Cuprins

CUVINT ÎNAINTE 9
Partea L INIŢIERE ÎN TEORIA ECONOMICĂ 11
I. TEORIA ECONOMICĂ ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE.
METODE ŞI INSTRUMENTE DE ANALIZĂ ECONOMICĂ 11
1. Sistemul ştiinţelor economice 11
2. Obiectul de studiu al teoriei economice 14
3. Structura cursului de teorie economică 17
4. Principiile (ideile călăuzitoare) şi funcţiile teoriei economice 21
5. Metoda şi instrumentele de analiză economică 23
II. ACTIVITATEA ECONOMICĂ. NEVOI ŞI RESURSE 27
1. Premisele activităţii economice: nevoile şi resursele
1. Problema alegerii şi utilizării eficiente a resurselor -problema fundamentală a
economiei
2. Activitatea economică - forma principală a activităţii umane
3. Agenţii economici
III. CARACTERISTICA GENERALĂ A ECONOMIEI DE PIAŢĂ. INSTITUŢIILE
ECONOMICE
1. Sistemele economice ideale
2. Economia de piaţă contemporană şi modelele sale
3. Revenirea fostelor ţări socialiste la economia de piaţă
4. Esenţa şi rolul instituţiilor în dezvoltarea economică
Partea a Il-a. MICROECONOMIE
IV. COMPORTAMENTUL (TEORIA) CONSUMATORULUI
1. Utilitatea economică. Legea utilităţii marginale descrescînde
2. Preferinţele consumatorului. Curba de indiferenţă în consum
3. Constrîngerea bugetară şi echilibrul consumatorului
V. COMPORTAMENTUL (TEORIA) PRODUCĂTORULUI. ÎNTREPRINDEREA ŞI
COMBINAREA FACTORILOR
DE PRODUCŢIE 67
1. întreprinzătorul - figura centrală a economiei de piaţă 67
2. Funcţiile, tipologia şi concentrarea întreprinderilor 70
3. Maximizarea profitului - obiectivul fundamental
al întreprinderii 80
4. Comportamentul întreprinzătorului în combinarea factorilor
de producţie. Legea randamentelor neproporţionale 82
5. Productivitatea combinării şi folosirii factorilor de producţie 94
VI. EVOLUŢIA COSTURILOR PE TERMEN SCURT
ŞI PE TERMEN LUNG 101
1. Conceptul, mărimea şi tipologia costurilor 101
2. Evoluţia costurilor pe termen scurt 105
3. Evoluţia costurilor pe termen lung 110
4. Minimizarea costurilor de producţie 113
VIL PIAŢA. CEREREA ŞI OFERTA 115
1. Piaţa şi infrastructura pieţei 115
2. Cererea. Factorii şi legea cererii. Elasticitatea cererii 121
3. Oferta. Factorii şi legea ofertei. Elasticitatea ofertei 127
VIII. CONCURENŢA ŞI PREŢUL 133
1. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă 133
2. Tipuri de pieţe concurenţiale. Protejarea concurenţei 137
3. Preţul: concept, funcţii şi tipuri 143
IX. FORMAREA PREŢULUI ŞI DETERMINAREA PRODUCŢIEI MAXIME ÎN CONDIŢIILE
CONCURENŢEI PERFECTE
 ŞI ALE CELEI IMPERFECTE 147
1. Piaţa cu concurenţă perfectă 147
2. Piaţa cu concurenţă de monopol 152
3. Piaţa oligopolistă 161
4. Piaţa cu concurenţă monopolistică 164
X. PIAŢA FACTORILOR DE PRODUCŢIE ŞI VENITURILE
FACTORIALE 166
1. Particularităţile formării şi repartiţiei veniturilor
pe pieţele factorilor de producţie 166
2. Piaţa muncii şi salariul 173
3. Dobînda şi piaţa capitalului 180
4. Renta şi preţul pămîntului 185
5. Profitul şi rentabilitatea 190
Partea a Hl-a. MACROECONOMIE 197
XI. INDICATORII MACROECONOMICI 197
1. Conţinutul, structura şi obiectivele macroeconomiei 197
2. Sisteme de evaluare la nivel macroeconomic 199
3. Măsurarea rezultatelor macroeconomice.
Indicatorii macroeconomici sintetici 203
4. Economia oficială şi economia subterană 208
XII. VENITUL, CONSUMUL, INVESTIŢIILE 215
1. Venitul la nivel macroeconomic 215
2. Structura şi legile consumului 216
3. Economiile. Motivele economisirii 222
4. Investiţiile şi rolul lor în dezvoltarea economică.
Finanţarea investiţiilor 226
5. Multiplicatorul investiţiilor şi acceleratorul 235
XIII. BANII. PIAŢA MONETARĂ
ŞI PIAŢA TITLURILOR MOBILIARE 239
1. Banii - „sîngele" economiei. Funcţiile şi formele banilor 239
2. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de bani 250
3. Creditul şi sistemul bancar 254
4. Piaţa titlurilor mobiliare 262
XIV. ECHILIBRUL MACROECONOMIC 268
1. Echilibre şi dezechilibre economice 268
2. Echilibrul între cererea agregată şi oferta agregată 270
3. Echilibrul între sectorul real şi sectorul monetar al economiei 277
XV. STATUL ŞI ECONOMIA. POLITICILE MACROECONOMICE 283
1. Cauzele şi limitele reglementării economiei de către stat 283
1. Obiectivele, formele şi instrumentele politicilor macroeconomice 290
XVI. BUGETUL DE STAT ŞI IMPOZITELE 302
1. Politica bugetară. Cheltuielile publice 302
2. Impozitele 310
3. Politica fiscală. Curba Laffer 317
XVII. INSTABILITATEA MACROECONOMICĂ
ŞI FLUCTUAŢIILE CICLICE 319
1. Ciclicitatea - o formă specifică de evoluţie a activităţii economice319
1. Ciclurile economice medii şi lungi. Teorii cu privire
-• - . . . . . . 323
la cauzele evoluţiei ciclice
XVIII. OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL 328
1. Definirea şi evaluarea (măsurarea) şomajului 328
2. Costurile şomajului. Legea Okun 332
3. Cauzele şi formele şomajului 337
 XIX. ANALIZA MACROECONOMICĂ A INFLAŢIEI 340
1. Ce este şi cum se măsoară inflaţia 340
2. Cauzele inflaţiei 347
3. Efectele microeconomice şi macroeconomice ale inflaţiei 349
4. Politici de combatere a inflaţiei 353
XX. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ 356
1. Conceptul de creştere şi dezvoltare economică 356
2. Factorii (sursele) creşterii economice 364
3. Creşterea economică în Republica Moldova:
rolul decisiv al pieţei şi al investiţiilor 367
4. Teorii, tipuri şi modele de creştere economică 371
Partea a IV-a. MONDOECONOMIE 377
XXI. RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE
ÎN CONDIŢIILE ECONOMIILOR DESCHISE 377
1. Economia deschisă 377
2. Diviziunea internaţională a muncii -
temelie a economiei mondiale 379
3. Comerţul internaţional. Politica comercială 388
4. Migraţia internaţională a capitalurilor 392
5. Circulaţia internaţională a forţei de muncă 396
XXII. PIAŢA VALUTARĂ ŞI BALANŢA DE PLĂŢI 400
1. Piaţa schimburilor valutare 400
2. Balanţa de plăţi externe 405
XXIII. GLOBALIZAREA ŞI INTEGRAREA ECONOMICĂ
INTERNAŢIONALĂ 409
1. Conceptul şi formele de manifestare ale globalizării 409
2. Globalizarea şi noua economie 416
3. Integrarea economică internaţională 418
4. Aderarea la Uniunea Europeană -
obiectiv strategic prioritar al Republicii Moldova 422
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 427

CUVINT ÎNAINTE

Cartea pe care o ţineţi în mînă se doreşte a fi un curs de lecţii de teorie economică, o călăuză în lumea
complexă a realităţilor economice. Cursul îşi propune ca obiectiv principal familiarizarea studenţilor din
anii începători cu noţiunile de bază din microeconomic, macroeconomie şi mondoeconomie.
Fără „lumina călăuzitoare" a teoriei economice este greu, dacă nu chiar imposibil, a „vedea" şi a
înţelege viaţa economică.
Scrisă într-un limbaj accesibil, atractiv, cu exemple din viaţă, uneori mai serioase, alteori mai
amuzante, lucrarea poate fi, de asemenea, de un real folos tuturor celor care doresc să-şi îmbogăţească
cunoştinţele economice.
Deoarece realitatea este mult mai complexă decît orice curs universitar, cu această lucrare abia
începe procesul de studiere a vieţii economice, de formare a unui mod de gîndire analitic, pragmatic,
pozitiv.
Manuscrisul lucrării a fost examinat la Catedra de Economie Politică şi Doctrine Economice, cu
participarea unor profesori de la Catedra de Economie Generală, ambele din cadrul Academiei de Studii
Economice din Moldova. Pe această cale aduc calde mulţumiri colegilor, care prin sugestiile şi
propunerile lor au contribuit la perfecţionarea lucrării.
Şi, fireşte, adresez un cuvînt de recunoştinţă colectivului Editurii ARC, care de mai mulţi ani, prin
activitatea pe care o desfăşoară, îmbogăţeşte cultura economică a neamului nostru.
Fie ca cititorii prezentei cărţi, precum şi cei care au contribuit într-un fel sau altul la apariţia
acesteia să aibă parte de fericire, noroc şi bunăstare.

Partea I

INIŢIERE ÎN TEORIA ECONOMICĂ

l. TEORIA ECONOMICĂ ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR ECONOMICE. METODE Şl
INSTRUMENTE DE ANALIZĂ ECONOMICĂ
1. Sistemul ştiinţelor economice

Lumea înconjurătoare este studiată cu ajutorul ştiinţei. Există ştiinţe care studiază natura, lumea
materială, adică fenomene şi procese cu caracter obiectiv. Acestea sînt: fizica, chimia, biologia, geografia etc.
însă societatea, comportamentul subiectiv al omului, formele de organizare a activităţii umane sînt cercetate
de ştiinţele sociale: istoria, sociologia, economia, dreptul, psihologia, pedagogia etc.
Ştiinţa economică studiază realităţi cu caracter dublu: atît obiective, cît şi subiective. Deoarece în
centrul preocupărilor sale se află, în primul rînd, una din formele de activitate ale omului, comportamentul
subiectiv al acestuia, ştiinţa economică este o ştiinţă socială.

Evoluţia ştiinţei economice

În Antichitate ideile economice erau formulate şi integrate în alte sisteme de gîndire, în alte ştiinţe,
cum ar fi filozofia, dreptul, etica. Ştiinţa economică nu era nici un domeniu de cercetare autonom şi,
desigur, nici o disciplină universitară. Abia prin secolul al XVIII-lea cunoştinţele cu privire la viaţa economică
se desprind de alte ştiinţe şi se constituie într-o ştiinţă aparte, cu propriul său obiect de studiu, propria sa
problematică şi metodă de cercetare.
Iniţial, ştiinţa economică avea denumirea de „economie politică" şi cuprindea ansamblul de cunoştinţe
cu privire la viaţa economică. Treptat însă, de la economia politică încep a se desprinde anumite domenii
ale acesteia, formînd ştiinţe autonome, fiecare cu obiectul său de studiu şi cu metoda sa de cercetare. Astfel
au apărut: contabilitatea, statistica, istoria gîndirii economice, finanţele, marketingul, managementul etc.
Fiind foarte numeroase (unii specialişti consideră că există peste o sută de ştiinţe economice diferite),
acestea se constituie cu timpul într-un sistem aparte, numit „sistemul ştiinţelor economice", în acest sistem,
economia politică (numită mai apoi „economics", „teoria economică", „economica" sau pur şi simplu
„economie") ocupă un loc central. Oricum, între aceste două noţiuni: „ştiinţa economică" şi „teoria
economică" nu trebuie pus un semn de egalitate, deoarece desemnează realităţi diferite. Teoria economică
este doar una din ştiinţele economice, care, după cum ştim deja, sînt foarte numeroase.

Clasificarea ştiinţelor economice

Desprinzîndu-se treptat de la trunchiul comun care era „economia politică" în sensul ei iniţial,
ştiinţele economice formează astăzi un sistem cu numeroase componente, numit „sistemul ştiinţelor
economice". Acest sistem poate fi împărţit în cinci categorii de ştiinţe, şi anume: 1) ştiinţele economice
fundamentale; 2) ştiinţele economice funcţionale (sau teoretico-aplicative); 3) ştiinţele economice concrete; 4)
ştiinţele economice istorice; 5) ştiinţele economice de frontieră.
Din grupul de ştiinţe economice fundamentale fac parte: economia politică (teoria economică sau,
simplu, economia); microeconomia; ma-croeconomia.
Ştiinţele economice funcţionale au un obiect de studiu mai îngust, mai specializat, fiind totodată
ştiinţe teoretico-aplicative. Acestea sînt: statistica, contabilitatea, managementul, finanţele şi creditul,
marketingul, relaţiile economice internaţionale, analiza activităţii economice, economia muncii, economia
mediului etc.
Ştiinţele economice concrete par a fi cele mai numeroase: economia industriei; economia agriculturii;
economia învăţămîntului; economia comerţului; economia transportului. Vine apoi un nou grup de
ştiinţe economice, cum ar fi: contabilitatea industriei; managementul personalului etc. Din această
categorie fac parte şi economia unităţilor economice, finanţele întreprinderii, contabilitatea firmei,
managementul firmei etc.
Din grupul ştiinţelor economice istorice fac parte: doctrinele economice (sau istoria gîndirii
economice), istoria economiei naţionale, istoria economiei mondiale.
Grupul ştiinţelor economice de frontieră include ştiinţele apărute la hotarul dintre economie şi
alte ştiinţe naturale sau sociale: geografia economică, econometria, cibernetica economică, matematica
economică, psihologia economică, informatica economică, sociologia economică etc.

Teoria economică - ştiinţă fundamentală şi călăuză în universul economiei

Sistemul ştiinţelor economice se află în plină dezvoltare. Apar noi ştiinţ e economice, se
modifică frontierele între ştiinţele deja existente. Oricum, în toate variantele, teoria economică (economia
politică) ocupă locul central în acest sistem. Ea constituie baza teoretică şi metodologică pentru celelalte
ştiinţe economice, elaborează instrumentarul de cercetare economică, formulează categoriile, legile şi
tendinţele principale în dezvoltarea activităţii economice. Anume această ştiinţă serveşte drept t emelie
pentru elaborarea politicilor economice promovate de stat.
Şi încă ceva. Unul din obiectivele principale ale „teoriei economi-. în calitatea sa de
componentă fundamentală a ştiinţei economice dar mai ales în calitate de disciplină universitară,
este de a-1 iniţia, a-1 introduce pe student în universul ştiinţelor economice. Aceasta este .poarta" prin
care se intră în lumea complexă a economiei. Fără „lumina" acestei discipline este imposibil de a
„vedea" şi a înţelege profund acest univers.

Despre cultura economică

Adeseori se consideră că ştiinţele economice rămîn mereu în urma ştiinţelor naturii, ultimele
influenţînd într-o măsură mult mai mare existenţa umană, progresul în general.
Este o opinie greşită, deoarece aportul unor asemenea titani ai gîndirii ca A. Smith, K. Marx sau J.
Keynes la prosperitatea omenirii nu este mai mic decît cel al savanţilor din alte domenii, ca, de exemplu,
Darwin sau Mendeleev, Pitagora sau Einstein. Nu întîmplător interesul pentru ştiinţa economică creşte, pe
an ce trece, în întreaga lume.
Ştiinţa economică este studiată astăzi nu numai la facultăţile specializate, ci şi în licee, gimnazii, iar în
unele ţări, chiar începînd cu şcoala primară. A apărut şi s-a impus ca o realitate fenomenul de cultură
economică, fiind o parte componentă a culturii generale. „Cultura economică" este o „zestre" pe care o
posedă astăzi orice om civilizat. Dacă în secolele trecute de problemele economice erau preocupaţi doar
specialiştii, astăzi interesul faţă de ştiinţele economice, precum şi faţă de studierea limbilor străine, s-a
transformat într-un interes general.

2. Obiectul de studiu al teoriei economice

Apariţia şi denumirea ştiinţei

Teoria economică (economia politică), ca ştiinţă autonomă, cu propriul obiect de studiu şi cu propria
metodă de cercetare, este fundată spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea, părintele acesteia fiind englezul Adam
Smith (1723-1790). Paradoxal, numele noii ştiinţe apăruse cu mult înaintea „naşterii" acesteia. Astfel, încă în
anul 1615, francezul Antoine de Montchrestien publică o broşură cu denumirea de Tratat de economie
politică, în traducere din limba greacă, „economie politică" înseamnă regulile (legile) administrării
(gospodăririi) cetăţii (oraşului, societăţii). Intitulîndu-şi astfel lucrarea, francezul dorea să sublinieze rolul
activ pe care noua ştiinţă urma să-1 joace în viaţa societăţii.
În secolele XVIII-XIX, denumirea de „economie politică" este recunoscută şi utilizată de către
reprezentanţii tuturor şcolilor şi doctrinelor economice. Cu acest termen şi-au intitulat lucrările lor
fundamentale asemenea corifei ai ştiinţei economice precum: D. Ricardo, T. Malthus şi J.S. Mill, în Anglia;
L. Walras şi J.B. Say, în Franţa; K. Menger, în Austria; F. List, în Germania; M. Tugan-Baranovski, în Rusia,
în ţările de origine latină (Franţa, Italia, Spania, România şi Republica Moldova), precum şi în toate fostele
ţări socialiste (URSS, China, Polonia etc.), termenul „economie politică" a fost pe larg utilizat, pentru a
desemna principala ştiinţă economică, pînă spre sfîrşitul secolului XX.
În ţările anglofone, iniţial în Marea Britanic, apoi în SUA, Canada etc., paralel cu termenul
„economie politică", începe a fi utilizat tot mai frecvent şi termenul „economics", pus în circulaţie de
economistul englez A. Marshall. în secolul XX acest termen devine, în ţările menţionate, predominant.
Germania, în acest sens, constituie un caz aparte, încă de la sfîrşitul secolului al XlX-lea, pentru a
desemna principala ştiinţă economică, este folosit termenul „economie naţională".
În ultimul deceniu, o dată cu trecerea la economia de piaţă, în Rusia şi în alte ţări ex-socialiste,
în loc de „economie politică" se foloseşte termenul „teorie economică" sau „teorie economică generală",
începînd cu anul 2005, acest hicru s-a produs şi în Republica Moldova, în ţara vecină însă, România, în
loc de „economie politică", din 2004 se foloseşte în principal termenul „economie", care se consideră a
fi o traducere exactă a cuvîntului englez „economics".
Oricum, în linii mari, noţiunile de „economie politică", „economics", „teorie economică" şi
„economie" pot fi folosite ca sinonime. Astfel, în anul 2000, „economics"-ul lui R Samuelson şi W.
Nordhaus a fost tradus în România prin „economie politică", deşi în cazul dat putea fi tradus şi prin
„teorie economică" sau „economie", în Rusia, aceeaşi lucrare a autorilor americani a fost tradusă prin
„aKOHOMMKa", ceea ce este mai aproape de cuvîntul „economie". Şi încă un exemplu în această ordine
de idei. în anul 1983, cartea englezului A. Marshall The Principles of Economics a fost tradusă în rusă sub
denumirea de Principiile economiei politice, iar în anul 1993 deja ca Principiile teoriei economice.
Există totuşi anumite deosebiri de conţinut între noţiunile de „economie politică", „economics",
„teorie economică" şi „economie". Există anumite deosebiri şi între structura unui manual „clasic" de
economie politică şi a unui manual „clasic" de „economics". Totuşi aceste mici deosebiri nu sînt atît de
importante ca să vorbim de ştiinţe şi discipline universitare diferite, în linii mari, făcînd abstracţie de
anumite subtilităţi, care pot fi remarcate doar de specialiştii în materie, am putea uti liza ca sinonime
noţiunile de „economie politică", „economics", „teorie economică" şi „economie".

Cum a evoluat obiectul de studiu al teoriei economice?

Dacă facem abstracţie de unele mici excepţii, începînd din Antichitate, în centrul cercetărilor
economice s-a aflat problema înmulţirii (creşterii) avuţiei unei ţări. Astfel, încă cu două mii de ani în
urmă, filozoful grec Xenofon sublinia faptul că „economia este nu numai o ştiinţă, ci şi o artă, un
mijloc prin care oamenii sînt în stare să-şi mărească patrimoniul". Iar „părintele" economiei politice,
englezul Adam Smith, şi-a intitulat opera fundamentală într-un mod cu totul sugestiv: Avuţia
naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Cuvîntul „avuţie" este prezent şi în denumirea
lucrărilor celor mai mulţi din economiştii secolelor XVII-XIX.
 De remarcat că, în sens larg, o asemenea definire a obiectului de studiu al teoriei economice rămîne
valabilă pînă în prezent, însă pe parcursul a circa două secole specialiştii au căutat să scoată în relief şi
să pună accentul pe identificarea problemei principale, de a cărei rezolvare depindea cel mai mult
sporirea avuţiei, întrucît factorii care contribuiau în cea mai mare măsură la creşterea bogăţiei se
modificau întruna, se schimba şi problematica principală a investigaţiilor ştiinţifice, obiectul de studiu
al economiei politice concretizîndu-se fără încetare.
în cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea marginaliştii au pus în centrul cercetărilor lor
problema pieţei şi a preţurilor. Doctrina socialistă definea economia politică drept o ştiinţă care
studiază relaţiile ce apar între oameni în procesul producţiei, repartiţiei, schimbului şi consumului
bunurilor materiale, precum şi legile economice care le guvernează. Totodată, această doctrină
considera că realizarea progresului social, prin trecerea la socialism, se poate înfăptui numai pe calea
luptei de clasă şi a instaurării dictaturii proletariatului.
Adepţii doctrinei naţionalismului economic susţineau că obiectul de studiu al teoriei economice
trebuie să fie economia naţională, adică economia unei ţări concrete, cu toate particularităţile sale. Se
nega astfel existenţa unor legi economice valabile pentru toate timpurile şi popoarele.
în ştiinţa economică contemporană este răspîndită opinia potrivit căreia obiectul de studiu al
teoriei economice îl constituie cercetarea modalităţilor de optimizare a relaţiei resurse limitate-nevoi
nelimitate, relaţie care pune în prim-plan problemele alegerii şi eficienţei.
Despre evoluţia obiectului de studiu al teoriei economice pe parcursul a mai bine de trei secole putem
judeca după informaţia din Tabelul 1.1.
Tabelul 1.1. Obiectul de studiu al teoriei economice (economiei politice)

3. Structura cursului de teorie economică

„Teoria economică", în calitatea sa de disciplină universitară, dar şi de componentă fundamentală

a ştiinţei economice, are misiunea de a-i crea viitorului specialist o imagine complexă şi coerentă despre
economia contemporană ca un tot întreg. Acest obiectiv este atins prin însuşi conţinutul teoriei
economice ca un sistem unitar de cunoştinţe, în acelaşi timp însă, în ultimele decenii, cursul universitar
de teorie economică este compus din două compartimente, două părţi de bază, intitulate
„microeconomia" şi „macroeconomia". Există, dar mai rar, şi manuale compuse din patru părţi, la cele
două adăugîndu-se mezoeconomia şi mondoeconomia. Oricum, prezentul curs de teorie economică are
două braţe, două ramuri de bază, care sînt microeconomia şi macroeconomia.
în partea numită „Microeconomic" este studiat comportamentul (procesul de luare a deciziilor)
consumatorului şi al producătorului, care poate fi un individ, un menaj, o întreprindere sau chiar statul.
Microeconomia are în centrul atenţiei sale analiza pieţei, a formelor principale ale acesteia (piaţa bunurilor
de consum şi a serviciilor, piaţa muncii, piaţa capitalului), precum şi procesul de formare a preţurilor pe
diferite pieţe. Tot în acest compartiment este analizat şi procesul de repartiţie a veniturilor între principalii
actori ai procesului de producţie.
în partea cursului intitulată „Macroeconomie" este studiată economia naţională ca un tot întreg. Acest lucru
se face prin intermediul mărimilor globale (numite şi „agregate"), care sînt: produsul intern brut; venitul
naţional; masa monetară; indicele general al preţurilor; inflaţia; veniturile, consumul şi investiţiile; deficitul
bugetar şi datoria externă; ocuparea forţei de muncă şi şomajul. Macroeconomia analizează, de asemenea,
caracterul şi perspectivele dezvoltării economice, fluctuaţiile economice, creşterea economică, balanţa de plăţi,
în acest compartiment al cursului sînt formulate, de asemenea, diferite propuneri de politică economică,
diferite modalităţi de sporire a eficienţei procesului economic.
Cu toate deosebirile aparente dintre microeconomie şi macroeconomie, ambele cercetează aceeaşi
realitate, aceleaşi fenomene, aceiaşi indicatori chiar, numai că la diferite niveluri. Astfel, în timp ce
microeconomia este centrată pe analiza formării şi distribuirii veniturilor factoriale (salariu, profit, rentă,
dobîndă), macroeconomia studiază venitul naţional, ca sumă a veniturilor factoriale. Un alt exemplu:
microeconomia analizează problema braţelor de lucru, dar la nivelul unităţilor economice, ca factor de
producţie, pe cînd macroeconomia are în centrul „preocupărilor" sale ocuparea forţei de muncă şi şomajul în
cadrul întregii economii naţionale. Microeconomia studiază cererea şi oferta la nivelul unei pieţe anumite, în
timp ce macroeconomia „se interesează" de dinamica cererii globale şi a ofertei globale ale unei naţiuni
întregi.
Astfel, putem conchide că microeconomia şi macroeconomia se află într-o strînsă interdependenţă şi
constituie două părţi organice ale unui întreg, două braţe ale unui organism viu. Această întrepătrundere,
inderdependenţă este atît de firească şi profundă încît unii economişti consideră că „ceea ce separă
microeconomia de macroeconomie este mai alt metoda de cercetare decît obiectul de studiu" 1.
Acelaşi punct de vedere este împărtăşit şi de către economistul ame-an, laureat al Premiului Nobel
pentru economie, Joseph E. Stiglitz, care menţionează că microeconomia şi macroeconomia constituie
două modalităţi diferite de a concepe aceeaşi realitate. „Microeconomia studiază economia de jos în sus,
iar macroeconomia - de sus în jos. Comportamentul economiei în ansamblu depinde de comportamentul
unităţilor din care se constituie aceasta" 2.
Istoria industriei de automobile, subliniază în această ordine de idei vântul american, este în acelaşi
timp şi micro-, şi macroeconomică, în acest context, unii economişti compară microeconomia şi
macroeconomia cu aversul şi reversul unei monede 3.
Cum am spus deja, teoria economică mai cuprinde două compartimente, ce-i drept, mai puţin
importante, care sînt mezoeconomia şi mondoeconomia.
Mezoeconomia studiază comportamentul anumitor subsisteme ale economiei naţionale, cum ar fi
ramurile acesteia (industria, agricultura, serviciile), sectoarele activităţii economice (primar, secundar,
terţiar), precum şi aspectul regional (administrativ-teritorial) al dezvoltării economice. De exemplu,
analiza comparativă a creşterii în industrie şi în sectorul serviciilor constituie o abordare
mezoeconomică.
Mondoeconomia, cea mai nouă ramură a teoriei economice, studiază interdependenţa dintre
economiile naţionale şi economia mondială. Ea cercetează fenomenele condiţionate de diviziunea
internaţională a muncii: comerţul internaţional, integrarea economică regională, fluxurile de capital şi
de forţă de muncă, precum şi problemele economice globale, ca, de exemplu, protecţia mediului,
resursele naturale pe plan mondial etc.

Economia pozitivă şi economia normativă

Teoria economică abordează realitatea economică din diferite punc te de vedere, înainte de
toate, ea cercetează viaţa economică aşa cum este aceasta; în acelaşi timp ea încearcă să arate cum
ar fi mai bine ca aceasta să evolueze, în ce caz s-ar găsi o rezolvare optimă a veşni cei tensiuni dintre
resurse şi nevoi. Din punctul de vedere al modului de a trata viaţa economică (aşa cum este sau aşa
cum ar trebui să fie), specialiştii evidenţiază: a) economia pozitivă şi b) economia normativă. Succint,
deosebirea principală dintre aceste două abordări diferite ale vieţii economice este că economia
pozitivă explică cum şi de ce lucrurile şi comportamentele sînt aşa cum sînt, pe cînd economia
normativă încearcă să definească cum acestea ar trebui să fie.
Economia pozitivă are ca obiectiv studierea vieţii reale aşa cum este aceasta, în acest scop, sînt
adunate faptele concrete, care sînt apoi sistematizate şi analizate. Mai apoi are loc explicarea cauzelor
diferitelor fenomene economice, cum ar fi şomajul, veniturile, inflaţia, creşterea economică etc., şi sînt
scoase în relief interdependenţele dintre acestea, în fine, toate acestea servesc drept temei pentru
formularea unor ipoteze, legităţi şi tendinţe în evoluţia economiei. Dacă economia pozitivă reflectă
situaţia reală în economie, economia normativă arată ce ar trebui să se întreprindă ca această situaţie să
fie mai bună. Cu ajutorul economiei normative sînt trasate direcţiile şi modalităţile de dezvoltare pentru
a obţine rezultate mai bune, pentru a face faţă problemelor cu care se confruntă dezvoltarea
economică, pentru a armoniza diferitele interese care par a fi antagoniste sau fără rezolvare, cum ar fi, de
exemplu, tensiunea resurse-nevoi, raportul muncă-capital, asigurarea creşterii economice în condiţiile
resurselor limitate etc. Economia normativă se materializează prin elaborarea programelor de dezvoltare
social-eco-nomică, prin formularea recomandărilor de politică economică, ce ar viza, de exemplu,
eradicarea sărăciei, reducerea gradului de diferenţiere a populaţiei; asigurarea stabilităţii preţurilor;
reducerea deficitului bugetar; definirea limitelor de extindere a sectorului privat (cazul ţărilor în
tranziţie).
în ultimele două decenii, economia normativă s-a aflat la temelia elaborării unor programe şi
strategii de tranziţie la economia de piaţă, cu trasarea transformărilor ce urmau a fi înfăptuite, a
termenului, precum şi a instrumentelor ce trebuiau să fie folosite.

4. Principiile (ideile călăuzitoare) şi funcţiile teoriei economice

Două secole de căutare a principiilor teoriei economice

Încă de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea cei mai de vază economişti ai timpului considerau că
activitatea economică este ordonată, adică se desfăşoară în conformitate cu un anumit număr de principii
(sau legi) a căror descoperire tocmai trebuie să fie obiectivul principal al ştiinţei economice. Nu este
deloc întîmplător faptul că cei mai de seamă economişti englezi din secolul al XlX-lea şi-au intitulat
operele principale în felul următor: David Ricardo - Principiile de economie politică şi de impunere
(1817); John Stuart Mill - Principii de economie politică (1848); Alfred Marshall - Principiile economiei
politice (1890). Această abordare rămîne valabilă şi pînă în zilele noastre, un şir de economişti de vază
din SUA, Franţa, Belgia, Marea Britanic, Rusia şi alte ţări in-titulîndu-şi lucrările fundamentale
Principiile economiei sau Principiile economiei politice.
Care sînt aceste principii, pe care cei mai mari savanţi-economişti ai lumii le caută deja de peste
două secole? în cele ce urmează, vom reproduce cele zece principii definitorii ale ştiinţei economice şi ale
studiului acesteia aşa cum le formulează cunoscutul economist american contemporan Gregory N.
Mankiw.

Principiile teoriei economice

1) Oamenii se confruntă cu alegerea. Orice decizie individuală presupune renunţarea la un bun, la o
satisfacţie (plăcere) pentru a obţine un alt bun, o altă plăcere. Ei se confruntă cu diferite tipuri
de alegeri.
2) Costul unui bun, al unei acţiuni şi operaţiuni reprezintă şansa sacrificată, acel ceva la care se
renunţă pentru a avea bunul, pentru a efectua acţiunea respectivă. Deci luarea deciziilor necesită
compararea costurilor şi beneficiilor diferitelor alternative.
3) Oamenii raţionali iau deciziile lor în baza analizei în termeni marginali. Aşa cum arată
experienţa, atît indivizii, cît şi firmele decid într-o problemă sau alta, aleg o alternativă sau alta
dintre cele posibile doar dacă venitul marginal depăşeşte costul marginal.
4) Oamenii răspund la stimulente, ei acţionează în conformitate cu interesele lor. Ei îşi schimbă
comportamentul în funcţie de modificarea costurilor şi veniturilor, de diferenţa pozitivă între
 ele.
5) Specializarea, schimbul, comerţul îi pot îmbogăţi pe toţi. în ciuda competiţiilor dintre ele,
familiile, firmele, economiile ţărilor au de cîştigat din abilitatea cu care fac comerţ.
6) Pieţele sînt, în general, o formă bună de organizare a activităţilor economice. Pe diferite pieţe se
întîlnesc firmele şi indivizii, fiecare luînd decizii în funcţie de preţuri şi de interesele lor.
„Mîna invizibilă" face ca pieţele să conducă spre cea mai bună alocare a resurselor existente.
7) Guvernele pot uneori să îmbunătăţească rezultatele pieţei. Din diferite motive, regula mîinii
invizibile prezintă numeroase excepţii.
8) Standardul de viaţă dintr-o ţară depinde de capacitatea acesteia de a produce bunuri materiale
şi servicii în cantităţi, structuri şi de calitate corespunzătoare. Aproape întreaga varietate a
standardelor de viaţă (în timp şi în spaţiu) poate fi atribuită diferenţelor de productivitate.
9) Preţurile cresc atunci cînd guvernul tipăreşte prea mulţi bani. Stabilitatea preţurilor şi inflaţia sînt
două procese care se contrapun. Inflaţia ridicată impune o seamă de costuri sociale.
10) Pe termen scurt, societatea este confruntată cu alegerea dintre inflaţie şi şomaj, dintre mai puţină
inflaţie şi mai mult şomaj şi/sau invers.
Primele patru principii se referă la luarea deciziilor economice individuale, următoarele trei privesc
modul în care oamenii intră în interacţiuni economice unii cu alţii, în timp ce ultimele trei vizează
modul în care funcţionează economia unei ţări ca un tot întreg 4.

Funcţiile teoriei economice

Fiind principala ştiinţă economică, teoria economică îndeplineşte mai multe funcţii, cele mai
importante fiind următoarele:
1. Funcţia cognitivă, adică funcţia de studiere a realităţii economice, de colectare a faptelor şi
fenomenelor economice, de sintetizare şi explicare a acestora.
2. Funcţia metodologică constă în faptul că teoria economică elaborează modalităţile şi instrumentele
de analiză a fenomenelor şi faptelor economice, formulează principalele categorii, legităţi şi
tendinţe în evoluţia activităţii economice, toate acestea fiind folosite în procesul de cercetare de către
celelalte ştiinţe economice.
3. Funcţia normativă sau practică are ca obiectiv elaborarea, în baza cercetărilor efectuate, a strategiilor
şi programelor de organizare mai eficientă, mai productivă a activităţii economice.
4. Funcţia instructiv-educativă constă în formarea orizontului economic al cetăţenilor unei ţări, în
familiarizarea cu modul de funcţionare a economiilor contemporane, în dezvoltarea convingerii că
nivelul de viaţă într-o ţară sau alta depinde, în primul rînd, de nivelul productivităţii muncii
cetăţenilor acesteia.

