REFERAT

MIGRAȚIA ȘI DEZVOLTAREA
INTERNAȚIONALĂ

Tema: Parlamentul european si strategiile de diplomație

publică

Masterand
Petrică (Anghelache) Alexandru-Adrian

București
2018
 CUPRINS
1. Prezentare generală_____________________________________________________________
2. Scurt istoric___________________________________________________________________
3. Regulamentul Parlamentului European____________________________________________
4. Structura Parlamentului European________________________________________________
Preşedintele Parlamentului European_____________________________________________
Biroul________________________________________________________________________
Conferinţa preşedinţilor_________________________________________________________
Comisiile_____________________________________________________________________
Grupurile politice______________________________________________________________
Secretariatul__________________________________________________________________
Avocatul european al poporului__________________________________________________
5. Puterile Parlamentului__________________________________________________________
6. Desemnarea Parlamentarilor europeni_____________________________________________
7. Componenţa Parlamentului European______________________________________________
8. Activitatea membrilor Parlamentului European______________________________________
9. Consideraţii finale______________________________________________________________
Bibliografie_____________________________________________________________________
Anexa 1 Instituţiile europene_____________________________________________________
Anexa 2 Numărul de parlamentari europeni pentru fiecare stat____________________________

2
 1. Prezentare generală
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, care şi-a ţinut prima sa sesiune la 10
august 1949, poate fi considerată cea mai veche adunare parlamentară internaţională pluralistă
formată din deputaţi aleşi în mod democratic, înfiinţată pe baza unui tratat
interguvernamental.
Parlamentul European este rezultatul tratatelor institutive. La început a avut denumirea
de Adunarea Comună (în Tratatul C.E.C.A.) sau, simplu, Adunarea (cum apărea în Tratatul
de instituire C.E.E. şi Euratom). Prin Rezoluţia din 20.III.1958, cele trei instituţii de mai sus
s-au reunit în Adunarea Parlamentară Europeană. Patru ani mai târziu, în 1962, s-a hotărât
denumirea de Parlament European.1
Parlamentul European reprezintă cetăţenii din Statele Membre ale Uniunii Europene.
Este singura instituţie a Uniunii Europene a cărei membri sunt aleşi în mod democratic, la
fiecare cinci ani, prin vot universal direct. Reuniunile şi deliberările Parlamentului European
sunt publice. Deciziile, luările de poziţie şi dezbaterile parlamentare sunt publicate în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene şi pe site-ul Parlamentului European:
http://www.europarl.Europa.eu.

2. Scurt istoric
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), înfiinţată în septembrie
1952, prevede crearea unei „Adunări Comune” alcătuite din 78 de membri desemnaţi de
parlamentele naţionale ale celor şase state fondatoare (Franţa, Germania, Italia, Regatul
Ţărilor de Jos, Luxemburg şi Belgia). Semnarea în 1957 a Tratatelor de la Roma privind
crearea Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, a
dus la unificarea adunărilor parlamentare din cadrul fiecăreia dintre cele trei comunităţi sub
numele de Adunarea Parlamentară Europeană (142 de membri).
Încă de la început, organizarea prevăzută a se realiza între cele 6 state membre a avut
în vedre aspectul reprezentării lor într-o formă reunită la nivelul Comunităţilor europene
(art.20 al Tratatului C.E.C.A. şi art. 137 al Tratatului C.E.E.).
Parlamentul European a fost prevăzut (deşi sub alte denumiri) în toate cele trei tratate
iniţiale:
 Adunarea Comună, în cadrul CECO;
 Adunarea, în cadrul CEE şi CEEA.
Ulterior, prin rezoluţia din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit în
„ Adunarea Parlamentară Europeană”, care, prin rezoluţia din 30 martie 1962 devine
„Parlamentul European”.
Prin Actul Unic European (art.3 par.1) este consacrată din punct de vedere juridic
denumirea de Parlament European, denumire menţinută şi de tratatele ulterioare (Tratatul de
la Maastricht şi tratatul de la Amsterdam). Conform tratatelor constitutive, Parlamentul
European se compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor reunite în comunităţi (art. 20 –
Tratatul CECO, art. 137 Tratatul CE).
În 1979 au loc primele alegeri prin vot universal direct.

