Sunteți pe pagina 1din 4

Electricitatea - între concurenţă şi monopol statal

Irina Nicoleta Scarlat

Intervenţionismul guvernamental în electricitate poate fi comparat cu jurizarea a doi cântăreți


într-un concurs: auzind primul concurent, preşedintele juriului acordă imediat premiul celui de-al
doilea... Dacă la începutul anilor `50 sectorul electric era considerat a nu putea fi organizat decât
în formă monopolistică, influenţele „Thatcherism-ului” în Marea Britanie şi a „Reagonomics” în
Statele Unite au ridicat multiple semne de întrebare, astfel încât astăzi sectorul electric este
marcat de o lupta ideatică purtată între suporterii intervenţionismului guvernamental şi „avocaţii”
pieţei libere.

Emfaza acordată organizării industriei electricităţii se datorează în mare parte particularităţilor


pe care aceasta le prezintă. Fiind o industrie de importanţă naţională strategică, actorii de pe
piaţă au obligaţia de furnizare a unui serviciu universal. În plus, electricitatea nu poate fi stocată,
iar furnizorii acesteia se găsesc în poziţia de a oferi un serviciu „just-in-time” consumatorilor.

Spre deosebire de alte industrii, în industria electricității nu doar cererea este insensibilă la
modificările de preţ şi condiţii de piaţă (concept ce în economie poartă numele de elasticitate), ci
şi oferta; astfel, costul marginal al producției suplimentare de electricitate în vederea satisfacerii
unei cereri crescute în perioade de vârf este prohibitiv. Pentru a asigura un serviciu de înaltă
calitate, ajustabil cererii volatile, cererile individuale sunt agregate şi estimări sunt făcute în
funcție de valorile istorice înregistrate pentru a determina cantitatea optimă de electricitate ce
trebuie generată.

În plus, în sectorul electric investiţiile fixe necesare construirii de capacitate de generare şi


transmisie au o valoare considerabilă, ducând la diminuarea considerabilă a costului fix mediu o
dată cu creşterea cantităţii generate de un singur furnizor. În plus, echipamentul necesar
reprezintă o investiţie irecuperabilă.
Industria electricității nu este remarcabilă în comparație cu alte industrii de importanță națională
doar prin particularităţile sale, ci şi prin însăşi structura sa pe trei niveluri distincte: generare,
transmisie şi distribuție. Atunci când liberalizarea sectorului electric a fost adusă în atenția
agențiilor de reglementare, nivelul de distribuție a fost completat de un segment de retail –
actorii ce activează în acest segment cumpără electricitate de la generatoare şi o furnizează
consumatorilor finali trecând prin reţelele de transmisie şi distribuţie.

Analizată din perspectivă istorică, piaţa electricităţii nu a fost privită ca funcţionând adecvat sub
protecţia parentală a guvernului. În orice caz, din considerente protective, modelul ce a fost
utilizat cu precădere în industria electricității este cel al regiei autonome, supravegheate de
agenții de reglementare de stat şi „protejate” de concurență la nivel național. Lipsa de
stimulente pentru îmbunătățirea serviciilor şi pentru scăderea costurilor, lipsa de transparență,
deciziile nefundamentate de investire şi intervențiile de natură politică exprimate sub forma
subvențiilor au devenit evidente ca dezavantaje ale acestui model de piață doar în ultimii ani. O
dată cu realizarea deficiențelor modelului regiei autonome, diferite modele de piață au început să
fie testate pentru a identifica maniera adecvată de organizare a industriei electricității.

Modelul de piață en-gros a reprezentat primul pas în direcția dereglementării industriei


electricității; producători de electricitate independenți au început să obțină licențe pentru a
construi capacitate de generare, permițându-se astfel concurența la nivel de generare. Monopolul
persistă însă la nivel de transmisie şi distribuţie, iar consumatorii rămân în continuare captivi.
Datorită lipsei de alternative pentru consumatori, modelul eşuează în atingerea beneficiilor
economice vizate.

Un număr considerabil de modele de piață intermediare pot fi imaginate, din moment ce acestea
depind nu numai de nivelul care este dereglementat, ci şi de numărul de participanți şi de
barierele de intrare pe piaţă. Cu toate acestea, modelul de referință spre care par a se îndrepta
piețele internaționale este cel concurențial. În acest model, concurența există la toate nivelurile
industriei. Paradoxal este însă că rețelele de transmisie şi distribuție pot continua să fie
monopolistice, dar acestea sunt constrânse să ofere acces direct la rețea tuturor solicitanților.

Problema care apare este identificarea determinantelor ce au generat modificarea ideatică şi


respectiv apariţia tendinţelor concurenţiale la nivel mondial. Se pare ca treptat, oficialii
guvernamentali nu pot continua să muşamalizeze beneficiile aduse de piaţa liberă şi libera
concurenţă nici în domeniul electricităţii, iar argumentele etatiste ce păreau solide în trecut şi-au
pierdut veridicitatea. Modelul de piață concurențială optimizează beneficiile economice, iar
dovezile empirice (Norvegia, Marea Britanie, Statele Unite) arată faptul că atunci când acesta
este pus în practică, se exercită o presiune către reducerea costurilor, în timp ce gama de produse
şi servicii oferite se îmbunătățeşte cantitativ şi calitativ.