5. Metoda şi instrumentele de analiză economică

Metode de sorginte psihologică şi mecanico-matematică

În Antichitate şi în Evul Mediu se considera că există nişte metode şi instrumente de cercetare universale,
valabile pentru toate ştiinţele. Era idee greşită, căci deja pe la mijlocul secolului al XVIII-lea ştiinţa
economică începe a-şi elabora propria sa metodă de cercetare. Ce presupune această metodă?
Metoda constituie totalitatea mijloacelor, instrumentelor folosite de o ştiinţă oarecare
pentru a studia lumea înconjurătoare, a sistematiza faptele şi a le expune sub formă de
categorii ştiinţifice, legi, tendinţe şi modele.
 Întrucît activitatea economică este un fenomen complex, de natură atît obiectivă, cît şi subiectivă,
metoda de cercetare în cazul dat întruneşte deopotrivă instrumente şi tehnici „împrumutate" de la
ştiinţele exacte (matematica, biologia) şi metode proprii unor ştiinţe sociale, cum ar fi psihologia,
sociologia, istoria. Deoarece în desfăşurarea activităţii economice este decisiv comportamentul omului,
în calitatea sa de consumator şi producător, metoda de cercetare a fenomenelor economice este
preponderent cea folosită în ştiinţa psihologiei.
Principalele metode (procedee) folosite în cercetarea fenomenelor economice sînt: metoda
abstracţiei ştiinţifice; unitatea dintre analiză şi sinteză; îmbinarea metodei istorice cu cea logică,
teoretică; metoda analogiei; modelarea economico-matematică; experimentul economic; unitatea analizei
cantitative şi calitative.
Referitor la metoda abstracţiei ştiinţifice, K. Marx menţionează că în cazul cercetării fenomenelor
economice nu poate fi folosit nici microscopul, nici reactivele chimice, ci doar forţa abstracţiei. Abstracţia
ştiinţifică este un procedeu prin care fenomenul cercetat este „curăţat" de fapte şi trăsături mai puţin
importante, întîmplătoare, ajungîndu-se astfel la nucleul acestuia, în cazul dat se face „abstracţie" de
lucrurile secundare pentru a scoate în relief trăsăturile caracteristice, dominante pentru fenomenul
cercetat. Cu ajutorul abstracţiei ştiinţifice sînt definite aspectele esenţiale ale vieţii economice, numite
„categorii economice", ca, de exemplu, marfa, banii, profitul, salariul, capitalul, bugetul, inflaţia.
Strîns legată de metoda abstracţiei este metoda unităţii dintre analiză şi sinteză. Cu ajutorul
procedeului „analiză", fenomenul supus cercetării este descompus, „dezmembrat" în părţile sale
componente, fiecare parte fiind analizată complex, pentru a i se pune în evidenţă esenţa. Prin sinteză,
elementele analizate separat sînt reunite, reconstituindu-se întregul, cunoscîndu-se deja elementul-cheie
şi schiţîndu-se tendinţele dominante în evoluţia fenomenului cercetat.
Metoda istorică porneşte de la adevărul că orice fenomen economic are o evoluţie istorică,
adică apare, se dezvoltă, apoi dispare sau se :ransformă în altceva. Prin metoda logică fenomenul este
reprodus doar prin ceea ce acesta are mai important, mai esenţial.
Metoda unităţii analizei cantitative şi calitative presupune evaluarea mărimilor economice în
unităţi naturale (tone, kg, metri etc.) şi în expresie bănească, apoi căutarea modalităţilor de
transformare a cantităţii în calitate, adică de trecere la forme noi de organizare a activităţii
economice, la un nou nivel de dezvoltare economică.
Modelarea economico-matematică, numită uneori şi „statistico-ma-tematică", presupune
reproducerea schematică a unui proces economic sub forma unui sistem linear, alcătuit din mărimi
variabile (volumul rroducţiei, masa monetară, cantitatea de capital etc.), care permite elaborarea unor
scenarii de evoluţie a acestora şi alegerea unei variante optime. Modelele economico-matematice sînt
expuse sub forma unor ecuaţii formule matematice sau sub forma unor grafice geometrice. Graficul
reprezintă un desen schematizat, sub formă de linii, puncte, diferite figuri geometrice, mai ales sub
formă de curbe.

Categorii şi legi economice

Fiecare ştiinţă operează cu un set de noţiuni specifice, care reflectă realităţile, faptele şi
procesele din domeniul respectiv. Aceste noţiuni reflectă cele mai caracteristice trăsături ale
fenomenelor naturale sau sociale. Noţiunile care desemnează, definesc aspectele cele mai importante
ale vieţii economice poartă denumirea de „categorii" sau „legi economice". Categoriile economice
sînt numeroase, iar numărul lor creşte o dată cu apariţia unor noi fenomene şi procese economice.
Cele mai cunoscute (şi mai importante) categorii economice sînt: banii, salariul, marfa, profitul,
întreprinderea, capitalul, cererea, oferta, şomajul, inflaţia, bugetul de stat, balanţa comercială, cursul
valutar, investiţiile, consumul, venitul, productivitatea, competitivitatea. Categoriile economice stau
la temelia „limbajului economic", a „terminologiei economice". Dacă nu cunoşti cuvintele, nu poţi
vorbi chineza. Fără a cunoaşte sensul, conţinutul şi semnificaţia categoriilor economice nu poţi
înţelege realităţile economice.
Legile economice sînt nişte noţiuni mai puţin numeroase, dar mai complexe, mai fundamentale.
Ele exprimă legăturile cele mai profunde dintre fenomenele economice, interdependenţele cauzale,
stabile şi esenţiale, dintre categoriile economice, dintre participanţii la viaţa economică, în unele cazuri,
în calitate de sinonim al legilor economice se foloseşte noţiunea de „principii ale economiei".
Apropo... despre legile economice
Intr-o zi filozoful grec Socrate se plimba cu discipolii săi prin parc. Deodată cerul s-a întunecat, a
început să tune şi să plouă. A venit atunci cu ucenicii acasă. Soţia sa, tînârâ şi harni că foc,
pregătea masa, legăna un copil şi în acelaşi timp spăla nişte rufe. De îndată ce Socrate a păşit
pragul, ea l-a luat la ocărît, chipurile, nu a avut noroc de un bărbat care s-o ajute la
gospodărie. Ca un adevărat înţelept, Socrate nu-i dădea nici o atenţie. Atunci, supărată, femeia a
apucat ligheanul cu zoi şi l-a aruncat în capul soţului. Filozoful s-a înviorat şi, de parcă şi-a
continuat un gînd mai vechi, zise:
- Dragii mei, să ştiţi că natura este întotdeauna consecven tă în acţiunile sale. După tunet
vine ploaia.
Mai în glumă, mai în serios, Socrate formulase una din primele definiţii ale legilor naturale, ca
expresie a unor legături esenţiale şi repetabile dintre fenomenele care ne înconjoară.
Şi viaţa economică, asemeni fenomenelor naturale, nu este o adunătură de fapte şi procese
întîmplătoare. Toate acestea sînt rînduite într-un anumit mod, între ele existînd atît relaţii de cauză şi
efect, cît şi de interdependenţă.
Deşi au un caracter obiectiv, legile economice diferă totuşi de legile naturii. Ele nu limitează nici
libertatea, nici iniţiativa individului şi acţionează ca nişte tendinţe mai mult sau mai puţin stabile în
evoluţia fenomenelor economice. Fără a-i obliga, a-i impune pe agenţii economici să procedeze într-un
fel sau altul, legile economice îi orientează pe aceştia spre găsirea soluţiilor optimale. Legile economice
nu au un „caracter de fier", ele se modifică şi dispar o dată cu dispariţia condiţiilor ce le-au dat naştere.
Iată şi unele exemple de legi economice: legea creşterii nevoilor, legea rarităţii, legea cererii, legea ofertei,
legea randamentelor neproporţionale, legea valorii, legea înclinaţiei spre economii etc.
Întrucît ştiinţa economică studiază nişte realităţi, atît obiective, cît şi subiective, legile economice mai
pot fi grupate în două mari categorii. Din prima categorie fac parte acele legi care au un „suport" natural, din
a doua - cele care au un „suport" psihologic, în primul caz, legile economice exprimă necesitatea stabilirii
unor echilibre între diferite fenomene economice sau a schimbului de echivalente (legea valorii, legea cererii,
legea ofertei etc.). în al doilea caz, cel al interdependenţelor de natură psihologică, legea economică este
expresia comportamentului indivizilor, „modelat" sau condiţionat de anumite predispoziţii psihologice stabile
ale oamenilor de a proceda într-un fel sau altul (legea înclinaţiei spre economii, legea lui Engel etc.).

II. ACTIVITATEA ECONOMICĂ. NEVOI Şl RESURSE

1. Premisele activităţii economice: nevoile şi resursele

Nevoile ca punct de pornire al tuturor activităţilor umane

Să pornim deci la drum. Care însă din nenumăratele fenomene economice ar putea să ne servească
drept poartă prin care am pătrunde mai uşor în universul economic? Banii, piaţa, profitul, statul, preţul,
capitalul, munca? Vom ajunge şi acolo, dar mai întîi se cere să examinăm noţiunile de „nevoie" şi „resurse",
deoarece de aici porneşte viaţa economică, acestea fiind premisele iniţiale ale oricărei activităţi umane. Să
începem, aşadar, cu nevoile.
Nevoile umane sînt nişte cerinţe, nişte necesităţi obiective (sau subiective) ale
indivizilor şi societăţii de a poseda şi a folosi anumite bunuri, după destinaţia acestora.
Nevoile constituie motorul, impulsul tuturor activităţilor umane.
Omul are nevoie de hrană şi locuinţă, dar şi de lumina soarelui, de protecţie, de haine, de apa mării, de
dragoste etc. Diversitatea enormă a nevoilor a impus clasificarea (gruparea) acestora după mai multe criterii.
în funcţie de caracterul tridimensional al existenţei umane (biologic, social şi spiritual), nevoile
pot fi divizate în trei mari categorii:
a) nevoi fiziologice (sau natural-biologice) - de hrană, de îmbrăcăminte, de locuinţă etc.
b) nevoi sociale, care pot fi satisfăcute prin comunicare, prin participarea la viaţa socială;
c) nevoi spiritual-psihologice (nevoia de a se instrui, a se autodesă-vîrşi, nevoia de dragoste,
nevoia de a se informa).
Sociologul american A. Maslow propune ca nevoile umane să fie sistematizate şi ierarhizate sub forma
unei piramide. Drept criteriu al ierarhizării este luat principiul calităţii nevoilor. Astfel, în partea de
jos a piramidei sînt situate nevoile cele mai elementare, nevoile fiziologice, iar în vîrful acesteia -
nevoile spirituale, aspiraţiile oamenilor, cum ar fi nevoia de a crea, de a se manifesta ca personalitate.
Piramida lui Maslow are şi misiunea de a reconstitui, în formă grafică, evoluţia nevoilor, de la simplu la
compus.
Clasificate după gradul de complexitate, determinat de nivelul dezvoltării economice şi culturale a
societăţii, nevoile pot fi: a) de bază sau inferioare (hrană, haine, apă) şi b) superioare (complexe) - studii,
cunoştinţe, distracţii.

Legea creşterii nevoilor umane

Nevoile umane sînt nelimitate ca număr; sînt concurente, în sensul că unele nevoi apar şi se dezvoltă în
detrimentul altora, pe care le înlocuiesc; sînt complementare, adică satisfacerea unei nevoi generează
necesitatea satisfacerii altor nevoi.
Trăsătura principală a nevoilor constă în caracterul lor nelimitat, numărul lor crescînd fără încetare o
dată cu dezvoltarea societăţii.
în această ordine de idei, este suficient să comparăm nevoile unui om contemporan (calculator,
maşină, telefon mobil, vilă, mare, televizor, ziare, cărţi etc.) cu nevoile unui individ din Antichitate
sau chiar din Evul Mediu.
Sporirea necontenită a numărului şi calităţii nevoilor umane şi preocuparea permanentă a omului de
a le satisface constituie motivaţia principală a oricărei activităţi umane, a oricărui progres, întrucît
numărul nevoilor creşte întruna o dată cu dezvoltarea societăţii, acest proces obiectiv constituie
conţinutul unei legi speciale, numită legea creşterii nevoilor umane.

Raritatea resurselor economice

în scopul satisfacerii nevoilor sale, individul (ca, de altfel, şi întreaga societate) este obligat să desfăşoare
în permanenţă diferite activităţi economice, politice, religioase, sociale şi culturale, în procesul
desfăşurării acestor activităţi, el trebuie să valorifice, să folosească anumite resurse, în cazul activităţilor
economice, acestea sînt resursele economice. Ce reprezintă ele?
Resursele economice constituie totalitatea elementelor naturale, umane, financiare, informaţionale
şi tehnologice atrase şi utilizate pentru producerea bunurilor necesare satisfacerii nevoilor umane.
 Resursele economice sînt folosite atît de persoanele fizice, cît şi de întreprinderi şi de administraţiile
publice locale şi centrale. O dată cu creşterea nevoilor umane, în activitatea economică este atrasă o
cantitate tot mai mare şi mai diversă de resurse.
Resursele economice constituie cea de a doua premisă a oricărei activităţi umane. Ele sînt extrem
de numeroase şi de variate. Unele sînt luate direct de la natură (resurse primare), altele sînt produse,
acumulate şi păstrate de oameni (resurse derivate). Clasificarea resurselor economice în grupuri mai mult
sau mai puţin omogene se poate face în felul următor:
1. Resurse primare (create de natură):
a) resurse umane (populaţia din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural - număr,
calificare, experienţă etc.);
b) resurse naturale (fondul funciar, pădurile, apele, zăcămintele minerale).
2. Resurse derivate (acumulate, create de om):
a) resurse materiale (capitalul tehnic sub formă de maşini, utilaje, construcţii, precum şi sisteme
de transport);
b) resurse financiare, de care dispune populaţia, întreprinderile şi statul;
c) resurse inovaţionale (cunoştinţe, experienţă ştiinţifică, tehno logii);
d) resurse informaţionale, care permit agenţilor economici să cunoască realitatea, să ia deciziile
cuvenite şi să acţioneze.
Trăsătura fundamentală a resurselor economice constă în caracterul lor limitat. Deşi o dată cu
dezvoltarea societăţii cantitatea de resurse atrase în activitatea economică a crescut neîncetat şi continuă
să crească, raritatea rămîne a fi un fenomen general şi absolut (cel puţin pe planeta Pămînt). Sînt
limitate resursele de apă şi sol, resursele de aer şi soare etc. Devin tot mai rare resursele
neregenerabile (zăcămintele minerale, inclusiv gazele naturale, petrolul, minereul de fier, cărbunele
etc.), iar într-un viitor previzibil unele din ele ar putea să dispară cu totul. Raritatea resurselor
condiţionează şi raritatea (altfel spus, caracterul limitat) bunurilor economice produse de societate, în
asemenea condiţii, apare o neconcordanţă, o tensiune între nevoile care cresc întruna şi resursele (bunurile
economice) care sînt limitate şi rare. Acest raport dintre resurse şi nevoile umane constituie conţinutul
unei alte legi economice, numită legea rarităţii resurselor sau pur şi simplu legea rarităţii.

2. Problema alegerii şi utilizării eficiente a resurselor – problema fundamentală a economiei

Pornind de la cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că în activitatea sa economică omenirea se
confruntă în permanenţă cu faptul că nevoile umane, atît după volum, cît şi după structură, cresc fără
încetare, pe cînd resursele economice rămîn a fi relativ limitate. Cu alte cuvinte, volumul, structura şi
calitatea resurselor economice evoluează mai încet decît volumul, structura şi intensitatea nevoilor
umane.
Adică întotdeauna N > R (N - nevoile; R - resursele).
în cazul unui individ, ecartul dintre nevoi şi resurse se exprimă prin raportul dintre bunurile pe care
şi-ar dori să le consume (nevoile) şi venitul de care dispune (resursele). Este evident că în marea
majoritate a cazurilor necesităţile depăşesc cu mult veniturile. Astfel, de voie, de nevoie, tensiunea dintre
nevoi şi resurse pune în faţa fiecărui individ în parte şi a omenirii în întregime problema alegerii:
alegerea acelor combinaţii şi variante de folosire a resurselor care ar permite satisfacerea unui număr cît
mai mare de nevoi cu un număr cît mai mic de resurse.
Problema alegerii resurselor şi a utilizării eficiente a acestora constituie problema fundamentală
a economiei.
 întrucît nevoile sînt nelimitate, iar resursele limitate, omenirea este obligată să caute şi să găsească
acele forme de organizare a activităţii economice care ar permite folosirea cît mai raţională, cît mai
eficientă a resurselor disponibile. După cum remarcă laureaţii Premiului Nobel, americanii P.
Samuelson şi W. Nordhaus, „raritatea şi eficienţa sînt temele îngemănate ale teoriei economice".
Apropo... despre alegere
Un cunoscut \m\ mărturiseşte că este preocupat în permanenţă de două griji majore: 7)
Cum să obţină mai multe produse alimentare ? şi 2) Cum să slăbească ?

Ce, cît, cum şi pentru cine?

Deoarece omenirea nu poate produce toate bunurile pe care şi le doreşte, atît indivizii şi
întreprinderile, cît şi statul, înainte de a declanşa o activitate economică oarecare, sînt puşi în situaţia de
a răspunde mai întîi la trei întrebări principale: ce, cît, cum şi pentru cine să producă. Anume aceste
întrebări canalizează acţiunile agenţilor economici în albia raţionalului şi eficienţei, îi „îndeamnă" să facă
o alegere în conformitate cu principiul optimalităţii, adică o alegere ce ar permite econo misirea şi
folosirea cît mai eficientă a resurselor rare.
1) „Ce şi cît să se producă?" Răspunzînd la această întrebare, producătorul trebuie să decidă ce
bunuri (din multiplele variante existente) şi în ce cantităţi ar putea fi produse ţinînd cont de
resursele de care dispune la momentul dat.
2) „Cum să se producă?" Şi această întrebare cere alegerea resurselor ce vor fi utilizate, adică a
instrumentelor, materialelor, utilajului şi tehnologiilor de fabricaţie.
3) „Pentru cine să se producă?" Răspunsul la această întrebare presupune alegerea acelor categorii
ale populaţiei, acelor instituţii pentru care se vor produce bunurile propuse.
Raritatea resurselor are un caracter universal, adică resursele sînt relativ limitate în cazul persoanelor
fizice (veniturile), în cazul întreprinderilor (resursele financiare şi materiale), în cazul societăţii în
întregime (resursele naturale şi umane). Iată de ce problema alegerii se impune la orice nivel al activităţii
economice, iată de ce oricine produce trebuie să răspundă oricînd la cele trei întrebări vitale pentru
economie.

Costul de oportunitate

Făcînd o alegere în favoarea unei variante oarecare, individul, în mod firesc, renunţă la alte variante pe
care le consideră mai puţin acceptabile, variante pe care le sacrifică, în cazul oricărei decizii
economice, atunci cînd alegi „ceva", înseamnă că renunţi automat la „altceva". Alegerea a „ceva" se face
nu numai în cazul producerii unui bun, ci şi atunci cînd se vînd şi se cumpără bunurile deja produse.
întrucît resursele naturale devin tot mai limitate, pe de o parte, iar pe de altă parte s-a extins simţitor
„aria nevoilor", în prim-plan se pune tot mai insistent problema alegerii. Alegerea sau deciziile au un anumit
cost, deoarece atunci cînd se ia o decizie şi se preferă o opţiune sînt sacrificate celelalte. Cea mai bună
variantă la care se renunţă este costul alegerii sau costul de oportunitate.
Costul de oportunitate (sau cost alternativ, al alegerii) reprezintă valoarea celei mai bune dintre
şansele sacrificate, la care se renunţă atunci and se face o alegere oarecare. Costul de oportunitate
compară cea mai mare „pierdere" dintre variantele sacrificate cu „dştigul" alegerii făcute.
De exemplu, după terminarea liceului, Tudor are posibilitatea să aleagă între continuarea studiilor şi trei
oferte de muncă cu salarii de 1500, 2000 şi 2500 de dolari pe an. Tînărul a ales studiile universitare, în cazul
dat costul de oportunitate, adică costul celei mai bune şanse sacrificate, este de 2500 de dolari pe an.
Luarea în calcul a costului de oportunitate îi permite întreprinzătorului să se orienteze spre afacerea
care i-ar aduce cel mai mare profit. Totodată, acest cost permite de a determina limita pînă la care ar fi
rentabilă sporirea volumului producţiei sau modernizarea întreprinderii. Căci dacă banii cheltuiţi în alte
afaceri ar aduce cîştiguri mai mari, întreprinzătorul nu va purcede la modernizarea întreprinderii sau la
extinderea producţiei pe aceeaşi temelie.

