Sunteți pe pagina 1din 8

NARATIUNEA.

DISCURSUL NARATIV
Discursul narativ sau povestirea se prezinta ca rezultatul unui act de
vorbire, si anume actul de a povesti.
Relatarea unor evenimente la care receptorul nu este sau nu poate fi
prezent, ia forma povestirii. Reportajul, de ex. este o asemenea naratiune in
care discursului naratorului substituie evenimentul, facand astfel posibila
cunoasterea acestuia de catre cititor/ascultator.

Gérard Genette defineste povestirea ca fiind „reprezentarea unui


eveniment sau a unei suite de evenimente reale sau fictive, cu ajut limbajului
si mai cu seama in scris”. Pentru a exista povestirea, e necesara indeplinirea
catorva conditii minimale:
a. Sa existe un discurs sau un text
b. Care este produs prin punerea in act a unui cod (limbaj) in cazul literaturii,
codul este limba naturala
c. Prin discurs sa se realizeze un act de reprezentare
d. Al carui obiect este un sir de evenimente reale sau fictive, deci a povesti
inseamna in acelasi timp doua lucruri:
1. A FACE UN DISCURS
2. A PREZENTA, A REPREZENTA UN SIR DE INTAMPLARI, ADICA O ACTIUNE.

Naratiunea este rezultatul unei activitati realizate cu ajutorul limbajului.


NARATOLOGIA se ocupa in aceeasi masura cu povestitul in cadrul
conversatii curente (uzul non literar si non fictional al limbii) ca si de
naratiunea literara, fictionala, dupa cum are in vedere si naratiunea
realizata cu ajutorul altor tiputi de semne (ex. naratiunea cinematorgrafica,
gestuala).
Genette deosebeste un sir de intamplari (o actiune reala sau imaginara)
la care se refera vorbirea: l`histoire (istoria) apoi un discurs care prezinta
aceste intamplari, le recit (naratiunea) si activitatea prin care se produce
acest discurs despre intamplari la narration („povestitul” , „relatarea”),
actul de a povesti.
SRUCTURA ACTIUNII:
Povestirea este reprezentarea unei actiuni sau a uni sir de actiuni; cea
dintai modelare a actiunii narate este preconizata de Vladimir Propp sub
numele de MORFOLOGIE. Analizand 100 de texte din colectia de basme
populare alui Afanasiev, Propp se intereseaza de actiunea narata si
constata ca ea poate fi descompusa in unit. compozitionale minimale pe
care le numeste FUNCTII.
De la Propp se inspira si cei care au incercat sa descrie actiunea ca sistem
de relatii intre personaje, numite ACTANȚI

PERSONAJUL
Traditional, cei care fac actiunea poarta numele de PERSONAJE.
Personajele sunt imagini, reprezentari umane sau antropomorfe,
desemnate prin nume proprii sau prin pronume, care functioneaza ca mărci
de identificare a personajului.
In jurul numelui, se grupeaza un nr de predicate logice ale acestuia,
exprimate prin verbe care indica actele al caror actor este personajul, dar si
starile, statutul si caracteristicile lui (predicate nominale: el este inalt,
scund, sanatos, bogat, tanar, sot, fiu, sluga, stapan).
Procedeul specific narativ prin care se constituie discursiv personajul ca
element al lumii imaginate este PORTRETUL. Personajul are in opera (in
lumea fictionala) fie un STATUT ICONIC, adica este o imagine, o
reprezentare, un obiect care mobileaza universul diegetic, fie un STATUT
ACȚIONAL, adica este actant intr-o desfasurare de fapte in actiune.
In primul caz ele este perceput static si realizat prin DESCRIERE,
caracterizare si desemnare (numire).
In cea de a doua ipostaza, personajul face legatura cu actiunea.
Discursul narativ poate insista asupra unui statut sau asupra celuilalt, sau
le poate folosi pe ambele. Intre actiunile atribuite personajului, se numara
si cele de comunicare; personajul poate fi prezentat ca locutor adica
producator al unor acte locutionare (de vorbire), el poate povesti, promite,
jura, descrie, numi, argumenta, blestema, lauda. In naratiune, personajul
locutor poate lua uneori chiar locul naratorului.
DISCURSUL NARATIV
Presupune existenta unui povestitor care prezinta indirect si dintr-un
anumit pdv evenimentele; modul dramatic exclude prezenta naratorului si
infatiseaza direct evenimentele prin acte verbale fictive ale unor locutori
fictivi (personajele).
Naratiunea trebuie privita ca:
1. Relatie comunicationala intre autor si receprtori (cititori)
extratextuali, situati in lumea reala.
2. Relatie narativa intratextuala intre un povestitor (narator) care
imagineaza si exprima o poveste, cuprinzand actinuni ale unor
personaje si care se adreseaza unui presupus ascultator (narator).