3. Regulamentul Parlamentului European

1
Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Bucureşti, Universul Juridic, 2002, p. 83
3
 Prin articolul 142 CEE, Adunarea a primit o putere regulamentară importantă, care nu
este supusă, precum în Franţa, controlului unei curţi constituţionale. Această putere
regulamentară a permis Parlamentului European să-şi organizeze lucrările după cum doreşte,
să-şi aleagă structurile administrative, să-şi fixeze cvorum-ul, numărul membrilor necesari
pentru constituirea unui grup politic etc. Ea a permis chiar Parlamentului să-şi gestioneze
puterile bugetare care i-au fost acordate începând din 1970, sau să precizeze condiţiile de
exercitare a moţiunii de cenzură faţă de comisia de la Bruxelles. Este de notat că Parlamentul
ales în mod direct a păstrat vreme de aproape 2 ani esenţa vechiului regulament, în pofida
propunerilor de revizuire făcute de marile grupări politice, mai cu seamă pentru a împiedica
filibusteringu-ul radicalilor italieni şi al unor parlamentari neînscrişi din Irlanda de Nord.
În martie 1981, a fost adoptat un nou regulament care menţine o mare libertate a
cuvântului şi răspunde astfel dorinţei radicalilor italieni şi a parlamentarilor neînscrişi al căror
timp de cuvânt a fost chiar dublat în raport cu regulamentul vechii Adunări.
În schimb, noul regulament introduce o serie de inovaţii, dintre care cele mai
importante sunt următoarele:
- atribuirea de puteri deliberative comisiilor parlamentare, în scopul de a despovăra
plenul Adunării de textele de ordin tehnic. Acest sistem, care se inspiră din
parlamentarismul italian, constă în delegarea puterii legislative către comisii, astfel
încât Adunarea să nu fie în totalitate deposedată de atare puteri;
- amplificarea dezbaterilor de actualitate.
Traducerea simultană a tuturor dezbaterilor parlamentare şi discuţiilor comisiilor este
asigurată în limbile oficiale ale Uniunii. De asemenea, toate documentele parlamentare sunt
traduse şi publicate în toate limbile.
Activitatea parlamentului este organizată in general pe următoarele principii:
- comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru Mediul
înconjurător pe probleme de legislaţie a poluării) numeşte un membru ca
„raportor”, pentru a redacta un raport asupra propunerii, ce va fi supus Comisiei
Europene spre analiză;
- raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;
- după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot si, dacă este cazul, amendat;
- raportul se discuta apoi în şedinţă plenară,amendat şi supus la vot. Parlamentul
adoptă apoi o poziţie asupra chestiunii respective.
Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei, care necesită două lecturări, ca în
cazul procedurii de codecizie.
Pe lângă adoptarea propunerilor legislative şi a bugetului Membrii Parlamentului
European mai analizează şi activitatea Comisiei Europene şi a Consiliului European, punând
întrebări orale asupra unor chestiuni specifice Membrilor Comisiei şi Consiliului , în cadrul
şedinţelor în plen.

4. Structura Parlamentului European

Parlamentul European este organizat şi funcţionează, în linii generale, prin
Regulamentul interior. Organele de conducere sunt Preşedintele şi Biroul. Din Birou, alături
de Preşedinte, fac parte 14 Vice-preşedinţi, 5 chestori cu drept de vot consultativ. Conferinţa
preşedinţilor reuneşte Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice. Ea este
competentă pentru organizarea lucrărilor şi fixarea ordinii de zi a sesiunilor. Parlamentul ţine
o sesiune anuală care începe în cea de a doua zi de marţi din luna martie. Parlamentul poate

4
să lucreze în sesiune extraordinară la cererea majorităţii membrilor săi, a Consiliului şi a
Comisiei. Parlamentul este dotat cu comisii parlamentare care se reunesc în intervalul
sesiunilor şi asigură continuitatea lucrărilor. Ele sunt comisii permanente, comisii temporare,
comisia temporară de anchetă, comisii parlamentare mixte cu parlamentele statelor asociate
sau ale statelor cu care au fost angajate negocieri în vederea aderării, altele.
Trebuie menționat că activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat,
condus de un Secretar General, şi care are un personal de aproximativ 3500 de persoane, pe
lângă care mai funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor.

