- un plan individual de
tratament(foarte complex, cuprinde obiective, sarcini foarte organizate,evaluări săptămânale).

În ce priveşte personalul, în cadrul modelului Minnesota se lucrează cu o echipă interdisciplinară. În

echipa specifică acestui model se află şi consilieri spirituali, care sunt preoţi sau persoane pregătite în
domeniul religios. Din echipă mai fac parte: un medic generalist, un psihiatru, un psiholog şi
asistenul social( o parte îndeplinesc şi rolul de consilieri în adicţie).

Modelul Minnesota are aceeaşi abordare teoretică precum şi cei de la Alcoolici Anonimi: alcoolismul/
adicţiile reprezintă o boală tratabilă, nu vindecabilă, abstinenţa însemnând o viaţă normală,
asemanatoare cu a unui om sanatos,precum in cazul unui bolnav de diabet care-si urmeaza cu
strictete si corect tratamentul..
În modelul Minnesota se acordă sprijin şi se colaborează cu grupurile pentru co- dependenţi( cu Al-
Anon, Al-Ateen).

La nivel internaţional eficacitatea modelului este foarte bună (însă majoritatea statisticilor sunt
interne); statisticile în cauză arată o eficacitate de 75% pentru cei ce urmează cu consecvenţă
programul. La noi în ţară programe eficiente de genul modelului Minnesota se regăsesc la Cluj-
Napoca( fundaţia Christiana) si la Iaşi unde programul a fost creat tot de Fundatia Christiana de la
Cluj..

Modelul comunităţii terapeutice

Este amplu raspandit actualmente in lumea occidentala indeosebi si asigura o eficacitate
terapeutica remarcabila.

Pe fond comunitatile terapeutice reprezintă nişte microsocietăţi artificiale care imită societatea
naturală cât mai mult posibil. Diferenţa constă în faptul că în societatea terapeutică, alcoolul,
adicţiile sunt prohibite.

Din punct de vedere material aceste comunităţi se constituie într-un campus autonom

(spre exemplu satul olimpic, cazarma, etc.), care are tot ceea ce trebuie pentru ca cineva să trăiască
acolo fără ajutor din exterior. Practic sunt dotate cu tot ce trebuie, dar izolate geografic.Comunitatea
terapeutică este deservită de personalul specializat nedepedent şi, în mare parte, şi din rezidenţii
comunităţii terapeutice.

Intrarea în aceste comunităţi se face pe bază de contract( ce conţine drepturi şi obligaţii).Printre

drepturile specificate în contract se numără şi dreptul de a beneficia 100% de posibilităţile de terapie
şi readaptare oferite de comunitate.

Dintre obligaţii se remarcă faptul că rezidentul se va abţine fără excepţie de la a introduce alcool
şi alte droguri în comunitate.De asemenea,interzicerea comportamentului violent,a
agresivitatii.

Totodată, comunităţile terapeutice sunt comunităţi de gen.

Nimeni nu este obligat să ramana in comunitate dacă nu vrea acest lucru, dar dacă

pleacă persoanele în cauză îşi asumă consecinţele ( suportă anumite pedepse).

În decursul celor 50 de ani de când există comunităţile terapeutice, s-au experimentat felurite
pedepse, la unele s-a renunţat pentru că este în firea lucrurilor ca persoanele dependente să
vrea să revină la vechile obiceiuri.Totuşi au fost şi sunt excluşi cei ce nu respectă programul deoarece
strică climatul comunităţii.

În contract mai este specificată şi abţinerea de la comportamente violente faţă de

personalul comunităţii şi între membri.

În cadrul comunităţii terapeutice se desfăşoară un program terapeutic ce are o relaxare mai mare
decât cel de la centrul de zi. Principala activitate din program este terapia ocupaţională ( fiecare
rezident are ceva de făcut, o meserie) şi ergo-terapia. Fiecare are unprogram individual prescris,
urmează grupuri terapeutice, activităţi de art-terapie. Ideea este ca omul să se simtă ca şi cum ar
trăi într-o lume normală, care insa îl învaţă să trăiască fără adicţii( tentaţiile lipsesc, spaţiul fiind
amplasat la 50-70 km de marile oraşe).

