UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

FACULTATEA DE BIOLOGIE
SPECIALIZAREA BIOLOGIE MEDICALĂ

FASCIOLOZA

Masterand: Stan Ștefania-Larisa

 FASCIOLOZA

Fascioloza numită în popor gălbează sau guşă este o boala parazitară a ficatului,
determinată de infestarea cu Fasciola hepatica.
Fasciola heparica este denumit popular viermele mare de gălbează. Parazitează în
canalele hepatice la ovine, caprine, bovine, cabaline, porcine, leporine, cămile, antilope, reni,
elefanţi şi la om. Fasciolele au mai fost găsite şi în musculatură, splină, pancreas, cord, canale
seminale, plămân etc., unde au ajuns în mod accidental, aceste organe nefiind specifice pentru
acest parazit. Dintre animalele domestice, cele mai afectate de viermele de gălbează sunt
ovinele, urmate de bovine, iar cel mai puţin afectate, porcinele.
Morfologie
Corpul este puternic turtit dorso-ventral, de forma unei seminţe de dovleac sau a unei
frunzuliţe (Fig. 34). Adultul este de 20-50 de mm lungime şi de 10-15 mm lăţime, de culoare
alb-lăptoasă sau galben-brunie. Corpul este moale, prezintă la exterior cuticula prevăzută cu
solzi şi spini curbaţi cu vârful spre înapoi. Aceste formaţiuni cuticulare sunt mai mari pe
partea ventrală a corpului şi fac imposibilă căderea sau eliminarea parazitului.
Partea anterioară a corpului este mai lată, iar pentru a se adapta la dimensiunile
canalului biliar, parazitul se răsuceşte în cornet. La extremitatea anterioară a corpului se află
ventuza bucală, în mijlocul căreia este orificiul buco-anal, iar ceva mai jos de baza conului se
află ventuza ventrală care nu are orificiu (este oarbă). Ventuzele folosesc la fixarea parazitului
de peretele intern al canalului biliar. Tot ventral, între cele două ventuze, se află orificiile
genitale (femel şi mascul), iar terminal, orificiul excretor. Dorsal, la jumătatea corpului, se
află orificiul canalului lui Laurer, care este în legătură cu aparatul genital femel şi pe unde se
pare că este eliminat excesul de spermatozoizi.
Aparatul digestiv este incomplet, fiind alcătuit din intestinul anterior (orificiu buco-
anal, faringe, esofag) şi intestin mediu. Nu prezintă intestin posterior. Ventuza bucală şi
faringele au musculatura bine dezvoltată şi formează împreună cu esofagul un sistem de
aspirare a hranei. Intestinul se ramifică imediat în două ramuri simetrice care ajung până la
partea terminală a corpului (ramuri intestinale longitudinale), fiecare ramură, la rândul ei, se
ramifică şi formează numeroase diverticule. Ramurile şi diverticulele intestinale se termină
orb (nu prezintă orificiu).
Ciclul biologic. (Fig. 1)
Se desfăşoară pe două gazde, gazda intermediară reprezentată prin gastropode de apă
dulce (Limnaea truncatula, iar în zonele puternic infestate, L. stagnalis, Radix ovata, R.
auricularia, R. peregra şi Stagnicola palustris) şi gazda definitivă reprezentată, în principal,
prin erbivore rumegătoare, dar şi alte grupe de mamifere.
Adultul depune ouăle în canalele hepatice ale gazdei, ajung în intestin odată cu bila,
iar de aici sunt eliminate în mediul exterior odată cu excrementele acesteia. Ponta depusă de o
fasciolă variază în funcţie de vârsta parazitului. Astfel, în primul an de viaţă, o fasciolă poate
să depună până la 100.000 de ouă pe zi, iar în al 3-lea an numai 500 de ouă pe zi. La
rumegătoare, viermele de gălbează poate trăi cca 6 ani de zile, dar după al 4-lea an nu mai
depune ouă. Oul este oval, de 130-180 μ lungime şi 70-90 lăţime, de culoare galbenă şi nu
este embrionat la depunere.
Embrionarea are loc în apă, segmentarea oului începe când temperatura ei depăşeşte
11oC. La temperatura de 23-2ºC formarea embrionului durează cca 10 zile, iar la temperatura
cuprinsă între 11-18ºC embrionarea durează între 24 şi 40 de zile.
 Fig. 1. Ciclul biologic la Fasciola hepatica
1 - ou embrionat; 2 - miracidiu; 3 - sporochist; 4 - redie; 5 - cercar;
6 - metacercar; 7 - individ tânăr; 8 - adult; 9 - ou neembrionat;
c.g. - celule germinative; r - redie; t - tocostom