Preşedintele Parlamentului European

Preşedintele Parlamentului European coordonează ansamblul activităţilor
Parlamentului şi ale instituţiilor subordonate, prezidează sesiunile plenare, reuniunile Biroului
şi ale Conferinţei preşedinţilor grupurilor parlamentare şi confirmă formal adoptarea
bugetului. Totodată, reprezintă Parlamentul European în relaţiile internaţionale şi în relaţia cu
alte instituţii comunitare. Întrucât mandatul preşedintelui este de doi ani şi jumătate, cu
posibilitatea de reînnoire, noi alegeri au loc la jumătatea mandatului.
Preşedintele Parlamentului European are un rol determinant în cadrul lucrărilor
adunării, precum şi în domeniul relaţiilor externe.
Întâlnindu-se cu personalități de prim rang care, fie că sunt şefi de stat şi de guvern din
ţările membre ale Uniunii, fie că sunt personalităţi din ţări terţe, preşedintele Parlamentului
face ca rolul politic jucat de instituţia pe care o reprezintă să depăşească componenţele
juridice strict delimitate prin tratate.
Preşedintele Parlamentului conduce delegaţia parlamentară cu ocazia reuniunilor
prevăzute a avea loc împreună cu Consiliul de Miniştri în cadrul procedurii denumite de
concertare.
Totodată, Tratatul de la Maastricht prevede că preşedintele Consiliului împreună cu
preşedintele Parlamentului convoacă comitetul paritar de conciliere prevăzut în cadrul
procedurii de codecizie.
De asemenea, preşedintele Parlamentului participă alături de preşedintele Comisiei şi
preşedintele Consiliului la reuniunile destinate clarificării punctelor discordante, in ceea ce
priveşte stabilirea bugetului comunitar.
Tot el este invitat să-şi expună punctele de vedere în faţa Consiliului European la
începutul lucrărilor acestuia.

Biroul
Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul Parlamentului şi
răspunde de chestiuni administrative, de organizare şi de personal. Pe lângă Preşedinte şi cei
paisprezece vicepreşedinţi, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziţie consultativă
în chestiunile administrative şi financiare legate de Membri şi de Statutul acestora. Membrii
Biroului sunt aleşi cu un mandat de doi ani şi jumătate.

Conferinţa preşedinţilor
Noul text al regulamentului a suprimat Biroul lărgit (care era compus din membrii
Biroului şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare), fiind înlocuit, de acum încolo, de o
conferinţă a preşedinţilor. Conferinţa este compusă din preşedintele Parlamentului şi din
preşedinţii grupurilor politice. Ea este organismul politic conducător al Parlamentului.
Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activității
5
organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor
parlamentare.

Comisiile
Pentru pregătirea lucrărilor plenare, Parlamentul European poate să creeze comisii
parlamentare, care au un rol deosebit de important, deoarece, reunindu-se în intervalul
sesiunilor, asigură continuitatea lucrărilor Parlamentului.
Comisiile prevăzute în art. 135 şi urm. din Regulamentul interior sunt de mai multe
tipuri. În prezent, există 17 astfel de comisii:
- Comisia pentru Afaceri Externe, Drepturile Omului, Securitatea Comună şi
Politica de Apărare;
- Comisia pentru Bugete;
- Comisia pentru Control Bugetar;
- Comisia pentru Drepturile şi Libertăţile Cetăţeanului, Justiţie şi Familie;
- Comisia pentru Afaceri Economice şi Monetare;
- Comisia pentru Legislaţie şi Piaţa Internă;
- Comisia pentru Industrie, Comerţ Exterior, Cercetare şi Energie;
- Comisia pentru Forţa de Muncă şi Probleme Sociale;
- Comisia pentru Mediu, Sănătate Publică şi Politica Consumatorului;
- Comisia pentru Agricultură si Dezvoltarea Rurală;
- Comisia pentru Pescării;
- Comisia pentru Politica Regională, Transport şi Turism;
- Comisia pentru Cultură, Tineret, Educaţie, Media şi Sport;
- Comisia pentru Dezvoltare şi Cooperare;
- Comisia pentru Probleme Constituționale;
- Comisia pentru Drepturile Femeii şi Egalitatea Sexelor;
- Comisia pentru Petiţii.
Fiecare comisie are un domeniu de activitate precis, fixat în anexa VI din
Regulamentul interior. Membrii Comisiilor permanente sunt aleşi în prima perioadă a sesiunii
Parlamentului nou ales şi apoi, după o perioadă de doi ani şi jumătate.
Parlamentul European poate să constituie şi comisii temporare al căror mandat este de
regulă de maxim 12 luni. Componenţa, mandatul şi atribuţiile acestor comisii sunt stabilite
prin deciziile pe baza cărora sunt instituite.
Prin Tratatul asupra Uniunii Europene (art. G 41- modificând art. 138 –Tratatul CE ),
se arată că la cererea unor pătrimi din membrii săi, Parlamentul European poate constitui o
comisie Temporară de anchetă, pentru a examina acuzaţiile privind săvârşirea de infracţiuni
sau de rea administrare în aplicarea dreptului comunitar, cu excepţia cazurilor când faptele
sunt cercetate de alte organe jurisdicţionale.
Regulamentul Parlamentului a prevăzut, începând cu 1981, posibilitatea înfiinţării
unor delegaţii interparlamentare; aceste delegaţii sunt chemate să joace un rol important în
contactele externe ale Parlamentului şi în cooperarea interparlamentară.
Parlamentul european poate înfiinţa comisiile parlamentare mixte, cu participarea
parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statele cu care sunt angajate
negocieri de aderare.