Mihail Bahtin in „Probleme de literartura si estetica” prezinta sub


numele de CRONOTOP, sitemul de ralatii spatio-temporale care
organizeaza lumea reprezentata.
Aplicand notiunea de cronotop („conexiunea esentiala a relatiei spatiale si
temporale”) la analiza romanului, Bahtin propune o tipologie a romanului in
functie de aceasta. Expresia cea mai simpla a cronotopului in povestire este
DRUMUL, functionand ca axă care ordoneaza succesiunea evenimentelor si
asigura unitatea si coerenta actiunii narative.

Timpul nararii cunoaste 4 variante:


1. Timpul evolutie – format dintr-o succesiune de momente care pot
insemna o progresie sau o regresie; se exprima tematic prin: calatorie,
aventura, drum, ratacire, cautare; este timpul perceput ca trecere,
cronologie, ordine succesiva.
2. Timpul criză – ca moment al intalnirii conflictului confruntarii,
recunoasterii, revelatiei, un timp fara devenire, este prezentul actiunii
sau trairii, contemplatiei, introspectiei.
3. Timpul stagnare- sau miscare pe loc- timp circular al revenirii, al
asteptarii, al rutinei, al plictisului, timpul este miscarea in gol, repetarea
nedefinita a unei scevente de acte, este timpul ritualului, al „vesnicei
intoarceri”, un timp fara evolutie.
4. Din (3) s-a dezvoltat la un mom dat acronia- (fara timp), naratiunea in
care relatiile temporale sunt independente, izolate, fara legatura intre
ele. Suspendarea leg dintre acte duce la dezordine, iar universul fictiv
apare ca lipsit de logica, absurd, misterios, ireal, neverosimil.

NARATORUL

Cel care povesteste poarta numele de povestitor sau narator. El


este, in primul rand, un locutor, vorbitor, adica subiectul unei asctiuni
care se realizeaza cand limbajul este pus in act intr-o situatie specifica.

Actul pe care il face povestitirul este nararea sau povestitul, iar a povesti
inseamna a reprezenta, a crea prin intermediul cuvintelor o succesiune
de acte pe care actorii le efectueaza, dar si circumstantele in care acestea
se produc.

A nara, inseamna ca un vorbitor, rostind niste fraze, spune o istorie, ca


prezinta un sir de intamplari, si, prin aceasta, da nastere unei lumi
reprezentate (universul diegetic). Ceea ce face in esenta naratorul, este
sa-i furnizeze celui caruia i se adreseaza, (ascultator sau narator)
informatiile necesare pt ca acesta sa poata reconstitui evenimentele,
adica lumea narata. Concret vorbind, el numeste in descriere actorii,
actele acestora, precizeaza cadrele spatiu-timp ale actiunii, indica relatiile
logice dintre acte, relatii care definesc si motiveaza ordinea succesiunii
acestora; in fine, precizarea proprietatii fiintelor si lucrurilor care
populeaza acest univers si-i confera statutul de SIMULACRU al realitatii.
Prin descriere, lumea diegetica primeste relief si consistenta, creandu-se
impresia contactului cu un univers real, populat de lucruri si fiinte care
exista efectiv.
A exista efectiv insemamna a fiinta in lume ca individ cu aspect unic si
inconfundabil.
Descrierea prin notarea detaliului aspectual al lucrurilor creeaza
iluzia realitatiil lor.
Lucrurile si fiintele descrise vor parea cu atat mai reale, cu cat aspectul
lor va fi reconstituit mai in detaliu.
Gerard Genette considera descrierea un aspect particular al
naratiunii, ambele functionand pe baza functiei referentiale a limbajului.
Universul diegetic sau al povestirii include povestirile personajelor si actul
de a vorbi intre acestea. Actiunea este parte a acestui univers alaturi de
fiinte si obiecte descrise si de circumstantele spatio-temporale. Se
realizeaza astfel „efectul de realitate” sau iluzia referentiala.