În comunitatea terapeutică se stă în medie 3 ani ( unii stau un an, alţii 5, alţii toată

viaţa, cei care nu au familie locuiesc aici şi au statutul de semi-salariat).

Reuşitele sunt foarte bune dacă se respectă terapia.

Primul pas întotdeauna în terapia persoanelor dependente este consilierea motivaţională. Se apelează
la adaptarea dramatică a situaţiei, bazată pe emoţii.

După trecerea prin „veriga” comunităţii terapeutice, se ajunge la reţeaua interdepartamentală

reinserţie familială şi socio-profesională.

Cine termină acest traseu este îndrumat să urmeze în continuare un grup de suport mutual( Alcoolici
Anonimi, etc.) pe care îl frecventează ,cu o anumita frecventa, toată viaţa.

Modelul Harm-reduction( modelul de reducere a riscurilor si daunelor asociate):

Constă în fond în distribuirea de ace şi seringi sterile pentru drogo-dependenţii care se droghează
injectabil, distribuirea de prezervative şi acele programe de substituţie cu metadonă.

Reducerea daunelor vizează o intervenţie colaterală în situaţia în care nu se poate face terapie şi
recuperare la modul plenar. La nivel internaţional există o mulţime de polemici faţă de acest
model. Unii cred că acest model îi încurajează pe dependenţi să continue să se drogheze, nu să
rezolve problema ca atare.

Este practic o situaţie de compromis, nu putem să atacăm problema propriu-zisă dar putem să
reducem efectele secundare, nocive. Ideea menţionată anterior este un argument pertinent pentru
eficienţa programelor harm- reduction. Cu unele persoane dependente nu se poate face mai multe din
multiple cauze, atât individuale cât şi la nivel comunitar sau societal (unele sunt nişte „epave umane”
, lipsite de orice motivaţie, trăiesc doar la nivelul inerţiei biologice întreţinută de droguri; în multe
cazuri este vorba de persoane „ homeless”, fără rude, casă, resurse, reţea socială, etc). Aceste
persoane isi pun în pericol propria viaţă, dar şi sănătatea comunităţii în ansamblu. Un mare risc sunt
virusurile hepatice , mai mult decât HIV/SIDA. Aceste servicii sunt în aproape toate cazurile servicii
de stradă, destul de delicate ,ce necesită specialişti cu abilităţi de socializare excepţionale; persoanele
dependente trăiesc într-o lume extrem de periculoasă.

Rezultatele modelului sunt importante din punct de vedere social. Spre exemplu, centrul oraşului
Frankfurt - pe- Main, unde se găseau sute de heroinomani, în prezent centrul este plin de centre
harm-reduction.
Pentru unii heroino-dependenti nu mai functioneaza nici metoda substituţiei cu metadonă.In
legatura cu aceasta în aceste ţări precum Elvetia ,Canada,este legiferata prescrierea medicala
legala si gratuita de heroină pe gratis,pentru cazuri deosebite.

In Romania doar în Bucureşti există programe harm-reduction, deoarece numai aici există
heroino-mani, programele de acest tip îi vizează în primul şi primul rând pe dependenţii de heroină,
un drog de mari riscuri datorită modului de consum prin injectare.