Grupurile politice
6
 Grupurile politice parlamentare reprezintă formaţiunile organizatorice ale
parlamentelor în funcţie de criteriile politice care îi separă. Constituirea grupurilor politice
reprezintă o caracteristică a organizării Parlamentului European, traducând orientările
partidelor politice care le formează.
Grupurile se constituie printr-o declaraţie făcută Preşedintelui Parlamentului care
cuprinde semnătura membrilor săi, denumirea grupului şi componenţa biroului.
Această declarație se publică în J.O.C.E. Pentru prima dată în Parlamentul European
constituirea grupurilor politice a fost decisă la 21 martie 1958 (constituirea lor realizându-se
la cea de-a doua sesiune a Parlamentului European din acelaşi an).
Numărul minim al deputaţilor necesar constituirii unui grup este fixat de regulament la
29 dacă deputaţii aparţin unui singur stat membru, la 23 dacă sunt din două state membre si la
14 dacă sunt din patru state membre sau mai multe.
Este interzisă participarea unui parlamentar în mai multe grupuri politice. Grupurile
politice se constituie după convingerile politice ale acestora şi nu după criteriul naţionalităţii
lor.
Deputaţii care nu aderă la nici un grup sunt desemnaţi ca „neînscrişi”. Conform art.
26-27, din Regulamentul interior, din categoria parlamentarilor apolitici sunt desemnaţi doi
participanţi fără drept de vot, la lucrările Biroului lărgit.
În cadrul reuniunilor Parlamentului European, deputaţii sunt aşezaţi în semicerc pe
grupuri politice, cu scopul de a demonstra solidaritatea ideologică.
Fiecare grup politic parlamentar este reprezentat de preşedintele său la Conferinţa
Preşedinţilor. În sesiunile plenare, preşedinţii grupurilor politice exprimă poziţiile grupurilor
lor.
Grupurile politice au multiple prerogative: beneficiază de resurse proprii
prevăzute în bugetul Parlamentului; au propriul secretariat a cărui importanţă ar trebui
întărită; au o participare activă în pregătirea ordinii de zi; au o contribuţie susţinută la
dezbateri; desfăşoară activităţi proprii (simpozioane, buletine de informare, etc.); au
administratori specializaţi permanenţi ataşaţi pe lângă comisiile parlamentare, contribuind la
pregătirea lucrărilor comisiilor.
Prin programele lor, grupurile politice parlamentare tind să depăşească tradiţionala
divizare politică stânga-dreapta.
Conform art. 126 din Regulamentul interior, mai pot fi constituite şi delegaţii
interparlamentare desemnate de către grupurile politice, având competenţa stabilită de
Parlament în scopul întreţinerii relaţiilor cu parlamente ale altor state şi cu organizaţii
internaţionale.
Tratatul de la Maastricht evidenţiază importanţa partidelor politice în procesul
integrării europene.
În art. 138 A –Tratatul CE (introdus prin Tratatul de la Maastricht) se arată că partidele
politice la nivelul european sunt importante ca factor de integrare în cadrul Uniunii. Ele
contribuie la formarea unei conştiinţe europene şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor
Uniunii.
Opt grupuri politice s-au constituit după alegerile din iunie 1999, care au antrenat
câteva schimbări faţă de adunarea anterioară:
- grupul partidului popular european (democraţi-creştini) şi democraţilor europeni –
PPE-DE;
- grupul partidului socialiştilor europeni – PSE;
- grupul partidului european al liberalilor, democraţilor şi reformatorilor – ELDR;