DISCURSUL MOTIVANT
O alta functie a discursului naratorului este aceea de a motiva
succesiunea actelor care formeaza un eveniment sau un sir de
evenimente, adica secventa narativa.
Prezenta naratorului este clar semnalata in text.
Discursul naratorului se compune din mai multe tipuri de enunturi: en.
referential, prin care este prezentata cu ajutorul limbajului acea lume la
care se refera povestirea ca un univers ordonat cronologic si logic ;
enuntul motivant, in care prezenta naratorului, intentiile si competentele
lui sunt puse in evidenta.

Genette identifica 3 tipuri de relatii intre actiune si discursul


naratorului:
a. Relatii de timp- raportul intre timpul actiunii si timpul povestirii
b. Relatii de mod- procedeele de organizare a informatiei narative,
focalizare, puncte de vedere
c. Relatii care tin de voce- statutul naratorului in raport cu istoria si in
raport cu autorul

TIMPUL ACTIUNII SI TIMPUL POVESTIRII


Trebuie avute in vedere raporturile dintre ordinea temporala a actiunii si
ordinea in care faptele narate sunt infatisate in discurs de povestitior.
Naratorul poate povesti intamplarile la care se refera, intr-o ordine
cronologica, perceputa ca ordine fireasca a dsfasurarilor sau poate sa le
prezinte intr-o alta ordine, de ex sa inceapa pov faptelor nu cu inceputul ci
cu un evenim aflat la mijloc secventei sau chiar sa prezinte mai intai
deznodamantul.

Incalcarea de catre povestitor a cronologiei faptelor nu scapa cititorului,


ea ii permite sa sesizeze ca povestirea se organizeaza intr-un dublu
registru: o secv narativa (succesiunea faptelor) si o secv discursiva (succes
partilor componente ale relatarii).

VITEZA POVESTIRII
Un alt gen de raporturi temporale intre actiune si discurs priveste durata
si viteza desfasurarii faptelor, respectiv a relatarii. Intamplarile pot fi
povestite intr-un timp mai lung sau mai scurt, in raport cu durata lor.
Relatarea se poate face rezumand faptele (viteza mare), sarind unele
episoade (elipsa), intr-un interval de timp scurt poate fi concentrata durata
ampla a evenimentelor, sau dimpotriva, povestirea poate prelungi timpul
relatarii prin digresiuni descriptive sau prin redarea unor scene atunci cand
vocea naratorului tace, lasand loc interventiei directe a personajelor
(dialogul, scena, introspectia).

FRECVENȚA
Analiza ia in considerare si recurenta unor episoade. Astfel, se poate
povesti o singura data. Se poate povesti de mai multe ori ceea ce s-a
intamplat o singura data sau se poate povesti o singura ceea ce s-a
intamplat de mai multe ori si se poate povesti de mai multe ori ceea ce s-a
intamplat de mai multe ori.
Prin rezumare se pot povesti o singura data evenimentele care se repeta
de cateva ori. Putem spune, de ex „in fiecare zi, la aceeasi ora, domnul x
trece pe strada, se indreapta sprea barul din colt, se asaza la aceeasi masa
si comanda o cafea”.