Alegerea şi curba posibilităţilor de producţie

în scopul cercetării posibilităţilor alternative de producere, în ştiinţa economică este folosit un instrument (o
reprezentare grafică), numit curba (sau frontiera) posibilităţilor de producţie. Acest instrument permite
identificarea diferitelor variante de producţie a două bunuri economice, pornindu-se de la utilizarea unui
anumit volum de resurse economice disponibile (financiare, materiale, umane etc.).
Să presupunem că un fermier, avînd în proprietate 5 ha de pămînt, tehnica agricolă necesară şi o sumă
anumită de bani, are posibilitatea să cultive pe această suprafaţă una sau două culturi: porumb şi/sau
secară. Cantitatea de porumb (X) pe care o poate obţine este măsurată de-a lungul axei verticale din
Figura 2.2.A, iar cantitatea de secară (Y) - de-a lungul axei orizontale.
Figura 2.2. Curba posibilităţilor de producţie
Dacă ar cultiva doar o singură cultură, fermierul ar obţine fie 20 de tone de porumb, fie 10 tone de
secară. El are însă posibilitatea să aleagă varianta optimă, cultivînd ambele culturi. Fiecare punct de pe curba
posibilităţilor de producţie (curba AD) indică diferitele combinaţii posibile între aceste două bunuri. De
exemplu, el ar putea obţine într-un an 16 tone de porumb şi circa 4 tone de secară, sau 10 tone de porumb
şi 7 tone de secară etc. Oricum, pentru a avea mai mult porumb, fermierul trebuie să renunţe la o parte de
secară.
Punctul E indică faptul că fermierul nu şi-a utilizat toate posibilităţile de producţie. Acest lucru îl
reflectă orice punct aflat în stînga curbei AD. Din contra, punctul F, care ar corespunde unei cantităţi de
bunuri mai mari, este o variantă imposibilă pe termen scurt, deoarece resursele disponibile nu sînt suficiente
pentru a mări şi cantitatea de porumb, şi cea de secară.
Resursele fiind limitate oricînd şi oriunde, curba posibilităţilor de producţie poate fi aplicată nu doar
în cazul menajelor şi întreprinderilor, ci şi la nivelul întregii economii şi chiar în comparaţiile între ţări.
Astfel, societatea este obligată să aleagă în permanenţă între o creştere a consumului şi o diminuare a
investiţiilor sau o sporire a investiţiilor in detrimentul consumului. De regulă, în urma creşterii
investiţiilor (inclusiv pe seama consumului) societatea îşi măreşte posibilităţile de producţie, curba AD
deplasîndu-se spre dreapta. Curba posibilităţilor de producţie permite, de asemenea, compararea
potenţialului economic al diferitelor ţări (Figura 2.2.B).
3. Activitatea
a activităţii economică
umane t - forma principală
Pentru a-şi satisface nevoile sale complexe şi mereu crescînde, omul este motivat să desfăşoare cele mai
diverse activităţi, cum ar fi cele politice, economice, religioase, culturale, ştiinţifice, militare etc.
ActtVitatea economică este principala formă a activităţii umane şi constă în atragerea şi
folosirea resurselor economice rare pentru a produce bunurile necesare satisfacerii
nevoilor umane.
Activitatea economică se compune din patru faze, reluate într-o anumită succesiune firească, faze
care sînt: producţia, schimbul, repartiţia, consumul, în unele cazuri, aceste patru faze mai sînt denumite
„domenii" sau „sfere ale activităţii economice".
Producţia constituie totalitatea eforturilor şi operaţiunilor umane de combinare a factorilor de
producţie în cadrul diferitelor unităţi de producţie (de exemplu, întreprinderi), în scopul obţinerii
bunurilor materiale şi a serviciilor.
Schimbul (sau circulaţia) este o altă componentă (fază) a activităţii economice, în cadrul căreia
bunurile produse sînt depozitate şi păstrate, sînt schimbate cu alte bunuri (trocul) sau sînt trecute de la
o persoană la alta prin actul de vînzare-cumpărare. Schimbul bunurilor se efectu ează prin intermediul
unor servicii precum cele comerciale, de comunicaţii şi de telecomunicaţii, de transport, de depozitare
şi de păstrare.
Repartiţia este o activitate prin intermediul căreia bunurile produse sînt distribuite participanţilor la
procesul de producţie, în lumea modernă, repartiţia se înfăptuieşte sub forma distribuirii şi
redistribuirii
veniturilor (salarii, profituri, impozite, taxe) între agenţii economici şi între membrii societăţii.
Consumul, care este scopul final al oricărei activităţi economice, constă în folosirea, utilizarea
bunurilor şi satisfacerea nevoilor. Consumul poate fi intermediar (productiv) sau final.
Activitatea economică se desfăşoară în cadrul ramurilor economiei naţionale (agricultură, industrie,
comerţ etc.), care sînt grupate în 4 sectoare de activitate, sectoare ce se disting prin anumite modalităţi
predominante de creare a bunurilor economice.
în economiile moderne, procesul economic se desfăşoară în următoarele sectoare de activitate:
- sectorul primar, din care fac parte agricultura, pescuitul, industria extractivă, silvicultura;
- sectorul secundar - industria prelucrătoare, construcţiile;
- sectorul terţiar, format din ramurile ce prestează diferite servicii: medicale, de instruire, bancare,
culturale, de transport, comerciale, de asigurare;
- sectorul cuaternar sau al informaţiilor este un sector nou, care s-a desprins de cel terţiar doar cu
cîteva decenii în urmă. El include informatica şi noile tehnologii şi se mai numeşte „sectorul
serviciilor intelectuale".
Iniţial, sectorul primar a permis evoluţia sectoarelor secundar şi terţiar, ca mai apoi între toate
sectoarele să se stabilească o interdependenţă mereu crescîndă. O dată cu dezvoltarea societăţii, numărul
populaţiei ocupate în primele două sectoare scade, fără a se micşora însă cantitatea bunurilor produse,
în acelaşi timp, creşte ponderea celor ocupaţi în sectorul serviciilor şi al informaţiilor.
Vom ilustra această tendinţă generală pe exemplul SUA, ţara care ne oferă datele cele mai complete în
această privinţă (Tabelul 2.1).
Tendinţa ce se conturează clar în tabelul de mai jos în privinţa modificării structurii populaţiei
ocupate ne avertizează că din acest punct de vedere în economia Republicii Moldova pe viitor vor avea
loc schimbări importante. Ţările mai dezvoltate au indicat dintotdeauna calea ce urmează a fi parcursă
de ţările mai puţin avantajate din punct de vedere economic.
Tabelul 2.7. Repartizarea populaţiei ocupate în cele trei sectoare (în % din total) în SUA şi în Republica
Moldova
"^---^sectorul
anul ^^~~-- 1 II III
^^ SUA
1820 73 12 15
1850 65 18 18
1900 37 29 34
1950 12 35 58
1977 4 29 67
2000 2 18 80
Republica Moldova
1991 34 30 36
2005 37 13 50
4. Agenţii economici
în paragrafele de mai sus am analizat cîteva elemente-cheie ale activităţii economice, şi anume: nevoile,
resursele, alegerea, fazele activităţii economice. Toate aceste elemente sînt unite, „închegate" de
participanţii la activitatea economică, de cei care produc, distribuie, schimbă şi consumă bunurile
economice.
Participanţii la viaţa economică sau persoanele fizice şi juridice care îndeplinesc
anumite funcţii speciale în activitatea economică se numesc agenţi economici.
Agenţii economici sînt grupaţi în cinci categorii, şi anume: menaj el e, întreprinderile, instituţiile
financiare, administraţia publică, restul lumii.
Orice activitate economică porneşte de la menaje (numite şi gospodării), care pot fi reprezentate de o
persoană aparte sau o familie. Funcţia principală a acestora este consumul, dar menajele desfăşoară şi
operaţiuni de producţie casnică, nemarfară, mai cu seamă în ţările cu un nivel de dezvoltare mai
modest. Menajele oferă societăţii resursele necesare organizării activităţii economice (forţă de muncă,
capital, terenuri de pămînt) şi primesc în schimb venituri, pe care le folosesc pentru procurarea bunurilor
de consum sau pentru formarea de economii.
întreprinderile (firmele) au ca funcţie de bază producerea bunurile materiale şi a serviciilor mărfare
destinate schimbului sau vînzării-cum parării. Scopul activităţii întreprinderilor este obţinerea profitului.
Instituţiile financiare (în principal băncile, dar şi societăţile de aşi gurări) au ca activitate de bază
colectarea economiilor şi transformare; acestora, prin intermediul creditelor, în investiţii.
Administraţiile publice (centrale şi locale) îndeplinesc, în fond, doui funcţii: redistribuirea veniturilor
acumulate prin intermediul impozite lor şi taxelor şi prestarea de servicii nemarfare, în folosul întregii soci
etăţi: ocrotirea sănătăţii, educaţia, construirea drumurilor, protejarea mediului ambiant, dezvoltarea
culturii, asigurarea securităţii personale apărarea proprietăţii. Statul contemporan îndeplineşte şi o a treia
funcţie cea de producere, în cazul dat, întreprinderile publice îndeplinesc aceleaşi funcţii şi urmăresc aceleaşi
obiective ca şi întreprinderile private.
III. CARACTERISTICA GENERALĂ A ECONOMIEI DE PIAŢĂ. INSTITUŢIILE
ECONOMICE
1. Sistemele economice ideale
. Ce este sistemul economic?
Sistemul economic reprezintă o modalitate specifica de utilizare a resurselor economice
rare, de organizare a procesului de producţie şi de trecere a bunurilor create de la
producător la consumator.
Pe parcursul istoriei, atît elementele de bază ale activităţii economice, cît şi formele concrete de
organizare a acesteia s-au modificat fără încetare. Totuşi ceea ce era mai esenţial, mai specific, principalele
interdependenţe dintre elementele sistemului economic existent rămîneau, pentru un anumit interval de timp,
neschimbate.
Sistemele economice se deosebesc unul de altul după următoarele criterii:
1) Forma predominantă a proprietăţii asupra resurselor şi rezultatelor actului de producere;
2) Scopul urmărit de cei care organizează o activitate economică oa-
recare;
3) Modul de stabilire a relaţiilor dintre participanţii la activitatea economică;
4) Caracterul motivării atingerii unor performanţe mai înalte.
Pe parcursul ultimelor secole, reprezentanţii tuturor doctrinelor economice au lansat diferite propuneri
cu privire la criteriile care trebuie sa stea la temelia tipologizării modalităţilor distincte de organizare a
activităţii economice. S-au propus, de exemplu, drept criterii de bază: ramura principală a economiei, adică
forma predominantă de creare a avuţiei (sistemul economic primitiv, agrar, industrial, al serviciilor,
informaţional); nivelul de dezvoltare a ştiinţei şi gradul de instruire al populaţiei (sclavagist, feudal,
industrial); modul de producere a bunurilor materiale şi caracterul relaţiilor dintre participanţii la acest
proces (modul de producţie primitiv, sclavagist, feudal, capitalist, socialist).
în ştiinţa economică contemporană, drept criteriu de bază al clasificării sistemelor economice este
folosit modul de stabilire a legăturilor între agenţii economici, între producţie şi consum, numit şi criteriul
„tipului de economie". Legăturile dintre participanţii la activitatea economică se pot stabili în mod liber,
spontan, independent sau în mod autoritar, forţat, de către un centru administrativ.
Clasificate după acest criteriu, există următoarele sisteme economice:
1. sistemul economiei naturale (sau tradiţional);
2. sistemul economiei de piaţă;
3. sistemul economic de comandă (sau centralizat).
Sistemul economiei naturale
Economia naturală reprezintă o formă de organizare a activităţii economice, în care bunurile
produse sînt destinate autoconsumului, nevoile fiind satisfăcute fără a se apela la schimb. Economia
naturală este un sistem economic închis.
Alcătuită din celule economice universale (gospodării individuale sau tribale), preponderent izolate
unele de altele, dar capabile să producă bunurile necesare pentru satisfacerea celor mai elementare nevoi, eco-
nomia naturală a existat pe parcursul a zeci şi sute de mii de ani. în acest sistem economic
proprietatea era comună, colectivă, adică aparţinea în egală măsură tuturor membrilor comunităţii.
Predomina munca manuală, cu o eficienţă foarte redusă. Scopul activităţii economice era supravieţuirea
comunităţii.
în prezent, economia naturală mai există ca un sector aparte doar în ţările cele mai slab
dezvoltate din Africa, Asia şi America Latină, dar şi în unele regiuni muntoase sau izolate din Europa.
Transformarea economiei naturale în economie de schimb
La un anumit nivel al dezvoltării sale, economia naturală a devenit o frînă în calea progresului
economic. Acest fapt a condiţionat transformarea ei treptată într-o economie producătoare de mărfuri,
numită „economie de schimb", în care bunurile chiar de la bun început sînt produ se pentru vînzare. în
felul acesta, celelalte două sisteme economice, care au succedat economiei naturale - şi economia de
piaţă, şi economia de comandă -, funcţionează ca economii de schimb.
Au existat anumite condiţii care au generat trecerea treptată la economia de schimb. Acestea sînt:
1) Diviziunea socială a muncii, adică specializarea agenţilor economici în confecţionarea unor
bunuri destinate schimbului sau vîn-zării, numite „marfă";
2) Autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici, bazată pe proprietatea privată, adică
pe dreptul de a folosi resursele disponibile şi rezultatele muncii după bunul-plac;
3) Apariţia pieţei ca loc de întîlnire a producătorilor şi vînzătorilor, ca loc unde se face schimbul
sau vînzarea-cumpărarea;
4) Monetizarea economiei, adică apariţia şi impunerea monedei în calitate de instrument de
intermediere a schimburilor economice şi de apreciere a valorii (a preţului) bunurilor destinate
vînzării-cumpărării.
Economia de comandă
Acest sistem economic a existat între anii 1917-1991 în fosta Uniune Sovietică, iar după cel de al doilea
război mondial - într-un şir de ţări
din Europa Centrală şi din Asia, inclusiv în China, sub denumirea de „socialism". Astăzi socialismul ca
sistem economic a dispărut cu totul. Economia de comandă însă, sub alte forme, ca un sector dominant
în economia multor ţări, este atestată încă din Antichitate.
Economia de comandă (numită şi „economia socialistă" sau „planificată") are drept
trăsătură definitorie faptul că statul, în calitatea sa de unic proprietar al principalelor
 resurse economice, gestionează de unul singur atît producţia, cît şi schimbul şi repartiţia
bunurilor şi serviciilor.
în economiile de comandă lipseşte libertatea de alegere a producătorului şi consumatorului, precum
şi responsabilitatea personală pentru activitatea desfăşurată, în economiile de tip socialist toate
activităţile economice erau reglementate în mod centralizat, prin intermediul planului. Prevederile
acestuia erau obligatorii pentru toţi agenţii economici. Tot de către instanţele superioare se stabileau
preţurile şi salariile. Scopul organizării activităţii economice era simplu: îndeplinirea obiectivelor fixate
de către organele centrale de stat.
Apropo... despre sistemul socialist
...Să presupunem că în anul 1970, în fruntea unei mari întreprinderi industriale din Chişinău,
în calitate de director a fost numită o persoană care nu are nici un fel de cunoştinţe şi
deprinderi manageriale. Ei şi? întreprinderea va funcţiona normal! Fiindcă directorul nu va
rezolva nici o problemă eh de cit principială. „Centrul" va indica asortimentul şi cantitatea
bunurilor ce urmează a fi produse, va nominaliza furnizorii ce vor aproviziona întreprinderea
cu utilaje, electricitate, materie primă etc., precum şi cumpărătorii producţiei fabricate. Tot
organele superioare vor determina proporţiile şi felul repartizării veniturilor etc. fără a avea
frică că întreprinderea va falimenta vreodată, directorul se va menţine mult şi bine în post.
Iar dacă va mai fi şi loial unicului partid aflat mereu la putere va fi recompensat cu tot felui
de decoraţii şi distincţii de stat.
Evident, o economie organizată şi gestionată în acest chip nu poate fi eficientă. Anume de aceea
socialismul a dat faliment chiar şi în Rusia, ţara cea mai bogată în resurse naturale din lume.
2. Economia de piaţă contemporană şi modelele sale
Economia de piaţă constituie o treaptă superioară a economiei de schimb; este, altfel spus, o economie de
schimb evoluată. Deşi sistemul economiei de piaţă s-a modificat întruna, avînd la început drept element-
che-ie o piaţă cu o concurenţă liberă, iar mai apoi o piaţă cu o concurenţă dirijată şi cu o implicare mereu
crescîndă a statului în activitatea economică, acest sistem şi-a păstrat, pe parcursul secolelor, trăsăturile sale
cele mai importante.
Trăsăturile definitorii ale sistemului economic de piaţă
Aceste trăsături sînt:
1) Preponderenţa proprietăţii private, ca trăsătură principală a economiei de piaţă. Deşi este asigurat
pluralismul formelor de proprietate, activitatea economică se desfăşoară, în general, pe baza
proprietăţii private, care asigură libertatea economică a persoanei. „Proprietatea privată - iată temelia
libertăţii", spune un cunoscut proverb francez.
2) Economia este decentralizată, ea funcţionează în baza alegerii şi interesului personal al fiecărui
individ. Toate deciziile economi-co-financiare sînt luate în mod nemijlocit de către agenţii
economici, care îşi asumă toate riscurile. Libertatea economică a individului se bazează pe un
principiu formulat încă pe la mijlocul secolului al XVIII-lea de către fiziocraţii francezi: „Laissez-
faire, laissez-passer, le monde va de lui meme". („Lăsaţi să se facă lucrurile, lăsaţi să treacă
mărfurile, lumea merge de la sine".)
3) Centrul activităţii economice şi principalul regulator al acesteia este piaţa concurenţială. Prin
mecanismul cererii şi ofertei, piaţa determină asortimentul, calitatea şi cantitatea bunului ce urmează
a fi produs. Pe piaţă se stabilesc legăturile între agenţii economici.
4) Scopul nemijlocit care se află la baza organizării activităţii economice este profitul, mai exact
maximizarea acestuia. Profitul este forţa motrice a activităţii economice. Mărimea profitului ce
poate fi obţinută este nelimitată, fapt care îi ţine pe întreprinzători într-o stare permanentă de
căutare, de inovare şi de perfecţionare, de luptă cu concurenţii.
5) Preţurile la marea majoritate a bunurilor materiale şi serviciilor se formează liber, în urma
 negocierilor dintre vînzători şi cumpărători.
6) Agenţii economici se află într-o stare de concurenţă permanentă, fapt ce conduce la diferenţierea
acestora, la înlăturarea din competiţie a celor slabi şi ineficienţi.
Economia mixtă ca sistem real al economiei de piaţă contemporane
Cele trei sisteme economice analizate mai sus sînt nişte sisteme teoretice, sisteme ideale, mai curînd o
abstracţie ştiinţifică, în viaţa reală aceste sisteme, în stare pură, nu au existat niciodată, în viaţa reală există o
mulţime de modele concrete ale economiei de piaţă şi orice economie naţională poate fi încadrată într-un
model sau altul.
Economiile contemporane sînt economii mixte, în care se îmbină - în mod organic, dar în proporţii diferite -
elementele definitorii ale economiei de piaţă cu implicarea statului în economie - trăsătură caracteristică
altădată doar economiilor de comandă.
în orice sistem mixt anumite elemente de bază rămîn a fi preponderente. Astfel, în economiile
contemporane predomină elementele proprii economiei de piaţă.
Economia mixtă (sau sistemul economic mixt) constituie o îmbinare organică, în proporţii
diferite, a elementelor sistemului economiei de plată cu Implicarea statului în economie, o
îmbinare a sectorului privat cu sectorul de stat, a mecanismelor pieţei cu reglementarea publică,
a micilor întreprinderi cu marile corporaţii, o îmbinare a mecanismelor de diferenţiere de avere
cu asigurarea anumitor garanţii sociale.
Modelele economiei mixte apărute după cel de al doilea război mondial sînt numeroase şi se
deosebesc mult unele de altele. Criteriile de diferenţiere a acestora sînt:
a) măsura intervenţiei statului în viaţa economică;
b) ponderea sectorului public în structura proprietăţii şi a PIB-ului;
c) instrumentele predominante ale implicării statului în activita tea economică (prin
planificare; prin bugetul de stat; prin monedă etc.);
d) locul pieţei în societate.
Principalele modele ale economiei mixte
Cele mai cunoscute modele ale economiei mixte sînt: neoamerican (an-glo-saxon), renan (de tip
european), japonez, chinez, în cadrul modelului european se mai disting modelele: francez, german,
suedez.
Modelul neoamerican, numit uneori şi tipul anglo-saxon de economie de piaţă, se întîlneşte în
principal în SUA, Marea Britanic, Belgia, Canada, alte ţări. Acest model se caracterizează printr-un
nivel înalt al diferenţierii sociale şi printr-o pondere redusă a sectorului de stat în economie.
Piaţa joacă aici rolul determinant în reglementarea vieţii economice. Ea stabileşte mărimea
preţurilor, inclusiv a salariilor. Implicarea directă a statului în activitatea economică este neglijabilă.
Statul elaborează cadrul legal şi veghează respectarea cu stricteţe a acestuia. El încurajează concurenţa şi
dezvoltarea businessului. Nivelul impozitelor este scăzut. După regulile pieţei funcţionează şi sistemul
de învăţămînt (preponderent privat).
O trăsătură caracteristică a modelului neoamerican este o diferenţiere enormă a averilor, inclusiv a
salariilor. Astfel, un conducător al unei firme poate avea un salariu de peste o sută de ori mai mare
decît salariul unui simplu funcţionar al acesteia. Şi încă ceva. în modelul neoamerican securitatea
socială (riscurile în caz de boală, şomaj) este, în fond, o afacere personală şi nu o grijă a statului.
Tipul anglo-saxon de piaţă este foarte eficient din punct de vedere economic, dar generează o
diferenţiere socială fără precedent.
în Europa Occidentală cel mai răspîndit este modelul economiei so-ile de piaţă, care are ca ţări de
referinţă Germania, Austria şi Olanda, în unele cazuri, acesta mai este numit pur şi simplu modelul
german. Trăsătura caracteristică a acestui model constă în îmbinarea organică a exigenţelor pieţei cu
 protecţia socială a populaţiei. Pensiile şi alte alo-;aţii sociale sînt înalte. Mărimea salariului este
determinată nu numai de condiţiile pieţei (cererea şi oferta forţei de muncă), ci şi de alţi factori, cum ar
fi: nivelul pregătirii profesionale, vechimea în muncă etc., fapt ce asigură ataşamentul salariaţilor faţă
de firma respectivă. Statul are misiunea să asigure egalitatea de şanse şi să protejeze cetăţenii împotriva
abuzurilor şi nedreptăţilor.
Sectorul de stat în economie este important, ridicîndu-se pînă la 25-30% din PIB. Totodată, în
modelul german, spre deosebire de cel american, asistenţa medicală şi învăţămîntul, atît cel mediu, cît şi
cel superior, sînt, în fond, gratuite.
Un rol deosebit în modelul german este acordat sistemului bancar, banca centrală beneficiind de o
autonomie deplină şi servind drept mecanism decisiv de reglementare a activităţii economice.
Statul, care influenţează procesul de formare a preţurilor, susţine pe toate căile dezvoltarea
întreprinderilor mici şi mijlocii, a gospodăriilor de fermieri, creînd astfel o bază socială largă pentru
regimul politic existent. Clasa mijlocie este numeroasă, constituind peste 75% din numărul total al
populaţiei.
în fine, în modelul german, între salariul unui şef de firmă şi funcţionarii acesteia diferenţa este
relativ mică, doar de pînă la 24 de ori.
Modelul nordic al economiei de piaţă, numit, de regulă, „modelul suedez" (Suedia, Norvegia,
Finlanda, Danemarca), era considerat, mai mult în glumă, „cel de al doilea model socialist" (după cel
sovietic, desigur). Acest model se caracterizează prin accentul pus pe asigurarea echităţii sociale şi pe
reducerea inegalităţii de avere. Acest obiectiv se realizează printr-un mecanism special de redistribuire a
veniturilor în folosul păturilor nevoiaşe. Stabilind o rată înaltă a impozitelor, statul acumulează în
mîinile sale pînă la 60-65% din tot produsul intern brut, mai bine de jumătate din care este utilizat apoi
în scopuri sociale. Sec-
torul de stat joacă un rol însemnat. Cea mai mare parte a serviciilor (medicină, învăţămînt etc.) este
gratuită.
în asigurarea unei anumite echităţi sociale un rol deosebit îl joacă confederaţiile patronale şi
confederaţiile muncitoreşti, care sînt organisme permanente de negociere cu instituţiile statale. Spre
deosebire de alte ţări, în Suedia, Norvegia şi Danemarca este puternic dezvoltat sectorul cooperatist.
Modelul francez sau etatist (ţară de referinţă - Franţa, parţial Italia) se distinge printr-o pronunţată tentă
dirijistă. Sectorul privat se îmbină cu un puternic sector public, apărut în cea mai mare măsură în urma
mai multor valuri de naţionalizare a întreprinderilor private, în general a celor din domeniile
infrastructurii economiei, în sectorul public se creează circa 30-35% din volumul producţiei industriale. O
altă trăsătură a acestui model constă în îmbinarea mecanismelor pieţei cu un sistem special de planificare
indicativă, ca formă principală a implicării statului în activitatea economică.
O dată cu aprofundarea fenomenelor integraţioniste în spaţiul unic al Uniunii Europene, are loc o
apropiere între modelele de economie mixtă existente. Ca prototip al unui model comun pentru toate
ţările-membre ale Uniunii Europene este folosit modelul german al economiei sociale de piaţă.
în ceea ce priveşte modelele de economie caracteristice pentru alte continente, ne vom opri asupra
modelului japonez, numit şi „paterna-list", apărut şi el după cel de al doilea război mondial. Acest model se
caracterizează prin faptul că rolul decisiv în viaţa economică îl joacă marile corporaţii, susţinute de către
stat şi aflate într-o competiţie puternică între ele. Instrumentul principal de implicare a statului în viaţa
economică este programarea economică. Anume statul a iniţiat, apoi a susţinut pe toate căile producerea
tanchetelor şi automobilelor, apoi a produselor electronice şi a computerelor.
O trăsătură deosebită a modelului japonez constă în faptul că nivelul salariului rămîne mereu în urma
creşterii productivităţii muncii. Acest fapt permite reducerea permanentă a costurilor şi, ca urmare, o
competitivitate sporită a mărfurilor japoneze pe pieţele internaţionale.
în Japonia, cea mai mare parte a muncitorilor, care sînt angajaţi pe viaţă la o firmă oarecare, este atrasă
pe toate căile la gestionarea firmelor, în fine, trebuie menţionat faptul că acceptarea de către specialiştii de
cea mai înaltă calificare a unor salarii mai joase decît în celelalte ţări dezvoltate are la temelia sa un
puternic sentiment de mîndrie naţională şi de patriotism. Spre deosebire de Europa Occidentală, dar mai ;u
seamă de Statele Unite, salariile şefilor de corporaţii japoneze sînt doar de 17 ori mai mari decît salariile
funcţionarilor simpli, în fine, în Japonia clasa mijlocie este cea mai numeroasă, constituind 85-90% din
populaţia ţării.
3. Revenirea fostelor ţări socialiste la economia de piaţă
Sistemul economiei de comandă, aşa cum a fost el conceput şi realizat n fosta URSS şi într-un şir de ţări din
Europa Centrală, s-a dovedit a fi ineficient. Pînă la urmă, el a dat faliment. La începutul anilor 1990, 28 de
ţări din Europa şi Asia au pornit pe calea transformării economiilor socialiste (de comandă sau planificate),
demarînd procesul de revenire a acestora la economia de piaţă.
Reformele principale realizate în perioada tranziţiei la economia de riaţă sînt: liberalizarea vieţii
economice (liberalizarea preţurilor, liberalizarea comerţului exterior etc.) şi privatizarea, adică transformarea
în-:reprinderilor de stat în întreprinderi private.
Tranziţia are trei puncte de reper. Ea începe cu schimbarea puterii politice, regimurile totalitare fiind
înlocuite cu parlamente şi guverne democratice. La această primă etapă are loc şi liberalizarea vieţii
economice. Tot în această perioadă sînt elaborate legile şi actele normative, care stau la temelia economiei de
piaţă.
La cea de a doua etapă, mult mai îndelungată decît prima, accentul este pus pe înfăptuirea privatizării
şi pe crearea unui sector privat dominant în economie. Acest sector apare atît în urma transformării
proprietăţii de stat în proprietate privată, cît şi a constituirii noilor întreprinderi private din capul locului.
în procesul privatizării au fost folosite trei metode, şi anume:
a) privatizarea prin vînzare;
b) cumpărarea întreprinderilor de stat de către salariaţii lor;
c) privatizarea prin distribuirea gratuită a titlurilor de proprietate.
Privatizarea prin vînzare s-a înfăptuit, în cea mai mare parte, în Ungaria, Estonia, Germania
Democratică, în Rusia circa 55% din întreprinderi au fost privatizate prin metoda cumpărării acestora de
către salariaţii lor. Cea de a treia metodă - de distribuire a titlurilor de proprietate (bonuri patrimoniale,
cupoane, vaucere) - a fost pe larg folosită în Cehia şi Lituania.
în Republica Moldova privatizarea s-a înfăptuit prin folosirea celor trei metode. La început a avut
loc privatizarea în masă a întreprinderilor mici şi mijlocii, precum şi a apartamentelor de stat prin
intermediul bonurilor patrimoniale. Restul întreprinderilor a fost privatizat prin vînzarea acestora
întreprinzătorilor autohtoni şi străini.
La etapa a treia a tranziţiei continuă restructurarea întreprinderilor şi crearea instituţiilor proprii
economiei de piaţă - a instituţiilor juridice, fiscale, creditare etc. Tot în această perioadă este pusă
temelia unui nou sistem de protecţie socială, unui model de echitate socială, recu noscut de majoritatea
populaţiei. Pe baza respecializării şi a exploatării avantajelor comparative are loc integrarea echitabilă şi
eficientă a acestor ţări în circuitul economic mondial.
Schematic, transformările şi etapele tranziţiei pot fi reprezentate în felul următor:
Pentru multe ţări tranziţia nu s-a terminat încă, consecinţele acesteia fiind preponderent negative
(pe termen scurt). Astfel, în anul 2006, PIB-ul tuturor ţărilor din fosta URSS constituia doar circa 60%
din PIB-ul anului 1990, iar în Republica Moldova ceva mai mult de 40%. Totuşi şi aceste ţări au
devenit ţări cu economie de piaţă, care se dezvoltă, în fond, după acelaşi principiu ca şi ţările dezvoltate
din Europa şi America de Nord.
 4. Esenţa şi rolul instituţiilor în dezvoltarea economică
Instituţiile şi clasificarea lor
Ştiinţa economică contemporană acordă o atenţie tot mai mare instituţiilor, care joacă un rol crescînd în
viaţa societăţii. Ce reprezintă deci instituţiile economice?
Instituţiile economice smt nişte fenomene cu caracter stabil, care impun oamenilor un
oarecare comportament obligatoriu. Instituţiile au fost create pentru a stabili o
anumită ordine în activitatea oamenilor.
Instituţiile pot fi formale (oficiale) şi neformale (sau informale). Astfel, constituţia unei ţări, religia,
legislaţia, proprietatea sînt instituţii formale, pe cînd tradiţiile, obiceiurile, instinctele sînt instituţii
neformale. Uneori instituţiile sînt confundate cu organizaţiile. Deşi în unele cazuri o organizaţie poate fi în
acelaşi timp şi instituţie, în linii generale însă între instituţii şi organizaţii există o diferenţă principială.
Dacă organizaţia reprezintă un colectiv, un ansamblu de indivizi, instituţia constituie totalitatea legilor şi
regulilor care determină interacţiunea între oameni. Instinctele pot fi o instituţie ce condiţionează
comportamentul uman în anumite situaţii. Asociaţia apărătorilor limbii române este o simplă organizaţie,
în acelaşi timp însă, biserica, firma, universitatea, -dicatele sînt şi instituţii, şi organizaţii.
în general, toate instituţiile modelează comportamentul uman în atingerea anumitor obiective
economice.
Instituţiile informate
Unele instituţii informale sînt proprii tuturor ţărilor şi popoarelor. Acestea sînt: instinctele umane, în primul
rînd instinctul paternităţii, curiozitatea, necesitatea de autoperfecţionare. Altele, cum ar fi tradiţiile,
obiceiurile, limba, coeziunea şi unitatea naţională, ritualurile comunitare (nunţile, botezurile,
înmormîntările), sînt proprii doar unor popoare sau unui grup de popoare înrudite.
în economia de piaţă, forţa motrice a activităţii economice este maximizarea profitului. Dar nu numai
căutarea profitului îi motivează pe oameni să fie activi. Unul din mobilele activităţii economice sînt şi
instituţiile informale. Astfel, asemenea instituţii proprii moldovenilor cum ar fi imboldul „de a fi în rînd cu
lumea", „de a nu se face de rîs" reglementează conduita omului şi în viaţa economică, motivîndu-1 să atingă
un anumit „standard", recunoscut de majoritatea celor din jur.
în general, ştiinţa economică contemporană a reuşit să elaboreze nişte mecanisme care fac posibilă
„măsurarea" aportului fiecărei instituţii informale şi formale la creşterea şi dezvoltarea economică.
Instituţiile formale
Printre cele mai cunoscute instituţii formale care au o influenţă, uneori decisivă, asupra dezvoltării
economice putem nominaliza statul, biserica, proprietatea, piaţa.
Religia. Există un cunoscut paradox potrivit căruia intensificarea activităţii religioase este însoţită de o
diminuare a performanţelor economice; în acelaşi timp, tocmai religia se află la originea celor mai multe din
reuşitele economice. Astfel, excepţionalele succese economice obţinute de Europa Occidentală se datorează,
în cea mai mare parte, reformei religioase înfăptuite în secolul al XVI-lea de către germanul Lu-ther şi
francezul Calvin. „Reforma", interpretînd într-un mod original Biblia şi mesajul lui Isus Hristos, a contribuit
la încurajarea veşnicei dorinţe a omului de a se pricopsi, de a aduna bogăţii, punînd astfel temelia unei
creşteri economice fără precedent.
La întrebarea: „Care este cea mai plăcută ocupaţie a omului?", un cunoscut filozof din Grecia Antică a
răspuns: „îmbogăţirea". „Reforma"
reabilitează şi justifică această sete arzătoare a omului de a se înavuţi. Mai mult, „pricopsirea" devine o
faptă de toată lauda. Cu condiţia însă ca banii adunaţi să nu fie irosiţi în vînt, ci folosiţi cu pricepere pentru
lărgirea şi modernizarea producţiei. Astfel, avuţia adunată de unele persoane alese de Cel de sus trebuie să
contribuie la prosperitatea întregii societăţi. Numai o astfel de utilizare a bogăţiei, spune religia reformată,
este încuviinţată de către Dumnezeu, care, asigurîndu-i omului de afaceri succesul economic, îi dă de
 înţeles că acesta, după moarte, va nimeri direct în rai.
Printr-o asemenea tălmăcire a cărţilor sfinte, biserica protestantă a încurajat un comportament
favorabil activităţii economice, a stimulat dezvoltarea interesului personal şi a spiritului antreprenorial.
Proprietatea ca instituţie şi relaţie economică fundamentală
Cu un secol şi jumătate în urmă, economistul francez Pierre Proudhon lansează ideea că „proprietatea este
un furt". O asemenea opinie nu era şi nu este nici acum împărtăşită de majoritatea economiştilor, care,
referitor la originea proprietăţii, susţin că ea ar proveni, în fond, din munca şi economiile producătorilor.
Totuşi procesele de privatizare ce au loc în fostele ţări socialiste demonstrează că marile proprietăţi pot
apărea şi prin jefuirea averii naţionale, deci şi pe seama altora.
Oricum, fie şi parţial justă, definiţia lui Proudhon a avut meritul de a scoate în evidenţă faptul că
proprietatea este expresia anumitor relaţii dintre oameni, în sensul că o dată ce un bun aparţine unei
persoane, el nu poate fi în acelaşi timp al alteia. Cu alte cuvinte, în opinia economistului francez, proprietatea
urmează a fi studiată nu numai din punct de vedere juridic şi filozofic, ci şi economic.
Din punct de vedere economic, proprietatea reprezintă ansamblul relaţiilor dintre oameni, în
legătură cu însuşirea, posedarea resurselor utilizate în activitatea economică şi a rezultatelor acestei
activităţi.
Sensul juridic al noţiunii de „proprietate" se reduce la drepturile de proprietate: dreptul de posesie,
adică dreptul de a stăpîni bunul în interes propriu; dreptul de folosinţă; dreptul de dispoziţie (adică
dreptul
de a înstrăina bunul, de a-1 consuma sau a-1 distruge); dreptul de a culege roadele acestui bun (dreptul
de uzufruct).
întrucît sensurile economic şi juridic ale proprietăţii merg mereu mî-nă-n mînă, constatăm că:
II Proprietatea reprezintă totalitatea raporturilor dintre membrii societăţii cu privire la însuşirea bunurilor
existente în societate, raporturi reglementate de acte juridice sau norme sociale.
Fiind o relaţie, proprietatea se prezintă sub forma unităţii şi inter-condiţionării elementelor sale de
bază: obiectul şi subiectul proprietăţii.
Obiectul proprietăţii îl pot constitui bunurile materiale şi imateriale (informaţiile, de exemplu), atît
sub forma resurselor economice, cît şi a rezultatelor activităţii economice (un lot de pămînt, o clădire,
utilajul, automobilul, mărfurile produse etc.).
Subiecţii proprietăţii sînt posesorii obiectelor proprietăţii şi ei pot fi: a) persoanele fizice (indivizii,
menajele); b) persoanele juridice, formate din grupurile socioprofesionale, care dau naştere formelor
asociative de proprietate (cooperative, societăţi comerciale); c) diferite organizaţii (naţionale sau
internaţionale); d) statul.
Pluralismul formelor de proprietate
Din cele mai vechi timpuri, omenirea a cunoscut mai multe tipuri şi forme de proprietate. Pluralismul
formelor de proprietate este o trăsătură a oricărui sistem economic. Multiplele forme de proprietate
sînt compatibile şi nu se exclud una pe alta. Ele se află într-un proces permanent de concurenţă.
în lumea contemporană, coexistă trei tipuri de proprietate (privată, publică şi mixtă), fiecărui tip
revenindu-i mai multe forme. (Aici trebuie remarcat că adeseori noţiunile de „tip" şi „formă" sînt
folosite ca sinonime.) Iată deci care sînt tipurile şi formele de proprietate în economia de piaţă:
a) Proprietatea privată (sau particulară), care, în funcţie de subiectul proprietăţii, poate fi: individuală,
individual-asociativă, privată de
familie, privat-asociativă. Proprietatea privată poate fi bazată pe munca individuală sau pe
munca salariată.
b) Proprietatea publică (numită uneori „de stat"), care cunoaşte asemenea forme ca: proprietatea
administraţiei centrale şi proprietatea administraţiei locale (numită şi „proprietatea
 municipală"), în ţările socialiste acesta este tipul de proprietate preponderent.
c) Proprietatea mixtă. Acest tip de proprietate combină, în diferite proporţii, proprietatea
privată cu cea publică, iar în unele cazuri proprietatea naţională cu cea internaţională. De
aceea proprietatea mixtă poate fi: privat-publică naţională, privat-publică multinaţională.
în sistemul economiei de piaţă locul central aparţine proprietăţii pri vate. Astfel, 70-85% din PIB-
ul ţărilor dezvoltate este creat în cadrul proprietăţii private. Deşi în proporţii diferite (10-50%),
proprietatea publică este prezentă astăzi în toate ţările lumii.
Proprietatea privată este temelia libertăţii economice.

Partea a 11-a
MICROECONOMIE
IV. COMPORTAMENTUL (TEORIA) CONSUMATORULUI
Consumatorul şi producătorul. Cu care începem?
Cum ştim deja, în centrul atenţiei teoriei economice, în special în cel al microeconomici, se află
comportamentul, activitatea individului. Acesta, posedînd un număr limitat de resurse, încearcă să satisfacă
un număr maxim de nevoi. Cu alte cuvinte, obiectivul major al oricărui individ raţional este maximizarea
efectelor utile prin minimizarea eforturilor.
Individul se află, de regulă, într-o dublă ipostază - cea de consumator şi cea de producător. Vom remarca
aici că, în timp ce alte doctrine economice (socialiştii, liberalii clasici, fiziocraţii etc.) analizau fenomenele
economice în termeni de clasă, adică divizau societatea în clase sociale (muncitori şi capitalişti, de exemplu),
doctrina neoclasică (anii 70 ai secolului al XlX-lea) a împărţit populaţia unei ţări în consumatori şi producători.
Anume în jurul acestora se concentrează toată viaţa economică. Această divizare în consumatori şi producători
rămîne şi astăzi la temelia teoriei economice, în special a primei părţi a acesteia - microeconomia.
Vom studia, mai întîi, teoria (comportamentul) consumatorului, apoi teoria (comportamentul)
producătorului. Vom începe, astfel, cu consumatorul. De ce? Consumatorul este exponentul (purtătorul) cererii;
or, anume cu cererea începe, de obicei, orice activitate economică. Mai întîi nevoile indivizilor generează
cererea, apoi începe confecţionarea unui sau altui produs. Deciziile legate de satisfacerea nevoilor prin cerere se
află la temelia comportamentului consumatorului. Ce reprezintă noţiunea de „comportament al
consumatorului", atît de mult utilizată în microeconomie?
în sensul cel mai larg, comportamentul consumatorului
constituie totalitatea acţiunilor, atitudinilor şi deciziilor individului cu privire la utilizarea veniturilor
sale pentru procurarea bunurilor materiale şi a serviciilor de care are nevoie.
De cele mai multe ori în calitate de consumator se manifestă individul şi familia, însă prin
„consumator" se subînţelege şi grupuri de indivizi, precum şi anumite instituţii.
1. Utilitatea economică. Legea utilităţii marginale descrescînde
Clasificarea bunurilor economice
Scopul activităţii economice este satisfacerea nevoilor. Nevoile sînt satisfăcute prin consumul
anumitor bunuri.
Clasificarea bunurilor economice poate fi făcută după mai multe criterii:
1) După criteriul accesului la ele, bunurile se împart în:
a) bunuri libere, care provin direct din natură, fără efort şi la care accesul este gratuit (aerul, apa,
căldura şi lumina solară etc.);
b) bunuri economice. Acestea sînt un rezultat al procesului de producţie. Accesul la ele este
limitat, obţinerea lor se face prin efort fizic sau bănesc.
2) După forma lor de existenţă, bunurile economice se împart în:
a) bunuri materiale, numite şi „corporale": îmbrăcămintea, alimentele, maşinile, echipamentele,
 construcţiile;
b) bunuri imateriale (invizibile sau serviciile): serviciile comerciale, transportul, studiile;
telecomunicaţiile, serviciile bancare etc.;
c) informaţia (culeasă din cărţi, de pe Internet, în timpul cursurilor, de la vecini).
3) După destinaţia lor finală, bunurile pot fi:
a) bunuri de producţie (factorii de producţie): bunurile cu ajutorul cărora se produc alte bunuri
(uneltele, materia primă, tractoarele, camioanele mari etc.);
b) bunuri de consum, care satisfac direct nevoile oamenilor (îmbrăcăminte, alimente, locuinţe, cărţi,
televizoare, telefoane etc.).
4) După modalitatea de circulaţie, adică după felul în care ajung de la producător la consumator,
bunurile economice se împart în:
a) bunuri mărfare, care se obţin prin actul de vînzare-cumpărare;
b) bunuri nemarfare, care sînt destinate autoconsumului producătorului (predominante în
economia naturală, dar răspîndite pe larg în prezent în gospodăria casnică).
5) După forma de proprietate, bunurile economice pot fi:
a) private;
b) publice.
Ce este utilitatea?
La cursul de teorie economică vom studia, în principal, bunurile economice. Trăsătura definitorie a
bunurilor economice este raritatea lor, altfel spus caracterul lor limitat. Oamenii consumă bunurile
economice pentru a beneficia de utilitatea acestora.
Utilitatea este plăcerea sau satisfacţia obţinută de individ în urma consumului (sau
anticipării consumului) unui bun oarecare, în alţi termeni, utilitatea reprezintă
capacitatea unui bun de a satisface o anumită dorinţă umană.
Cum înţelegeau clasicii şi neoclasicii utilitatea?
în ştiinţa economică clasică (secolul al XVIII-lea - anii '60 ai secolului al XlX-lea) se considera că orice
unitate dintr-un bun oarecare, indiferent de intensitatea nevoilor şi de cantitatea consumată, are aceeaşi
utilitate. Se considera, de asemenea, că pentru diferite persoane bunurile identice au aceeaşi utilitate, iar
utilităţile individuale ale diferitelor unităţi dintr-un bun omogen sînt egale între ele. Astfel, se credea, de
exemplu, că utilitatea primului măr consumat de un individ oarecare este egală cu utilitatea celui de al
doilea, al treilea şi al n-lea măr consumat.
Din Figura 4.LA se vede că, deşi unităţile dintr-un bun omogen sînt numeroase (4 mere),
utilitatea fiecăreia din ele este egală cu utilitatea oricărei alte unităţi de produs (Uj=U 2=U3=U4). în
cazul dat, utilitatea totală (Figura 4.1.B) constituie suma utilităţilor individuale (care, > după cum se
vede, sînt egale între ele).
 Fondatorii doctrinei marginaliste (William Stanley, Cari von Menger şi Leon Walras, în anii '70 ai
sec. al XlX-lea) presupuneau că individul este capabil să măsoare cantitativ utilitatea unui bun
consumat, printr-un număr precis (cardinal) de unităţi psihologice de utilitate, acordat unui bun sau
unei unităţi dintr-un bun. De exemplu: l, 7, 23, 79 etc. La începutul secolului XX, această abordare a
fost contestată, conside-rîndu-se că este imposibilă o măsurare precisă a utilităţii, în viziunea
economistului italian Vilfredo Pareto, consumatorul nici nu are nevoie să măsoare utilitatea unui bun,
pentru el fiind mult mai importante stabilirea unei ordini de preferinţă a bunurilor, o ierarhizare, o
ordonare a acestora, cum ar fi, de exemplu, primul, al doilea, al treilea, al patrulea etc. Această abordare,
numită ordinală, are la temelie teoria curbelor de indiferenţă dezvoltată de Vilfredo Pareto. Potrivit
abordării sau accepţiunii ordinale, utilităţile ce le-ar procura bunurile sînt puse într-o ordine
descrescîndă, în sensul că „primul" bun poate aduce o satisfacţie mai mare (are o utilitate mai mare)
decît „al doilea", „al treilea" etc.
Utilitatea totală şi utilitatea marginală
începînd cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea, ştiinţa economică demonstrează (ceea ce
corespunde realităţii) că utilitatea unei unităţi dintr-un bun omogen are un pronunţat caracter
subiectiv şi diferă atît de la un individ la altul, cît şi de la o unitate consumată la alta.
Deşi, cum am văzut deja, utilitatea nu poate fi, practic, măsurată, ci doar ierarhizată, este
evident că utilitatea fiecărei unităţi dintr-un bun este diferită, adică este mai mare sau mai mică.
Mărimea utilităţii se schimbă într-o direcţie bine determinată: utilitatea unei unităţi din tr-un bun
oarecare descreşte pe măsura sporirii numărului de unităţi consumate. La temelia acestei tendinţe se
află principiul intensităţii des-cresdnde a nevoilor, descoperit în anul 1843 de către psihologul german H.
Gossen, principiu potrivit căruia, pe măsură ce cantitatea consumată dintr-un bun creşte, intensitatea
nevoii respective descreşte.
Utilitatea unei unităţi suplimentare dintr-un bun, obţinută în urma sporirii cu o unitate a
consumului din bunul respectiv, se numeşte utilitate marginală.
T O
Astfel, doze egale din acelaşi bun pentru acelaşi individ au utilităţi diferite. Aceasta se întîmplă
din cauză că intensitatea nevoii scade pe măsura consumării bunului respectiv. Interdependenţa
dintre utilitate şi unitatea de bun consumată suplimentar constituie conţinutul legii (sau
principiului) utilităţii marginale descrescînde.
Principiul (sau legea) utilităţii marginale descrescînde constă m următoarele: cu cit
consumul dintr-un bun oarecare este mai mare, cu atit utilitatea unităţilor suplimentare de
bun consumate este mai mică.
Cu alte cuvinte, pe măsură ce cantitatea consumată dintr-un bun sporeşte, utilitatea marginală
(adică utilitatea adăugată de ultima unitate consumată) tinde să descrească pînă la zero.
Astfel, pornind de la cele expuse mai sus, constatăm că utilitatea poate fi:
a) unitară (individuală), adică utilitatea unei doze precise din bunul dat (de exemplu, un măr);
b) totală, care reprezintă satisfacţia obţinută de un individ prin consumarea succesivă a mai
multor unităţi (doze) din bunul respectiv (l kg de mere). Utilitatea totală constituie suma
utilităţilor marginale, care sînt, cum am spus, diferite ca mărime;
c) marginală, care reprezintă satisfacţia suplimentară obţinută prin consumarea unei unităţi
suplimentare dintr-un bun.
Figura 4.3. Evoluţia utilităţii totale şi a celei marginale
Din Figura 4.3 rezultă că utilitatea marginală a unui bun are o tendinţă de scădere, ajungînd la zero
şi chiar mai jos, în ultimul caz pro-vocînd anumite disconforturi şi daune.
Tot în figura de mai sus se observă că utilitatea cumulată, adică totală, creşte o dată cu mărimea
consumului, dar creşte cu ritmuri descrescînde.
Raportul dintre utilitatea totală şi cea marginală poate fi reprezentat şi în alt mod (Tabelul 4.1 şi
Figura 4.4).
Tabelul 4.1. Exemplu de utilitate totală şi marginală
Mere consumate la o masă Utilitatea totală Utilitatea marginală
1 10 10
2 18 8
3 24 6
4 28 4
5 30 2
6 30 0
7 28 -2
8 26 4
în baza datelor din Tabelul 4.1, utilitatea totală şi cea marginală pot fi reprezentate grafic în felul
următor:
Figura 4.4. Reprezentare grafică a utilităţii totale (A) şi utilităţii marginale (B)
Din Figura 4.4 rezultă că utilitatea marginală a unei unităţi de bun consumate scade pe măsură ce
creşte cantitatea consumată. Astfel, U2 al unităţii X2 este mai mică decît \J1 al lui Xt, iar utilitatea unităţii X6
din bunul X este mai mică decît utilitatea unităţilor X 5> X4, X3, X2, Xr în ceea ce priveşte utilitatea totală, ea
creşte pe măsură ce se consumă cantităţi suplimentare din bunul X, dar această utilitate creşte cu o rată tot
mai mică şi mai mică. în cazul în care s-ar consuma doar un singur măr, atunci utilitatea totală ar coincide
ca mărime cu utilitatea individuală şi cea marginală, în cazul în care se consumă mai multe unităţi de
produs, utilitatea totală se va constitui din suma utilităţilor m a r g i n a l e ( U ^ + U ^ + U . ^ ^ ) .
Din punct de vedere teoretic, utilitatea marginală a unui bun, atin-gînd un anumit nivel de saturare a
consumatorului, poate fi nulă şi chiar negativă. Adică consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun, la
un moment dat, nu mai aduce nici o satisfacţie consumatorului, ci îi poate provoca chiar anumite
incomodităţi şi chiar suferinţe. Deoarece în majoritatea covîrşitoare a cazurilor consumatorii au un
comportament raţional, de obicei nu se ajunge la un nivel al consumului cînd acesta provoacă daune pentru
sănătate şi suferinţe de tot felul.
2. Preferinţele consumatorului. Curba de indiferentă
m consum
Factorii care „modelează" comportamentul consumatorului
Oricît ar fi de liber în alegerea sa, oricît de numeroase ar fi nevoile pe care intenţionează (doreşte) să le
satisfacă, consumatorul are, în luarea deciziilor de consum, un comportament mai mult sau mai puţin „con-
strîns", „modelat" de anumiţi factori.
Aceştia sînt, în primul rînd, mărimea veniturik>r_de care dispune (bugetul consumatorului) şi
niyeluj_preţuriloL Nevoile sînt nelimitate, pe cînd resursele băneşti ale consumatorului sînt oricînd
limitate, de aceea el este obligat să aleagă, să procure acele bunuri şi în asemenea combinaţii care i-ar aduce
o satisfacţie maximală. Consumatorul ar dori ca în limitele bugetului disponibil să procure acele bunuri care
ar avea pentru el o utilitate maximală.
Utilitatea nu poate fi măsurată prin cuantificări numerice. Consumatorul o măsoară indirect prin
prioritatea ce o acordă unui sau altui bun. Bunurile de care are nevoie sînt clasificate de către acesta
într-o anumită ordine a preferinţelor sale. Atunci cînd îşi alege „coşul" de consum, el dispune de un
număr infinit de combinaţii. Totuşi, în alegerea sa, consumatorul este limitat de nivelul preţurilor şi de
resursele băneşti de care dispune la moment. Constrîngerea bugetară şi preţurile sînt două elemente
esenţiale care limitează posibilităţile de alegere ale consumatorului, în acelaşi timp însă, în cadrul
unui buget oarecare si al unui nivel anumit al preţurilor, el are posibilitatea să stabilească o anumită
ordine de preferinţă a bunurilor ce urmează să le procure, precum şi un mod anumit de combinare şi
substituire a acestora. Consumatorul este obligat să-şi elaboreze un anumit program de consum, care ar
prevedea numeroase combinaţii posibile între bunurile ce urmează a fi cumpărate.
Prin alegerea „coşului" de consum, individul urmăreşte scopul obţinerii unei utilităţi agregate. Pentru
aceasta el îşi imaginează (schiţează) un anumit model (program) de consum, care este influenţat nu
numai de restricţiile bugetare şi de nivelul preţurilor, ci şi de alţi factori, cum ar fitradiţiile, mediul
economico-social şi natural în care trăieşte, gus- turile şi preferinţele individului respectiv, statutul său
social şi profesi-^ onal, nivelul de cultură etc. Deşi constituirea modelului (programului) de consum
ca7e reflectă preferinţele consumatorului la un moment dat este influenţată de o mulţime de factori, atît
obiectivi, cît şi subiectivi, totuşi, în ultimă instanţă, acest program are un pronunţat caracter in dividual
şi subiectiv.
Curba de indiferenţă
Instrumentul cu ajutorul căruia se analizează de obicei preferinţele (alegerea) consumatorului este curba
de indiferenţă (sau de izoutilitate).
Curba de indiferentă constituie o reprezentare grafică a ansamblului de combinaţii de bunuri
şi servicii de la care consumatorul aşteaptă să obţină aceeaşi utilitate totală, adică acelaşi
nivel de satisfacţie. De regulă, curba de in-
diferenţă reprezintă mulţimea combinaţiilor a două bunuri (X şi Y) pe care
consumatorul le consideră echivalente, deoarece îi aduc aceeaşi satisfacţie, adică
aceeaşi utilitate.
Să presupunem că consumatorul îşi va limita alegerea la două bunuri - merele (X) şi portocalele (Y), în
funcţie de preferinţele sale, consumatorul poate efectua un număr nelimitat de combinaţii posibile ale
bunurilor X şi Y. De exemplu, aceeaşi satisfacţie i-ar aduce consumatorului combinaţiile: 12 mere + 7
portocale; sau: 10 mere + 8 portocale; sau 7 mere + 10 portocale etc. Fiecare din această combinaţie
reprezintă un „coş" sau un program de consum.