7
 - grupul Verzilor/alianţa Liberă europeană – V/ALE;
- grupul confederal al stângii unitare europene/stânga verde nordică – GUE/NGL;
- grupul uniunii pentru Europa naţiunilor – UEN;
- grupul pentru Europa democraţiilor şi a diferenţelor – EDD;
- grupul celor neînscrişi – NI.
Secretariatul
Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat, condus de un Secretar
General, şi care are un personal de aproximativ 3500 de persoane, pe lângă care mai
funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor. Limbile de lucru ale
Parlamentului presupun ca o treime din personalul secretariatului să lucreze în domeniul
lingvistic (traducere şi interpretare). Cu toate acestea, in ciuda constrângerilor impuse de
multilingvism şi de cele trei puncte de lucru, bugetul operaţional al Parlamentului este doar
unu la sută din bugetul Comunităţii, adică un euro şi jumătate pe an de la fiecare persoană
care trăieşte în Uniunea Europeană.
Avocatul european al poporului
O poziţie importantă în valorificarea dreptului la petiţionare este deţinută de
mediatorul numit de Parlament şi abilitat să primească plângerile ce provin de la persoanele
menţionate şi care sunt relative la cazurile de rea administrare în acţiunea instituţiilor sau
organismelor comunitare, cu excepţia Curţii de justiţie şi a Curţii de primă instanţă în
exercitarea funcţiilor lor jurisdicţionale. Considerăm însă, că nu poate fi pusă în cauză reaua
administrare în privinţa fondurilor bugetare întrucât în această materie este consacrată
competenţa specială a Curţii de conturi.
Conform misiunii sale, mediatorul procedează la anchetele pe care el le socoteşte
justificate fie din proprie iniţiativă, fie pe baza plângerilor care i-au fost prezentate direct
( art.8 D, par. 2 ) sau prin intermediul unui membru al Parlamentului, afară dacă faptele
afirmate fac sau au făcut obiectul unei proceduri jurisdicţionale. Prin urmare, mediatorul se
poate sesiza din oficiu, dar este de presupus că informaţiile pe care el le deţine pentru
deschiderea procedurii au, totuşi, o sursă oficială comunitară sau că el a constat ex propriis
sensibus faptele de rea administrare. Pe de altă parte, dacă sunt în cauză petiţionari, există o
dublă modalitate a relaţiei mediatorului cu petiţionarii: una directă, când aceştia prezintă
personal cererea, şi una mediată, prin interpunerea unui membru al Parlamentului european.
Textul legal nu precizează că acest membru trebuie să fie un conaţional al petiţionarului sau
un corezident, de unde se poate afirma că este posibil să fie oricare dintre membrii
Parlamentului. În mod logic se poate impune şi concluzia, pe care am mai revelat-o, în sensul
că astfel ei nu-şi reprezintă numai propriile popoare, aşa cum în mod formal se precizează la
art. 137.
În cazul când mediatorul a constatat un fapt de rea administrare, el sesizează instituţia
în cauză, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i aduce la cunoştinţă opinia sa, după
care va înainta un raport Parlamentului şi instituţiei respective şi va fi informat petiţionarul
despre rezultatul acestor anchete.
Mediatorul îşi exercită funcţiile sale în deplină independenţă. Astfel că în îndeplinirea
obligaţiilor sale el nu va solicita instrucţiuni şi nici nu le va accepta, dacă eventual s-ar
încerca să i se dea, din partea vreunui organism (comunitar sau naţional). El se va supune
numai statutului şi condiţiilor generale de exercitare a funcţiilor sale fixate de Parlament, după
ce s-a luat avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului ce hotărăşte cu majoritate. Consiliul,
prin Decizia Nr. 94/114 din 7 februarie 1994 a aprobat Decizia Parlamentului, menţionată,
privind statutul şi condiţiile generale de exercitare a acestor funcţii.
8
 5. Puterile Parlamentului
Ca toate parlamentele, Parlamentul European are trei puteri fundamentale:
 puterea legislativă
 puterea administrativă financiară
 puterea de a supraveghea executivul