Modelul Portage, stabilizat intial in Canada, se leaga de numele psihiatrului Peter Vamos, fiind
inspirat, dupa cum spune fondatorul, de modul de viata al amerindienilor indigeni, dar si de modelul
Syanon in reabilitarea persoanelo dependente de droguri, edificat de Charles Dederich. Reperele
metodologice pe care se sprijina acest model terapeutic sunt auto- ajutorarea, influenta pozitiva a
grupului si atmosfera familiala, intr-un context de comunitate terapeutica. Programul zilnic implica
sedinte de consiliere individuala,, terapie de grup, terapie ocupationala ai ergoterapie. Rezidentul
parcurge, pe rand, etapele de orientare(prima saptamana), perioada de proba, perioada de locatar
nou, apoi pe cea de veteran si, in final etapa de iesire din institutie, de plecare. Trecerea de la o etapa
la alta se realizeaza prin”examen’, prin evaluarea de catre grupul de rezidenti a noilor competente si
abilitati dobandite. Baza modelului Portage consta in schimbarea de personalitate si de model
comportamental in directia vietii autonome ce exclude comportamentul adictiv. Sunt definite

20 de competente sociale necesar a fi dobandite in acest sens: Fii obiectiv, preia initiativa, fii empatic,
comunica eficient, participa activ in programe, incurajeaza-i pe ceilalti, planifica si sistematizeaza,
rezolva problemele, fii de incredere si consecvent, fii vesel si entuziast, decide, gandeste in
echipa, pregateste si desfasoara activitati regulate, participa in mod pozitiv la rezolvarea conflictelor,
cere ajutor, fii in relatie cu tine insuti, da mai departe altora ce stii si ai primit, accepta indrumarile
altora, propune-ti teluri realozabile, trateaza-ti sentimentele.Pe parcursul terapiei fiecare rezident
este acompaniat si sprijinit de catre un mentor.

Modelul deHoop („speranţă”,in limba olandeza):

Este foarte dezvoltat în Olanda, ţară

foarte avansată în recuperarea şi terapia adicţiilor( funcţionează din anii’ 50.

Modelul a fost dezvoltat in decursul mai multor decenii,este un model complex si

multidisciplinar,construit pe ideea ca adictiile sunt in acelasi timp boli( dar o categorie aparte de
boli,anume boli de adictie) si modele comportamentale alterate invatate; aceasta presupune ca
persoana adictiva inclusa in acest program de tratament va fi abordata ca bolnav,dar ca bolnav care
are intreaga responsabilitate oentru starea in care se afla si pentru sansa de
recuperare.Dealtfel,activarea si dezvoltarea (auto)responsabilitatii este considerate esentiala in
program

In cadrul modelului de Hoop există o multime de programe şi servicii de recuperare în adicţii,unele

întreţinute de biserici,altele de institutii laice,guvernamentale si non- guverrnamentale,profit sau non-
profit.. În general programele ce se regăsesc sunt programe ce vin din două câmpuri(câmpul medical şi
cel al asistenţei sociale). În timp s-a ajuns la un mix mai avansat, adicţiile fiind văzute ca o boală şi
concomitent ca un comportament învăţat social. Astfel, dependentul este tratat ca un bolnav, dar un
bolnav responsabil de boala sa, capabil să o schimbe.

Modelul Hope depinde de această abordare, alegându-se programe pe baza caracteristicilor

individuale ale persoanelor dependente(persoanele sunt îndrumate fie spre servicii şi programe non-
rezidenţiale ,fie rezidenţiale).

Pot fi găsite programe de asistare pentru persoanele care lucrează în cartierele cu

Felinarele Roşii, acestea fiind consiliate şi îndrumate pentru a reduce riscurile.

Se mai întâlnesc şi programe de prevenţie în suburbii, în baruri, în parcuri, în şcoli, etc.Modelul de

Hoop este un model complex, cu o rată mare de succes.

De fiecare dată trebuie să muncim cu materialul clientului, terapeutul are rolul de a-l ajuta pe client să
îşi dea seama că are probleme, că trebuie să işi schimte modul de a gândi şi de aici să ajungă să îşi
schimbe comportamentul,prin incadrarea intr-un program de informare si consiliere,apoi
terapie,recuperare,reabilitare si reinsertie.

Comportamentul adictiv din perspectiva religiei este explicat prin urmatorul lanţ conceptual: ispită-
păcat-patimă. Ispita vine prin poftă, prin dorinţa de a-ţi satisface o nevoie neîmplinită. Păcatul este
cedarea în faţa ispitei. Patima fiind păcatul repetat, continuu.