Figura 4.5. Modelul general al hărţii curbelor de indiferenţă

Din Figura 4.5 rezultă că în cazul fiecăreia din cele trei curbe (AA'; BB'; DD') poate exista o infinitate
de „coşuri" sau programe de consum. Acest fapt este reprezentat de fiecare punct de pe curba respectivă.
Astfel, pe curba A A' punctul E presupune un „coş" format din 8 porto-
cale şi 3 mere, care va fi echivalent ca utilitate cu „coşul" din punctul F. alcătuit din 2 portocale şi 10
mere. Combinaţia din punctul E (ca, de altfel, şi cea din punctul F) se află într-o relaţie de „indiferenţă", de
neutralitate cu orice altă combinaţie situată pe curba AA'. Aceasta fiindcă orice combinaţie de pe curba
respectivă va avea acelaşi nivel al utilităţii totale.
Totuşi, în raport cu utilitatea totală, există o anumită ierarhie a curbelor de indiferenţă. Astfel, „coşurile"
(combinaţiile) situate pe curba DD' oferă un nivel de satisfacţie sau utilitate mai redus decît cele reprezentate
pe curba A A', în acelaşi timp, combinaţiile posibile pe curba BB' demonstrează un nivel de satisfacţie sau
utilitate superior celui posibil pe curba AA'.
Totalitatea curbelor de indiferenţă care pot exista pentru un consumator şi care descriu preferinţele acestuia
pentru anumite „coşuri" de consum constituie „harta de indiferenţă". Fiecărui individ îi corespunde o „hartă a
curbelor de indiferenţă" proprie.
3. Constrîngerea bugetară şi echilibrul consumatorului
Constrîngerea bugetară
Obiectivul oricărui consumator este de a atinge curba de indiferenţă cea mai ridicată, cea mai de dreapta (în
Figura 4.5, curba BB'). Aceasta este dorinţa cumpărătorului. Este oare posibil acest lucru, şi dacă da, în ce
împrejurări? Analizînd preferinţele consumatorului, am făcut abstracte de mărimea venitului acestuia, de
nivelul preţurilor la bunurile dorite, în realitate însă, în procesul alegerii unui sau altui „coş" de con-i-um,
consumatorul este obligat să ţină cont nu numai de satisfacţia sau ie utilitatea totală ce i-ar produce-o acest
„coş". El trebuie să confrunte mereu dorinţele şi preferinţele cu posibilităţile sale reale, care sînt ori-cind
limitate de doi factori importanţi, şi anume de a) venitul disponibil, destinat consumului; b) evoluţia
preţurilor bunurilor şi serviciilor.
Restricţiile economice Impuse alegerii consumatorului de către mărimea venitului său,
precum şi de nivelul preţurilor, reprezintă Constrîngerea bugetară.
Semnificaţia practică a constrîngerii bugetare este simplă: cheltuielile trebuie să fie egale cu veniturile.
Linia bugetului
Instrumentul cu ajutorul căruia sînt analizate combinaţiile de bunuri şi servicii ce i-ar produce
consumatorului un maximum de satisfacţie (utilitate) în limita resurselor de care dispune acesta este linia
bugetului. Cu alte cuvinte, 'linia bugetului reprezintă totalitatea combinaţiilor posibile de alegere ale
consumatorului în limita bugetului disponibil.
Din Figura 4.6 se vede că toate combinaţiile de bunuri X şi Y aflate pe linia sau dreapta bugetară a
individului sînt accesibile. Combinaţiile de bunuri X şi Y depind nu numai de preferinţele consumatorului,
ci şi de evoluţia preţurilor. Astfel, cu cît bunul X va deveni mai scump, cu atît consumul din bunul Y va fi
mai mare. Dacă vor creşte preţurile la ambele bunuri, ele nu vor mai fi accesibile în cantităţile arătate în
Figura 4.6.
Echilibrul consumatorului
Este evident că consumatorul va tinde să atingă curba de indiferenţă cea mai ridicată posibilă. El însă nu
poate, din cauza constrîngerii bugetare, atinge acest obiectiv. Echilibrul consumatorului este echilibrul
dintre venitul acestuia şi combinaţia optimă. El se stabileşte în punctul în care curba de indiferenţă este
tangentă cu dreapta bugetară (punctul C din Figura 4.7).