a. Puterea legislativă
Procedura legislativă normală este codecizia. Astfel, Parlamentul European şi
Consiliul se află la egalitate, actele fiind adoptate împreună de Consiliu şi de Parlamentul
European. Prin procedura de codecizie, mult mai multe amendamente ale Parlamentului sunt
introduse în legile comunitare; de asemenea, nici un text nu poate fi adoptat fără acordul
oficial al Parlamentului European şi al Consiliului European.
Codecizia este la ora actuală una dintre puterile cele mai importante ale Parlamentului.
Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de mişcarea liberă a forţei de
muncă, de crearea unei pieţe interne, de cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediul
înconjurător, protecţia consumatorului, educaţie, cultură şi sănătate. Această procedură s-a
folosit, spre exemplu, atunci când Parlamentul European a adoptat directiva „televiziunii fără
graniţe”, care interzicea transmiterea evenimentelor sportive numai în formă codificată.
Procedura a permis de asemenea Parlamentului European să asigure reguli mult mai stricte cu
privire la calitatea combustibililor şi a uleiurilor de motor începând din anul 2000, ca un
mijloc de a micşora considerabil poluarea atmosferică.
Deşi codecizia este procedura standard, există domenii importante, cum ar fi
problemele fiscale, sau revizuirea anuală a preţurilor agricole, în care parlamentul pur şi
simplu îşi exprimă părerea.
b. Puterea administrativă financiară
Aceasta este o putere importantă, care permite Parlamentului European să îşi
stabilească priorităţile politice. Parlamentul European adoptă în fiecare lună decembrie
bugetul Uniunii pe anul următor. Bugetul nu intră în vigoare până ce nu este semnat de
Preşedintele Parlamentului European, punând astfel la dispoziţia Uniunii resursele financiare
necesare pentru anul următor.
Din 1970, bugetul este finanţat din resurse proprii, acceptate de Statele Membre după
consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actuală la 1.27% din
produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii cuprind:
 Taxele vamale percepute la graniţele externe ale Uniunii;
 Taxele pe produsele agricole importate de la ţările care nu sunt membre ale
Uniunii;
 1% din taxa pe valoare adăugată (TVA) pe produse şi servicii în cadrul
Uniunii;
 o „a patra resursă”, calculată pe baza prosperităţii relative a fiecărui Stat
Membru (produsul intern brut al acestor state).
De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 şi 1975, care au creat resursele proprii ale
Comunităţii, Parlamentul European şi Consiliul European au devenit cele două braţe ale
autorităţii bugetare - cu alte cuvinte, ele împart puterea administrativă financiară.
Parlamentul are ultimul cuvânt în chestiuni care privesc cheltuielile pe regiuni (Fondul
European pentru Dezvoltare Regională), lupta împotriva şomajului, mai ales în rândurile
9
tinerilor şi femeilor (Fondul Social European), în chestiuni legate de programe culturale şi
educaţionale, cum ar fi programele Erasmus şi Socrates; Parlamentul poate mări bugetul de
cheltuieli în limitele unui plafon acceptat de Consiliul European şi de Comisia Europeană.
De asemenea, trebuie menționat ca Parlamentul îşi foloseşte puterile pentru a mări
fondurile pentru ajutor umanitar şi programelor pentru refugiaţi. În ceea ce priveşte
cheltuielile cu agricultura, Parlamentul poate propune modificări, dar Consiliul European are
ultimul cuvânt în acest sens.
În cazul în care Parlamentul European şi Consiliul European nu reuşesc să ajungă la
un consens asupra fondurilor de cheltuieli, după două lecturări ale proiectului de buget, între
mai şi decembrie, Parlamentul are dreptul să respingă bugetul, şi întreaga procedură se reia.
Semnătura Preşedintelui Parlamentului este cea care face posibilă punerea în aplicare a
bugetului.
După adoptarea bugetului, Parlamentul monitorizează utilizarea corespunzătoare a
fondurilor publice, prin Comisia de Control Bugetar. Mai precis, aceasta înseamnă controlul
asupra administrării fondurilor şi acţiuni permanente pentru îmbunătăţirea procedurilor de
împiedicare, detectare şi pedepsire a fraudelor, stabilind dacă cheltuielile comunitare au dat
cele mai bune rezultate posibile. Parlamentul elaborează o evaluare anuală asupra folosirii
fondurilor de către Comisia Europeană, înainte de a acorda o apreciere de "îndeplinire" a
implementării bugetului. În 1999, Parlamentul a refuzat să acorde Comisiei o apreciere de
îndeplinire pentru 1996, din motive de administrare improprie a fondurilor şi lipsă de
transparenţă.
De asemeni, in cadrul procesului de luare a deciziilor in Uniunii Europene Monetare,
Parlamentul European are responsabilitatea de a asigura supravegherea democratica a Băncii
Centrale Europene (BCE), a cărei independenta este garantata prin Tratat. Parlamentul este
consultat in problema nominalizărilor pentru președinție si pentru Comitetul executiv al
Băncii. În plus, în afara dezbaterilor periodice asupra situației economice şi financiare,
Parlamentul intervine si in adoptarea legislației referitoare la UEM, si este consultat de către
Consiliu atunci când se pune problema acceptării unei cereri de adeziune la euro.
c. Puterea de supraveghere democratica
Parlamentul exercită o supraveghere democratică asupra tuturor activităţilor
comunitare. Această putere, care iniţial se aplica numai asupra activităţilor Comisiei
Europene, a fost extinsă şi asupra Consiliului de Miniştri, asupra Consiliului European şi a
organismelor de cooperare politică răspunzătoare în faţa Parlamentului.
Parlamentul European poate, de asemenea, constitui comisii de anchetă. Acest lucru a
fost făcut de câteva ori - spre exemplu, în chestiunea „bolii vacii nebune”, care a dus la
constituirea unei Agenţii Veterinare Europene la Dublin. Tot Parlamentul a asigurat şi crearea
Oficiului European împotriva Fraudei (OLAF) în chestiuni bugetare.