MODUL NARATIUNII
Felul in care sunt prezentate faptele in discurs este de asemenea
semnificativ. O prima distinctie se face intre modul direct si indirect de a
prezenta o actiune. DIRECT- actiunea este aratata ca in teatru sau in scena
dialogata.
Naratiunea propriu-zisa reprezinta modul indirect de prezentare a
evenimentelor prin povestire. Un caz special l-ar reprezenta vorbirea
directa narativizata, reproducerea in vorbire indirecta a unui monolog sau
dialog.
Naratorul rezuma cu grija cele spuse de interlocutor, precizand de
fiecare data prin verba dicendi (verbe ale zicerii) ce acte realizeaza
personajul rostind cuv respective. In cazul cel mai frecvent povestirea (vb
indirecta) poate ingloba dialogul (vb directa). In acest caz, interventia
naratorului se aseamana cu aceea a unui dirijor: el indica vorbitorul si
faptul ca enuntul care urmeaza si intrerupe fluxul vorbirii, ii apartine
acestuia.
Discursul naratrului nu dispare complet. El se restrange insa la
indicatiile privind actul enuntarii , precizarea locutorului, a actului de a
vorbi si a circumstantelor vorbirii. Prin urmare, reprezentarea verbala a
unor evenimente se face printr-un discurs indirect dar redarea discursuilui
se poate realiza fie prin vorbire directa reproducand cuvintele personajului,
fie in vorbire directa narativizata (rezumarea, citarea cuv personajului in
discursul narat). In orice caz, introducerea vorbirii directe in naratiune are
ca rezultat crearea impresiei de autenticitate.

PUNCTUL DE VEDERE
Prin focalizare sau punct de vedere, se intelege o modalitate de
structurare semantica a textului prin care se stabileste un centru de
orientare, o perspectiva, un punct de observatie din care sunt „vazute”
evenimentele. Pentru Génette, focalizare inseamna concentrarea campului
de observatie sau altfel spus, o selectare a informatiei narative in functie
de pozitia naratorului fata de lumea despre care se vorbeste. Astfel, sunt
identificate 3 tipuri narative de baza:
a. Naratiunea cu autor omniscient, numita focalizare zero: naratporul
se situeaza deaspura faptelor, el stie totul despre toate.
b. Naratiunea cu „punct de vedere”, care prezinta o cunoastere
selectiva; este focalizarea interna: atentia povestirii se fixeaza pe un
aspect, o scena, un detaliu, restul ramanand nespus.
c. Naratiunea cu focalizare externa- povestirea obiectiva; cand cel ce
povesteste insista asupra unui aspect lasand de-o parte ansamblul
sau alte detalii; de ex cand povestitorul, situat in afara evenimentelor,
se opreste la un aspect sau altul, insistandm detaliind vorbind de
focalizare externa, ca in romanul de aventuri.
Dimpotriva, cand prin discursul unui/unor personaje insista mai
mult pe un detaliu, vorbim de focalizare interna. Un caz special de
focalizare interna este naratiunea romanului Patul lui Procust,
unde interpretarea faptelor si descrierea lor variaza in functie de
acela care relateaza. Altfel este vazut Lodima de catre Emilia, alt
pdv are dna T si un altul transpare din jurnalul lui Fred Vasilescu.
Focalizarea interna inseamna ca povestirea isi asuma
punctul de vedere al unuia dintre personaje. Jaap Lintvelt in Punctul de
vedere. Incercare de tipologie narativa, porneste de la identificarea a 3
instante discursive: autorul, naratorul, actorul care ar reprezenta cele 3
voci care se manifesta intr-un text literar. Ele s-ar situa, in procesul
comunicarii, la 3 nivele distincte: extratextual-autorul, intratextual-
naratorul si intradiegetic-actorul.
Trebuie facuta distinctie intre producatorul efectiv al txtului-autorul real,
si locutorul fragmentelor discursive-autorul abstract sau implicat, care
nu e altceva decat o instanta textuala, o voce a textului.

RAPORTUL NARATOR-AUTOR IMPLICIT

Wayne C. Booth, in Retorica romanului, sustine ca faptele si inlantuirea


lor reprezinta discursul autorului (implicit sau fictiv), pe cand discursul
naratorului ar contine modul de a vedea si interpela faptele si punctul de
vedere din care acestea sunt prezentate: ca prezente, trecute,
adevarate, probabile, imposibile etc.