V. COMPORTAMENTUL (TEORIA) PRODUCĂTORULUI. ÎNTREPRINDEREA Şl

COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
1. întreprinzătorul - figura centrală a economiei de piaţă
Cine este întreprinzătorul?
Rolul decisiv în apariţia şi dezvoltarea producţiei capitaliste îi aparţine întreprinzătorului, numit şi
„businessman" sau „om de afaceri". Deşi formele concrete de organizare a afacerilor au evoluat în timp,
întreprinză-rorul, fie acesta o persoană individuală sau un întreprinzător colectiv, a t şi a rămas forţa
motrice a dezvoltării societăţii.
întreprinzătorul este o persoană sau un grup de persoane care are iniţiativa organizării
şi gestionării unei întreprinderi, asumării riscurilor ce decurg dintr-o asemenea
activitate, m scopul obţinerii unui profit cit mai mare posibil.
Vocaţia de întreprinzător este o raritate. Potrivit specialiştilor, doar 7-11% din populaţia unei ţări posedă
calităţi de întreprinzător.
Asumîndu-şi toate riscurile, întreprinzătorul organizează o afacere şi, combinînd munca, capitalul şi
resursele naturale, produce bunuri materiale sau prestează diferite servicii. Avînd drept obiectiv maximizarea
profitului, el inovează în permanenţă, inventează tehnologii şi forme noi de organizare a activităţii
economice, aplică în practică ultimele realizări ale ştiinţei şi tehnicii.
La prima vedere, s-ar părea că întreprinzătorul, posedînd un capital oarecare, organizînd o afacere pe
care o conduce în continuare, obţi-nînd venituri importante şi ducînd un mod de viaţă mai mult sau mai
puţin luxos, se plasează deasupra societăţii, pe care o domină prin banii săi, prin puterea sa economică, în
realitate însă anume el este „calul" care trage progresul economic înainte, riscîndu-şi adeseori averea, iar
uneori şi viaţa. Iată de ce el pare a fi mai degrabă un servitor fidel şi fanatic al întregii societăţi decît un
asupritor. Fireşte, există şi excepţii.
Oricum, ţinînd cont de aportul incontestabil al întreprinzătorului la prosperitatea economică, societatea
este obligată să-i ierte anumite apucături, considerate a fi nu tocmai civilizate, cum ar fi: setea de avere şi de
dominaţie, uneori cruzimea, alte cusururi omeneşti. Aceasta nu înseamnă că atunci cînd acesta încalcă
legea nu trebuie pedepsit.
Motivaţiile (obiectivele) întreprinzătorului
Motivele (sau obiectivele) activităţii antreprenoriale sînt multiple. Prin iniţierea unei afaceri,
întreprinzătorul doreşte, în primul rînd, să pună o temelie solidă libertăţii şi independenţei sale economice,
politice şi sociale. Mai apoi el are curajul, dar şi necesitatea de a-şi asuma anumite responsabilităţi şi unele
riscuri. El doreşte, de asemenea, să ocupe o poziţie prestigioasă în societate.
Un alt obiectiv urmărit de întreprinzător, considerat adeseori drept cel mai important, este căutarea
profitului, în fine, întreprinzătorul se lansează în afaceri din necesitatea de a inova, de a crea, de a inventa
forme de afaceri şi situaţii favorabile businessului.
în definitiv, deşi imboldurile ce-1 împing într-o afacere sau alta sînt, în general, egoiste, în mod
obiectiv întreprinzătorul rămîne a fi forţa
care duce societatea spre progresul economic. Fără a-1 pune la zid pentru faptul că are succes în afaceri şi
este bogat, cum s-a procedat în timpul revoluţiilor socialiste, statul contemporan a elaborat un cadru
juridic foarte sofisticat, care îi permite omului de afaceri să-şi atingă scopurile egoiste fără a dăuna însă
cauza majorităţii. Mai mult. Fără a-şi da seama de acest lucru, întreprinzătorul activează, de obicei,
spre binele şi prosperitatea întregii societăţi.
De la întreprinzătorul individual la întreprinzătorul colectiv
Pînă spre sfîrşitul secolului al XlX-lea (iar în cazul întreprinderilor mici si mijlocii pînă în prezent),
întreprinzătorul întrunea (şi întruneşte) atît calitatea de proprietar al întreprinderii respective, cît şi cea
de conducător (manager) al acesteia. Drept exemple clasice ale acestui tip de întreprinzători ne servesc
celebrii oameni de afaceri americani: H. Ford, D. Rockfeller, A. Carnegie etc. Treptat însă, o dată cu
apariţia şi răs-pîndirea societăţilor pe acţiuni, are loc o trecere continuă de la întreprinzătorul individual
la întreprinzătorul colectiv, în marile întreprinderi contemporane funcţia de întreprinzător a devenit
colegială. Mai mult, rolul de întreprinzător este îndeplinit de un salariat sau de un grup de salariaţi.
Totodată, s-a produs o separare a drepturilor de proprietar de funcţia de conducere. Aceasta înseamnă că
proprietarii unei întreprinderi (de obicei, acţionarii acesteia) nu mai au dreptul „natural" de a gestiona în
„mod automat" întreprinderea.
în Statele Unite ale Americii, de exemplu, de mai bine de jumătate de secol, marea majoritate a
societăţilor pe acţiuni (numite „corporaţii"') sînt gestionate nu de către proprietarii acestora, ci de
persoane salariate (specialişti de înaltă calificare în domeniul respectiv), care, prin nişte salarii foarte
înalte, sînt motivate să-şi asume o parte din riscurile întreprinzătorului individual.
Apropo... despre întreprinzătorii-milionari
Un milionar american îşi aminteşte. - Cmd am venit de mic în America, în buzunar nu
aveam decît doi cenţi. Am cumpărat două mere murdare, le-am spă-
lat şi le-am vîndut cu 4 cenţi. Pe aceşti bani am cumpărat apoi 4 mere, le-am spălat
şi le-am vîndut cu 8 cenţi.
- Iar mai apoi, ce-a fost mai departe?
- Ei, apoi a murit mătuşa şi mi-a lăsat o moştenire de un milion de dolari.
2. Funcţiile, tipologia şi concentrarea întreprinderilor Ce este întreprinderea?
întreprinderea este o unitate economică producătoare, care combină factorii de producţie
 m scopul obţinerii unor bunuri sau servicii, care, fiind realizate pe piaţă, aduc
proprietarului întreprinderii un anumit profit.
în economia de piaţă, întreprinderea dispune de o deplină autonomie decizională, financiară, tehnică
şi organizatorică. Ea are drept obiective de bază maximizarea profitului şi creşterea pe termen lung.
în terminologia anglo-saxonă, preluată şi de economiştii din Rusia, cu sensul de „întreprindere" se
utilizează noţiunea de „firmă". Din contra, în ţările francofone, inclusiv în România, adeseori
„întreprinderea" are şi sensul de „firmă". Oricum, noţiunile de „firmă" şi „întreprindere" pot fi folosite ca
sinonime, dar între ele există şi anumite deosebiri de care trebuie să se ţină cont. „întreprinderea" este o
unitate tehnico-economică producătoare de bunuri sau servicii. „Firma" însă este o formă de organizare a
activităţii economice, care întruneşte, de obicei, mai multe întreprinderi ca părţi componente ale acesteia.
Noi, urmînd tradiţia latină, vom utiliza termenul „întreprindere", sub-înţelegînd prin acesta în unele cazuri
şi un „complex de întreprinderi".
întreprinderea este instituţia în care se creează avuţia unei ţări. Indiferent de mărimea sa,
întreprinderea, o dată ce este înregistrată de organele de stat şi îşi deschide un cont în bancă, devine
autonomă din punct de vedere juridic şi financiar. Asemeni oamenilor, întreprinderea este „botezată" cu un
nume oarecare. De regulă, întreprinderile poartă numele proprietarului („Ford", „Iurie Borş-creatorul",
„Adidas", „Rudoli-Com", „Christian Dior", „Ion Tiriac", „Nina Ricci") sau obţin o denumire
ce reflectă caracterul activităţii acestora („General motors", „Moldtele-com", „Franzeluţa",
„Gazprom").
Funcţiile economice ale întreprinderii
întreprinderea este o unitate multifuncţională, care îşi desfăşoară activitatea r.tr-un mediu foarte complex,
îndeplinind mai multe funcţii de bază:
1) funcţia de „gestiune" sau managerială, care constă în organizarea, coordonarea, dirijarea şi
controlarea activităţii în cadrul unităţii economice respective;
2) funcţia financiară, al cărei rol este de a aduna, a utiliza şi a gestiona capitalul pe care îl are
la dispoziţie;
3) funcţia „socială", care are misiunea de a gestiona resursele umane implicate în afacere;
4) funcţia „de aprovizionare", care constă în procurarea bunurilor necesare pentru activitatea
economică şi gestionarea lor;
5) funcţia „tehnică", numită şi „de producţie", care include şi funcţia de „cercetare-dezvoltare";
6) funcţia „comercială" sau „de marketing", care constă în studierea pieţei şi comercializarea
bunurilor şi a serviciilor produse.
Pornind de la necesitatea creării unor condiţii optime pentru studi erea funcţiilor de bază ale
întreprinderii, de teoria economică s-au desprins şi s-au afirmat ca domenii de cercetare şi ca
discipline universitare separate: „managementul" (sau „gestiunea", termen folosit, de obicei, de
francezi), „marketingul", „finanţele întreprinderii", „economia întreprinderii", „managementul
resurselor umane" etc.
în continuare, vom analiza cele mai importante funcţii ale întreprinderii, care sînt: de
management, de marketing, de producere.
Managementul constituie un ansamblu de activităţi ce vizează organizarea, conducerea şi
gestiunea întreprinderilor. De aici provine termenul „manager", ce denumeşte o persoană care
gestionează o afacere oarecare, de regulă o întreprindere. („Manager" se numeşte şi persoana care
gestionează interesele unui artist, ale unui sportiv profesionist etc.)
Fondatorii ştiinţei manageriale sînt trei americani, şi anume: Frede- rick Taylor (1856-1915),
Henry Fayol (1841-1925) şi Henry Ford (1863-1947). Formulînd unul din principiile de bază ale
managementului, F.
Taylor scria că „cea mai bună metodă de a cîştiga încrederea muncitorului este de a-i arunca tot timpul o
nadă: comportarea mai liberală, atenţia sporită faţă de rugăminţile lui, crearea condiţiilor necesare pentru
a-şi expune liber dorinţele".
Marketingul Acest domeniu âe cercetare şi disdjcJină universitară este comparat de către francezi cu
„hanurile spaniole", în sensul că fiecare înţelege prin termenul „marketing" ceea ce îi convine. Există totuşi
o unitate de opinii cu privire la faptul că marketingul reprezintă o funcţie primordială a întreprinderii, care,
într-o măsură mai mare decît alte funcţii, condiţionează succesul economic.
Ca noţiune, marketingul este un ansamblu de mijloace de care dispune o întreprindere pentru a-şi găsi
sau a-şi crea propria sa piaţă, propria sa clientelă (înainte de a începe procesul de producere), în cazul
unei strategii de marketing, întreprinderea nu-şi mai axează activitatea pe încercarea de a vinde o marfă
deja confecţionată, înainte de a concepe şi a produce o marfă oarecare, întreprinderea studiază piaţa şi abia
după ce se asigură că are deja o clientelă care aşteaptă această marfă purcede la confecţionarea acesteia.
în cazul unei abordări de marketing, pentru întreprindere este mult mai important a crea şi a menţine o
piaţă decît a produce. Acest comportament se referă nu numai la întreprinderile care produc bunuri de larg
consum, ci şi la cele care confecţionează utilaj şi echipament industrial, prestează servicii de transport,
comunicaţii, comerţ etc.
Producerea este o altă funcţie importantă a întreprinderii. Ea constă în combinarea factorilor de
producţie (muncă, capital etc.) în sco-
•
Tabelul 5.1. Diferenţele dintre o întreprindere ce aplică abordarea de marketing şi o întreprindere
tradiţională
Abordarea de marketing Abordarea tradiţională
1 . A găsi sau a crea o piaţă, apoi a 1. A produce, apoi a vinde
organiza producerea bunurile produse deja
2. A se gîndi la „segmentul" concret al 2. A se gîndi la piaţă în general
pieţei
3. A se gîndi la pieţe noi 3. A se gîndi la pieţe stabile
4. A se gîndi la consumator şi la nevoile 4. A se gîndi la producţie
lui
5. A se gîndi la evoluţia nevoilor 5. A se gîndi la permanenţa nevoilor
pul confecţionării unor bunuri şi al prestării unor servicii. Procesul de producere presupune nu numai
fabricarea bunurilor corporale, ci şi prestarea diferitelor servicii în astfel de domenii ca învăţămîntul,
ocrotirea sănătăţii, activitatea hotelieră şi bancară etc. Mai mult, în ţările dezvoltate din punct de vedere
economic, în sfera serviciilor se creează cea mai mare parte din produsul intern brut.
Pînă la începerea procesului de producţie propriu-zis, fiecare firmă este nevoită să dea răspuns la
trei întrebări, şi anume:
1) Ce bunuri urmează să fie produse şi în ce cantităţi?
2) Pentru cine trebuie să le producă?
3) Cum trebuie combinaţi factorii de producţie pentru a obţine rezultate maxime?
Clasificarea întreprinderilor
Numărul întreprinderilor diferă de la ţară la ţară în funcţie de mai mulţi factori. Astfel, la
începutul secolului XXI, în SUA activau peste 20 de milioane de întreprinderi, iar în Franţa mai mult
de 3 milioane. La începutul anului 2006, în Republica Moldova erau înregistrate circa 200 de mii de
întreprinderi.
Numărul impunător de întreprinderi în orice ţară presupune clasificarea lor după diferite criterii, şi
anume după forma de proprietate, mărime, domeniu de activitate, statut juridic etc.
1. Din punctul de vedere al domeniului (ramurii) de activitate, întreprinderile pot fi: industriale, agricole,
 comerciale, bancare, de asigurări.
2. Din punctul de vedere diformei de proprietate, întreprinderile se împart în: private, publice,
mixte.
3. După dimensiunea lor (în realitate după numărul persoanelor ocupate), întreprinderile pot fi: mici,
mijlocii, mari. Criteriul după care o întreprindere este inclusă într-o categorie sau alta diferă de
la o ţară la alta. De regulă, întreprinderile mici au pînă la 100 de salariaţi, cele mijlocii -
între 100 şi 500, iar cele mari - mai mult de 500 de salariaţi, în Franţa însă, de exemplu, există
o altă clasificare: 0-9 salariaţi - întreprindere artizanală; 10-49 - întreprindere mică; 50-499 -
întreprindere medie; peste 500 de salariaţi - întreprindere mare. Republica Moldova are o altă
tipologie
a întreprinderilor: cele cu 0-20 salariaţi sînt numite întreprinderi „micro"; „mici" - cele care
angajează între 21 şi 75 de persoane; 76-499 - „medii"; şi peste 500 de salariaţi - „mari".
întreprinderile mici constituie, într-un fel, însuşi fundamentul eco-nomiei de piaţă. Mai mult. De
regulă, datorită cheltuielilor de producţie reduse (lipsa cheltuielilor pentru publicitate, gestiune etc.)
şi a capacităţii de manevră, aceste întreprinderi menţin mereu aprinsă flacăra spi ritului de
concurenţă. Din aceste considerente, în ţările cu o economie dezvoltată statul sprijină
întreprinderile mici, inclusiv prin elaborarea unei legislaţii antimonopol.
în întreaga lume predomină numeric întreprinderile mici. Astfel, în SUA, din cele circa 20 de
milioane de întreprinderi, 70% sînt întreprinderi mici. în Franţa ponderea întreprinderilor mici este şi
mai mare. în această ţară circa 94% din numărul total de întreprinderi angajează mai puţin de 10
salariaţi. Mai mult, 60% din toate întreprinderile franceze în general nu au nici un salariat.
Predominarea numerică a întreprinderilor foarte mici este o trăsătură specifică a Franţei, în
Germania, din contra, este foarte însemnată ponderea întreprinderilor mijlocii, în Republica
Moldova, circa 90% din numărul total al întreprinderilor, în principal din agricultură, nu folosesc
munca salariată sau o folosesc ocazional.
întreprinderile mari, deşi relativ nu prea numeroase, asigură producerea părţii covîrşitoare, în
unele ţări pînă la 70-90% din volumul total de bunuri şi servicii produse. Aceste performanţe se
datorează creării condiţiilor optime pentru aplicarea în practică a realizărilor progresu lui tehnico-
ştiinţific. Anume întreprinderile mari asigură stabilitatea şi progresul în întreaga economie, în SUA,
circa 700 de mii de întreprinderi falimentează anual. Acestea sînt, în fond, întreprinderile mici, rareori
cele mijlocii, dar niciodată cele mari, care îşi schimbă doar proprietarul.
Deşi fiecare categorie de întreprinderi (mari, mijlocii şi mici) are un şir de avantaje specifice,
precum şi anumite neajunsuri, împreună se completează, formînd un sistem economic viabil,
dinamic şi eficient.
4. Din punctul de vedere al statutului juridic, întreprinderile se împart în trei categorii:
a) individuale;
b) cooperative (întreprinderi asociative);
c) societăţi:
- de persoane (în comandită simplă);
- de capitaluri (în comandită pe acţiuni şi societăţi pe acţiuni);
- societăţi cu răspundere limitată (mixte: de persoane şi de capitaluri);
d) întreprinderi publice sub formă de regii autonome.întreprinderea individuală este o unitate
economică aparţinînd unei
.:igure persoane (proprietarul capitalului investit), care gestionează ea
.-saşi întreprinderea şi îşi asumă toate riscurile şi responsabilităţile. De
 :lte ori această persoană poate fi singurul angajat al întreprinderii.
întreprinderile individuale sînt deosebit de răspîndite în agricultură
uneori sub formă de fermă de familie), în comerţul cu amănuntul, pre-
n şi în domeniul serviciilor.
în ţările cu economii dezvoltate predomină numeric tocmai întreprinderile care aparţin unei
singure persoane, în SUA 70 la sută, iar în Franţa chiar peste 80 la sută sînt întreprinderi individuale.
întreprinderile individuale sînt, de regulă, foarte fragile, de aceea, itru a deveni mai stabile şi a obţine
venituri mai mari prin trecerea Ib activităţi mai rentabile, întreprinzătorii individuali sînt obligaţi să-şi
[caute asociaţi, pentru ca, unindu-şi capitalurile şi eforturile, să fundeze treprinderi-societăţi.
Societăţile, cel mai des, îmbracă una din urmă-rele forme: societăţi de persoane, societăţi de
capitaluri, societăţi cu spundere limitată.
Societăţile de persoane (în fond, nu mai mult de 12 persoane) au ju-•: un rol important doar la
începuturile epocii industriale. Acest tip -ocietate se distinge prin faptul că fiecare membru al
societăţii este sponsabil cu toată averea personală (casă, masă, pisică, automobil, bi-:e:ii, bani etc.) de
obligaţiile asumate de întreprindere şi participă, îm-eună cu ceilalţi asociaţi, la gestionarea afacerilor.
Societăţile cu răspundere limitată (SRL) (între 2 şi 50 de membri) se sting prin faptul că
responsabilitatea persoanelor asociate se limitează mărimea aportului fiecăreia la capitalul comun, în
cazul SRL-urilor, iurile de proprietate nu pot fi cedate părţilor-terţe decît în condiţii îrte riguroase.
Puterea de decizie a fiecărui asociat depinde de pon-:ea pe care o deţine acesta în capitalul comun.
Societăţile pe acţiuni
Societăţile pe acţiuni (SA) (o invenţie atribuită englezilor) sînt considerate de specialişti drept „o
găselniţă" juridică genială, fără de care capitalismul modern nu ar fi putut exista, în lumea
contemporană, acest tip de întreprinderi produce partea covîrşitoare de bunuri şi servicii; în SUA, de
exemplu - pînă la 90% din tot ce se creează în această ţară.
Un prim avantaj al societăţilor pe acţiuni este faptul că ele au posibilitatea să atragă, la formarea
capitalului, un număr mare de persoane, inclusiv cu economii modeste. Anume acest fapt a permis
apariţia unor capitaluri uriaşe, capabile să facă faţă ultimelor realizări ale progresului tehnico-ştiinţific.
Rolul decisiv jucat de societăţile pe acţiuni în economiile contemporane se datorează şi faptului că
ele sînt mult mai stabile şi mai rezistente în lupta de concurenţă. Datorită posibilităţii de emitere a
noilor acţiuni, acest tip de întreprinderi îşi poate mări oricînd dimensiunile capitalului, fără a recurge
la credite.
Societatea pe acţiuni este o întreprindere formată prin unirea, asocierea capitalului mai multor
persoane, fiecare deţinînd un anumit număr de acţiuni.
Acţiunea este o hîrtie de valoare care atestă faptul că deţinătorul ei (acţionarul) a investit o
anumită sumă de bani în întreprinderea respectivă şi este unul din coproprietarii acesteia. Acţiunea
acordă deţinătorului ei dreptul de a obţine o parte din beneficiul întreprinderii, numit „dividend".
Toate drepturile acţionarilor sînt strict determinate de numărul de acţiuni pe care le posedă
persoana respectivă.
în funcţie de drepturile ce le conferă, acţiunile pot fi: ordinare (comune) şi preferenţiale
(privilegiate). Posesorii acţiunilor ordinare sînt proprietarii reali ai întreprinderii, cu asumarea
riscurilor, cu dreptui de a alege organele de conducere şi a primi un dividend a cărui mări me depinde
de performanţele concrete ale întreprinderii. Deţinătorilor acţiunilor preferenţiale însă, în schimbul
renunţării la dreptul de vot, li se garantează o anumită mărime a dividendului, pe care o vor obţine
indiferent de rezultatele economice ale întreprinderii.
Concentrarea întreprinderilor
Activînd într-un mediu concurenţial, întreprinderile sînt obligate să inoveze întruna, să se adapteze la condiţiile
pieţei şi să se confrunte cu di-rerite riscuri. Pentru a rezista în lupta de concurenţă, ele tind să fie mai mari şi
mai puternice, să obţină un profit maximal posibil. Această in-:enţie dominantă în comportamentul
întreprinderii a dat naştere unui fenomen care în literatura de specialitate se numeşte „concentrarea în--
reprinderilor".
în condiţiile globalizării, ale perspectivei de acces la o piaţă mai vas-i şi ale realizării unor economii de
scară, procesul de concentrare a întreprinderilor a luat o amploare necunoscută în trecut.
Ce este concentrarea?
In sens economic, concentrarea este un proces general de creştere a dimensiunilor
întreprinderii şi de diminuare a numărului acestora.
Marile întreprinderi dispun de un şir întreg de avantaje comparativ ; _ cele mici şi mijlocii, avantaje
care le permit să obţină profituri mai jialte şi mai stabile. Aceste avantaje sînt:
1) Marile întreprinderi au posibilitatea să reducă costul unei unităţi de produs prin organizarea
producţiei în serie şi obţinerea economiilor de scară.
2) Ele beneficiază de avantaje însemnate atît pe pieţele de desfacere, cît şi pe cele de aprovizionare, pot
negocia, de exemplu, procurarea unor cantităţi mari de materie primă, utilaj sau resurse financiare
la preţuri mai avantajoase.
3) Marile întreprinderi, avînd în cadrul lor şi laboratoare speciale de cercetare, folosesc pe larg noile
tehnologii, ultimele realizări ale progresului ştiinţific, fapt care le permite să se menţină pe piaţă cu
cele mai moderne produse.
4) Datorită unor cheltuieli de publicitate importante, unei varietăţi mai mari de produse şi unei reţele
de servicii postvînzare, întreprinderile mari cuceresc mai uşor pieţe noi de desfacere.
[r.trucît nimic nu este ideal pe lumea aceasta, marile întreprinderi si ele unele dezavantaje (ce-i drept,
mai mici decît avantajele):
a) ele reacţionează mai încet la schimbările pieţei;
b) conducerea marilor întreprinderi, numeroasă, este, de obicei, gr: oaie şi costisitoare.
De menţionat că în unele ramuri dimensiunea întreprinderii nu o influenţă decisivă asupra costurilor şi
productivităţii. Asta se referă mare parte la industria de confecţii, alimentară, farmaceutică şi chia_-
electronică, la unele subramuri ale agriculturii, în acelaşi timp însă, n rimea întreprinderii are o importanţă
decisivă, din punctul de vede:-, al eficienţei economice, în astfel de subramuri precum industria
metalurgică, de autovehicule, chimică, cosmică etc.
Oricum, din momentul apariţiei economiei de piaţă, în virtutea avantajelor pe care le au marile întreprinderi,
tendinţa de concentrare a producţie a fost o tendinţă predominantă, rămînînd la fel de viabilă şi în prezent
Formele şi metodele de concentrare a întreprinderilor
Concentrarea economică a întreprinderilor se realizează prin sporirea dimensiunilor acestora pe baza
capitalizării unei părţi din profit, prir folosirea creditelor bancare, prin emiterea de acţiuni, precum şi prin
reunirea benevolă sau forţată a două sau mai multe întreprinderi, adică prin fuziunea acestora. Principalele
forme de concentrare prin fuziune care permit creşterea dimensiunii întreprinderii într-o perioadă de timp
mai mică sînt: a) concentrarea orizontală; b) concentrarea verticală; c concentrarea conglomerată.
Concentrarea orizontală are loc în cazul în care se unesc întreprinderile care produc acelaşi tip de
bunuri, între ele avînd loc o specializare tehnologică. Drept exemplu de concentrare orizontală poate servi
fuziunea a două mari întreprinderi franceze din domeniul construcţiei de automobile: „Peugeot" şi
„Citroen".
Concentrarea verticală (numită uneori şi „integrare") constă în reunirea în cadrul unei întreprinderi a
activităţilor aflate la diferite stadii ale procesului de producţie, începînd cu prelucrarea materiei prime şi
pînă la fabricarea şi distribuirea produselor finite. Drept exemplu de concentrare verticală poate servi corporaţia
americană „Exxon", care desfăşoară următoarele activităţi: prospecţia, extragerea, producerea şi realizarea
diferitelor produse petroliere, în cazul Republicii Moldova, de-
vin tot mai răspîndite întreprinderile care fuzionează pentru a cultiva viţa-de-vie, a produce vin, a-1
îmbutelia şi a-1 comercializa pe piaţa internă şi externă.
Concentrarea conglomerată constă în reunirea în cadrul unei singure unităţi economice a mai multor
întreprinderi ce activează în domenii diferite, dar care au aceleaşi interese financiare sau de altă natură.
De exemplu, concernul italian „Fiat" produce nu numai automobile, ci şi avioane, vapoare, ciocolată,
confecţii etc.
Metodele de concentrare a întreprinderilor sînt: a) prin absorbţie, b) prin fuziune.
Absorbţia se realizează atunci cînd o întreprindere (A) procură ac-:iunile sau patrimoniul altei
întreprinderi (B), afacere ce se soldează cu dispariţia întreprinderii B. în cazul dat, nu se creează o nouă
întreprindere. Pur şi simplu o întreprindere o „înghite", o absoarbe pe alta.
Fuziunea are loc atunci cînd două sau mai multe întreprinderi se unesc pentru a forma o nouă
întreprindere; de exemplu, A se uneşte cu B şi formează întreprinderea C.
Prin concentrarea întreprinderilor se creează premisele necesare pentru ipariţia monopolurilor. Istoria
capitalismului cunoaşte mai multe forme de monopol, cum ar fi: cartelul, sindicatul, trustul, concernul, în
prezent, monopolurile sînt interzise de lege, dar dacă există, în virtutea anumitor considerente speciale, se află
sub un control riguros din partea statului.
3. Maximizarea profitului - obiectivul fundamental al întreprinderii
Maximizarea profitului - oricînd şi oriunde
Cînd vorbim despre obiectivele întreprinderii, avem în vedere, în prinm rînd, obiectivele urmărite de
proprietarul acesteia, adică de întreprinzător. Or, întreprinzătorul poate fi un individ (adică o singură
persoana sau un colectiv de persoane, ca în cazul marilor societăţi pe acţiuni, unde întreprinderile sînt
gestionate de managerii salariaţi. S-ar părea că obiectivele întreprinderii, în cazul dat, ar trebui să fie
diferite, în funcţie de faptul cine gestionează, în realitate, întreprinderea. Vom examina aparte ambele
cazuri. Oricum, se cere să subliniem chiar din capul locului că, oricînd şi oriunde, obiectivul
fundamental al întreprinderii, cel puţin pe termen lung, rămîne a fi maximizarea profitului.
Maximizarea profitului în cazul întreprinzătorului individual
în activitatea sa economică, întreprinzătorul urmăreşte mai multe obiective (obţinerea libertăţii,
prestigiul în societate, satisfacţia de a inova şi de a conduce o afacere, de a fi puternic şi influent etc.).
Fiind un om raţional, întreprinzătorul doreşte ca, pornind de la resursele ce le posedă, să atingă un
maximum de satisfacţie, de utilitate. Acest obiectiv poate fi realizat doar atunci cînd omul de afaceri obţine
cel mai mare profit posibil cu resursele de care dispune, în cazul dat, prin profit se subînţelege acea
parte a venitului întreprinderii ce rămîne acestuia după plata tuturor factorilor de producţie, inclusiv a
salariului întreprin-zătorului-proprietar, primit pentru gestionarea propriei întreprinderi.
Este oare raţional obiectivul obţinerii unui profit cît mai mare po sibil? Iată o întrebare ce nu
prezintă nici un interes pentru economişti. Pentru ei este important faptul că întreprinzătorul, prin
comportamentul său, face tot posibilul pentru a-şi maximiza cîştigurile, adică profitul. Această dorinţă a
fost remarcată încă din Antichitate. Astfel, Aristotel observa că „în arta de a agonisi avere... niciodată nu
există o limită în atingerea scopului, acesta fiind acumularea unei bogăţii fără margini... Toţi cei care
practică afaceri băneşti tind să-şi sporească capitalul la infinit". De la Aristotel încoace natura omului
nu s-a schimbat nici
_.i pic. Totuşi în cazul dat nu este vorba de a obţine nişte venituri fără „.mită, ci de a obţine, cu resursele
disponibile, un rezultat maximal porii, fenomen numit „maximizarea profitului".
Maximizarea profitului în cazul întreprinzătorului colectiv
Profitul sau maximizarea acestuia constituie obiectivul principal al proprietarului capitalului sau, cum i se
mai spune, proprietarului întreprinderii. Dar ce se întîmplă atunci cînd întreprinderea este o societate pe
acţiuni, cu sute şi mii de proprietari-acţionari, şi cînd aceasta este gestionată de managerii salariaţi?
Oricum, scopurile urmărite de managerii întreprinderii nu corespund, în mod obiectiv, întocmai cu cele ale
acţionarilor. Managerii au, de obicei, alte obiective decît obiectivul fundamental al acţionarilor-proprietari,
cel de maximizare a profitului. Fiind şi ei nişte indivizi raţionali, managerii au propriile lor interese, ca,
de exemplu: dorinţa de a se menţine o perioadă cît mai îndelungată de timp în posturile prestigioase de
conducere a firmei; obţinerea unor salarii înalte; angajarea unor secretare drăguţe şi, desigur, bine plătite;
birouri şi limuzine de serviciu luxoase etc. Realizarea acestor obiective generează costuri înalte şi, evident,
reduce profitul proprietarilor.
Aşa este, dar acesta poate fi un comportament iresponsabil şi trecător, deoarece, pe termen lung,
managerii marilor întreprinderi sînt obligaţi să urmărească şi ei, pentru întreprinderea pe care o
gestionează, obiectivul maximizării profitului. Aceasta se întîmplă, cum susţine economistul francez Jacques
Genereux, din mai multe cauze, înainte de toate, celelalte obiective urmărite de întreprinzător (prestigiul,
recunoaşterea de către public, calitatea relaţiilor cu personalul, puterea etc.) vor fi realizate doar în măsura
în care vor fi obţinute profituri importante. Dacă întreprinderea nu obţine profit, ea este condamnată să
dispară şi atunci nici un alt obiectiv nu poate fi atins.
O altă circumstanţă care îl impune pe întreprinzătorul colectiv să urmărească obiectivul maximizării
profitului este concurenţa. Concurenţa ii sileşte pe managerii marilor întreprinderi ca aceştia, de voie, de
nevoie, să se gîndească la maximizarea profitului. De ce? Fiindcă „pe piaţă întreprinderile care caută
maximul de profit vor avea productivitatea cea mai mare, costurile cele mai mici, un acces mai uşor la
finanţările
externe; ele vor putea practica preţuri mai scăzute decît întreprinderile care nu acordă prioritate
profitabilităţii şi nu tind să atragă spre produsul lor o parte crescîndă a clienţilor; pe termen lung, vor
supravieţui numai întreprinderile care au acordat prioritate obţinerii profitului" 5.
Un alt motiv care îi „încurajează" pe managerii marilor întreprinderi să urmărească scopul
maximizării profitului este cotarea acestora la bursă. Prin cursul acţiunii la bursă pot fi uşor cunoscute
performanţele reale ale întreprinderii, în cazul în care profiturile întreprinderii sînt ridicate şi în
creştere, cursul acţiunii creşte şi el. Din contra, cînd profiturile scad, scade şi cursul acţiunii, în ultimul
caz, acţionarii-pro-prietari, avînd şi ei un comportament raţional, vor lua măsurile necesare pentru a-i
înlocui pe managerii care nu şi-au propus ca obiectiv fundamental al activităţii lor maximizarea
profitului.
4. Comportamentul întreprinzătorului în combinarea factorilor de producţie. Legea
randamentelor ne-proporţionale
Procesul de producere este un proces de combinare şi utilizare eficientă a factorilor de producţie în
scopul creării de bunuri şi servicii. Acest proces se desfăşoară în cadrul întreprinderii.
Resursele economice şi factorii de producţie
Atît din punct de vedere istoric, cît şi logic, punctul de plecare a studi erii factorilor de producţie îl
constituie resursele economice.
Vom reaminti aici că resursele economice reprezintă totalitatea elementelor şi premiselor folosite de
om în procesul activităţii economice. Privite sub formă de stocuri, resursele economice, în totalitatea
lor, constituie avuţia naţională a unei ţări.
Deşi unii autori pun un semn de egalitate între resursele economice şi factorii de producţie, în
realitate însă factorii de producţie constituie doar acea parte a resurselor economice care este atrasă şi
consumată în procesul de producţie. Factorii de producţie (input sau intrări) reprezin-
:ă astfel toate elementele necesare pentru fabricarea unui bun sau serviciu oarecare (output sau ieşiri), care
 sînt utilizate în procesul de producţie, întreprinzătorul combină aceşti factori în anumite proporţii şi doar
prin consumul acestora se creează noi bunuri şi servicii.
Pe parcursul secolelor, a avut loc multiplicarea şi diversificarea facerilor de producţie, însă, în pofida
acestui fapt, ei rămîn grupaţi în 4 jategorii de factori, care sînt: 1) munca; 2) natura; 3) capitalul; 4)
informaţia. Aceste patru categorii de factori, în diferite proporţii şi combina-:ii, se găsesc în orice activitate
economică.
Munca şi natura sînt denumite factori primari. Capitalul este un fac-:or derivat, iar resursele
informaţionale sînt un neofactor.
Munca: dimensiunea calitativă şi cantitativă
Munca este o activitate umană conştientă, un efort fizic şi intelectual, prin care oamenii,
acţionînd asupra naturii, obţin bunurile de care au nevoie. Munca este factorul
determinant al oricărei activităţi economice.
Prin muncă se combină şi se utilizează ceilalţi factori de producţie.
Analizînd factorul de producţie „munca", este necesar de a face dis-::ncţie între muncă şi forţa de muncă.
Astfel, forţa de muncă constituie -Calitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale omului, potenţialul lui de
nuncă, pe care acesta îl pune în valoare atunci cînd munceşte.
Factorul de producţie „munca" poate fi analizat atît din punct de edere cantitativ, cît şi calitativ.
Dimensiunea cantitativă a factorului muncă" este determinată de: a) durata săptămînii de muncă şi b)
numărul de lucrători implicaţi în procesul de producţie. Pentru a afla numărul de persoane ocupate în
activitatea economică, se porneşte, de obicei, de la analiza populaţiei totale.
Populaţia totală constituie ansamblul persoanelor care trăiesc într-o :ară oarecare. Iată schema divizării
populaţiei în diferite categorii:
populaţia totală - copiii şi pensionarii (populaţia în afara
vîrstei de muncă) - populaţia adultă; populaţia adultă - invalizii adulţi =
populaţia activă sau populaţia aptă de muncă (între 15 şi 65 de ani);
populaţia activă - menajerele, studenţii, elevii care au vîrsta legală de muncă = populaţia
activă disponibilă;
populaţia activă disponibilă - şomerii = populaţia ocupată.
în linii mari, populaţia activă constituie, în medie, 45-50% din populaţia totală, restul: aproximativ
30% reprezintă populaţia tînără şi aproximativ 20% - pensionarii, în ultimele decenii, în ţările
dezvoltate, în legătură cu creşterea duratei medii de viaţă, precum şi cu scăderea mortalităţii infantile,
are loc o reducere continuă a ponderii populaţiei active în cadrul populaţiei totale.
în Republica Moldova, la începutul anilor 1990, cînd funcţionau toate întreprinderile, din cele 4,3
milioane de locuitori populaţia ocupată constituia circa 47%.
Dimensiunea calitativă a factorului „muncă" este determinată de caracterul specializării ţării
respective, de structura populaţiei ocupate pe ramuri şi sectoare de activitate, de gradul de calificare şi
de experienţa de munca a fiecărui individ în parte.
Munca, privită ca factor de producţie, „îmbracă" mai multe forme: intelectuală şi fizică; calificată şi
necalificată; de conducere şi de execuţie; de inovaţie şi de aplicare; individuală şi colectivă. Fiind un
consum de energie fizică şi nervoasă, munca trece pe parcursul unei zile sau săp-tămîni de lucru, din
punctul de vedere al randamentului, al productivităţii sale, prin trei faze: I - de încălzire; II - de
randament maximal; III - de oboseală (Figura 5.1).
Factorul natural
Natura, în calitate de factor de producţie, constituie totalitatea elementelor naturale pe care omul
le foloseşte pentru obţinerea bunurilor şi serviciilor. Elementele întrunite sub denumirea de factor de
producţie „natură" sînt: pămîntul, resursele de minerale şi de combustibil, resursele de apă,
 pădurile, aerul, clima.
în lumea contemporană, factorul „natură" participă la procesul de rroducţie în principal sub formă
de materie primă. Cele mai bogate ţări în resurse naturale sînt Rusia şi Statele Unite ale Americii.
Principalul element al factorului „natură" este pămîntul.
în sens restrîns, pămîntul se identifică cu fondul funciar al unei ţări, care, după structura sa,
cuprinde:
a) terenuri agricole (pămînturi arabile şi plantaţii multianuale; păşuni);
b) terenuri cu destinaţie forestieră;
c) terenuri cu destinaţie specială (căi de comunicaţie, baze militare, poligoane);
d) terenuri destinate localităţilor (construcţii, străzi, pieţe etc.).
în Republica Moldova, structura fondului funciar a evoluat în felul .irmător: terenurile arabile
constituiau în anul 1972 circa 56% din total, in anul 2000 reducîndu-se pînă la 52%; plantaţii
multianuale, respectiv - 12,5% şi 9%; păşuni - 10,2% şi 12%; suprafeţe forestiere - 10% şi 8%; drumuri -
2% şi 3%; localităţi - 4,2% şi 6%.
Pe plan mondial se manifestă din plin tendinţa diminuării suprafeţelor agricole şi silvice pe cap de
locuitor.
Resursele de apă, precum şi resursele de minerale şi de combustibil şi alte elemente importante ale
factorului „natură", în cazul Republicii Moldova sînt neînsemnate, fapt care influenţează negativ
dezvoltarea economică.
în urma folosirii unor tehnologii mari consumatoare de materie primă şi de energie, resursele naturale
de pe glob se epuizează cu o repeziciune uimitoare. Omenirea a intrat în epoca creşterii categorice a
preţurilor la petrol, la gazele naturale, la orice fel de materie primă.
Capitalul, privit ca factor de producţie, constituie ansamblul bunurilor folosite pentru
confecţionarea altor bunuri, destinate vînzării în scopul obţinerii unui profit.
în sens larg, după natura sa, capitalul se împarte în:
a) capital real, numit şi „tehnic" sau „fizic", materializat în mijloace de producţie, cum ar fi:
materia primă, utilajele, clădirile, instalaţiile, drumurile etc.;
b) capital financiar, sub forma activelor financiare (bani în numerar sau depozite bancare, acţiuni,
obligaţiuni, titluri comerciale etc.).
Capitalul real (tehnic) şi capitalul financiar, în ansamblul lor, formează capitalul economic.
Capitalul real, care este de fapt un sinonim al factorului de producţie „capitalul", după criteriul
duratei utilizării sale şi al modalităţilor de înlocuire, se divizează în: a) capital fix şi b) capital
circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real care participă la mai multe cicluri de producere, se
depreciază progresiv prin trecerea treptată a valorii sale asupra produsului creat, pe parcursul unei
perioade de timp.
Elementele capitalului fix sînt: utilajul, instrumentele, calculatoarele şi roboţii industriali, clădirile cu
destinaţie productivă, mijloacele de transport, animalele de muncă şi de reproducţie, plantaţiile
multianuale etc. Capitalul fix constituie partea cea mai dinamică a avuţiei naţionale.
Capitalul circulant este acea parte a capitalului real care participă la un singur ciclu de producere,
transferîndu-şi întreaga valoare asupra produsului finit, dintr-o singură dată.
Din capitalul circulant fac parte: materia primă, materialele de bază şi auxiliare, combustibilul şi
energia, apa, semifabricatele etc.
Etapa iniţială de formare a capitalului o constituie investiţiile de capital, care reprezintă cheltuielile
efectuate pentru crearea si modernizarea elementelor de capital.
 Capitalul fix se află într-o mişcare permanentă, trecînd consecutiv prin trei stadii şi transformîndu-
se din formă bănească, cu care îşi începe circuitul, în mijloace de producţie, apoi în bunuri finite,
care, fi-
ind realizate pe piaţă, revin la forma de bani. Astfel, stadiile prin care trece capitalul în mişcarea sa sînt: I
- aprovizionarea; II - producţia; III - desfacerea. La fiecare stadiu capitalul „îmbracă" o formă specială: I -
bani; II - capital productiv; III - bunuri, apoi bani.
în timpul utilizării sale, capitalul fix este supus procesului de depreciere, care constă în diminuarea
treptată a calităţilor lui tehnice şi economice. Capitalul este supus deprecierii (sau uzurii) fizice şi morale.
Uzura fizică constituie pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare a capitalului fix sub
influenţa utilizării sale productive sau a acţiunii factorilor naturali, în urma uzurii fizice, capitalul fix este
scos din funcţiune şi urmează a fi înlocuit integral sau reparat.
Uzura morală, numită adeseori şi „involuntară", constituie pierderea parţială a valorii capitalului fix în
urma apariţiei şi comercializării unor mijloace de producere mai ieftine şi/sau mai productive, în condiţiile
progresului tehnic, pot fi uzate moral chiar şi echipamentele noi, încă neutilizate, care sînt depăşite din
punctifl de vedere al caracteristicilor :ehnice de către alte echipamente mai calitative, mai performante.
Gradul de depreciere a capitalului fix se măsoară cu ajutorul a doi indicatori de bază:
a) coeficientul uzurii capitalului fix, care reprezintă raportul dintre partea capitalului fix uzată şi stocul
de capital fix, la preţurile iniţiale de achiziţie (UK/ K);
b) coeficientul stării fizice a capitalului fix, care se determină ca raportul dintre valoarea rămasă a
capitalului fix şi stocul de capital fix la valoarea lui iniţială (Kr/ K).
Amortizarea capitalului. Cum am spus deja, capitalul fix participă la nai multe cicluri de producţie, se
depreciază pe parcursul a mai multor ini şi îşi transferă treptat valoarea asupra produsului finit. Amortizarea
.spitalului fix este un proces de recuperare a valorii capitalului fix pe :aza trecerii acesteia asupra costului
de producţie. Odată vîndută pro-lucţia, partea corespunzătoare amortizării se acumulează într-un fond
oecial, numit „fondul de amortizare", care la sfîrşitul duratei de viaţă - capitalului fix va face posibilă
înlocuirea acestuia. Cota de amortiza-:e (altfel spus, mărimea deprecierii anuale a capitalului fix) se
determina prin mai multe metode, cea mai simplă fiind metoda cotelor anua-
le proporţionale, în acest caz, suma anuală a amortizării se calculează pe baza raportului dintre
valoarea capitalului fix (preţul de achiziţie al acestuia) şi durata lui medie de funcţionare, exprimată în
ani. Dacă, de exemplu, o întreprindere oarecare a procurat un strung la un preţ de 20 mln lei, iar
durata medie de funcţionare a acestuia va fi de 5 ani, atunci cota anuală de amortizare, inclusă în
costul producţiei vîndute, va fi de 4 mln lei. Astfel, după cinci ani, în fondul de amortizare se va aduna
suma de 20 de milioane de lei, care va permite înlocuirea strungului uzat cu unul nou.
Formarea de noi capitaluri, precum şi recuperarea capitalului uzat, se face prin intermediul
investiţiilor. Anume prin investiţii are loc procesul de modernizare, de sporire a capacităţilor de
producţie şi deci de creştere economică.
Resursele informaţionale
O perioadă îndelungată de timp, Munca, Natura şi Capitalul au fost considerate singurii factori de
producţie, însă prin anii cincizeci ai secolului XX s-a observat că fenomenul creşterii producţiei nu
mai poate fi explicat doar prin aportul celor trei factori tradiţionali. Treptat, s-a ajuns la convingerea
că mai există şi un al patrulea factor, alcătuit din mai multe elemente eterogene, cum ar fi: noile
tehnologii, informaţia, invenţiile şi inovaţiile etc. Elementele care constituie conţinutul unui nou factor
a fost botezat iniţial de cei mai mulţi specialişti cu denumirea de „progres tehnic". Ca noţiune,
progresul tehnic este ansamblul de metode şi procedee care fac posibilă sporirea eficienţei celorlalţi
factori de producţie. Astfel, invenţiile contribuie la economisirea forţei de muncă, a capitalului şi a
materiei prime, precum şi la reducerea timpului de producţie.
Treptat, dintre elementele progresului tehnic s-au impus „resursele informaţionale". Aceste resurse au
căpătat mai apoi conturul unui factor de producţie independent, recunoscut ca atare de ştiinţa contemporană.
Resursele informaţionale îmbracă mai multe forme, cum ar fi: invenţiile; inovaţiile şi ideile de
raţionalizare; standardele; fişele tehnice şi formulele matematice, fizice, chimice; normele de consum şi de
producere etc. Acest factor de producţie, numit şi „neofactor", poate fi stocat şi păstrat pe discuri şi benzi
magnetice, pe hîrtie, pe filme. Cel mai mare „depozit" de resurse informaţionale a devenit Internetul.
Particularitatea distinctivă a „resurselor informaţionale", spre deosebire de ceilalţi trei factori tradiţionali,
constă în caracterul lor nelimitat si inepuizabil. Mai mult: cu timpul, sfera principală de creare a bogăţiei
unei naţiuni devine industria de producere a informaţiei şi cunoş-:inţelor, societatea industrială tradiţională
fiind înlocuită cu societatea informaţională.
Combinarea factorilor de producţie
Producţia constituie o activitate umană de transformare a unor bunuri si servicii (a factorilor de producţie)
în alte bunuri, întreprinzătorul, dis-runînd în orice moment de o cantitate limitată de factori de producţie, va
căuta să-i combine în asemenea proporţii (îndeosebi factorul „muncă cu capitalul) încît să obţină un efect
maximal. El rămîne mereu în cău-:area variantei celei mai favorabile de combinare, deoarece numai în
asemenea caz va atinge obiectivul fundamental - maximizarea profitului.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un anumit mod de unire, de corelare a
acestora, atît sub aspect cantitativ, cît şi structural-calitativ, în scopul producerii de bunuri
şi servicii.
Combinarea factorilor de producţie se înfăptuieşte concomitent: a) din punct de vedere tehnic şi b) din
punct de vedere economic, în primul caz, are loc unirea unei cantităţi de factori/ muncă cu o anumită can-:itate
de maşini, utilaje, materie primă etc. (De exemplu, un mecanizator nu poate conduce în acelaşi timp decît o
singură combină.) Din punct de vedere economic, întreprinzătorul va încerca să combine factorii de
producţie în asemenea cantităţi şi proporţii încît să cheltuiască cît mai puţini factori de producţie şi să
obţină un rezultat cît mai mare.
în fosta URSS, dintr-o anumită cantitate de metal se confecţiona un tractor. Din aceeaşi cantitate de metal
şi în aceeaşi perioadă în Germania se confecţionau patru tractoare. Această diferenţă era condiţionată de
faptul că în economia de piaţă întreprinzătorul este motivat, dar şi „obligat" să combine factorii de producţie
în aşa fel încît să producă bunuri cu o cheltuială minimă de resurse.
în procesul combinării factorilor de producţie, întreprinzătorul trebuie să ţină mereu cont de caracterul
limitat al acestora, dar şi de alte circumstanţe - cum ar fi cunoaşterea şi folosirea tehnologiilor celor mai
performante -, ce ar ţine cont de specificul factorilor de producţie folosiţi şi de conjunctura pieţei factorilor
de producţie, pentru a recurge, la momentul oportun, la substituirea (înlocuirea) unui factor cu altul.
Funcţia de producţie
în scopul maximizării profitului, întreprinzătorul (iar în societăţile pe acţiuni, managerii) va combina
factorii de producţie în astfel de proporţii şi de cantităţi încît să obţină cele mai bune rezultate posibile, în
funcţie de cunoştinţele sale în materie de tehnologie şi de capacităţile sale manageriale, întreprinzătorul va
alege varianta care necesită un volum minim de resurse pentru confecţionarea bunului respectiv. Procesul de
transformare a intrărilor (inputuri) în ieşiri (outputurf) se studiază cu ajutorul funcţiei de producţie. Ce
este funcţia de producţie?
Funcţia de producţie este o noţiune ce reflectă relaţia dintre cantitatea de bunuri
produsa şi combinarea, în diferite proporţii, a factorilor necesari pentru obţinerea
acestei producţii. Funcţia de producţie indică nivelul maxim de produc-ţie care poate
fi obţinut în urma diferitelor combinări ale factorilor de producţie.
Cu alte cuvinte, funcţia de producţie reflectă dependenţa producţiei de volumul factorilor de producţie
folosiţi şi de tehnologiile de fabricaţie.
Funcţia de producţie poate fi reprezentată în felul următor:
Q = f (x, x 2 ... xj
unde Q constituie cantitatea de bunuri produsă de întreprindere, iar x,, x, ... xn sînt factorii de producţie
folosiţi de această firmă.
De obicei, funcţia de producţie este calculată ca o relaţie dintre factorul „muncă", exprimat, de obicei,
prin litera L (de la englezul labor), si factorul „capital", reprezentat prin litera K. în cazul dat, funcţia de
producţie este:
-
Q=f(K,L)
Legea randamentelor neproporţionale
în viaţa reală, pe termen scurt, întreprinzătorul modifică, de obicei, un ^ingur factor de producţie. Unui
factor fix (de exemplu, construcţiile, echipamentul, plantaţiile multianuale) i se asociază un factor variabil
de exemplu, un număr diferit de lucrători), în legătură cu aceste modificări inevitabile în componenţa
factorilor de producţie utilizaţi, în teoria economică sînt folosite expresiile „pe termen scurt" şi „pe termen
ung", în acest caz, nu se are în vedere o anumită perioadă de timp, mai mare sau mai mică. în teoria
producătorului, expresia „pe termen >curt" este utilizată atunci cînd întreprinzătorul modifică un singur fac-:
n r, ceilalţi rămînînd constanţi; altfel spus, cînd doar un singur factor ie producţie este variabil. „Pe termen
lung" - toţi factorii de producţie pot fi modificaţi.
Cel mai uşor poate fi modificat factorul „muncă", întreprinzătorul poate reduce timpul de lucru al
muncitorului, poate să-1 plătească suplimentar, poate recurge la munca temporară sau îl poate concedia.
;
chimbarea maşinilor, echipamentelor, clădirilor necesită o perioadă de :;mp mai îndelungată.
Ce se întîmplă cînd întreprinderea modifică un singur factor? După : im am menţionat, acest factor
variabil este de obicei munca.
Funcţia de producţie cu un singur factor variabil permite măsura-•ea contribuţiei fiecărei unităţi din
factorul variabil la crearea bunului -espectiv. în acest caz, atunci cînd factorul variabil creşte, un număr tot
mai mare de unităţi din factorul variabil se combină cu o parte din ce în ce mai mică de factor
constant. Această situaţie are ca rezultat faptul că randamentul (productivitatea) fiecărei unităţi din
factorul variabil este diferit. Fenomenul acesta, cunoscut de secole, se află la temelia legii randamentelor
neproporţionale.
Pentru prima dată această lege a fost formulată de către economistul francez Franţois Turgot (1727-
1781) sub denumirea de „lege a fertilităţii descrescînde a solului". Mai apoi s-a constatat că această lege are
un caracter general, adică se referă la toate domeniile de activitate economică. Ceva mai tîrziu, ştiinţa
economică a observat că în cazul în care are loc o combinare a factorilor de producţie prin asocierea
unui factor variabil cu altul fix (constant), efectele nu sînt doar descrescînde, ci diferi te, trecînd prin
trei faze. La prima fază randamentul folosirii factorului variabil va fi crescător, urmat de o fază cu o
creştere proporţională; în fine, la cea de a treia fază randamentul va fi descrescător. Astfel a fost
descoperită legea randamentelor neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale stipulează că dacă vom mări progresiv utilizarea unui
factor oarecare (munca, de exemplu), în timp ce alţii vor râmîne neschimbaţi, produsul
marginal al factorului variabil va fi neproporţional -la început va creşte, apoi va atinge un
punct de stabilitate, după care va descreşte.
Astfel, dacă vom mări numărul de persoane care prelucrează o suprafaţă de pămînt, produsul creat
de un lucrător suplimentar (al doilea, al treilea, al şaptelea), adică produsul marginal, va creşte iniţial
de la 300 pînă la 350, apoi, de la un timp, va începe să scadă. Cel de al şaptelea lucrător îi va încurca
deja pe ceilalţi şi rezultatul activităţii lui va fi negativ.
 Din Tabelul 5.3 se observă că în cazul creşterii factorului variabil (munca) atît produsul total, cît şi
produsul mediu şi cel marginal se modifică în acelaşi fel: pe măsură ce se măreşte factorul „muncă",
produsul total creşte şi el pînă la un punct oarecare, dar în proporţii mai mici decît se măreşte factorul
„muncă", apoi descreşte; produsul mediu, de asemenea, după o creştere, apoi stabilizare, începe să
scadă. O dată cu
mărirea numărului celor care lucrează, în condiţiile cînd ceilalţi factori rămîn neschimbaţi, are loc
deci atît o reducere a producţiei medii, cît şi a produsului total. Atunci cînd produsul total scade (în
exemplul nostru, de la 1350 de unităţi pînă la 1300), produsul marginal devine negativ (în exemplul de
mai sus: -50).
Figura 5.2, construită pe baza exemplului din Tabelul 5.3, ilustrează grafic faptul că o dată cu
mărirea factorului „muncă" produsul total (A) creşte, deşi cu o rată descrescătoare, dar pînă în momentul
în care produsul marginal (C) devine negativ. Produsul marginal, după o pri mă fază de creştere, începe
să scadă, provocînd astfel reducerea produsului mediu (B). Produsul marginal este egal cu produsul
mediu doar în punctul maxim al acestuia (în exemplul de mai sus, atunci cînd sînt folosiţi trei lucrători).
în acest fel, pe termen scurt, nivelul tehnicii fiind acelaşi, randamentele medii şi marginale evoluează
în direcţia descreşterii.
5. Productivitatea combinării şi folosirii factorilor de producţie
Substituirea factorilor de producţie şi izocuantele
în subparagraful intitulat „Legea randamentelor neproporţionale" a fost analizată situaţia cînd, pe
termen scurt, se modifică doar un singur factor de producţie. Pe termen lung însă toţi factorii de
producţie pot deveni variabili, adică pot fi modificaţi, în acest caz, poate avea loc atît combinarea, cît şi
înlocuirea unui factor cu altul. Acest lucru se întîm-plă din cauză că, sub influenţa noilor tehnici şi
tehnologii şi a evoluţiei preţurilor, întreprinzătorul schimbă mereu raportul dintre factorii de
producţie şi înlocuieşte un factor de producţie cu un altul, mai productiv, mai ieftin, mai modern.
Substituirea este un fenomen de înlocuire a unei cantităţi dintr-un factor de producţie
printr-o cantitate din alt factor de producţie.
Substituirea poate avea loc între factorul „muncă" şi factorul „capital" (zece muncitori sînt înlocuiţi
cu o maşină, care face integral lucrul
acestora), între factorul „natură" şi factorul „capital" sau între diferite elemente componente ale aceluiaşi factor de
producţie (înlocuirea unui utilaj cu altul sau a materiei prime naturale cu materie primă sintetică) etc.
Pentru a obţine acelaşi nivel de producţie, producătorul poate combina şi substitui factorii de producţie
în proporţii diferite.
Ansamblul combinaţiilor de capital (K) şi muncă (L) m urma cărora se obţine acelaşi
volum de producţie (adică aceeaşi cantitate de bunuri) se numeşte curbă de izoproducţie
sau izocuantă.
Izocuanta este o reprezentare grafică a unui ansamblu de substituiri ale factorilor de producţie, la un nivel
dat al tehnicii, cu obţinerea unei cantităţi constante de bunuri.
Din Figura 5.3 se vede că pe aceeaşi izocuantă producţia este constantă, adică aceeaşi cantitate de produs
se poate obţine prin combina-
rea a 6 unităţi de capital fix (K) cu o unitate de muncă (L), a 4 unită: de K cu 2 unităţi de L, a 2
unităţi de K cu 4 unităţi de L etc.
Din Figura 5.3 se vede că poate exista o infinitate de izocuante. în acelaşi timp, fiecare izocuantă
reprezintă o mulţime de combinaţii pentru obţinerea aceleiaşi cantităţi de produs. Curba Qj reprezintă
variantele de combinaţii pentru obţinerea unei cantităţi mai mari de bunur: decît în cazul curbei Q 0, iar
curba Q2 - o cantitate mai mare decît în cazul curbei Q r
 Izocuantele au o formă convexă şi descrescătoare. Aceasta înseamnă că o diminuare a factorului
„capital" (K) poate fi compensată doar cu o cantitate mai mare (şi crescătoare) de muncă.
Există o asemănare între curbele de indiferenţă, ce reprezintă alegerea consumatorului între două
bunuri (X şi Y), şi curba de izoproducţie (izocuantă), ce reflectă combinaţiile posibile între doi factori de
producţie (Capitalul [K] şi Munca [L]) pe care le efectuează producătorul.
Definirea şi măsurarea productivităţii
Combinînd în diferite proporţii factorii de producţie, întreprinderea creează o anumită cantitate de bunuri
şi servicii. Intrucît resursele de care dispune ea sînt întotdeauna limitate, întreprinderea este obligată să
le combine într-un mod optim, în asemenea cantităţi şi proporţii încît, cu cheltuieli cît mai mici, să
obţină rezultate cît mai mari. Eficienţa activităţii întreprinderii constă anume în capacitatea ei de a avea
efecte cît mai mari cu eforturi cît mai mici.
Eficienţa economică constituie raportul dintre efecte (rezultate) şi eforturi (cheltuieli).
Eficienţa economică presupune minimizarea cantităţii de factori de producţie cheltuite pentru
obţinerea fiecărei unităţi de produs. Economia de piaţă este un sistem eficient, deoarece fiecare
întreprinzător, pentru a rezista în lupta de concurenţă şi a obţine în acelaşi timp un profit cît mai mare,
este nemijlocit interesat de utilizarea cît mai raţională a factorilor de producţie, de sporirea continuă a
eficienţei activităţii sale economice.
Drept expresie sintetică referitoare la eficienţa utilizării factorilor de producţie, în ştiinţa economică este
folosită noţiunea de „productivitate", prin care, în linii mari, se înţelege randamentul utilizării acestora.
Ast-:el, productivitatea factorilor de producţie indică eficienţa combinării şi utilizării lor.
Productivitatea (sau randamentul) factorilor de producţie constituie raportul dintre
cantitatea de bunuri produsă şi cantitatea de factori consumată pentru producerea acesteia.
Astfel, productivitatea poate fi definită ca un raport dintre rezultate producţia obţinută) şi efort (resursele
consumate):
W = Q / FPu _nde:
- productivitatea;
T - producţia obţinută (rezultatul); PPu - factorii de producţie utilizaţi (efortul depus).
în teorie şi în practică, productivitatea se calculează nu numai prin iportarea rezultatelor obţinute la
volumul factorilor de producţie utilizaţi, ci şi prin raportarea acestora la rezultatul obţinut.
în economia de piaţă, productivitatea poate fi măsurată în unităţi ~ aturale sau/şi în unităţi valorice,
în acest fel, în funcţie de modalităţi-.e de măsurare a ei, există:
a) productivitate fizică, care evaluează randamentul factorilor utilizaţi în unităţi naturale (fizice) -
tone, metri, kw etc.;
b) productivitate valorică, care evaluează randamentul factorilor utilizaţi în unităţi valorice (monetare) -
zeci, sute şi milioane de lei, dolari etc.
Pe măsura evoluţiei societăţii şi a progresului tehnic, factorii de proiecţie sînt combinaţi într-un mod tot
mai eficient. Această tendinţă contantă îşi găseşte reflectare în legea creşterii productivităţii. Altfel spus,
rreşterea productivităţii reflectă progresul calitativ al factorilor de pro-racţie, precum şi modernizarea
permanentă a formelor de organizare a procesului de producţie. Pentru întreprinzător, creşterea
productivităţii este unul din obiectivele sale principale pe termen lung.
Rezultatele obţinute, în formă naturală sau valorică, pot fi raportate atît la toţi factorii de producţie
utilizaţi, cît şi la doar unul din aceşti i sau chiar la o singură unitate dintr-un factor, în funcţie de felul în
care se măsoară rezultatul obţinut (faţă de ce este raportat), productivitate^ poate fi: globală, parţială,
medie, marginală.
1) Productivitatea globală exprimă eficienţa utilizării tuturor factorilor de producţie, atît fizici, cît şi
financiari, atît proprii, cît şi împrumutaţi. Cu alte cuvinte, productivitatea globală măsoară
 performanţele de ansamblu ale activităţii economice.
2) Productivitatea parţială reflectă doar eficienţa utilizării unui singur factor de producţie. Există tot
atîtea productivităţi parţiale cîţi factori de producţie. Productivitatea parţială se măsoară, de
regulă, cu o mărime medie, exprimată în unităţi fizice şi natural-convenţionale (număr de maşini,
ore de muncă etc.).
3) Productivitatea medie (unitară) reflectă eficienţa sau randamentul utilizării unei unităţi dintr-un
factor de producţie. Productivitatea medie Wm se măsoară prin raportul dintre volumul producţiei
Q şi cantitatea utilizată din factorul respectiv (Xi):
Wm = Q / Xi
4) Productivitatea marginală reprezintă sporul (suplimentul) de producţie ce se obţine în urma folosirii
unei unităţi suplimentare dinfactorul respectiv, ceilalţi factori rămînmd neschimbaţi:
Wm = AQ l AXi
Productivitatea muncii
în practica economică, noţiunea de „productivitate" este cel mai des utilizată în cazul factorului „muncă", în
privinţa celorlalţi factori sînt utilizate noţiuni similare, apropiate, cum ar fi: „randamentul capitalului" sau
„fertilitatea solului".
întrucît este foarte dificil a calcula exact productivitatea utilizării unui factor de producţie concret,
inclusiv productivitatea muncii, în ştiinţa economică se foloseşte termenul „productivitate aparentă a
muncii", ceea ce vorbeşte o dată în plus despre faptul că totul este relativ în lumea aceasta.
Totuşi ce este productivitatea muncii?
Productivitatea muncii reflectă eficienţa utilizării forţei de muncă. Ea este expresia randamentului cu
care este cheltuită o anumită cantitate de muncă în procesul de producţie. Productivitatea muncii se
manifestă sub forma capacităţii forţei de muncă de a crea, într-o anumită perioadă de timp, o anumită
cantitate de bunuri şi servicii.
Productivitatea muncii reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi obţinută mtr-o
oră de muncă sau cantitatea de timp necesară pentru fabricarea unei unităţi de produs.
Productivitatea muncii poate fi măsurată prin două metode:
a) prin raportarea cheltuielilor de muncă la producţia obţinută, adică prin calcularea timpului (muncii)
necesar (e) pentru confecţionarea unei unităţi de produs (un muncitor confecţionează un scaun în 12
minute);
b) prin raportarea producţiei la munca cheltuită pentru obţinerea acesteia; altfel spus, prin cantitatea de
bunuri şi servicii creată într-o unitate de timp (un muncitor confecţionează 5 scaune într-o oră).
în practica economică se măsoară atît productivitatea medie a mun-di, cît şi productivitatea marginală a
muncii.
Productivitatea medie a muncii (WL) se măsoară prin raportul din-:re producţie (Q) şi factorul „muncă"
(L):
WL = Q/L
Productivitatea marginală a muncii (Wm L) se măsoară prin raportul i intre suplimentul de producţie obţinut
(AQ) şi cantitatea suplimentară ie muncă (AL) (se presupune că ceilalţi factori rămîn neschimbaţi):
W L = AQ l AL
mg
Pe parcursul istoriei, productivitatea muncii a crescut continuu. Ast-
: dacă, de exemplu, cu două sute de ani în urmă erau necesare 300
k ore de muncă pentru a confecţiona o masă, atunci cu o sută de ani
- '--. tîrziu timpul pentru obţinerea aceluiaşi produs s-a redus pînă la 90
re. în zilele noastre sînt deja suficiente doar 10 ore de muncă pen-
 Era producerea unei mese similare.
Creşterea productivităţii muncii semnifică reducerea timpului de mur. că necesar pentru confecţionarea
unui bun oarecare. Să apelăm la ur alt exemplu. Să presupunem că 2000 de muncitori au produs într-un
ar. oarecare 80 000 de televizoare, productivitatea muncii fiind deci de -de televizoare an/ muncitor.
Dacă costul unui televizor este, să zicen: de 1000 de lei, productivitatea anuală a unui muncitor va fi,
în termen valorici, de 40 000 de lei. Dacă însă presupunem că aceiaşi 2000 de mur. citori au produs în anul
următor deja 100 000 de televizoare, fiecăru: muncitor revenindu-i deja cîte 50 de televizoare,
aceasta înseamnă că productivitatea medie anuală a unui muncitor a crescut cu circa 12%.
întrucît o dată cu dezvoltarea societăţii are loc o reducere continuă a timpului de muncă necesar
pentru confecţionarea unui produs oarecare, această tendinţă constituie conţinutul unei legi speciale,
numita „legea economisirii timpului". Astfel, în SUA, timp de 100 de ani (între anii 1896-1996),
productivitatea muncii a crescut în fiecare an în medie cu 2%.
Nivelul productivităţii muncii este influenţat de un număr însemnat ăe factori, grupaţi m cîteva categorii, cum ar
fi:
1) Factorii tehnici, ce se manifestă prin utilizarea unor maşini şi echipamente mai productive, unor noi
tehnologii, automatizării, chimizării, informatizării etc.
2) Factorii economici, care vizează, înainte de toate, nivelul de calificare a forţei de muncă, metodele
de motivare materială a lucrătorilor (prin stabilirea unor legături directe între salariu şi rezultatele
obţinute).
3) Factorii organizatorici. Aceştia se referă, în primul rînd, la nivelul de specializare şi cooperare a
muncii, precum şi la formele concrete de organizare a activităţii economice, la metodele de
gestionare şi de marketing aplicate în activitatea agenţilor economici.
4) Factorul natural (pămîntul, clima, resursele minerale, adîncimea de extracţie a acestora, resursele
de apă etc.) influenţează şi el, în mod nemijlocit, productivitatea muncii. Căci una este să extragi o
tonă de cărbune de la o adîncime de 3-4 metri şi cu totul altceva să extragi minereul care se află
la o adîncime de sute de metri. Aceasta se referă şi la solurile ce au o fertilitate diferită.
VI. EVOLUŢIA COSTURILOR PE TERMEN SCURT Şl PE TERMEN LUNG
După cum ştim deja, în economia de piaţă obiectivul de bază al oricărui întreprinzător este maximizarea
profitului. Atunci cînd preţurile rămîn neschimbate sau se micşorează, acest obiectiv poate fi atins în
primul rînd prin reducerea cheltuielilor de producţie, adică a costurilor. Totodată, reducerea costurilor
influenţează volumul ofertei. Din aceste motive, evoluţia costurilor rămîne mereu în atenţia
întreprinzătorului.
în expunerea acestei teme accentul va fi pus pe analiza conţinutului, pe mărimea şi pe tipologia
costurilor, precum şi pe problema evoluţiei comportamentului) costurilor pe termen scurt şi lung.
1. Conceptul, mărimea şi tipologia costurilor
Noţiunea de „cost de producţie"
Noţiunea de „cost", ca expresie a eforturilor agenţilor economici pentru producerea şi desfacerea de bunuri şi
servicii, are o sferă de utilizare foarte largă. Pe lîngă noţiunea de „cost de producţie", în ştiinţa economică
se mai foloseşte un şir întreg de alţi termeni ce conţin cuvîntul .cost", dar care desemnează uneori nişte
fenomene cu totul diferite, ca, de exemplu: cost de oportunitate, costul reformei, costul administraţiei, costul
vieţii, costurile tranziţiei, costuri sociale, costul ecologic etc.
Costul de producţie (sau costul de întreprindere) reprezintă totalitatea cheltuielilor, în
expresie monetară, pe care producătorul le suportă pentru fabricarea şi vînzarea bunurilor
economice. Costul este, astfel, expresia bănească a consumului de factori de producţie necesari
pentru producerea şi comercializarea acestor bunuri şi servicii.
 Din punct de vedere teoretic, costul de producţie este egal cu chel-jielile de producţie.
Funcţiile costului
Fiind un indicator economic de o mare importanţă, costul îndeplineşte mai multe funcţii.
1) Prima funcţie a costului este cea de măsurare a cheltuielilor necesare pentru obţinerea unui bun
oarecare, în acest caz, în scopul reducerii costului, întreprinzătorul poate substitui (înlocui) ur factor
de producţie cu altul. Substituirea factorilor se întreprinde şi atunci cînd preţul unuia din factori
creşte.
2) O altă funcţie a costului este aceea că el constituie indicatorul principal pentru stabilirea preţului
la bunurile oferite pentru vînzare. El indică limita de jos, acceptabilă, în cazul negocierii preţului de
vînzare.
3) Costul îndeplineşte şi o funcţie de control şi de reglare a activităţii economice. Mărimea costului
permite a determina cît de eficient sînt utilizate resursele economice.
4) în fine, mărimea costului permite determinarea nivelului eficienţei economice a întreprinderii: în
cazul în care preţul este cunoscut, mărimea profitului depinde de mărimea costului. Acest fapt
încurajează întreprinderile să aplice ultimele realizări ale progresului tehnic, să combine şi să
substituie factorii de producţie în modul cel mai eficient, să modernizeze formele de organizare şi
gestionare a afacerilor, pentru ca să ajungă în acest fel la reducerea costului.
Mărimea costurilor
Cum am văzut deja, punctul de plecare în alegerea celei mai bune combinări a factorilor de producţie, în
evaluarea eficienţei şi în stabilirea preţului de vînzare îl constituie măsurarea costului, adică determinarea
mărimii acestuia. Mărimea costului reprezintă expresia bănească a tuturo? cheltuielilor suportate de
întreprinzător pentru producerea şi desfacerea bunurilor. Ea diferă de la un producător la altul, de la un
produs la altul, precum şi de la o perioadă de timp la alta. Mărimea costului reflectă condiţiile de producţie,
precum şi poziţia întreprinderii faţă de concurenţi; ea determină, în mare măsură, însuşi viitorul acesteia.
Structura costului de producţie
Structura costului de producţie cuprinde o întreagă varietate de cheltuieli, care pot fi grupate, după natura
lor, în trei mari categorii: a) cheltuieli materiale b) cheltuieli de muncă, numite şi „cheltuieli salariale", şi c)
cheltuieli generale.
Cheltuielile materiale, care formează substanţa produselor, sînt determinate de consumul următoarelor
elemente ale costului: materia primă, semifabricatele şi materialele de bază, combustibilul, energia, apa,
amortizarea capitalului fix (adică a clădirilor, maşinilor, utilajului, instalaţiilor etc.).
Cheltuielile de muncă cuprind, de regulă, trei elemente de bază, şi anume: a) salariul; b) cotizaţiile
pentru asigurările sociale suportate de întreprindere, numite în Republica Moldova „contribuţii la fondul
social"; c) contribuţiile la fondul de şomaj.
Cheltuielile generale, eterogene după componenţă, includ astfel de elemente ale costului precum: plăţile
pentru chirie, dobînzile, impozitele pe clădiri şi diferite taxe, cheltuielile pentru administraţie etc.
Structura costului de producţie, determinată de ponderea pe care o deţine fiecare element în costul
total, diferă de la întreprindere la întreprindere, dar mai ales de la o ramură la alta. Astfel, în industria
electrotehnică ponderea cheltuielilor materiale este relativ mică, în schimb sînt importante cheltuielile de
muncă, în industria metalurgică, din contra, cheltuielile de muncă sînt neînsemnate.
Tabelul 6.7. Structura costului în unele ramuri ale industriei moldoveneşti in anii 1990-1992 (sectorul public), în %
Elemente de cheltuieli Industria Industria Industria
în între- constructoa- agroali-
gime re de maşini mentară
1. Materie primă şi materiale 64 58 78
2. Salarii şi contribuţii la asigurările 15 24 9
 sociale
3. Combustibil şi alte surse energetice 7 6 5
4. Amortizarea 6 8 3
5. Alte cheltuieli 8 4 5
Tipologia costurilor
Deoarece costurile au o componenţă foarte eterogenă, clasificarea lor se face după mai multe criterii. Am
văzut deja că după natura lor costurile se împart în: costuri materiale, costuri salariale, costuri
generale.
Din punctul de vedere al modului de calcul, costurile se împart în contabile şi economice, implicite şi
explicite.
Costul explicit cuprinde numai cheltuielile suportate pentru procurarea factorilor de producţie din
afara întreprinderii. Acestea sînt cheltuieli pentru munca lucrătorului, pentru procurarea materiei prime,
energiei, apei, adică pentru bunurile pe care întreprinderea nu le produce şi nu le posedă. Costul
implicit, din contra, cuprinde doar cheltuielile de resurse proprii, interne, care nu presupun plăţi către
terţe părţi.
Costul contabil cuprinde cheltuielile, măsurate în bani, efectiv suportate de întreprindere pentru
achiziţionarea factorilor de producţie de la alţi agenţi economici, adică costurile explicite, precum şi
amortizarea, care face parte din costurile implicite.
Costul economic (care coincide în realitate cu costul de producţie) este un concept mai larg decît
costul contabil, deoarece, pe lîngă costul explicit, el mai cuprinde şi cheltuielile factorilor proprii
(costurile implicite), dar care nu sînt reflectate în evidenţa contabilă, cum ar fi: pămîn-tul şi clădirile
care aparţin întreprinderii date, consumul de muncă al proprietarului (după cum se ştie, proprietarul
unei întreprinderi nu primeşte salariu), dobînzile ce se cuvin pentru folosirea capitalului propriu. Cu alte
cuvinte, costul economic este mai mare decît costul contabil, deoarece include în structura sa atît costul
explicit, cît şi cel implicit.
în funcţie de criteriul localizării cheltuielilor pe verigile de activitate unde s-au efectuat, există
următoarele tipuri de costuri: a) costul de secţie, care include cheltuielile de utilaj, materie primă, apă,
energie, salariile muncitorilor direct productivi; b) costul de uzină (sau „costul de producţie"), care
cuprinde costul de secţie + cheltuielile generale ale întreprinderii; c) costul complet (numit şi „costul
comercial"), care include costul de uzină + cheltuielile de desfacere (ambalare, depozitare, cercetarea
pieţei, vînzare etc.).
în ştiinţa economică contemporană, o importanţă crescîndă are clasificarea costurilor în: a) globale,
b) medii (sau „pe unitate de produs") şi c) marginale.
2. Evoluţia costurilor pe termen scurt
Dependenta costurilor de cantităţile de bunuri produse
Mărimea costului mediu (unitar), precum şi a costului global, se schimbă o dată cu modificarea volumului
producţiei. Această dependenţă a costului de cantitatea de bunuri produsă se exprimă prin funcţia costu-'.ui.
Funcţia costului reflectă, astfel, relaţia (legătura) dintre cheltuielile .ie factori de producţie şi volumul
producţiei întreprinderii. Funcţia cos-:ului poate fi dedusă din funcţia de producţie: C = f(Q) = f (x, y, ... n),
; reprezentînd factorii de producţie variabili. Ea constituie, astfel, suma unui cost fix şi a unui cost variabil.
Mărimea costurilor se modifică în funcţie de volumul producţiei. Această modificare poate viza
costul unui singur factor de producţie sau al tuturor factorilor şi este condiţionată de factorul „timp",
deoarece, pe termen scurt, se schimbă, de regulă, un singur factor, adică un singur factor este variabil, pe
cînd pe termen lung devin variabili toţi ractorii de producţie, adică toţi pot fi modificaţi. „Termenul scurt" nu
:rebuie înţeles în sensul că în această perioadă întreprinzătorul nu ar :: în stare să modifice şi factorul
„capital". Pur şi simplu, pe termen fcurt nu este raţional să efectueze o asemenea schimbare. Astfel, în teoria
economică, perioadele „scurtă" şi „lungă" sînt înţelese nu atît în termeni calendaristici (anumite intervale de
timp concrete), cît mai ales în runcţie de modificările ce sînt întreprinse în combinarea factorilor de rroducţie
în funcţie de evoluţia tehnicii şi a tehnologiilor de producţie. Perioada scurtă se defineşte ca intervalul de
timp în care sînt utilizate '.celeaşi capacităţi de producţie, la acelaşi nivel tehnic, modificîndu-se :.iar
cantităţile de muncă şi/sau de materie primă.
Perioada lungă se caracterizează prin modificarea calitativă şi can-
'•-îativă a însuşi aparatului de producţie, prin folosirea unor tehnologii
-.ai moderne, a unui număr mai mare de maşini şi utilaje, adică toţi
-orii sînt variabili.
înainte de a analiza schimbarea costului în funcţie de volumul proiecţiei şi de perioada de timp, este
necesar de a clarifica noţiunile de ,cost global", „mediu" şi „marginal".
A) Costul global (CG) este totalitatea cheltuielilor suportate de întreprindere pentru fabricarea şi desfacerea
unui anumit volum de bunuri, îr. structura costului global deosebim costurile fixe, variabile şi totale.
Costul global fix (CF) constituie acea parte a costului care nu Se schimbă atunci cînd se modifică
volumul producţiei. Cu alte cuvinte costul fix este un ansamblu de cheltuieli care sînt independente de
volumul producţiei.
Figura 6.7. Costul global fix
m
•*
Costul global fix reprezintă acea parte a cheltuielilor suportată de o întreprindere indiferent de cantitatea
de bunuri produsă, chiar dacă această cantitate se reduce pînă la zero. Costurile fixe includ: cheltuielile de
administrare şi chirie, combustibilul pentru încălzit şi energia pentru iluminat, amortizarea clădirii şi a
echipamentului, dobînzile, asigurările sociale etc.
Costul variabil (CV) constituie cheltuielile a căror mărime se modifică în funcţie de volumul producţiei: cu
cît este mai mare volumul producţiei, cu atît mai însemnată este această categorie de cheltuieli.
Din costurile variabile fac parte: cheltuielile pentru materie primă, materiale, apă, combustibil şi energie
pentru producţie, salariile personalului productiv etc. Costurile variabile se modifică în sensul evoluţi-
ei producţiei. Dar nu în aceeaşi măsură. Astfel, costurile variabile pot fi: cu proporţionalitate constantă, cu
proporţionalitate crescîndă şi cu proporţionalitate descrescîndă. Aceste costuri depind, în primul rînd, de
dimensiunile întreprinderii.
Costul total (CT) este suma costurilor fixe şi variabile. Fluctuaţiile costului total reproduc, de regulă,
evoluţia costului variabil: CT = CF + CV.
Pe termen scurt, costul total se schimbă în funcţie de modificarea costului variabil. Astfel: CT = CF +
f(Q). în Figura 6.2 sînt prezentate relaţiile de mărime dintre componentele costului global.
Q (cantitatea de bunuri produsă)
Figura 6.2. Relaţiile de mărime dintre costurile fix, variabil şi total
B) Costul mediu sau unitar (CM) reprezintă costul unei unităţi de rrodus. El poate fi: fix mediu şi
variabil mediu. Costul mediu se calcu-ează ca raportul dintre costul total şi volumul producţiei, atît la nivel
ie întreprindere, cît şi de ramură. Costul mediu diferă de la o perioadă i alta în funcţie de mai mulţi
factori, dar în primul rînd în funcţie de iimensiunile întreprinderii, în evoluţia sa, costul fix mediu se
reduce re măsură ce volumul producţiei fizice creşte (Figura 6.3). Costul me-liu variabil însă, pe măsură ce
volumul producţiei creşte, scade treptat,
pînă la un anumit nivel, apoi începe să crească. Această evoluţie a costurilor medii variabile este condiţionată
de acţiunea legii randamentelor neproporţionale.