Larva părăseşte oul prin îndepărtarea operculului, este ciliată şi înoată activ în căutarea
gazdei intermediare. Ea se numeşte miracidiu (gr. Meirakedion = adolescent), trăieşte circa 24
de ore şi nu se hrăneşte în acest interval. Se pare că larva este atrasă de gastropodele acvatice
printr-un chimiotactism pozitiv deosebit de puternic şi se ataşează cu rostrul sau papila
adezivă de melc. În corpul melcului larva miracidiu poate pătrunde direct, prin pneumostom,
sau indirect, prin perforarea (histoliza) părţilor moi ale melcului cu ajutorul fermenţilor
produşi de glandele cefalice. Şansele de găsire a gazdei sunt mari deoarece prolificitatea
speciei L. truncatula este foarte mare; într-un an de zile un singur melc poate să aibă peste
160 de mii de urmaşi. În condiţii optime, densitatea melcilor ajunge la peste 900 de indivizi
pe m2. În bălţile puţin adânci, procentajul melcilor infestaţi poate fi de până la 40%, iar în
cazul celor din apa adunată în urma copitelor de cca 7% (Dulceanu, 1986). În melc miracidiul
se localizează în hepatopancreas sau în glanda genitală şi trece la viaţa parazitară, începe să se
hrănească, pierde cilii şi ia forma unui sac plin cu celule germinative. Acest stadiu se numeşte
sporochist. În interiorul sporochistului, din celulele germinative se formează redii.
Redia (Fig. 2 ) este o larvă alungită, prezintă tub digestiv şi protonefridii, iar cavitatea
corpului este plină cu celule germinative. Tubul digestiv este scurt, drept şi neramificat. Redia
părăseşte sporochistul, continuă să se hrănească, iar dacă temperatura mediului este scăzută,
 Fig. 2. Fasciola hepatica
A - adult; B - aparatul digestiv; C - ou; D - miracidiu; E - sporochist;
F - redie; G - cercar; H - metacercar; K - individ tânăr; a.e. - aparat
excretor; cd - coada; c.g. - celule germinative; cl - cili; c.o. - celula ou;
c.n.l. - cordon nervos longitudinal; c.v. - celule viteline; d.i. - diverticule
intestinale; f - faringe; g.c. - ganglioni cerebroizi; g.cs. - glande
cistogene; i - intestin; o - opercul; o.b. - orificiul buco-anal; o.g. - orificiul
genital; o.e. - orificiul excretor; p - protonefridie; p.s. - peretele
sporochistului; r - redie fiică; rs - rostru; r.i. - ramuri intestinale
longitudinale; r.l. - diverticule intestinale secundare; t – tocostom