„Tratamentul” recomandat în abordarea adicţiilor prin această prisma este credinţa, care reprezintă
un factor protectiv de intervenţie în învingerea comportamentelor adictive, ilustrată şi de Metoda
celor 12 paşi. Din acestă perspectivă dependenţa se traduce prin „păcate repetate”.Este o abordare a
carei eficacitate este foarte limitata.

Perspectiva ştiinţelor biomedicale:

Adicţiile la început erau definite ca fiind o boală dar explicaţiile erau vagi şi se mergea foarte mult pe
ideea că adicţiile reprezintă o boala care afectează doar partea somatică. Apoi a urmat o perioadă în
care a fost luată în considerare si abordarea psihiatrică şi anume că adicţiile sunt o boală psihică. O
perioadă destul de îndelungată de timp aceste perspective au mers în contradictoriu.

La ora actuală se vorbeşte despre boala de adicţie, omul fiind responsabil atât pentru faptul că a ajuns
dependent cat şi pentru recuperarea sa. Fără acordul persoanei nu se poate face nimic în traterea
adictiei, mereu se merge pe munca împreună cu clientul. Iar pentru tratament intervine un efort din
partea clientului, se presupun anumite riscuri, iar cand vorbim de efort apare elementul cel mai
important în tratarea adicţiilor: responsabilitatea.

Perspective ştiiinţelor sociale şi comportamnetale:

Definesc adicţiile ca fiind modele comportamentale alterate, dobândite prin învăţare socială, cu alte
cuvinte prin transmitere ereditară socio-culturală. Ideea de fond fiind următoarea: adicţiile nu
reprezintă doar comportamente învăţate în familia de origine ci şi în grupul de egali (peer-groups)
care în ceea ce priveşte comportamentul adictiv în rândul tinerilor, au un rol crucial.

Perspectiva neuro-psihică/ neuroştiinţelor:

O perspectivă nouă, apărută în urmă cu 15 ani fiind o combinaţie între biologie, psihologie şi
computeristică.

În plan neuropsihic, explicarea adicţiilor rezidă în: dereglarea mecanismelor neurotransmiţătorilor.

Acestă perspectivă încearcă să înţeleagă comportamentul uman prin explicarea mecanismelor
neuropsihice: ce se întămplă în creier, se reflectă şi în psihicul uman (planul neurologic este conexat
cu planul psihic, deşi din punct de vedere ştiinţific aceste domenii sunt tratate separat).

Dacă ne raportăm la explicaţiile neuroştiinţelor, ideea este următoarea: fiinţa umană are limite in
ceea ce priveste capacitatea naturala in a-şi obţină bucuria sau relaxarea în mod natural, prin
intermediul neurotransmiţătorilor şi astfel se înlocuieşte producerea naturală a acestor stări cu o
producere artificială, lucru ce duce la instalarea dependenţei. Din punct de vedere genetic, omul
este echipat cu tot ce îi trebuie pentru a simţi în mod natural toate stările: atât durere cât şi plăcere.

Cum se instalează dependenţa? Simplu. Prin învăţare: corpul uman inhibă producerea naturală a
hormonilor care produc stările de bine, atunci când i se administrază pe cale artificială substanţa
înlocuitoare, de tip surogat. Din moment ce producerea naturală a hormonilor încetează, se instaleză
acea incapabilitate a organismului de a mai produce aceşti hormoni, apare aşa numita starea de
„lenevie”biologica şi atunci persoana dependentă trebuie să recurgă la administrarea artificială a ceea
ce nu mai poate fi produs pe cale naturală. Tot ceea ce duce la adicţie (droguri, relaţii) sunt
comportamente de substituţie, de înlocuire, de tip soluţie-surogat.