Continuăm să analizăm evoluţia costurilor pe termen scurt, cînd variază doar factorul „muncă". Cum se va
modifica în acest caz costul marginal? Va rămîne neschimbat, va creşte sau se va reduce o dată cu
schimbarea volumului producţiei? înainte de a da un răspuns la aceste întrebări, să vedem ce reprezintă
costul marginal.
 C) Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cheltuieli necesare pentru obţinerea unei unităţi
suplimentare de produs. El se determină prin raportul dintre creşterea costului total şi creşterea producţiei,
în-trucît costul fix rămîne acelaşi, schimbarea costului marginal este condiţionată doar de evoluţia costului
variabil.
Cmg = ACV l AQ
Costul marginal depinde, astfel, doar de costul variabil, în punctul E (Figura 6.5), prin care costul
mediu variabil trece din zona randamentelor crescînde în cea a randamentelor descrescînde (adică începe
să crească), costul unitar este minim, apoi creşte şi el.
Din Figura 6.5 deducem că, pe termen scurt, costul marginal, adică costul unei unităţi suplimentare
de produs, cunoaşte, în evoluţia sa, o scurtă perioadă de reducere, după care creşte întruna.
Figura 6.5. Relaţiile dintre costurile medii şi marginale
Vom examina comportamentul costurilor folosindu-ne de un exemplu reprodus din manualul
Economie elaborat de către profesorii Catedrei de Economie şi Politici Economice, ASE Bucureşti6.
Tabelul 6.2. Relaţiile dintre costurile totale, medii şi marginale (u.m.)
Cantitatea Cost fix Cost Cost Cost Cost Cost
produsă (u.m.) variabil mediu mediu mediu margin
(buc.) (u.m.) fix variabil total al
1 200 160 200 160 350 -
2 200 250 100 125 225 90
3 200 331 67 110 177 81
4 200 508 50 127 177 177
5 200 700 40 140 180 192
6 200 900 33 150 183 200
Datele din tabel pun în relief dependenţa unor categorii de costuri de volumul producţiei obţinute,
în ceea ce priveşte costul marginal, acesta se determină prin raportarea variaţiei costului total (sau a
costului • ariabil) la variaţia cantităţii de unităţi produse; se observă că el este egal cu costul mediu
total cînd acesta din urmă se află la nivel minim in exemplul de mai sus, la cantitatea de 4 unităţi
produse).
Economiile de scară (sau reducerea costului mediu pe termen lung) se obţin, astfel, în urma producţiei la
scară mare, condiţionată de modificarea taliei întreprinderii şi/sau de folosirea unor noi utilaje şi tehnologii de
fabricaţie. Economiile de scară sînt posibile doar în cadrul unor întreprinderi ce dispun de capacităţi de
producţie mari şi foarte mari. Economiile de scară sînt rezultatul unui şir întreg de factori, de natură
deopotrivă tehnică şi financiară. Astfel, în cazul sporirii volumului producţiei, are loc o aprofundare a
specializării, fapt care contribuie la jreşterea îndemînării muncitorilor, precum şi la creşterea posibilităţilor
de folosire a unor utilaje mai moderne şi mai productive. Să presupunem că un fermier are un lot de pămînt
de 2 ha. Pentru a creşte o cul-:ură oarecare, el trebuie să îndeplinească singur 10 operaţiuni (sarcini) nferite.
Dacă însă 10 muncitori agricoli vor prelucra împreună un lot ie 20 ha, ei se vor specializa, fiecare
îndeplinind doar o singură sarcină. Acest fapt va contribui la o sporire însemnată a productivităţii "vancii şi
va crea, de asemenea, posibilitatea utilizării unor maşini mai roductive. în ambele cazuri producţia medie
pe un muncitor agricol i creşte.
Pe de altă parte, în cazul întreprinderilor mari, se procură cantitati însemnate de materie primă,
combustibil şi echipament şi are loc o reducere a preţurilor de achiziţie, fapt care, de asemenea,
influenţează nivelul costurilor. Mai mult, marile întreprinderi pot obţine de la băncile comerciale credite
cu o dobîndă mai mică, reducînd şi pe această in nivelul costurilor.
Economiile de scară se obţin doar la nivelul întreprinderii, nu însă si nivelul ramurii sau al economiei
naţionale.Oricum, economiile de scară nu pot fi obţinute printr-o sporire fără a producţiei. La un moment
dat, o dată cu creşterea volumului producţiei, costurile încep a creşte mai repede decît cantităţile produse.
economiilor de scară îl ocupă dezeconomiile de scară. Dezeconomiile de scară, ce exprimă o situaţie în
care costul mediu ::men lung creşte pe măsura creşterii producţiei, sînt şi ele genera-ic mai mulţi factori,
înainte de toate, atunci cînd dimensiunile în-•fi- nnderii depăşesc anumite limite, apar dificultăţi
manageriale, între-;e:ea fiind gestionată tot mai ineficient. Un personal administra-
tiv numeros trebuie în permanenţă supus controalelor, fapt ce măreş:: cheltuielile legate de muncă.
Pe de altă parte, o întreprindere mare se adaptează mult mai greu L schimbările pieţei şi se reprofilează
o dată cu modificarea cererii. Acea s ta împrejurare generează o majorare a riscurilor şi pierderilor (a
stocu rilor nerealizate), ceea ce contribuie la mărirea costului mediu (unita: şi la reducerea capacităţii
competitive a întreprinderii.
Pentru depăşirea unor asemenea situaţii, ştiinţa economică a lansa: noţiunea de „dimensiune
optimală a întreprinderii", criteriul de bază d; identificare a acestor dimensiuni fiind dinamica costului
unitar.
Schimbarea costurilor pe termen lung
După cum am văzut, pe termen lung, evoluţia costurilor este determi nată de economiile de scară.
Economiile de scară însă sînt posibile doa: pînă la un anumit nivel al dimensiunilor întreprinderii şi al
dotării tehnice a acesteia.
Economiile de scară generează o scădere a costului mediu, însă numai pînă la un punct, după care, în
urma uzurii capitalului tehnic, intervine o fază de creştere a costului mediu, în acest caz,
întreprinzătorul, pentru a se menţine la acelaşi nivel al costului, este obligat să între -
prindă reutilarea întreprinderii, să treacă la altă etapă a dotării tehnice. Această schimbare a nivelului tehnic
şi tehnologic al producţiei condiţionează din nou o tendinţă de reducere a costurilor medii. Ca urmare, curba
costului pe termen lung va constitui o tangentă la fiecare curbă a costului mediu pe termen scurt, care se
modifică o dată cu trecerea la alt nivel al producţiei (Figura 6.7).
4. Minimizarea costurilor de producţie
Minimizarea costurilor de producţie este un proces obiectiv, ce se manifestă prin reducerea cheltuielilor pe
unitate de produs.
Efectele pozitive posibile ale reducerii costurilor
Costul nu are o mărime constantă, în general, pe termen lung, se înregistrează o tendinţă de scădere a
acestuia. Această tendinţă este condiţionată atît de necesitatea îndestulării unui număr mereu crescînd de
nevoi sociale, în condiţiile cînd resursele economice au un caracter limitat, cît şi de dorinţa întreprinzătorului
de a obţine un profit cît mai mare. Din cunoscuta ecuaţie: preţul = costul unitar + profitul unitar vedem clar
că reducerea costului este una din căile principale de sporire a profitului. Totodată, diminuarea costului de
producţie contribuie la micşorarea preţurilor de vînzare, fapt care sporeşte indirect puterea de ;umpărare a
populaţiei şi contribuie la ridicarea nivelului de trai.
Reducerea costurilor permite creşterea volumului producţiei în limi-:ele aceluiaşi volum de resurse alocate.
Totodată, mai cu seamă în cazul .inor ţări ca Republica Moldova, micşorarea consumului de materie primă şi
de combustibili importaţi permite economisirea valutei, precum şi micşorarea dependenţei dezvoltării
economice de factorul extern, care rji întotdeauna este favorabil.
în fine, minimizarea costurilor de producţie contribuie la sporirea : ompetitivităţii produselor atît pe
pieţele interne, cît şi externe, fapt ce e deosebit de important pentru ţările în tranziţie, în mod special pen-':u
Republica Moldova.
După cum am spus, una din principalele tendinţe în dezvoltarea rconomiei mondiale contemporane
este reducerea costurilor prin mic-
şorarea considerabilă a volumului de materie primă şi de energie cheltuit pentru confecţionarea unei unităţi
de produs.
 Sub presiunea celor două şocuri petroliere din anii 1973 şi 1979, economiile occidentale au trecut la
punerea în aplicare a unor tehnici şi tehnologii atît de economicoase încît în anii 1982-1988 preţurile
mondiale la produsele de bază au scăzut cu peste 40%, iar la combustibil chiar cu 50 la sută.
Deşi diminuarea costului de producţie este o tendinţă generală, în unele perioade, pe un termen relativ
scurt, se poate înregistra o tendinţă opusă, cum este, de exemplu, cazul Republicii Moldova, unde pe parcursul
unui întreg deceniu (1991-2000) costurile, cu unele mici excepţii. au crescut la toate produsele, fapt ce a redus
competitivitatea mărfurilor moldoveneşti nu numai pe piaţa externă, ci şi pe cea internă, în cazul ţării
noastre, una din cauzele principale ale creşterii costurilor, atît la produsele agricole, cît şi la cele industriale, a
fost majorarea preţurilor la materia primă şi la resursele energetice importate. Apoi, folosind nişte
echipamente şi tehnologii învechite de mult, majoritatea întreprinderilor moldoveneşti făceau o mare risipă de
energie şi materie primă, aşa încît la capitolul „eficienţa consumului de energie" Republica Moldova s-a
pomenit a fi pe unul din ultimele locuri în lume, producînd, la aceeaşi unitate „echivalent-petrol", o cantitate
de PIB de 10 ori mai mică decît Franţa şi de 18 ori decît Japonia. Costurile au crescut în această perioadă şi
din cauza scăderii productivităţii muncii, şi pentru că băncile comerciale au acordat credite în condiţii de
jaf, cu o dobîndă anuală de
30-50% chiar şi în anii cei mai buni.
Căile de reducere a costurilor de producţie
Costul de producţie este o noţiune complexă, formată din mai multe elemente şi cu o structură eterogenă. De
aceea şi căile de reducere a costurilor sînt diferite, întrucît cea mai mare pondere în structura costurilor o
au cheltuielile materiale, calea principală de reducere a costurilor este legată anume de utilizarea raţională a
acestora, ceea ce presupune: 1) reducerea consumului de materie primă, combustibil şi apă, pe unitate de
produs, prin: a) perfecţionarea tehnologiilor de fabricare; b) economisire; c) folosirea unor standarde
ştiinţifice de con-
sum al materiei prime, combustibilului, energiei, apei etc.; d) reducerea şi eliminarea rebutului;
2) utilizarea unor maşini şi utilaje mai performante, care reduc substanţial pierderile în procesul de
producere;
3) folosirea de înlocuitori, în cazul materialelor scumpe şi deficitare ,(cum ar fi lîna, metalele,
îngrăşămintele minerale etc.);
4) folosirea cît mai completă a capacităţilor şi a spaţiilor de producţie, fapt ce contribuie la
micşorarea ponderii amortizării în costul total;
5) o modalitate importantă de reducere a costurilor este procurarea materiei prime şi a resurselor
energetice de pe pieţele alternative şi la preţurile cele mai avantajoase. Dependenţa de o
singură piaţă de aprovizionare creează o situaţie de monopol, ce duce la menţinerea unor
preţuri de achiziţie mai înalte decît preţurile pe o piaţă concurenţială.
Mărimea costului depinde nu numai de factorii materiali. Deşi cu o pondere mai mică, în general, iar
în unele ramuri (în domeniul serviciilor, de exemplu) - cu o pondere în creştere, mărimea costului este
influenţată şi de eficienţa utilizării forţei de muncă. Creşterea productivităţii muncii este una din căile
cele mai răspîndite de reducere a costurilor.
în fine, după cum am văzut, mărimea costului unitar depinde de ;imensiunile producţiei, aşa încît
o cale de reducere a costului este reapărea unor dimensiuni optime ale întreprinderii, în acest sens un
avantaj net avînd, în cele mai multe ramuri, întreprinderile relativ mari.

VII. PIAŢA. CEREREA Şl OFERTA 1. Piaţa şi infrastructura pieţei

Ce este piaţa?
J
iaţa a apărut încă în Antichitate, adică cu zeci sau poate cu sute de ~ii de ani în urmă. Ea este
rezultatul evoluţiei schimbului de mărfuri, -iată este astăzi instituţia centrală a economiei de piaţă,
nucleul aceste-, instituţie în cadrul căreia se încheagă toată activitatea economică.
Există o mulţime de definiţii ale pieţei. Cea mai simplă este următoarea:
Piaţa constituie totalitatea relaţiilor de ^înzare-cumpărar-: dintr-un anumit spaţiu
geografic.
Formele concrete ale pieţei sînt foarte variate, de la tîrgurile şi halele publice din Antichitate pînă la
forme mai complexe şi sofisticate cum ar fi, în prezent, magazinele specializate şi universale, staţiile de
alimentare auto, barurile şi bursele de tot felul, casele de schimb valutar etc.
în sens îngust, piaţa poate fi definită drept locul unde se confruntă cererea şi oferta de
bunuri, servicii şi capitaluri.
Şi încă un moment important. „Piaţa, scrie cunoscutul economist austriac Friedrich Hayek, nu produce
bunuri, ci doar transmite informaţia despre acestea."
Funcţiile pieţei
Fiind una din cele mai vechi instituţii ale activităţii economice, piaţa a exercitat o influenţă enormă asupra
acesteia, îndeplinind pe parcurs un şir de funcţii, principalele dintre ele fiind:
1. Funcţia de intermediere. Piaţa îi pune faţă în faţă pe producători şi pe consumatori, pe vînzători şi
pe cumpărători, făcînd astfel posibil schimbul. Ea oferă consumatorului posibilitatea de a-şi alege
producătorul optim din punctul de vedere al preţului, calităţii, modelului ales etc. Aceeaşi
posibilitate de alegere i se oferă şi vînzătorului.
2. Funcţia de reglementare. Apărută iniţial ca o punte de legătură între producători şi consumatori,
treptat, piaţa devine principalul mecanism de reglementare a vieţii economice. Ea îndeplineşte rolul
unei „mîini invizibile", care, după cum spunea A. Smith, îi „împinge" pe agenţii economici individuali
să acţioneze în conformitate cu interesul general, determinînd producătorii să confecţioneze
bunurile şi serviciile de care are nevoie societatea la momentul dat.
3. Funcţia de formare a preţului. Deşi cheltuielile individuale pentru producerea şi desfacerea aceluiaşi
bun sînt diferite, piaţa stabileşte un preţ unic, preţ care corespunde cheltuielilor socialmente necesare
pentru confecţionarea bunului.
4. Funcţia de informare. Prin jocul liber al ratei profitului şi al ratei dobînzii, piaţa oferă agenţilor
economici informaţia necesară despre mersul afacerilor în diferite domenii de activitate. Piaţa
„trimite" semnale producătorilor despre produsele ce urmează a fi confecţionate, despre calitatea şi
volumul lor, despre profiturile ce pot fi obţinute.
5. Funcţia de diferenţiere a producătorilor. Piaţa îi îmbogăţeşte pe învingătorii în lupta de concurenţă
şi, în acelaşi timp, penalizează, pînă la falimentare, întreprinderile necompetitive, în acest fel, piaţa
stimulează reducerea cheltuielilor de producţie, aplicarea noilor maşini şi tehnologii, sporirea eficienţei
producţiei. Impuse de concurenţă, întreprinderile îşi îmbunătăţesc activitatea fără încetare, iar în
posturile de răspundere sînt puse persoanele cele mai competente.
Enumerînd funcţiile „clasice" ale pieţei, trebuie să remarcăm că în '. imea contemporană, o dată cu
trecerea la economiile mixte, funcţiile rieţei au suferit anumite modificări. Astfel, în condiţiile creşterii
rolului economic al statului şi utilizării diferitelor modalităţi de programare economică, piaţa încetează a mai
fi singurul instrument de reglementare a vieţii economice. Nivelul preţurilor, salariilor, precum şi mulţi alţi
rarametri ai activităţii economice, sînt reglementaţi, pe de o parte, de r iată, iar pe de altă parte, de stat.
Oricum, chiar şi în aceste circumstanţe, piaţa rămîne a fi principa--ul instrument de reglementare a
vieţii economice.
pologia pieţelor
Avînd o istorie atît de îndelungată şi o importanţă atît de mare în dezolarea economică, piaţa rămîne a fi un
fenomen mai mult sau mai pu-::n eterogen, care poate fi clasificat după mai multe criterii.
1. Din punctul de vedere al nivelului de maturitate, al modului de acces la piaţă, există:
 a) piaţă nedezvoltată, cu relaţii accidentale şi cu o pondere însemnată a relaţiilor de barter (troc),
adică de schimb după schema marfă - marfă;
b) piaţă liberă (clasică), la care are acces orice vînzător şi cumpărător. Această piaţă întruneşte
următoarele trăsături: existenţa unu: număr însemnat de participanţi la relaţiile de schimb, atît
consumatori, cît şi producători, mobilitatea absolută a factorilor de producţie; stabilirea preţurilor
în mod spontan; lipsa monopolului şi a altor forme de dominaţie a vieţii economice;
c) piaţă reglementată, caracteristică, de regulă, economiilor mixte, unde statul intervine în scopul
„corijării" unor deficienţe ale pieţei, programînd dezvoltarea economică şi redistribuind o parte
importantă a produsului intern brut în conformitate cu anumite obiective sociale, politice şi
economice. Accesul la o asemenea piaţă necesită deţinerea unor autorizaţii speciale, eliberate de
autorităţile statului (autorizaţie pentru a deschide orice tip de magazine, pentru a comercializa
medicamente, pentru a presta servicii medicale, juridice etc.).
2. Din punctul de vedere al obiectului tranzacţiilor, pieţele pot fi împărţite în:
• piaţa bunurilor de consum;
• piaţa capitalului;
• piaţa muncii (a forţei de muncă);
• piaţa pămîntului şi a resurselor naturale;
• piaţa hîrtiilor de valoare şi a valutei;
• piaţa resurselor informaţionale;
• piaţa produselor cultural-artistice;
• piaţa tehnologiilor şi patentelor;
• piaţa monetară şi de credit.
3. După criteriul extinderii geografice, piaţa poate fi:
• locală;
• regională (în cadrul unei ţări sau al unui grup de ţări);
• naţională;
• mondială.
Aici se cere remarcat faptul că în prezent piaţa mondială vizează doar un număr limitat de produse, mai
mult sau mai puţin omogene, cum ar fi: materia primă (grîu, orez, cafea, ceai), resursele energetice, anumite
tipuri de echipament. Pentru aceste produse se stabileşte un preţ mondial, ce rezultă dintr-o confruntare
permanentă dintre cerere şi ofertă, în acelaşi timp, de exemplu, nu există o piaţă mondială a automobilelor
din lipsa unei cereri mondiale omogene şi a unui preţ unic, preţul depinzînd nu numai de marca
automobilului, de modă, ci şi de fidelitatea unui număr însemnat de cumpărători faţă de un anumit
model de automobil.
4. După măsura în care se manifestă concurenţa, piaţa se împarte în:
• piaţă cu concurenţă perfectă şi pură;
• piaţă de monopol;
• piaţă cu concurenţă imperfectă;
• piaţă mixtă.
însă clasificarea pieţelor nu se limitează la cele patru criterii nominalizate mai sus. Astfel, după criteriul
corespunderii cu legislaţia în vigoare, pieţele pot fi: legale şi nelegale (piaţa neagră). Forme specifice ale pieţei
sînt: bursele (a muncii, a hîrtiilor de valoare, a mărfurilor); licitaţiile pentru vinderea produselor unicale);
tenderele (invitarea, sub formă de concurs, a cumpărătorilor sau vînzătorilor de a face oferte de cumpărare
sau de vînzare cu indicarea preţurilor).
De remarcat că toate tipurile de pieţe menţionate mai sus se împart, la rîndul lor, în segmente mai mici,
specializate. Astfel, piaţa bunurilor de consum se împarte în piaţa produselor alimentare, piaţa produselor
manufacturiere, piaţa locuinţelor etc. Această piaţă este segmentată şi după nivelul veniturilor şi mărimea
familiei, după nivelul de instruire, după componenţa naţională, după sex şi vîrstă etc.
în fine, se cere menţionat faptul că toate pieţele se află într-o interdependenţă multifuncţională şi
permanentă. Schimbările intervenite pe o piaţă se răsfrîng rapid asupra celorlalte pieţe. De exemplu,
schimbarea cursului monedei naţionale în raport cu valutele altor ţări (deci schimbările de pe piaţa valutară)
influenţează nemijlocit cererea de pe piaţa Dunurilor materiale şi a serviciilor etc.
Infrastructura pieţei
Termenul „infrastructură" este folosit pentru a desemna două noţiuni diferite: „infrastructura
economiei naţionale" şi „infrastructura pieţei". Infrastructura economiei naţionale constituie totalitatea
elementelor materiale, organizaţionale şi informaţionale cu ajutorul cărora sînt asigu rate legăturile
dintre ramurile şi regiunile economiei şi care permit o funcţionare normală a vieţii economice.
Din infrastructura economiei naţionale fac parte: drumurile auto şi căile ferate, aeroporturile, şcolile,
spitalele, hotelurile, reţelele informaţionale etc., create, de obicei, din mijloacele organelor puterii centrale
sau locale.
Infrastructura pieţei constituie ansamblul de Instituţii, servicii, întreprinderi specializate,
generate de înseşi relaţiile de piaţă, care, la nndul lor, asigură o funcţionare civilizată şi eficientă
a pieţei.
în lumea contemporană, elementele-cheie ale infrastructurii pieţei sînt:
• sistemul comercial (bursele de mărfuri şi ale hîrtiilor de valoare, licitaţiile şi iarmaroacele,
camerele de comerţ, complexele de expoziţii);
• sistemul bancar (băncile comerciale şi sistemul de credit, băncile de emisie);
• sistemul publicitar (agenţii publicitare, centre informaţionale);
• sistemul de consulting şi audit (servicii ce acordă consultaţii în probleme economice şi juridice,
precum şi serviciile care efectuează controlul (revizia) activităţii financiar-economice a întreprinderii);
• sistemul de asigurare (a riscurilor, a proprietăţii, a vieţii etc.);
• sistemul de învăţămînt economic (mediu şi superior).
Elementele de bază ale pieţei
în economia de piaţă, instituţia principală în jurul căreia se organizează şi se desfăşoară activitatea
economică este piaţa. Altfel spus, piaţa se află în centrul vieţii economice. La rîndul său, nucleul pieţei este
constituit din patru elemente de bază, care sînt: 1) cererea, 2) oferta, 3) pre-:ul şi 4) concurenţa.
Interdependenţa şi interacţiunea cererii, ofertei şi preţului formează conţinutul mecanismului pieţei. Atît
cererea, cît şi oferta sînt legate în modul cel mai direct de mărimea şi dinamica pre-:urilor. în acelaşi timp,
cererea şi oferta se influenţează reciproc fără încetare. Cu alte cuvinte, cererea influenţează oferta, iar oferta,
la rîndul ei, modifică cererea, în urma confruntării permanente dintre cerere şi ofertă se stabileşte preţul de
echilibru.
Concurenţa, care este o formă de rivalitate între subiecţii relaţiilor de piaţă cu privire la obţinerea
unor condiţii mai bune de producere, cumpărare şi vînzare a mărfurilor, influenţează, la rîndul ei,
celelalte irei elemente ale nucleului pieţei - cererea, oferta şi preţul.