dar nu mai puţin de 10ºC, în fiecare redie se vor forma redii fiice şi chiar redii nepoate. Dacă
temperatura este ridicată (peste 20oC), redia va evolua spre al treilea stadiu larvar, numit
cercar. Cercarul are ca organ caracteristic coada (gr. cercos=coadă) (Fig. 34 G), cu ajutorul
căreia se deplasează prin înot. Organizarea internă a cercarului este apropiată de cea a
adultului (prezintă ventuză bucală, ventuză ventrală, intestin, care este alcătuit din două
ramuri, fără ca acestea să prezinte diverticule, şi aparat excretor). Dintr-o larvă miracidiu se
pot forma peste 600 de cercari. Cercarii părăsesc corpul melcului, înoată activ în apă, unde
stau de la câteva ore până la cel mult câteva zile, după care se târăsc pe firele de iarbă, la baza
lor sau pe alte suporturi, dar nu mai sus de 4-5 cm deasupra solului sau al apei. Odată fixat,
coada cercarului se resoarbe, secreţia glandelor cistogene din tegument se răspândeşte pe
întreaga suprafaţă a corpului, care în contact cu aerul se întăreşte, formând la suprafaţa
corpului un strat protector ce măreşte considerabil rezistenţa parazitului la factorii de mediu.
Acest stadiu se numeşte metacercar (Fig. 34 H). El rezistă în natură 5-6 săptămâni, iar dacă
iarna nu este geroasă, metacercarii ajung vii în primăvara următoare.
Erbivorele pot lua parazitul în timpul adăpatului, păşunatului sau în adăpost iarna,
odată cu fânul recoltat din locurile mlăştinoase. Pe vegetaţia de pe terenurile sărăturoase nu
există metacercari, deoarece sarea în concentraţie de 7,5 ‰ împiedică eclozarea larvelor.
Omul se poate infesta cu Fascola hepatica prin consumarea, sub formă de salată, a
unor specii de plante care cresc pe malul apelor (grâuşorul sau untişorul: Ficaria verna L.,
fam. Ranunaculaceae şi cresonul: Lepidium sativum L., fam. Cruciferae), când poate lua
metacercari, sau odată cu apa de băut din râuri, când poate înghiţi cercari. În tubul digestiv al
gazdei definitive, sub acţiunea fermenţilor digestivi, învelişul metacercarilor este distrus, este
eliberat viermele tânăr care străbate peretele intestinal, ajunge în cavitatea abdominală, de aici
perforează capsula hepatică (capsula Glisson), străbate parenchimul hepatic până ajunge
într-un canal biliar unde se localizează. La eliberarea din metacercar, parazitul este de 0,3 mm
lungime. În ficat, începe să se hrănească cu sânge şi bilă şi în cca 2-3 luni de hrănire devine
adult şi începe să depună ouă.

Patogenie şi manifestări clinice

Boala produsă de F. hepatica se numeşte fascioloză sau gălbează şi se întâlneşte pe
toate continentele. Prin histiofagie şi eliminarea toxinelor în corpul gazdei se produc disfuncţii
hepatice şi hemoragii în parenchim. Hematofagia adultului şi hemoragiile produse generează
stări de anemie accentuate şi tulburări sanguine grave. Astfel, la bovinele parazitate, numărul
hematiilor scade de la 5,9 milioane pe mm3, la 2,9 milioane pe mm3, iar hemoglobina, de la
58,1% la 33,6%. La locurile de pătrundere prin capsula Glisson apar puncte fibrinoase şi
hemoragice, ficatul prezintă galerii intraparenchimatice, iar pe suprafaţa lui se observă
cheaguri de sânge, mici hematoame şi zone fibrinoase. În faza avansată a bolii canalele biliare
se îngroaşă, se impregnează cu calciu, ţesutul hepatic din apropierea canalelor este înlocuit cu
ţesut conjunctiv şi se ajunge la ciroză. Acum, culoarea ficatului variază de la cenuşiu-albicios
la galben-lutos. Simptomele depind de intensitatea infestării, ele apar la 2-3 săptămâni de la
infestare şi constau în: anemie, anorexie, animalele refuză să se deplaseze, au diaree, apar
edeme, icter, mers dezordonat, sunt caşectice (slăbire şi anemie extremă), lâna cade şi
totdeauna se sfârşeşte cu moartea lor.
La ovine rata mortalităţii ajunge la 50-70% (Dulceanu 1986). La bovine fasciolele
tinere pot ajunge în plămâni, unde produc bronhopneumonii. La om, bolnavii acuză dureri în
hipocondrul drept, cu iradiere în umărul drept, febra este neregulată şi prelungită, apar
tulburări digestive manifestate prin greaţă, vomismente şi diaree, astenie marcantă, la care se
adaugă manifestări alergice reprezentate prin erupţii urticariene, dermografism (roşeaţă
intensă şi de lungă durată a pielii) şi icter, ca urmare a obstrucţiei canalelor biliare de către
fasciolele adulte. În unele ţări din Orientul Mijlociu, datorită consumului de ficat de vită crud,
infestat cu fasciole vii, este cunoscută o maladie numită distomatoză buco-faringiană sau în
limbajul local halzoun, când în timpul masticaţiei, fasciolele se prind cu ventuzele de faringe,
provocând o congestie edematoasă, uneori şi moartea gazdei, prin asfixie.