În materie de durere şi plăcere adicţiile sunt pe fond patologii ale plăcerii şi durerii. Durerea este
utilă- necesară pentru prezervarea fiinţei umane. Durerea ne avertizează că trebuie să faci ceva, că
trebuie să te tratezi, te îndeamnă să mergi mai departe, să nu stagnezi.Daca nu simti durereamde
exemplu,cand te-ai taiat,poti sa nu-ti dai seama ca trebuie sa te pansezi...
Plăcerea, în schimb are rolul de a fi momeala vieţii deoarece motivează, îl determină pe individ să
lupte pentru a obţine; ea face viaţa mai plăcută, o îndulceşte, plăcerea ne determină să dorim viaţa.
Ambele: atât plăcerea cât şi durerea sunt absolut necesare, se poate vorbi

despre o patologie a plăcerii şi durerii. Adesea aceste doua apar în interdependenţă: durerea poate
trece în plăcere şi invers.

De ce şi cum devine o presoană dependentă de adicţii? O persoană poate deveni dependentă atunci
când:

a. Se dereglează mecanismele neurotransmiţătorilor- lenea fiinţei umane la nivel

comportamental, biologic, neuro-psihic.

b.Prezinta un modelul de personalitate cu predispoziţie adictivă.

Caracteristici ale modelului de personalitate cu predispoziţie adictivă:

- Sindromul amotivaţional: de obicei riscul mai mare în preluarea unui comportament adictictiv
este lipsa unei ocupaţii, activităţi care să implice şi să solicite atenţia şi efortul individului.

- Imaturitate afectivă: individul care consideră că este dreptul lui să fie iubit, să i se acorde atenţe
în mod necondiţionat, ceilalţi fiind obligaţi să facă acest lucru, are un risc crescut de a face o adicţie.
În mod normal în relaţiile de iubire ambii parteneri sunt capabili să ofere şi să primească
afectivitate, acest lucru însemnând maturitate emoţională întrucât o relaţie tranzacţională este
sănătoasă (primeşti, oferi afecţiune şi reciproca) iar o relaţie în care nu există acest echilibru de: input
şi autput este definită ca fiind patologică .

- Slabă rezistenţă la frustrare: de obicei persoana care are această trăsătură de personalitate,
atunci când căile de acces la resurse sunt blocate, persoana în cauză nu are capacitatea de a amâna
nevoia dorind să obţină gratificări, recompense imediate.

-Traieste intr-un mediu social cu risc accentuat de invatare sociala a comportamentelor adictive

Adicţiile sunt mai amplu dezvoltate în clasa de jos şi în clasa de sus a structurii sociale. În ceea ce
priveşte clasa de jos explicaţia ar fi următoarea: indivizii din aceasta categorie socială resimt
privaţiunile vieţii, deprivarea educaţională şi sărăcia se asociază puternic cu adicţia. Deoarece au
blocate canalele legitime (trimitere la teoria mertoniană despre anomie) pentru a ajunge la resurse
recurg mai des la comportamente adictive.
În clasa de sus vorbim despre nivelul ridicat al ştachetei aspiraţionale, individul accede tot mai sus,
este învăţat să aibă din ce în ce mai mult, nivelul aspiraţional se asociază cu frustrarea şi cu
rezistenţa la schimbare iar în acest sens, drogurile ajung să compenseze frustrarea resimţită.

În ceea ce priveşte planul relaţional-social, un factor important este reprezentat de stilurile de

viaţă valorizate social. Aşadar, se consideră o problemă sau un factor de risc important acele
comunităţi în care consumul de droguri este acceptat sau chiar cerut pentru a putea face parte din
comunitarea sau grupul respectiv. De exemplu mişcările hippie şi flower power din America anilor ‘60
încorpora ideea unor stiluri de viaţă associate cu consumul de droguri, în accepţiunea că: drogurile
vizează explorarea noilor orizonturi ale conştiinţei umane.