2. Cererea. Factorii şi legea cererii. Elasticitatea cererii Ce este cererea?

Cererea reprezintă cantitatea dintr-un anumit bun pe care consumatorul doreşte şi poate
să o cumpere într-un anumit interval de timp, la un anumit nivel al preţului.
Cererea presupune nu numai o dorinţă, o nevoie, ci şi capacitatea consumatorului de a procura o
cantitate dintr-un anumit bun într-o inumită perioadă de timp. în acest caz, se mai vorbeşte despre cererea
;
olvabilă, adică o cerere reala, deoarece se presupune că agenţii econo-
 mici dispun de venituri băneşti suficiente pentru a cumpăra produse le dorite, în acest sens, nu
poate fi calificată drept cerere nevoia unei persoane lipsite de mijloacele respective de a-şi procura
un apartament sau o bicicletă.
Cererea îşi are originea în nevoile umane, care, după cum s-a spus. sînt nelimitate şi mereu
schimbătoare, dar ea este nemijlocit condiţionată de voinţa de cumpărare a consumatorului, de
preferinţele personale ale acestuia, precum şi de resursele băneşti de care dispune, în prezent în
Republica Moldova cererea solvabilă este mică, deoarece veniturile băneşti ale populaţiei sînt
reduse.
Asemeni bunurilor care se împart în bunuri substituibile, complementare sau derivate, cererea,
la rîndul ei, poate fi:
a) cerere pentru bunuri substituibile, adică cererea pentru bunuri care satisfac aceleaşi nevoi (de
exemplu, untul şi margarina, hainele de bumbac şi hainele de mătase);
b) cerere pentru bunuri complementare, cu alte cuvinte, cererea pentru bunuri care se folosesc în
consum împreună (de exemplu, autoturismele şi benzina, hainele şi încălţămintea);
c) cererea derivată (de exemplu, cererea pentru făină este determinată de cererea pentru pîine).
Cererea poate fi: a) individuală (cantitatea dintr-un bun pe care un consumator este decis să o
cumpere, dispunînd şi de mijloacele băneşti corespunzătoare); b) totală sau de piaţă (suma cererii
tuturor cumpărătorilor de pe piaţa bunului respectiv).
Mărimea cererii este determinată de următorii factori: volumul cererii, preţul cererii, funcţia sau
factorii cererii. Volumul cererii sau cererea totală constituie cantitatea dintr-un bun pe care
consumatorii doresc şi sînt în stare să o procure în anumite condiţii. Preţul cererii reprezintă preţul
maximal pe care cumpărătorii sînt dispuşi să-1 plătească. Dinamica cererii este influenţată nu
numai de modificarea preţului, ci şi de alţi factori, care vor fi examinaţi în continuare.
Legea cererii
Cererea este o mărime variabilă, care poate să crească sau să scadă în funcţie de mai mulţi factori
(denumiţi, adeseori, „condiţiile cererii").
Condiţia principală care determină modificarea cererii este schimbarea preţului la bunul respectiv. Relaţiile
de cauzalitate dintre cerere şi preţ formează conţinutul legii cererii.
Legea cererii exprimă raportul de interdependenţă dintre modificarea preţului unitar al
unui produs şi schimbarea cantităţii cerute. O dată cu creşterea preţului la un bun,
cantitatea cerută de consumator tinde să scadă, şi invers, o scădere a preţului generează
tendinţa de sporire a cantităţii cerute.
Cu alte cuvinte, atunci cînd preţurile scad, cumpărătorul tinde să procure mai multe mărfuri, adică
cererea creşte, iar atunci cînd preţurile cresc, cererea scade.
Interdependenţa preţ-cantitatea cerută
Preţ 100 80 60 40 20
Cerere 1 2 3 4 5
Curba cererii
Curba cererii constituie o reprezentare grafică a relaţiei dintre preţul unui bun şi cantitatea din acel bun
cerută de cumpărători.
Figura 7.2. Efectele creşterii preţului asupra cererii
Schema A reprezintă un model teoretic al interdependenţei dintre preţ şi cantităţile cerute. Schema
B este însă mai aproape de viaţa reală. Ea reflectă faptul că în orice moment, oricare ar fi nivelul
preţului, consumatorul, în virtutea inerţiei, procură un timp oarecare aproxima tiv aceeaşi cantitate de
bunuri. Această reacţie a cererii faţă de nivelul preţurilor se observă şi atunci cînd preţurile cresc, şi
atunci cînd acestea scad. Figura 7.2 ne demonstrează că atunci cînd preţul unei unităţi de produs creşte
 de la 40 de lei la 60 de lei, consumatorul este dispus să cumpere nu 3 unităţi de produs (d), ci doar 2
unităţi (c), şi invers, o dată cu scăderea preţurilor, consumatorii sînt dispuşi să procure canti tăţi mai
mari din acelaşi produs.
Astfel, putem conchide că, atunci cînd celelalte condiţii rămîn neschimbate, o dată cu modificarea
preţului se schimbă şi cantitatea de bunuri care este cerută: creşterea preţului condiţionează reducerea
cererii şi a cantităţii vîndute. în acelaşi timp, scăderea preţului generează tendinţa de creştere a cererii.
Factorii (condiţiile) cererii
Cererea este o mărime variabilă, ce se modifică în funcţie de schimbarea preţului. Există însă un şir de
alţi factori care pot afecta comportamentul consumatorilor şi deci mărimea cererii.
Factorii care condiţionează creşterea sau reducerea cererii sînt:
1. Modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor;
1. Schimbarea preferinţelor consumatorilor sub influenţa modei sau a publicităţii;
2. Modificarea preţului la bunurile substituibile şi la cele complementare;
2. Schimbarea anticipaţiilor consumatorilor privind evoluţia pieţei;
3. Modificarea numărului şi a structurii consumatorilor. De exemplu, reducerea natalităţii
determină o reducere a cererii de îmbrăcăminte pentru copii, iar îmbătrînirea populaţiei sporeşte
cererea de medicamente şi asistenţă socială.
Cel de al doilea factor important (după preţ) care determină comportamentul cererii este venitul.
Dacă însă în raport cu creşterea preţului cererea se află în poziţie descrescătoare, atunci o dată cu
creşterea
veniturilor se măreşte şi cererea, în linii mari, o dată cu creşterea veniturilor populaţiei, creşte proporţional şi
cererea de bunuri şi servicii, însă cu anumite excepţii. Astfel, dacă în cazul bunurilor normale (îmbrăcăminte,
încălţăminte, automobile, locuinţe etc.), o dată cu sporirea veniturilor consumatorilor, creşte şi cererea
pentru aceste bunuri, atunci în cazul bunurilor de strictă necesitate, dar considerate de consumatori inferioare
(cartofii, carnea grasă, pîinea), o dată cu creşterea veniturilor, cererea se reduce. Deşi cea mai mare parte a
bunurilor inferioare face excepţie de la legea generală a cererii, acest fapt nu minimalizează importanţa legii,
deoarece în majoritatea covîrşitoare a cazurilor creşterea veniturilor cumpărătorilor condiţionează creşterea
cererii.
Cererea anormală există atunci cînd cantitatea solicitată creşte o dată ;u creşterea preţului, şi invers.
Fenomenul se referă, în fond, la obiectele de lux şi este condiţionat de „efectul de snobism". Dacă preţul la un
produs oarecare consumat de unele pături bogate ale populaţiei scade, acest rrodus poate să nu mai fie solicitat
de acestea, deoarece el încetează a mai fi semnul apartenenţei la o anumită categorie socială privilegiată.
în Figura 7.3 (cazul bunurilor normale), curba cererii Cl corespunde anui anumit nivel al veniturilor
consumatorului, însă o dată cu creşterea veniturilor, acesta este dispus să cumpere o cantitate mai mare
de
Figura 7.3. Modificarea cererii în funcţie de schimbarea veniturilor consumatorului
produse la un preţ mai ridicat, evident dacă celelalte condiţii nu se modifică, în acest caz, curba cererii se
deplasează spre dreapta (C2). Aceasta înseamnă că dacă preţul rămîne acelaşi (60), o dată cu creşterea
veniturilor, consumatorul este dispus să cumpere nu 2 (A), ci 3 unităţi de produs (B). Astfel, o dată cu
creşterea veniturilor, creşte şi cererea.
Elasticitatea cererii
Cererea pentru diferite bunuri poate fi mai mult sau mai puţin sensibilă faţă de modificarea preţului sau a
altor factori care o determină.
Modificarea relativă a cantităţii cerute în funcţie de influ enţa unui anumit factor al
cererii sau, altfel spus, gradul de sensibilitate al cererii faţă de modificarea preţului
sau a altor factori, se numeşte elasticitatea cererii.
 Elasticitatea cererii faţă de preţ, de exemplu, se măsoară prin raportul modificării procentuale a
cantităţii cerute dintr-un bun ca răspuns la modificarea procentuală a preţului acestuia.
Elasticitatea cererii măsoară sensibilitatea cererii consumatorilor, în sensul măririi sau micşorării cantităţii
de bunuri cumpărate faţă de variaţiile preţului la produsul respectiv sau faţă de alte condiţii ale cererii.
în funcţie de măsura sensibilităţii faţă de modificarea preţului, cererea poate fi: a) elastică, b) inelastică
(rigidă) şi c) cu elasticitate unitară.
Cererea elastică (Figura 7.4.A) există atunci cînd modificarea preţului condiţionează modificarea cererii.
De exemplu, dacă preţul unui bun creşte cu 20%, cantitatea cerută poate să scadă cu 30% sau cu 20%. în
cazul cererii rigide sau inelastice (Figura 7.4.B) însă (lucru ce se întîm-
plă, de obicei, cu bunurile de primă necesitate, cum ar fi pîinea, chibriturile, vesela, sarea), o dată cu
creşterea sau micşorarea preţului, cererea la aceste bunuri rămîne aproximativ aceeaşi, adică rigidă.
Cererea :u elasticitate unitară (Figura 7.4.C) există atunci cînd preţul şi cantitatea cerută se modifică cu
acelaşi procent.
3. Oferta. Factorii şi legea ofertei. Elasticitatea ofertei
Oferta reprezintă cantitatea de produse pe care vînzătorii sînt dispuşi sa o vîndă, într-o
perioadă de timp, la un anumit nivel al preţului.
Vom remarca aici că, de obicei, cantitatea de bunuri vîndută este rnai mică decît cantitatea de bunuri
oferită pe piaţă.
Spre deosebire de cerere, dependenţa ofertei de preţ este directă, alt-:el spus, cu cît preţul este mai
ridicat, cu atît este mai mare cantitatea ie bunuri oferită.
Interdependenţa dintre schimbarea preţului şi modificarea cantităţii de bunuri oferite
constituie conţinutul legii ofertei. Creşterea preţului condiţionează creşterea cantităţii oferite şi
invers. •
Oferta poate fi: a) individuală (cantitatea de bunuri pe care un pro--câtor este dispus să o vîndă la un
preţ anumit) şi b) totală sau de aţă (totalitatea ofertelor individuale).
Factorul principal care determină schimbarea ofertei este preţul. Cu : preţul unui bun creşte mai mult,
cu atît cantitatea de bunuri oferi-este mai mare.
Interdependenţa preţ-cantitatea oferită
:
-eţ 20 40 60 80 100
Citate oferită 1 2 3 4 5
rba ofertei
Iarba ofertei constituie o reprezentare grafică a interdependenţei dintre T:ui unui bun şi cantitatea oferită din
acest bun. Grafic, relaţia dintre ret si ofertă este reprezentată în Figura 7.5.
Figura 7.5. Curba ofertei
Curba B este mai aproape de realitate decît dreapta A, deoarece creşterea preţului nu provoacă imediat şi o
sporire proporţională a ofertei Aceasta se întîmplă atît din cauza inerţiei producătorului, cît mai cu seamă
datorită faptului că o creştere importantă a cantităţilor oferite este greu de realizat într-o perioadă de timp
scurtă. Astfel, este imposibil a efectua un transfer imediat de capital dintr-un domeniu în altul o dată cu
modificarea preţurilor; în plus, este necesară şi o anumită perioadă de timp pentru procurarea unei cantităţi
suplimentare de materie primă, echipament şi forţă de muncă pentru a mări volumul producţiei şi deci al
ofertei.
Oricum, într-o perspectivă mai mult sau mai puţin îndelungată, creşterea preţului este întotdeauna
însoţită de o sporire a ofertei.
Factorii care determină modificarea ofertei
După cum am văzut, factorul principal care condiţionează modificarea ofertei este preţul, însă dimensiunile
ofertei sînt influenţate şi de alţi factori (alte condiţii). Aceştia sînt:
 1) Costul de producţie, care, de exemplu, poate fi redus în urma utilizării unor noi tehnologii. El poate şi
să crească din cauza sporirii preţului la resursele limitate. Dacă costul de producţie se va
reduce, atunci oferta pentru bunurile respective se va mări. Şi invers, cînd costul de producţie
va creşte, oferta se va reduce.
2) Numărul de ofertanţi, adică numărul firmelor care produc acelaşi bun. Ieşirea pe piaţă a noilor
firme va contribui la creşterea ofertei, indiferent de preţ.
3) Schimbarea preţului la alte bunuri, fapt care va condiţiona trecerea resurselor la alte domenii de
activitate prin plecarea unor firme din ramura dată, ceea ce va contribui la reducerea ofertei.
4) Politica fiscală şi subsidiile. Majorarea impozitului pe profit şi a altor taxe provoacă o reducere a
ofertei, şi invers, micşorarea lor contribuie la sporirea ofertei, în cazul în care statul acordă unor
firme şi industrii anumite subsidii, acestea încurajează creşterea ofertei.
5) Condiţiile naturale şi sodal-politice. Calamităţile naturale, cum ar fi inundaţiile, seceta, cutremurele de
pămînt, îngheţurile etc., condiţionează, de obicei, reducerea ofertei. Condiţiile social-politice pot fi favorabile
creşterii ofertei (stabilitatea politică, de exemplu) sau defavorabile (schimbarea frecventă a guvernelor şi a
regulilor de joc etc.). Fiind, după preţ, factorul cel mai important care determină modificarea ofertei,
costul de producţie depinde, la rîndul său, de tehnolo-
giile de fabricaţie, precum şi de nivelul şi dinamica preţului factorilor de producţie, adică de preţul
materiei prime, utilajelor, energiei, forţe: de muncă etc.
La un anumit nivel al preţului, curba ofertei va fi reprezentată de O (Figura 7.6). Dacă însă, în urma unor
schimbări tehnologice sau a reduceri: preţului factorilor de producţie, costul de producţie se va micşora,
producătorii vor oferi pe piaţă, la acelaşi preţ, o cantitate mai mare de bunuri (OJ. Din contra, o dată cu
creşterea costului de producţie (preţurile rămînînd neschimbate), cantitatea de bunuri oferită se va reduce
(O3). Punctele A. B şi C arată cum, la acelaşi nivel al preţului (60), mărimea ofertei se modifică (3, 4, 2) în
funcţie de schimbarea costului de producţie.
Elasticitatea ofertei
Oferta, asemeni cererii, poate fi mai mult sau mai puţin sensibilă la modificările preţului sau ale altei
condiţii a ofertei. Această sensibilitate se măsoară cu ajutorul coeficientului elasticităţii ofertei, care
reprezintă raportul dintre variaţiile cantităţilor oferite şi variaţiile preţului sau ale altui factor.
în funcţie de sensibilitatea ofertei faţă de preţ, formele ofertei sînt:
a) oferta elastică (Figura 7.7.A), ce se manifestă cînd unui anumit procent de modificare a
preţului îi corespunde o modificare mai mare a ofertei;
b) oferta cu elasticitate unitară (Figura 7.7.B), ce are loc în cazul în care la un anumit procent al
modificării preţului oferta se schimbă în mod similar;
c) oferta rigidă (Figura 7.7.C), care este atunci cînd procentul modificării ofertei este mai mic decît
procentul modificării preţului. Elasticitatea ofertei este determinată de mai mulţi factori, cei mai
importanţi fiind:
a) Costul producţiei (cînd costul creşte are loc o scădere a elasticităţii ofertei, iar atunci cînd
costul scade, elasticitatea ofertei creşte);
b) Gradul de substituire (cu cît gradul de substituire al factorilor de producţie va fi mai
mare, cu atît va fi mai mare elasticitatea ofertei);
c) Posibilităţile de stocare a bunurilor (cu cît posibilităţile de stocare sînt mai mari, cu atît elasticitatea
ofertei bunului dat va fi mai mare. Să comparăm, de exemplu, elasticitatea ofertei roşiilor şi a
pantofilor);
d) Perioada de timp de la modificarea preţului.
Echilibrul pieţei
-.alizînd cererea şi oferta, am presupus că ambele se modifică sub in-_enţa schimbării preţului, în
 realitate însă, între preţ, pe de o parte, cerere şi ofertă, pe de altă parte, există o interdependenţă
funcţiona-L Aceasta înseamnă că atît cererea, cît şi oferta influenţează mărimea ::ului. Mai mult,
preţul de piaţă se stabileşte anume în urma confrun-
i cererii cu oferta.
De obicei, pe piaţă există ba un exces de cerere, ba un exces de ofer-
:JL Există, de asemenea, şi propuneri diferite ale cumpărătorilor şi vîn-
.: orilor cu privire la mărimea preţului, însă, în urma contrapunerii
-ermanente dintre cerere şi ofertă şi, respectiv, dintre „preţul dorit" de
cumpărător şi „preţul dorit" de vînzător, apare o situaţie în care cum părătorii sînt dispuşi să procure
un bun oarecare la un preţ care îi satis face şi pe vînzători. în acest caz, se stabileşte un preţ de
echilibru, car; şi poartă denumirea de preţul pieţei. Astfel, preţul de echilibru se sta-bileşte atunci
cînd, la un preţ dat, cantitatea cerută dintr-un bun est; egală cu cantitatea oferită.

Figura 7.8. Preţul de echilibru

Anume excesul de cerere, precum şi excesul de ofertă care există sau se poate imediat crea prin
fixarea unui preţ arbitrar, îi îndeamnă pe cumpărător şi vînzător să fie concilianţi.
Preţul, stabilit prin confruntarea dintre cerere şi ofertă, este influ enţat de politica economică a
statului, precum şi de alţi factori. Pe diferite pieţe preţul se formează în funcţie de caracterul concurenţei
care domină pe această piaţă. Pe de altă parte, preţul există nu numai la bunurile de consum. Forme
specifice ale preţului sînt: salariul, care se stabileşte pe piaţa muncii; profitul şi renta - respectiv, pe piaţa
capitalului şi pămîntului; dobînda şi dividendul - pe piaţa financiară; cursul valutar - pe piaţa valutară.
Formele specifice de preţuri, precum şi particularităţile formării lor în funcţie de caracterul pieţei,
vor fi analizate în capitolele următoare.
VIII. CONCURENŢA Şl PREŢUL
1. Concurenţa şi rolul ei în economia de piaţă
Conceptul de concurentă
"n procesul desfăşurării activităţii economice, între agenţii economici se >tabileşte un număr infinit de relaţii.
Care este caracterul acestora?
Evident, între ei există şi relaţii de prietenie şi cooperare, de ajutor reciproc şi bună înţelegere. Predomină
însă relaţiile de rivalitate, de în-"recere, de concurenţă permanentă şi generală între toţi participanţii la
activitatea economică. Mai mult. Concurenţa constituie unul din ele-mentele-cheie ale mecanismului pieţei,
numită chiar „sufletul" acestui mecanism, fiindcă anume prin concurenţă este pus în mişcare tot sis-:emul de
legături economice între agenţii economici. Concurenţa reprezintă un tip, un model deosebit de
comportament al agenţilor economici. Fiind o competiţie, o luptă, o întrecere între participanţii la procesul
de producţie, ea îi împarte pe aceştia în învingători şi învinşi, im-runîndu-i pe toţi să lupte pentru a obţine
acces la cele mai avantajoase ndiţii de producere şi desfacere a mărfurilor, în acest sens, concuren-i este
motorul dezvoltării economice, motorul progresului.
Concurenţa este, astfel, o rivalitate, o lupta, o confruntare permanentă dintre agenţii economici
pentru atragerea de partea lor a clienţilor şi obţinerea, pe această cale, a unui pto-fit cit mai
mare posibil.
întrucît concurenţa este însoţită de mari riscuri, marea majori: -te a agenţilor economici nu o prea
agreează, încercînd în fel şi chip • -o evite.
Impactul concurentei asupra dezvoltării economice
Fiind un fenomen complex, concurenţa exercită asupra dezvoltării economice atît o influenţă pozitivă, cît şi
una negativă, efectele pozitive te tuşi depăşindu-le cu mult pe cele negative.
în această ordine de idei, profesorul american S. Z. Miller afirma „Piaţa este un teren fertil pentru
înflorirea a mii şi mii de flori, dar ş; pentru apariţia multor buruieni"7.
Care sînt efectele pozitive ale concurenţei? Să le enumerăm pe cele mai importante:
1) Concurenţa oferă tuturor agenţilor economici şanse egale în des făşurarea activităţii economice şi
obţinerea celui mai mare profi: posibil. Ea contribuie la creşterea volumului şi la îmbunătăţirea
calităţii bunurilor produse.
2) Concurenţa stimulează promovarea şi introducerea în producţie a ultimelor realizări ale ştiinţei şi
tehnicii, perfecţionarea în permanenţă a tehnicii şi tehnologiilor folosite, a formelor de organizare a
activităţii economice. Aflaţi în competiţie permanentă, agenţi: economici sînt stimulaţi să inoveze,
devin creativi, îşi dezvoltă spiritul de economisire.
3) Favorizează reducerea costului de producţie şi a preţurilor de vîn-zare.
4) Stimulează inventarea noilor produse şi ridicarea în permanenţa a calităţii acestora.
5) Prin diferenţierea agenţilor economici, concurenţa îi avantajează pe cei mai instruiţi şi abili dintre ei,
pe cei care produc mai bine şi mai ieftin.
6) Contribuind la creşterea eficienţei producţiei, concurenţa asigura progresul individual şi general.
1) Concurenţa generează conflicte şi ciocniri de interese, care se m:-nifestă adeseori prin înlăturarea
fizică a concurenţilor, prin şantaje, omoruri etc.
2) Provoacă risipirea resurselor prin distrugerea bunurilor materiale ale concurenţilor. Adeseori
firmele concurente sînt aruncate ît aer, incendiate, distruse, discreditate etc.
3) în unele cazuri, reducerea costurilor se face prin folosirea unc: produse dăunătoare sănătăţii,
prin poluarea mediului ambian:
v fapt ce-i defavorizează pe consumatori.
Instrumentele luptei de concurentă
Instrumentele (sau metodele) luptei de concurenţă au evoluat în timp fiind diferite nu numai de la o
perioadă la alta, ci şi de la o ţară la alta, de la o piaţă la alta.
De exemplu, pînă pe la mijlocul secolului XX predomina concurenţa prin preţ; totodată, de cele
mai multe ori, ţinta atacurilor concurenţilor era persoana întreprinzătorului, care întrunea şi calitatea
de proprietar, şi funcţia de manager. O dată cu trecerea de la întreprin zătorul individual la
întreprinzătorul colectiv, ţinta principală a atacurilor concurenţilor devine deja întreprinderea ca atare,
printre metodele luptei de concurenţă o amploare deosebită căpătînd concurenţa prin produs.
Instrumentele luptei de concurenţă pot fi atît economice, cît şi ex-traeconomice. în funcţie de
instrumentele folosite, de respectarea legislaţiei şi a normelor morale, concurenţa poate fi: a) loială; b)
neloială.
Concurenţa loială sau corecta se desfăşoară într-un cadru legal, deschis, în
conformitate cu legislaţia în vigoare şi în acord cu normele morale acceptate de
societate.
Concurenţa loială permite accesul liber la piaţă al tuturor agenţilor economici, în cazul
concurenţei loiale, sînt folosite în principal astfel de instrumente economice precum: reducerea
costurilor, ridicarea calităţii produselor, reducerea preţurilor de vînzare pe piaţă, diversificarea şi
reînnoirea sortimentului prin lansarea pe piaţă a unor produse noi, acordarea unor facilităţi
cumpărătorilor, publicitatea.
Concurenţa neloială sau incorectă există atunci and se încalcă legislaţia în vigoare sau normele
morale ale societăţii.
Concurenţa neloială, considerată nelegală, se caracterizează, în general, prin folosirea unor
instrumente extraeconomice, cum ar fi: înlă-:urarea fizică a concurentului; şantajul şi mita; obţinerea pe
căi ilegale a unor privilegii, a unor condiţii excepţionale de desfăşurare a activităţii economice, ceea ce se
mai numeşte „traficul de influenţă"; spionajul economic; obţinerea de informaţii confidenţiale privind
activitatea concurenţilor; evaziunea fiscală; discreditarea persoanei întreprinzătorului concurent sau a
produselor oferite de întreprindere acestuia.
întrucît un tip sau altul de concurenţă se manifestă pe o anumită r iată, de obicei sînt utilizate
noţiunile de „piaţă cu concurenţă loială" : „piaţă cu concurenţă neloială".
Sintetizînd cele expuse mai sus, vom preciza că, în funcţie de prin- : .palele instrumente folosite,
concurenţa se poate realiza:
a) prin preţ;
b) prin produs;
c) prin calitate;
d) prin forme de vînzare şi serviciile prestate după vînzare.
Z. Tipuri de pieţe concurentiale. Protejarea concurentei
Existenţa mai multor tipuri de concurenţă este condiţionată de un
: întreg de factori, cum ar fi: numărul şi puterea economică a vînză-
: rilor şi cumpărătorilor participanţi la schimb; gradul de mobilitate al
-::orilor de producţie şi de transparenţă al pieţei; dinamismul sau ri-
r.iitatea preţurilor; nivelul general de dezvoltare a ţării, precum şi de
-_ncţionalitate a pieţei; presiunea exercitată de agenţii economici asu-
T"i cererii şi ofertei etc. în funcţie de factorii enumeraţi mai sus, există
_â tipuri de concurenţă, şi anume:
a) concurenţa perfectă (pură);
b) concurenţa imperfectă.
în funcţie de forma concurenţei, se disting două tipuri de pieţe con- •renţiale:
1) Piaţa cu concurenţă perfectă;
2) Piaţa cu concurenţă imperfectă.
Piaţa cu concurenţă imperfectă, care corespunde cel mai rr. realităţilor economice, se prezintă
sub următoarele forme: moner listică, de oligopol, de oligopson, de monopol absolut, de monops
Caracteristicile principale ale acestor forme de piaţă sînt schiţate l Tabelul 8.1.
Tabelul 8.1. Tipuri de pieţe şi de concurenţă
^\^ Criterii de dife- Nr.de Nr.de Accesul la piaţă Natura
^x, rentiere cumpăr vînzători produse :
Tipuri de pieţe ^\ şi de ători
concurenţă _\,

1. Concurenţă perfectă Foarte Foarte Nelimitat Omogere

mulţi mulţi
Concurenţă monopo- Mulţi Mulţi Nelimitat Eterogene
listică
Oligopol Mulţi Puţini Limitat pentru Nediferer-
ofertanţi ţiate sau
diferenţiate

2. Oligopson Puţini Foarte Limitat pentru Nediferenţi

mulţi cumpărători ate sau
diferenţiate
 Monopol absolut Foarte Unul Restrîns sau Unicate
mulţi complet blocat
pentru ofertanţi
Monopson Unul Foarte Restrîns sau Omogene
mulţi complet blocat
pentru
cumpărători
Concurenţa perfectă
Concurenţa perfectă, denumită şi „pură", există pe o piaţă care reuneşte simultan următoarele cinci trăsături:
• Atomicitatea pieţei sau atomicitatea participanţilor la actul de vîn-zare-cumpărare. Această condiţie
presupune existenţa unui număr mare de vînzători şi cumpărători pe piaţă, astfel încît nici unul
din ei, în mod individual, nu dispune de puterea de a exercita o oarecare influenţă asupra preţului.
• Omogenitatea bunurilor. Această condiţie presupune faptul că întreprinderile livrează produse pe care
cumpărătorii le consideră relativ identice, standardizate şi substituibile, în acest caz, cumpărătorul nu
este motivat să prefere acelaşi produs de la un alt vînzător. (De exemplu, o anumită marcă de
automobil ar trebui să aibă exact aceeaşi calitate, indiferent de întreprinderea care o produce.)
• Libera intrare pe piaţă sau fluiditatea pieţei, care presupune că piaţa este liberă şi oricine poate să
intre şi să iasă de pe ea fără nici un fel de restricţii, fie aceştia cumpărători sau producători.
« Mobilitatea factorilor de producţie, prin care se înţelege posibilitatea acestora de a se deplasa liber şi în
orice moment de pe piaţa unui produs pe piaţa altuia, iar producătorii pot găsi liber şi nelimitat capital
şi forţă de muncă pentru a efectua această trecere.
• Transparenţa pieţei, care presupune că atît producătorii, cît şi consumatorii dispun de toată informaţia
cu privire la cerere, ofertăşi preţuri. Numai în asemenea caz cumpărătorul poate obţine celmai bun
produs la cel mai bun preţ.
Piaţa cu o concurenţă perfectă are o sumedenie de priorităţi faţă de alte pieţe. De exemplu, ea
asigură în permanenţă o reducere a preţurilor şi o sporire a calităţii produselor, în mare măsură, anume din
aceste considerente pieţele cu concurenţă perfectă sînt pretutindeni în lume apărate de către stat. însă, în
pofida acestui fapt, în realitate domină concurenţa imperfectă. Concurenţa perfectă este doar un model
teoretic, întîlnit, de regulă, doar în manualele universitare.