Diagnostic
Este pus pe baza simptomelor, la om prin anamneză completată cu informaţii
tomografice şi ecografice, când pot fi observate formaţiuni de 2-4 cm lungime, cu marginile
imprecis conturate. Confirmarea diagnosticului se face prin evidenţierea ouălor în fecale sau
în aspiratul duodenal. Prin analize coproparazitologice pot fi întâlnite "ouă de pasaj" provenite
din consumul de ficat infestat cu Fasciola hepatica. Pentru eliminarea acestei erori nu se
consumă carne câteva zile după care se repetă analizele.
 Epidemiologie
Fascioloza se întâlneşte pe tot globul şi este mai frecventă în zonele cu păşuni umede.
Rezervorul de infestare este reprezentat de ovine, caprine şi bovine. Boala este endemică în
Cuba, Peru, Chile şi Porto Rico.

Tratament
Constă în administrarea de tetraclorură de carbon sub formă de Fasciozan şi Vitolin
asociată cu vitamina B12, calciu, fosfor, cupru, fier şi furajare dietetică. Se utilizează, de
asemenea, medicamentele Fasinex, Rafoxanid (Ranide), Meniclofolan, Coriban, Acedist,
Albendazol etc. În cazul Rafoxanidului eficienţa tratamentului este foarte bună (peste 90% din
fasciole sunt omorâte), dar carnea de la animalele tratate nu poate fi consumată timp de 28
de zile de la aplicarea tratamentului, iar laptele, 24 de ore.

Profilaxie
a) În localităţile cu fascioloză endemică se va trata tot efectivul de ovine şi taurine;
b) combaterea gastropodelor acvatice. Aceasta se face prin desecări şi îndiguiri, prin
aplicarea de limacide şi metode biologice. Metoda chimică este indicată pentru terenurile cu
suprafaţă mică, acolo unde nu se pot face desecări sau îndiguiri. Se folosesc ca substanţe
active CuSO4 şi Fresconul. Pe cale biologică este indicată creşterea anseriformelor în zonele
cu melci de apă sau folosirea speciilor de insecte Dyctia umbrarum şi Salticella fasciata
(Diptera, Sciomyzidae), a căror larve distrug melcii acvatici;
c) repartizarea zonelor de păşunat pe specii de animale. Se va interzice accesul
porcilor pe păşunile rumegătoarelor;
d) recoltarea ierbii de pe terenurile cu exces de umiditate să se facă până cel târziu la
data de întâi iulie, după care prezenţa parazitului pe plante este mult crescută. Iarba recoltată
de pe aceste terenuri se va depozita separat şi va fi utilizată în hrana animalelor după 12-17
luni de depozitare sau poate fi însilozată cu adaos de melasă 2-4% sau folosită la prepararea
furajelor granulate. Pe aceste căi sunt distruşi metacercarii;
e) adăparea să se facă cu apă salubră, ape din fântâni, izvoare cu jgheaburi amenajate
pentru acest scop, apa din râurile şi pâraiele repezi, ape stagnante sau care au curgere lină, dar
au malurile nisipoase sau cu pietriş şi fără vegetaţie pe mal;
f) în cazul omului, consumul de plante recoltate din zone umede să se facă numai
după ce ele au fost minuţios controlate şi eventualii metacercari înlăturaţi. În caz de forţă
majoră, apa din pâraie va fi consumată numai după ce a fost filtrată printr-un tifon pus în
două.
 BIBLIOGRAFIE

1. Popescu I., 2010, Suport de curs- Parazitologie, p. 93-99

2. Dulceanu N., 1986, Parazitozele animalelor de fermă, Editura Ceres, București
3. http://www.sfatulmedicului.ro/arhiva_medicala/fasciola-hepatica
4. https://www.cdc.gov/parasites/fasciola/
5. https://ro.scribd.com/doc/98410004/Fasciola-Hepatica
6. https://en.wikipedia.org/wiki/Fasciola_hepatica