De asemenea un rol foarte important îl au strategiile şi instrumentele de inserţie şi de promovare

socială întrucât se asociază cu comportamentele care duc la adicţie. Spre exemplu: modelul societal ce
accentuează retenţia emoţiilor (persoanele care sunt încurajate în mod societal să-şi inhibe
sentimentele, la un moment dat pot ceda, iar pentru a face faţă tensiunii interioare şi presiunii din
exterior, acestea pot recurge la comportamente adictive) ideea că în exprimarea sentimentelor
trebuie mereu să te simţi OK, să spui celorlalţi acest lucru şi de asemenea să le arăţi că eşti OK. Ştim cu
toţii că viaţa are şi părţi bune şi părţi rele şi de aceea atunci cand treci printr-o perioadă mai proastă
ca să poţi spune că eşti OK se ajunge să se apeleze la consum de droguri.

Un alt pericol îl reprezintă faptul că: societatea poate crea bariere de eincluziune socială pentru
anumite grupuri şi astfel se formează anumite subculturi şi contraculturi: care devin o reflexie a
dificultăţii de integrare socială. Aceşti oameni vor căuta o integrare la marginea societăţii, integrarea
adesea fiind privită ca un privilegiu, ca un câştig nu ca ceva normal şi propriu fiecărei peroane. Refuzul
pentru o masă mai mare de oameni a integrării socială şi

satisfacţiei sociale creează contextul perfect al formării unor subculuri care să recurgă la
comportamente adictive.

Presiunea grupului social este un alt factor important care duce la adicţii. De asemenea tot legat de
grup este şi grupul de aventură, pentru senzaţii tari des întâlnit în comportamentul adolecenţiilor.

Ce este de făcut în raport cu adicţiile?

Prohibiţia este o metoda de a veni în contracaracararea adicţiilor, dar este depăşită deoarece creează
ideea „fructului oprit”, care ştim bine ce efect a avut asupra primilor oameni creaţi: Adam şi Eva. Dacă
drogurile sunt universale şi perene atunci nu le putem eradica, singura metodă este să învăţăm să
trăim, să convieţuim împreună cu ele pentru a le putea controla.

Prevenţia este o metodă de a abordare a drogurilor. Dar trebuie să fim atenţi cum facem prevenţie
pentru a nu crea imaginea fructului oprit ca şi în primul caz. Aşadar, informaţiile trebuiesc comunicate
astfel încât să conţină în aceeaşi măsură beneficiile şi dezavantajele consumului de droguri.
În raport cu anumite droguri trebuie sa se facă prevenţia doar după ce individual a consumat o data
acel drog, aici este tipic cazul alcoolului pentru că individul dacă nu are experienţa consumului (ce gust
are), îi vorbeşti în zadar, nu pricepe nimic. În general omul e tentat să încerce toate lucrurile pe
propria-i piele iar atunci când ştie cum e să consumi alcool se merge cu prevenţia pe un teren deja
cunoscut de ambii parteneri ai comunicării.

Programele de prevenţie trebuie să conţină informaţii, practici şi atitudini pentru că doar aşa se face
prevenţe în adevăratul sens al cuvântului. Informaţiile nu sunt asimilate decât dacă se comunică în
contingenţă clară cu atitudiniile şi practicile personale astfel se fac trimiteri la prescripţiile de
comportamente cotidiene.

Planul terapiei-recuperării-reabilitării-reinserţiei este o altă metodă de a aborda adicţiile.

Înainte de terapie se face consiliere motivaţională, adică informăm persoana dependentă de serviciile
la care poate apela pentru tratarea bolii de adicţie. Pentru dependent este foarte greu să recunoască
că este dependent şi de aceea este indicat să se lucreze pe partea de recunoaştere a problemei.
Mereu rămâne o mică fărămă de orgoliu care de exemplu alcoolicului îi dă încrederea că oricând
poate să se lase de alcool doar că încă nu şi-a propus acest lucru.

În cadrul consilierii motivaţionale există un principiu important şi anume priincipiul încercării fundului
sacului. Ce înseamnă acest lucru: ajungerea în situaţia în care nu mai este loc de întors, nu mai poate
să se lase de consumul de alcool. Nu poate să îşi schimbe comportamentul singur.