Concurenta imperfecta
Modelul concurenţei perfecte, deşi se pare că ar asigura cea mai bună runcţionare a economiei de piaţă,
rămîne a fi un model teoretic, în via-:a reală însă domină concurenţa imperfectă (sau, mai exact, piaţa cu
concurenţă imperfectă). Ea există atunci cînd activităţii antreprenoria-
le îi sînt impuse anumite limite şi restricţii, cînd lipseşte cel puţin um din trăsăturile concurenţei
perfecte.
Astfel, pentru concurenţa imperfectă este caracteristică existent^ unui număr mai redus de
firme, fapt care permite unui întreprinzător sau unui grup de întreprinzători să influenţeze cererea,
oferta şi nivelu preţurilor şi să obţină un profit mai mare.
Cele mai răspîndite situaţii de concurenţă imperfectă sînt: a) monopolul; b) concurenţa
oligopolistică; c) concurenţa monopolistică.
Monopolul este o situaţie de concurenţă imperfectă, ce se distinge prin existenţa unui singur
producător, care domină piaţa, impunînc unui număr mare de cumpărători nu numai preţul şi calitatea,
ci şi cantitatea de produse.
Monopolul elimină orice concurenţă. Mai mult, monopolul este considerat principalul inamic al
concurenţei.
în unele condiţii, un singur producător întîlneşte pe piaţă un singur consumator. O asemenea piaţă
presupune atît existenţa unui monopo. (un singur vînzător), cît şi a unui monopson (un singur
cumpărător). Această situaţie, numită şi monopol bilateral, se întîlneşte, de obicei, în domeniul
producerii armamentului, cînd un singur producător (o firmă privată, de exemplu) are în faţă statul în
calitate de unic cumpărător. Monopolul bilateral se întîlneşte şi pe piaţa muncii, atunci cînd un singur
sindicat se confruntă cu un singur patron.
Cum am menţionat mai sus, piaţa cu o concurenţă pură şi perfectă este astăzi o excepţie. Pe de
altă parte, monopolul, datorită efortului statului, este o realitate puţin răspîndită. în acest fel, în
economiile contemporane, activitatea economică se situează între aceste două extreme. Cu alte cuvinte,
formele cele mai răspîndite de piaţă sînt: a) piaţa cu concurenţă oligopolistică şi b) piaţa cu concurenţă
monopolistică.
Concurenţa oligopolistică se caracterizează prin existenţa unui număr redus de întreprinderi, care au
posibilitatea să domine piaţa prin calitatea şi preţurile la produsele ce le oferă.
Pătrunderea altor firme pe această piaţă este limitată. Trăsătura definitorie a concurenţei oligopolice
este interdependenţa acţiunilor diferiţilor producători, în sensul că fiecare din ei este obligat să ţină
cont
de comportamentul rivalilor pentru a promova o politică proprie în domeniul preţurilor.
Concurenţa monopolistică se caracterizează prin confruntarea pe piaţă a unui
număr însemnat de întreprinderi, care şi-au diferenţiat produsele şi şi-au creat o
clientelă fidelă, dispusă să accepte o anumită sporire a preţurilor.
Pe o piaţă cu concurenţă monopolistică, cel mai însemnat instrument al luptei de concurenţă este
produsul, şi nu preţul, în această ordine de idei, este semnificativă piaţa automobilelor, unde fiecare
producător („Ford" sau „Mercedes", de exemplu) este obligat să înfrunte o concurenţă acerbă din partea altor
rivali; în acelaşi timp, diferenţiind modelele de automobile, producătorul şi-a cucerit un număr de
cumpărători fideli, ceea ce i-a permis o anumită marjă de manevră în privinţa fixării preţurilor.
Despre ponderea diferitelor tipuri de piaţă concurenţială în indus-:ria Franţei putem judeca după datele
Tabelului 8.2.
i belul 8.2. Clasificarea pieţelor după tipul concurenţei în cele 238 de u bramuri ale industriei
franceze (anii '80-'90 ai secolului XX)
Denumirea pieţei Numărul de Numărul de pieţe
întreprinderi pe
Monopol piaţa
n = 1(n) 0
- Diopol n=2 2
: Oligopol 2 < n < 20 25
- Concurenţa monopolistică n>20 207
: Altfel de pieţe 4
~rotejarea concurenţei
."na din tendinţele obiective ale dezvoltării economice este concentrări producţiei şi formarea marilor
întreprinderi, care la un moment
i..:, prin semnarea a tot felul de înţelegeri de monopol, încep a domi--- anumite segmente ale pieţei, în
asemenea condiţii, concurenţa, ca
_ia din forţele motrice ale progresului economic, este strîmtorată sau
i_>pare cu totul, întrucît în confruntarea cu monopolul concurenţa nu
se poate menţine de la sine, statul, prin intervenţia sa, este obligat s-c protejeze. Prima ţară care a elaborat o
legislaţie eficientă în acest sens a fost Statele Unite ale Americii, care încă în anul 1890 a adoptat prima lege
antimonopol, numită „Sherman Act". Au urmat apoi, în 1914, 1938 şi 1950, alte acte legislative menite să
protejeze concurenţa, fapt ce demonstrează o politică consecventă, axată pe apărarea virtuţilor pieţei, în
 prezent, aproape toate ţările din lume au adoptat legi antimonopol. Ţările Uniunii Europene au pus în
aplicare un sistem comun de protejare a pieţei chiar din momentul constituirii acestei uniuni, adică din
1957. în plus, fiecare ţară vest-europeană are propria sa legislaţie îr. acest domeniu. Astfel, în Franţa, încă în
anul 1986 a fost creat „Consiliul concurenţei", un organism independent atît de organele puterii de stat, cît
şi de întreprinderi, compus din 16 magistraţi, care beneficiază de dreptul de a interveni cu sancţiuni în
cazul în care o întreprindere oarecare deţine peste 25% din vînzări sau cumpărări. Consiliul poate aplica
marilor întreprinderi ce încalcă legea importante sancţiuni financiare sau le poate obliga să se divizeze, adică
să se separe în mai multe întreprinderi independente.
în Germania, potrivit legislaţiei antimonopol, o singură firmă nu are dreptul să controleze mai mult
de o treime din piaţa unui produs oarecare, două-trei firme - nu mai mult de jumătate, iar patru-cinci firme
- nu mai mult de două treimi din piaţa respectivă.
în anul 2000, în Republica Moldova a fost adoptată „Legea cu privire la protecţia concurenţei", în
fond, legislaţia antimonopol din ţara noastră nu diferă cu mult de legislaţia respectivă din Uniunea
Europeană, dar este aplicată doar parţial.
Organul de stat care efectuează reglementarea antimonopol în Republica Moldova este Ministerul
Economiei, în cadrul căruia există o unitate structurală specializată, numită „Departamentul politică
antimonopol şi concurenţă". Spre deosebire de ţările Uniunii Europene, în Republica Moldova încă nu
există un organ antimonopol independent, în conformitate cu legislaţia moldovenească, se consideră
monopolistă întreprinderea a cărei cotă pe piaţă depăşeşte 35% şi care poate astfel exercita influenţă asupra
formării preţurilor şi concurenţei pe piaţa naţională. Aceste întreprinderi sînt incluse în registrul de stat al
agen-
:ilor economici monopolişti ce acţionează pe piaţa Republicii Moldova, întreprinderile incluse în acest registru
sînt obligate să declare orice modificare a preţurilor şi tarifelor, în acest registru sînt incluse asemenea
ntreprinderi considerate monopoliste ca: Moldtelecom, Franzeluţa, Efes-Vitanta-Intravest, Basarabia-Nord,
Bucuria etc.
3. Preţul: concept, funcţii şi tipuri
Noţiunea de „preţ"
' * *
Incepînd cu Antichitatea, preţul a ocupat totdeauna un loc deosebit în :eoria economică, unii specialişti
considerîndu-1 chiar conceptul cel mai .mportant al ştiinţei economice. Căutarea unui preţ „corect" sau
„just" s-a aflat în centrul preocupărilor lui Aristotel şi ale scolasticilor medievali, ale lui Smith şi Walras, ale
revoluţionarilor şi reformatorilor, ale : iferitelor şcoli şi curente contemporane.
Oricum, preţul a fost considerat dintotdeauna o mărime relativă, adică ceva cu care se măsoară altceva, în
această ordine de idei, noţiunea :e „preţ" este simplă.
Preţul exprimă cantitatea de bani pe care cumpărătorul trebuie s-o plătească pentru a obţine
un bun oarecare.
Să reamintim aici că noţiunea de „preţ" se referă nu numai la bunuri, ci şi la tarifele serviciilor, precum
şi la preţurile factorilor de pro-:-cţie, care sînt: pentru forţa de muncă - salariul; pentru capital - do-: mda
şi cursul hîrtiilor de valoare; pentru folosirea temporară a pămîn-•jlui - renta.
eoni cu privire la preţ
Lcă noţiunea de „preţ" este simplă, teoria preţului rămîne a fi pînă în
-zent una dintre cele mai complicate în ştiinţa economică. Mai mult.
: poate afirma cu siguranţă că sînt mult mai numeroase persoanele ca-
~t au suferit eşec în căutarea „substanţei" preţului decît persoanele care
r_ au avut noroc în dragoste. Oricum, pe parcursul secolelor au fost for-
- -late o sumedenie de teorii cu privire la esenţa preţului, la „substan-
 iî' pe care acesta o măsoară, la factorii care determină dinamica lui.
Principalele teorii cu privire la „substanţa unică a preţului" sînt:
a) teoria valoare-muncă;
b) teoria valoare-utilitate;
c) teoria „preţului fără valoare", numită, de obicei, teoria lui Marshal-
d) teoria contemporană a preţurilor.
Teoria valoare-muncă, fundamentată ştiinţific de către A. Smith, pr; supune că la temelia „substanţei
unice a preţului" se află valoarea a ci rei mărime este determinată de cantitatea de muncă vie
materializată, încorporată în fiecare din bunurile ce sînt schimbate. Deşi logică şi just i teoria valoare-
muncă nu poate explica toate cazurile de formare a preţului, rămînînd o teorie incompletă, care nu este
capabilă să lămureasc: cum se formează preţul la bunurile incorporale, precum şi la bunurile rare, care
au un preţ mare, deşi în ele a fost cristalizată o cantitate minimă de muncă.
Teoria valoare-utilitate susţine că valoarea (şi preţul) nu are o temelie obiectivă (munca), ci una
subiectivă, mărimea preţului fiind determinată de utilitatea şi de raritatea produsului respectiv. Potrivit
acestei teorii, valoarea nu este o proprietate a bunurilor care există în sine; ea este o judecată subiectivă
a agenţilor economici cu privire la importanţa pe care o au pentru ei bunurile, în funcţie de utilitatea
acestora.
Teoria „preţului fără valoare". Ţinînd cont de părţile forte, precum şi de neajunsurile celor două
teorii examinate mai sus, economistul englez A. Marshall elaborează propria sa teorie, care nu-i altceva
decît o sinteză reuşită a avantajelor acestora, precum şi a raportului dintre cerere şi ofertă. Potrivit
acestei teorii, preţul este determinat de acţiunea a trei factori, care sînt: a) costul de producţie; b)
utilitatea marginală: c) cererea şi oferta.
Marshall susţine că nici unul din aceşti trei factori nu este determinant, în acest context, el scrie:
„Valoarea este fundamentată pe utilitatea finală şi pe cheltuielile de producţie. Ea se menţine în echilibru
între aceste două forţe opuse precum cheia de boltă a unui turn. Nesfîrşite au fost controversele asupra
problemei de a se şti dacă utilitatea sau costul de producţie guvernează valoarea. Discuţia se duce tot
cam în felul în care s-a dus pentru a se afla care din lamele unui foarfece - cea de jos sau cea de sus -
taie coala de hîrtie".
Deşi preţul se formează în urma confruntării dintre utilitate şi cost, inul din aceşti factori poate fi
determinant în funcţie de factorul „timp". Astfel, pe termen scurt, rolul decisiv îi revine cererii, deci
utilităţii. Pe :ermen lung însă, rolul determinant în fixarea preţului îi aparţine cos-:ului, deoarece
producătorul nu-şi poate vinde un timp îndelungat măr-:urile la un preţ mai mic decît cheltuielile,
adică decît costul.
Potrivit teoriei contemporane, mărimea şi dinamica preţului sînt condiţionate de un şir de factori, cum
ar fi: cantitatea de muncă materializată în bunul dat, utilitatea şi raritatea acestui bun, cererea şi oferta,
moda, situaţia politică din ţară şi din lume, calamităţile naturale, puterea de cumpărare a monedei etc.
în acest fel, putem conchide că în economiile mixte preţurile se stabilesc sub influenţa nu doar a
unuia, ci a unui număr important de factori, atît interni, cît şi externi, care pot fi clasificaţi în felul
următor:
1. Raportul cererii şi ofertei;
2. Utilitatea şi raritatea;
3. Mărimea şi dinamica costurilor;
4. Puterea de cumpărare a monedei;
5. Politica marilor firme;
1. Intervenţia directă sau indirectă a statului în mecanismul de formare a preţurilor.
 Ultimul factor atestă faptul că în economiile contemporane preţul a revenit un instrument important
de politică economică, folosit pentru atingerea anumitor obiective.
Funcţiile preţului
în economia de piaţă preţul îndeplineşte mai multe funcţii, cele mai îndemnate fiind:
1. Funcţia de calcul şi măsurare a cheltuielilor şi a rezultatelor activităţii economice. Prin această
funcţie se creează premisele reluării activităţii economice. Totodată, cu cît preţurile bunurilor
produse sînt mai mari în raport cu cheltuielile, cu atît întreprinzătorul primeşte o recompensă
mai mare pentru activitatea sa.
2. Funcţia de informare a participanţilor la viaţa economică. Preţul informează, prin mărimea şi
dinamica sa, agenţii economici de-
spre raportul cerere-oferta, despre activităţile care sînt mai prc fitabile pentru moment, despre
abundenţa sau raritatea factorii; de producţie. Prin această funcţie, preţul permite evaluarea su;
ceselor şi insucceselor sistemului economic respectiv.
3. Funcţia de stimulare a producătorilor, întrucît veniturile întreprinzătorilor depind de nivelul
preţurilor, ei sînt motivaţi să-s; îndrepte resursele către domeniile unde preţurile sînt mai mar:
deci cererea este mai mare. Totodată, urmărind scopul obţineri unor venituri cît mai mari,
întreprinzătorii sînt motivaţi să reducă costurile de producţie.
4. Funcţia de distribuire şi redistribuire a veniturilor. Ea se manifestă în cazul în care preţurile sînt
mult mai mari sau mai mici deci: costurile, în cazul preţului de monopol, o parte din
veniturile cumpărătorilor sînt redistribuite în folosul monopoliştilor.
Tipurile de preţuri
Sub influenţa preponderentă a unui sau altui factor nominalizat mal sus, s-au constituit trei tipuri de
preţuri:
a) Preţuri libere;
b) Preţuri administrate;
c) Preţuri mixte.

a) Preţurile libere sînt acelea care se stabilesc în condiţiile apropiate unei concurenţe perfecte, fără
vreo influenţă din partea statului sau altor factori de constrîngere, cum ar fi monopolurile. Deci,
în cazul preţurilor libere, nici unul din agenţii economici nu poate influenţa în mod unilateral
nivelul lor. Ele se numesc „libere" deoarece se formează şi se modifică doar sub influenţa jocului
liber al cererii şi ofertei.
b) Preţurile administrate (reglementate) se stabilesc în condiţiile concurenţei imperfecte, sub influenţa
statului sau a marilor întreprinderi care domină piaţa (preţ de monopol, preţ de monopson, preţ
de oligopol). Aceste preţuri, de obicei, nu reacţionează la modificările care au loc în raportul cerere-
oferta sau reacţionează foarte puţin.
c) Preţurile mixte, caracteristice economiilor contemporane, sînt formate sub acţiunea tuturor factorilor
interni şi externi enumeraţi mai sus.
IX. FORMAREA PREŢULUI Şl DETERMINAREA PRODUCŢIEI MAXIME ÎN CONDIŢIILE
CONCURENŢEI PERFECTE Şl ALE CELEI IMPERFECTE
1. Piaţa cu concurentă perfectă
r iată cu concurenţă perfectă este mai mult un model teoretic, model care nu există în viaţa reală. (Excepţie
o constituie doar piaţa unor pro-use pe nişte pieţe locale.) Cu toate acestea, analiza funcţionării unei
temenea pieţe constituie un punct de plecare (un punct de referinţă) rentru examinarea celorlalte tipuri de
pieţe concurenţiale, adică a pie-:elor cu concurenţă imperfectă.
Vom reaminti aici că o piaţă cu o concurenţă pură şi perfectă exis-:ă acolo unde se întrunesc
 concomitent următoarele cinci condiţii: ato-nicitatea participanţilor, omogenitatea produselor,
accesibilitatea liberi pe piaţă (fluiditatea), mobilitatea factorilor de producţie, transparenţa (informaţia
perfectă). Cu alte cuvinte, în cazul concurenţei perfecte, ^ntreprinderile sînt egale între ele în privinţa
dimensiunilor, a calităţii r reduselor oferite, a posibilităţilor de trecere de pe o piaţă pe alta, după volumul
informaţiei.
Formarea preţului în concurenta perfectă
?e o piaţă cu concurenţă perfectă preţul se stabileşte prin confruntarea /reră a sumei tuturor ofertelor
individuale cu suma tuturor cererilor in-:/ iduale. Adică pe o asemenea piaţă orice întreprindere deţine o
pondere neglijabilă pe piaţa pe care activează şi deci nici una din ele nu poate rluenţa schimbarea preţului. Aici,
preţul se formează în mod liber. Pe -:eastă piaţă, preţul este o variabilă exogenă. Mai mult, atît cererea (C),
\ :.: şi oferta (O) sînt funcţii ale preţului (P):
O=f(P) şi C = / (P)
Numai că, în acest caz, cererea este o funcţie descrescătoare în ra-wrt cu preţul, pe cînd oferta este o
funcţie crescătoare. Altfel spus, oferii acţionează în direcţia reducerii preţului, pe cînd cererea - în direcţia
resterii acestuia. Deci asupra preţului este exercitată o presiune atît din rirtea cererii, cît şi a ofertei, numai că
în direcţii opuse. Aceasta se în-
tîmplă deoarece, de obicei, pe piaţă există în permanenţă cînd un exc-de cerere (penurie), cînd un exces de
ofertă (surplus), în urma acest: presiuni, într-un punct oarecare, se ajunge la o situaţie de comprom: unde se
şi fixează preţul de echilibru. Preţul de echilibru apare sponta: în acel punct în care cantităţile cerute dintr-
un bun oarecare se egale. za cu cele oferite (Figura 9.1).
Figura 9.7. Formarea preţului pe piaţa cu o concurenţă perfectă
Oricum, în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă, producătorul individual este „dependent de preţ", în
sensul că, prin acţiunile sale, nu-l poate modifica singur. Numai suma tuturor ofertelor individuale este forţa
care modifică preţul, însă în mod diferit, în funcţie de factorul „timp".
Din punctul de vedere al perioadei de timp, există următoarele tipuri de echilibru al firmei:
a) echilibru instantaneu al firmei;s b) echilibru pe termen scurt al firmei; .
c) echilibru pe termen lung al firmei.
Echilibrul instantaneu (sau pe termen foarte scurt) există atunci cînd cererea se modifică, iar oferta nu
poate fi modificată decît în funcţie de stocurile deja existente. Este adevărat, dacă aceste stocuri sînt des-
:ul de mari, întreprinderea va încerca să influenţeze nivelul preţului de echilibru prin menţinerea în stoc a
producţiei sale, aşteptînd ca acesta sa crească. Oricum, pe termen foarte scurt, cererea este forţa principală
care determină mărimea preţului de echilibru.
Echilibrul pe termen scurt al firmei există atunci cînd producătorii :»ot schimba volumul ofertei prin
modificarea volumului de muncă sau/ şi a cantităţii de materie primă, cu alte cuvinte, prin modificarea
cos-: urilor variabile. Preţul care se stabileşte în cazul dat este numit „preţ r.ormal". Echilibrul pe termen
scurt al firmei se stabileşte în punctul in care costul marginal este egal cu venitul marginal. Forma grafică a
acestui tip de echilibru este reprezentată în Figura 9.2.
Figura 9.2. Echilibrul pe termen scurt al firmei
în Figura 9.2, costul total mediu (CTM F) este mai mic decît preţul . fapt ce-i permite firmei să obţină
un profit oarecare.
Echilibrul pe termen lung al firmei se stabileşte atunci cînd producătorii au posibilitatea să modifice nu
numai costurile variabile, ci şi cele care prin crearea unor noi unităţi de producţie şi prin folosirea
unor tehnologii mai avansate, fapt ce permite modificarea volumului ofertei in direcţia creşterii
acesteia. Astfel, pe termen lung, oferta devine factorul principal care determină evoluţia preţului de
echilibru. Or, în condiţiile concurenţei perfecte, atîta timp cît firmele obţin profit, oferta va continua să
crească, iar preţul va scădea, în cazul dat, pe termen lung, echilibrul se va stabili la acel nivel al
 producţiei Q pentru care preţul, venitul marginal, costul marginal şi costul mediu sînt egale(fig. 9.3).
Figura 9.3. Echilibrul pe termen lung al firmei
Obiectul concurentei - cantitatea de bunuri produsă
După cum se ştie, obiectivul fundamental al oricărei firme este obţinerea unui profit maximal posibil sau,
altfel spus, maximizarea profitului. Realizarea acestui obiectiv depinde nu numai de nivelul preţului a-i piaţă,
ci şi de volumul de bunuri oferit spre vînzare.
în condiţiile concurenţei perfecte, firma nu-şi poate maximiza profitul prin modificarea preţului,
deoarece acesta se poate schimba doa: în urma confruntării cererii totale cu oferta totală. Deci
întreprinderea este „dependentă de preţ", în sensul că nu-1 poate modifica. Care ar putea fi atunci obiectul
concurenţei?
Răspunsul este simplu: obiectul concurenţei pe o asemenea piaţă este cantitatea de bunuri produsă, adică
oferta. Pe o piaţă cu o concurenţă perfectă oferta este singura variabilă pe care întreprinderea o poate
modifica pentru a-şi maximiza profitul, în acest caz, apare o altă întrebare: poate oare întreprinderea să-şi
mărească oferta pînă la infinit obţinînd astfel un profit tot mai mare?
La această întrebare ştiinţa economică dă următorul răspuns: pro/z-tul întreprinderii va fi maximal la acel
volum de producţie la care costul marginal va fi egal cu preţul de vînzare. Adică urmărind scopul obţinerii
unui profit maxim posibil, întreprinderea va mări cantitatea de produse oferită pentru vînzare atîta timp cît
costul marginal va fi mai
mic decît preţul de vînzare. Astfel, dacă preţul la care se vinde o sticlă de vin va fi, de exemplu, de 20 de
lei, iar costul marginal, adică costul unei unităţi suplimentare de produs, va fi mai mare decît această sumă,
afacerea începe a fi nerentabilă.
Vom ilustra această situaţie printr-un exemplu grafic.
Figura 9.4. Determinarea profitului maximal în funcţie de volumul producţiei
„nde:
Q - cantitatea de producţie oferită;
- preţul;
I,. - curba costului mediu; C_g - curba costului marginal;
'.' - punctul în care preţul de piaţă se întretaie cu curba costului marginal; ~,, - volumul producţiei
maximale ce asigură profitul maximal.
întrucît în condiţiile concurenţei perfecte producătorul nu poate influenţa de unul singur dinamica
preţului, în Figura 9.4 preţurile sînt re-rrezentate printr-o linie paralelă cu cea a evoluţiei volumului
producţiei. Deci preţul pieţei rămîne acelaşi, indiferent de cantitatea de bunuri : ferită de o firmă oarecare,
în acest caz, o dată cu creşterea volumului : reducţiei, curba costului mediu va reprezenta o fază de
descreştere a icestuia, de stabilizare, apoi de creştere. Curba costului marginal întretaie curba costului mediu
în punctul unde aceasta din urmă începe să se ridice în sus, adică atunci cînd costul mediu, în urma sporirii
canti-âţii de bunuri produse, începe să crească.
Iniţial, volumul producţiei corespunde punctului QA. La acest pun: atît costul mediu, cît şi costul
marginal continuă să descrească, aşa ci pentru firmă este profitabil să mărească volumul producţiei. Dar
pîn: unde? Pînă în punctul QM, pînă unde creşterea producţiei cu o unita:-suplimentară nu va provoca
micşorarea profitului.
După atingerea punctului QM, creşterea în continuare a volumulu producţiei cu o unitate suplimentară
de produs va mări costul total mă. mult decît venitul total, generînd astfel diminuarea profitului.
în concluzie, reamintim că în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă maximizarea profitului este posibilă
nu prin mărirea preţului, ci doar prin mărirea cantităţii de bunuri produse, însă nu pînă la infinit. Profitul
maximal se obţine la acel volum al producţiei la care preţul de vîn-zare este egal cu costul marginal. După
acest nivel, creşterea volumulu. de bunuri produs aduce întreprinderii mai multe pierderi decît venit.
2. Piaţa cu concurentă de monopol
După cum ştim deja, există două tipuri de pieţe concurenţiale: 1) piaţa cu concurenţă perfectă şi 2) piaţa cu
concurenţă imperfectă. Piaţa cu concurenţă imperfectă cuprinde un ansamblu de pieţe, din care fac parte: a)
piaţa de monopol; b) piaţa oligopolistă; c) piaţa monopolistică.
în subcapitolul precedent au fost analizate condiţiile funcţionării unei pieţe cu concurenţă perfectă.
Concurenţa imperfectă constituie o situaţie în care una sau mai multe din aceste condiţii sînt încălcate. Astfel,
în cazul oligopolului lipseşte condiţia atomicităţii producătorilor, iar în cel al concurenţei monopolistice nu
există condiţia omogenităţii produselor oferite. Pe o piaţă de monopol lipsesc şi mai multe condiţii ale
concurenţei perfecte, şi anume: atomicitatea, libera intrare pe piaţă, transparenţa.
Trăsăturile distinctive ale pieţei cu concurentă monopolistă
Noţiunea de „monopol" constituie o combinaţie a două cuvinte greceşti: „monos" (singur) şi „polen"
(vînzător). Astfel, prin însuşi sensul cuvîn-tului, monopolul reprezintă o situaţie opusă celei create în cazul
concurenţei perfecte. Mai mult, monopolul este antipodul concurenţei. Piaţa poate fi dominată atît de
producător, cît şi de cumpărător. Atunci cînd
o întreprindere (producătorul) domină oferta (avînd în faţă un număr infinit de cumpărători), ea se află în
situaţie de monopol, iar cînd aceas-:a domină cererea - de monopson. O situaţie de monopol absolut există
acolo unde avem un singur producător şi un singur consumator.
Piaţa de monopol este o piaţă la nivelul unei ramuri (sub-ramuri) sau chiar al unui
singur produs pe care oferta unui bun este asigurată de un singur producător.
Pentru ca o întreprindere să ocupe o poziţie de monopol, sînt necesare două condiţii: 1) întreprinderea
trebuie să producă un bun neînlo-:uibil (adică nesubstituibil) şi 2) Pe piaţa internă nu trebuie să activeze -:rme
străine care propun acelaşi bun.
Spre deosebire de piaţa cu o concurenţă perfectă, unde producătorii rot influenţa doar volumul
producţiei, adică doar oferta, în cazul pieţei de monopol întreprinderea-monopolist are posibilitatea de a
modifica: 1) volumul producţiei; 2) preţul de piaţă.
Posibilitatea întreprinderii-monopolist de a fixa preţul de piaţă îi rermite acesteia să stabilească, de
obicei, un preţ mai ridicat decît în jazul unei pieţe cu concurenţă perfectă, în urma fixării unui asemenea
rreţ, relativ stabil, monopolul obţine un profit mai înalt, numit „profi-:-l de monopol". Anume acest
surplus de profit este motivul formării monopolului.
Aici se cere o mică precizare. Fixarea preţului de monopol, mai ri-
:.cat decît în cazul concurenţei perfecte, este posibilă datorită faptului
:i întreprinderea-monopolist stabileşte un volum al producţiei mai mic
lecît cel care ar fi existat în condiţiile concurenţei perfecte. Urmărind
.opul obţinerii unui profit mai mare decît profitul obişnuit, monopolul
:abileşte o corelaţie optimă între preţ şi volumul de producţie oferit.
:
:rmele de monopol în funcţie de modalităţile apariţiei acestor forme
la viaţa reală există o mulţime de situaţii speciale, care generează apari-i mai multor varietăţi de monopol,
cum ar fi: monopoluri permanen--_e, monopoluri temporare (provizorii), monopoluri private sau publice,
monopoluri naturale sau legale etc.
în funcţie de condiţiile apariţiei lor, există următoarele forme d: monopol:
a) Monopolul natural, care se datorează exploatării unor resurse naturale disponibile în cantităţi
limitate, cum ar fi: petrolul, terenurile de pămînt ce permit producerea unor vinuri rare, apele
minerale etc.
b) Monopolul inovatorului (sau monopolul tehnologic), numit uneor: şi monopolul întemeiat pe calitatea
unui produs industrial, are b temelia sa confecţionarea şi comercializarea unui produs nou, de o
calitate deosebită. Aceasta este o situaţie de monopol temporar care poate dura pînă în momentul în
 care alţi agenţi economic: vor începe fabricarea aceluiaşi produs sau vor utiliza aceleaşi tehnologii
de fabricare. Originea acestui tip de monopol se află în efortul de cercetare şi inovare al
întreprinderii.
c) Monopolul bazat pe realizarea economiilor de scară se datorează de asemenea, utilizării unor factori
temporari (un nivel optim de concentrare a producţiei) şi care permite producerea şi
comercializarea unui bun la un preţ mai mic.
d) Monopolul contractat, numit adeseori şi „monopol prin alianţă" este forma cea mai răspîndită de
monopol. „Epoca de aur" a acestui tip de monopol a fost perioada sfîrşitului secolului al XlX-lea-
începutul secolului XX. „Monopolul prin alianţă" apare în urma unor înţelegeri, de obicei tainice,
între un număr limitat de întreprinderi, cu privire la mărimea preţurilor, împărţirea pieţelor de
desfacere, stabilirea aceluiaşi nivel al salariilor etc. Acest tip de monopol a atins apogeul dezvoltării
sale pe la începutul secolului XX. Ceva mai tîrziu, în urma aplicării unei legislaţii antitrust
(antimonopol), numărul acestui tip de monopol a început să scadă, activitatea acestora fiind
considerată ilegală.
Oricum, în unele ţări în tranziţie „monopolul prin alianţă" este foarte răspîndit. în Republica Moldova, de
exemplu, el se manifestă pe piaţa petrolului, pe piaţa produselor electronice, pe piaţa alcoolului etc. Formele
concrete de constituire a acestui tip de monopol sînt: cartelul, sindica tul, trustul şi concernul. Un exemplu de
cartel internaţional, care activează şi astăzi, este OPEC - Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol.
e) Monopolul reglementat sau legal, care se constituie prin acordarea unei întreprinderi, de către organele
de stat, a unor drepturi exclusive de a produce şi a comercializa un anumit bun sau a presta anumite
servicii: producţia banilor şi a timbrelor, fabricarea medicamentelor, serviciile telefonice, poştale şi de
transport etc. în Franţa, de exemplu, deja de mai bine de două secole, ţigările se comercializează doar de
unităţi comerciale specializate, în unele cazuri, în virtutea diferiţilor factori (aria geografică sau oferirea unor
servicii unicale), chiar şi unele întreprinderi mici sau mijlocii pot exercita o presiune de monopol.
Factorii care limitează „puterea" monopolului
Deşi tendinţa întreprinderilor de a cuceri o poziţie de monopol este constantă, ea este limitată de un şir de
factori, atît obiectivi, cît şi subiectivi, cei mai importanţi dintre ei fiind:
1) Legislaţia antimonopol sau antitrust, care se aplică în unele ţări deja de mai bine de un secol;
2) Mărimea cererii, care este limitată de puterea de cumpărare a consumatorilor. Tot asupra dinamicii
cererii influenţează şi creşterea excesivă a preţului. Şi invers, orice sporire a cantităţii de bunuri
oferite generează o scădere a preţurilor;
3) Liberalizarea comerţului exterior, fapt ce permite accesul pe piaţa întreprinderii-monopolist a
bunurilor de import;
4) Posibilitatea comercializării bunurilor substituibile;
5) împotrivirea consumatorilor organizaţi faţă de procesul de impunere a preţurilor de monopol.
Chiar şi în cazul unui exemplu „clasic" de monopol, cum ar fi cel exercitat de întreprinderile ce produc
energie electrică, pe piaţa internă pot pătrunde cu producţia lor întreprinderile străine. Consumatorii pot
„ocoli" dominaţia acestui monopol prin folosirea unor surse alter-"itive de energie.
Mecanismul formării preţului de monopol
I upă cum am constatat deja, pe o piaţă cu concurenţă de monopol, în--eprinderea poate modifica atît
preţul, cît şi cantitatea de bunuri ofe-
rită. însă avînd teoretic posibilitatea să fixeze orice preţ, întreprinde rea-monopolist este obligată să ţină
cont de interdependenţa preţ-ceren adică de consecinţele fixării unui preţ mai ridicat asupra cererii.
Pentru întreprindere, nici reducerea sau majorarea preţului, nici sporirea sa_ mărirea volumului
producţiei nu este un scop în sine. Scopul întreprinderii rămîne acelaşi - maximizarea profitului.
Dorind să vîndă o cantitate tot mai mare de bunuri pentru a obţine venituri suplimentare,
întreprinderea va fi interesată să micşoreze preţu. pînă la un nivel care îi va permite să comercializeze
acea cantitate de bunuri şi la acel preţ care îi va aduce cel mai mare profit posibil.
Cu alte cuvinte, dorind să asigure maximizarea profitului, întreprin-derea-monopolist trebuie să
rezolve o problemă dublă:
a) să determine cantitatea de bunuri oferită;
b) să stabilească un preţ optimal.
Deşi formal (teoretic) monopolul poate stabili orice nivel al preţului şi poate oferi orice cantitate de
bunuri, în realitate el este limitat din ambele părţi. Căci pentru a vinde mai mult, este necesar de a
vinde mai ieftin. Confruntată cu o asemenea situaţie, întreprinderea este impusă să caute şi să găsească
acel punct de echilibru între preţ şi cantitate care i-ar asigura obţinerea profitului maximal.
Profitul maximal se obţine în cazul în care venitul marginal, adică venitul dobîndit prin realizarea
unei unităţi suplimentare dintr-un bun oarecare, este egal cu costul marginal.
Peste această limită, orice unitate suplimentară de produs are un cost marginal mai mare decît venitul
ce-1 poate aduce. (Reamintim aici că pe o piaţă cu concurenţă perfectă maximizarea profitului se
realizează în punctul în care costul marginal coincide ca mărime cu preţul de piaţă.)
Pe piaţa de monopol venitul marginal este descrescător în funcţie de cantităţile vîndute. Totuşi
curba venitului mediu, tot cu panta negativă, este situată mai sus decît curba venitului marginal,
deoarece monopolul reduce preţul de vînzare la toate unităţile oferite, nu doar la unitatea marginală
(Figura 9.5).
Figura 9.5 reprezintă evoluţia venitului mediu şi a venitului marginal atunci cînd are loc creşterea
volumului de bunuri oferite, concomitent
Figura 9.5. Evoluţia preţului şi a venitului mediu şi marginal al întreprinderii-
monopolist
;u reducerea preţului de vînzare. Constatăm că la un preţ de 80 USD întreprinderea ar putea
comercializa doar o singură unitate de produs. Dentru a vinde două unităţi, el trebuie să reducă preţul pînă
la 70$, trei _nităţi - pînă la 60$, iar 4 unităţi - pînă la 50$ unitatea. Reducerea pre-:ului se referă la toate
unităţile de produs vîndute. Astfel, la un preţ de "0$ producătorul va comercializa ambele unităţi de
produs, la preţul de -OS - 3, de 50$ - 4 unităţi, de 40$ - 5 unităţi, de 30$ - 6 unităţi, în exemplul de mai
sus, reducerea preţului concomitent cu mărirea cantită-:ilor de produs vîndute este avantajoasă pentru
monopolist. Venitul lui va creşte în felul următor: vînzînd l unitate de produs la preţul de 80$ l va
obţine 80$; 2 unităţi (70x2)=140$; 3 unităţi (60x3)=180$; 4 unităţi 50x4)=200$, 5 unităţi (40x5)=200$. Deja
la un preţ de 30$ pentru o uniate de produs, chiar dacă va comercializa 6 unităţi de produs, întreprin-:erea-
monopolist nu va obţine decît un venit egal cu 180 USD (30x6).
Oricum, încasarea marginală (venitul marginal) este mereu mai mi-:ă (mai mic) decît încasarea
medie sau preţul de vînzare. Curba înca-
sării medii este deasupra curbei încasării marginale, în cazul monopolului, preţul este superior, iar
cantitatea de bunuri oferită - inferioară situaţiei de pe piaţa cu concurenţă perfectă. Diferenţa dintre
profitiL obţinut de întreprinderea-monopolist şi profitul obţinut pe o piaţă cu concurenţă perfectă constituie
renta de monopol.
Figura 9.6. Echilibrul monopolului
Curbele punctate (Figura 9.6) reflectă evoluţia costului mediu şi a costului marginal, care ne-au permis să
determinăm, în cazul concurenţei perfecte, pînă la care punct întreprinderea poate mări cantităţile oferite.
Acesta este punctul D, unde costul marginal este egal cu preţul de piaţă.
Liniile neîntrerupte reflectă evoluţia venitului mediu şi a venitului marginal, întreprinderea-monopol va
obţine un profit maximal mărind volumul ofertei pînă în punctul (A), unde venitul marginal va fi egal cu
costul marginal.
Discriminarea prin preţ
Pînă la acest moment am presupus că întreprinderea-monopolist fixează acelaşi preţ pentru toate produsele
realizate pe piaţa pe care o controlează, într-adevăr, ea are şi dreptul, şi posibilitatea să procedeze în acest fel.
în realitate însă, urmărind scopul maximizării profitului, întreprinderea-monopolist fixează preţuri diferite
pentru acelaşi produs.
Discriminarea prin preţ este o situaţie în care \ntrepr\nderea-monopolist vinde aceleaşi produse la preţuri
diferite şi m care diferenţa de preţ nu este justificată de diferenţa de cost.
Discriminarea prin preţ este una din modalităţile de extindere a pieţei în condiţiile monopolului.
Avînd posibilitatea să fixeze preţuri mai : nalte, întreprinderea-monopolist îşi reduce în acest fel aria
pieţei, se lipseşte de un număr însemnat de consumatori, care ar procura bunurile propuse de aceasta,
dar la un preţ mai mic decît preţul de monopol.
Pentru a face faţă unei asemenea situaţii, întreprinderea-monopolist stabileşte pentru unul şi
acelaşi bun, dar pentru diferite categorii ie consumatori, preţuri diferite. Aceasta se face cu scopul de
a-şi mări r rofitul pe contul unor categorii de consumatori cu venituri mai mici. Evident, discriminarea
prin preţ poate avea loc doar în condiţiile în care consumatorii ce beneficiază de un preţ mai mic nu
vor revinde bu-- ui dat la un preţ mai mare. Pe de altă parte, nu se poate vorbi de o ^criminare prin preţ
în cazul în care costurile de producere şi cele de :: mercializare a unui bun sînt diferite.
Există mai multe situaţii în care firma-monopolist poate practica dis-minarea prin preţ. Acestea pot fi:
a) Situaţii de ordin geografic, cînd comunicarea între diferite pieţe regionale sau internaţionale este
complicată, în acest caz, întreprinderea-monopolist poate vinde acelaşi produs cu diferite preţuri
înţări diferite, în funcţie de puterea de cumpărare a populaţiei.
Astfel, chiar dacă costurile ar fi aceleaşi, băutura răcoritoare „Coca-:Ia" ar continua să fie vîndută cu
preţuri diferite în SUA, Moldova sau L: ago, de exemplu.
b) Situaţii de ordin social-economic, cînd întreprinderea-monopolistvinde bilete de avion sau tren
la preţuri diferite pentru diferitecategorii sociale, cum ar fi studenţii, elevii sau pensionarii,
saupentru participarea la anumite forme de manifestaţii, cum ar fi,de exemplu, congresele
internaţionale, olimpiadele sau campionatele lumii la diferite probe sportive.
Situaţii temporare, sezoniere, cînd preţul serviciilor hoteliere sau al biletelor de avion diferă în
funcţie de perioada anului (vara, de exemplu, sînt mai ridicate decît iarna etc.).