Susținătorii intervenționismului sugerează faptul că existența costurilor de tranzacționare între


diferitele niveluri ale sectorului electric compensează orice beneficii potențiale pe care acest
model le-ar putea aduce societății. Cu toate acestea, stimulentele crescute pentru inovare şi
tendinţele descrescătoare ale prețurilor tind să depăşească acest inconvenient. Focalizarea din ce
în ce mai mare pe eficiență, deficitul de capital în economiile emergente şi inovațiile tehnologice
au făcut ca argumentul economiilor de scară să devină redundant. Astfel, teoria „monopolului
natural” a pierdut din vigoare, iar înclinațiile monopoliste au pierdut teren în fața aspirațiilor
concurențiale existente pe piețele mondiale.

Tratarea concurenței ca „agent de reglementare” în cadrul piețelor care au fost considerate de-a
lungul anilor ca fiind monopoluri naturale poate părea lipsită de raționalitate. Cu toate acestea,
chiar şi amenințarea concurenței potențiale poate reprezenta uneori un instrument de auto-
reglementare mult mai puternic decât intervenționismul guvernamental. Chiar şi atunci când
monopolul este natural în adevăratul sens al cuvântului şi nu pentru că autorităţile îi menţin
această presupusă naturaleţe, perspectiva de noi firme ce pot intra pe piață există atât timp cât
nu există bariere care să interzică această intrare. Astfel, monopolistul este forțat să aloce
resursele în mod eficient, eliminând problema ineficiențelor.

Treptat, argumentele oferite in favoarea intervenţionismului guvernamental au început să piară


din vigoare datorită lipsei lor de fundamentare teoretică şi empirică. Argumentele oferite ca
justificare pentru intervenționismul guvernamental nu stau în picioare la o analiză mai atentă. În
plus, dovezile empirice arată faptul că piețele liberalizate performează mai bine decât cele aflate
sub control guvernamental. Cu toate acestea, diferite tipuri de reglementare sunt în continuare
aplicate în industria electricităţii – o parte dintre ele pentru a opri practicile monopoliste şi
comportamentul abuziv (la nivel de generare şi retail), altele pentru a impune teoria monopolului
natural ca bază teoretică pentru acordarea de monopoluri guvernamentale pe bază de franciză (la
nivel de transmisie şi distribuţie). După cum punctează Horace M. Gray: “Oamenii sunt capabili să
se opună monopolurilor în general, dar să accepte anumite tipuri de monopoluri... Din moment
ce acestea din urmă sunt „naturale”, iar natura este benefică, înseamnă că acestea sunt
monopoluri bune... Aşadar, guvernul a găsit o justificare în impunerea acestor monopoluri
bune”.

Putem oare să ne bazăm pe paternalismul guvernamental şi să ne încredem în deciziile


centralizate cu privire la organizarea unei industrii? Teoria iluzorie a interesului public sugerează
faptul că cele mai importante decizii cu privire la politicile economice care trebuie aplicate într-o
țară trebuie luate de reprezentanții politici, urmărind interesul public. În primul rând, nu există
un astfel interes public – numai atunci când indivizii îşi urmează propriul interes, „mâna invizibilă”
îi direcționează spre atingerea intereselor comune. Aşadar, câştigul tuturor apare atunci când
fiecare individ îşi urmăreşte propriile obiective. Ce se întâmplă însă atunci când guvernul încercă
să urmărească interesul public? Sub sintagma interesului public se ascunde de fapt problema
propriului interes al conducătorilor. În loc să ia decizii spre avantajul tuturor, oficialii
guvernamentali îşi urmăresc propriile scopuri. Pentru a fi realeşi, aceştia vor lua decizii
iresponsabile destinate a câştiga alegătorul median. Aşadar, sub masca meschină a interesului
public se ascund obiectivele personale ale politicienilor.

În întreaga lume s-a realizat un progres considerabil în direcția liberalizării industriilor de rețea.
În cazul particular al electricității, argumentele care astăzi sunt utilizate pentru a declara
nivelurile de transmisie şi distribuție monopoluri naturale, erau folosite în trecut pentru
argumentarea integrării verticale a companiilor de electricitate. Probabil că în curând se va
ajunge la realizarea faptului că monopolurile naturale în sectoarele de transmisie şi distribuție nu
sunt cu nimic mai naturale decât cele ce existau în trecut la nivel de generare şi furnizare.
Momentul liberalizării complete va marca relaxarea subvențiilor şi diminuarea concentrării pieței,
forțând producătorii să fie eficienți şi crescând beneficiul net al întregii societăți. Aşadar,
naturaleţea monopolului în electricitate lipseşte cu desăvârşire – numai libera concurenţă şi un
sistem bazat pe drepturi de proprietate privată pot genera rezultate optime în termeni de
eficienţă şi productivitate.

Articolul de faţă a fost publicat iniţial în Forbes România, iunie 2010.

© ECOL. Opiniile autorului nu sunt neapărat şi ale Centrului pentru Economie şi Libertate