Sunt două căi de a se ajunge la fundul sacului: pe cont propriu, atunci când persoana cu
comportament adictiv recunoaşte că nu mai are nicio şansă de a reuşi singur şi doreşe să fie ajutat în
al doilea rând se ajunge la fundul sacului şi cu ajutorul terapeutului, consilierului de adicţii şi anume
dependentul spune că poate să se lase de consum când vrea dar terapeutul ştie că acest lucru nu este
adevărat şi de aceea îi face o provocare contolată. De ex: îi poate spune

„hai să mergem să bem ceva bere că tu după două beri te poţi opri, dar dependentul când se vede cu
berea în mână nu se mai poate opri până nu se face beat criţă, şi atunci când vede ca nu se mai poate
opri în acel context cu carţile pe faţă terapeutul îi spune dependentului ca nu poate de unul singur şi
că are nevoie de ajutor. Acestea sunt metode de a crea contexte dirijate în care dependentul să îşi
recunoască neputinţa.

Terapia trebuie să fie multidimesională: nu este doar medicală, este şi ergoterapie, ludoterapie,
terapie ocupaţională, terapie motivaţională, terapie comunitară (intervenţie comunitară),
psihoterapie, kinetoterapie etc.

Recuperarea are o înţelegere medicală şi urmează imediat dupa terapie, ea vizează în general latura
biologică, aspectul fiziologic. Terapie se face de fiecare dată înainte de recuperare şi reinserţie.
Terapie înseamnă intervenţia asupra mecanismelor complexe ale adicţiilor, la nivel psihologic şi
comportamental. Terapia se face atăt la nivel somatic cât şi la nivel psihic. La nivel somatic tratarea dă
rezultate mult mai rapide decât tratarea la nivel psihologic. Este mai dificil de abodat la nivel
psihologic pentru că deja comportamentul adictiv a devenit un reflex de comportament. Este foarte
important să ţinem cont de complexitatea terapiei.
Reabilitarea: are în vedere faptul că: adicţiile sunt tratabile nu şi vindecabile. Cand ne gândim la
tratarea adicţiilor trebuie să asociem această boală cu diabetul şi cu tratarea acestuia.
Reabilitare vine de la recăpătarea abilităţilor, abilităţile vizează mai multe nivele şi anume: cognitive,
emoţionale, de relaţie interpersonală, voliţionale. Reintegrarea sau reinserţia: are două paliere
şi anume reinserţia în cadrul familiei şi reinserţia profesională.

O relaţie stricată este imposibil să o mai repari singur, mai ales cand e vorba si de vina ta pentru
deteriorarea relaţiei, de aceea este nevoie ca cei care urmează să fie integraţi în familie şi la locul de
muncă să fie sprijiniţi de terapeuţi. Terapeutul are rolul de a media conflictele şi de a restabilii
legăturile. Recuperarea în adicţii este foarte greu de realizat, in munca consilierului în adicţii acesta
poate avea de multe ori perceptia similară cu cea a Meşterului Manole (ce se clădeşte astăzi, mâine se
dărâmă). De foarte puţine ori recuperarea reuşeşte din prima încercare. Dar specialistii (asistenti
sociali, psihologi,medici...) care reusesc sa devina performanti in asistarea si terapia persoanelor cu
adictii obtin mult mai usor performanta cu alte categorii de clienti.

BIBLIOGRAFIE:

Arthur W. Blume :Consumul și dependența de droguri.Ghid practic de evaluare,diagnostic și

tratament.,Polirom, 2011

Dr. Vasile Chiriță: Strategii terapeutice în consumul și dependența de droguri, Iași, 2010

Iolanda Mitrofan : Copii și adolescenți ,probleme,tulburări și intervenție psihoterapeutică,Ed. Sper,

2007

Organizația mondială a sănătății: ICD-10-Clasificarea tulburărilor mentale și de

comportament,București,2016