6. Desemnarea Parlamentarilor europeni

Iniţial, membrii Parlamentului au fost desemnaţi de parlamentele naţionale din cadrul
membrilor acestora, fiind consideraţi delegaţi ai parlamentelor naţionale.
S-a considerat că pentru a conferi acestui organ o mai mare reprezentativitate, este
necesară alegerea membrilor săi prin vot direct, universal, după o procedură unitară pentru
toate statele membre. Deşi această iniţiativă a fost avută în vedere de autorii tratatelor iniţiale,
nu a fost materializată, datorită poziţiei obstrucţioniste a Franţei, decât mult mai târziu, după
1976 .

10
 La 20 septembrie a fost adoptat Actul pentru alegerea reprezentanţilor în Parlamentul
European, prin vot universal direct (Actul fiind anexat deciziei Consiliului nr. 76/787).
Primele alegeri s-au desfășurat în perioada 7-10 iulie 1979.
Reprezentanţii Parlamentului European nu sunt încă aleşi după o procedură uniformă
în toate statele membre.
Procedura electorală rezultă dintr-o combinare a dispoziţiilor naţionale şi a unui
ansamblu de reguli comunitare fixate prin Actul din 20 septembrie 1976, care prevede : a)
nimeni nu poate vota decât o singură dată (art.8); b) alegerile se desfăşoară la datele fixate de
către fiecare stat membru în cursul aceleiaşi perioade care începe joi dimineaţa şi se termină
duminica (în aceeaşi săptămână); c) dechiderea urnelor se face numai după închiderea
scrutinului în toate statele membre .
În afara acestor reguli s-a stabilit şi posibilitatea contestaţiilor privind alegerile,
posibilitatea organizării unui al doilea tur de scrutin, etc.
Alte aspecte privind procedura de votare sunt reglementate de legile interne,
diversitatea reglementărilor fiind foarte mare.
Absenţa unei proceduri electorale uniforme duce la apariţia unor probleme legate de
validitatea alegerilor.
Prin Tratatul de la Maastricht se instituie un drept de a alege şi de a fi ales – pentru
toate persoanele care au cetăţenia Uniunii Europene, fapt ce duce la dispariţia unor
reglementări naţionale, altele însă rămânând în vigoare.
Numărul membrilor Parlamentului European şi repartizarea locurilor între statele
membre (aşa cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976) au fost modificate
succesiv prin aderarea noilor membrii în Uniunea Europeană.

7. Componenţa Parlamentului European

Numărul de membri pentru fiecare stat este specificat în Tratate. (Anexa 2)
În Cameră, membrii se adună în grupuri politice, nu în delegaţii naţionale. În prezent,
Parlamentul are opt grupuri politice, plus câţiva membri „independenţi”. Aceste grupuri
politice cuprind membri din peste o sută de partide politice naţionale.

8. Activitatea membrilor Parlamentului European

Membrii Parlamentului European se întâlnesc în şedinţă plenară, timp de o săptămână,
la Strasbourg, unde este sediul Parlamentului European.
Comisiile parlamentare se întâlnesc în general două săptămâni pe lună la Bruxelles,
pentru a uşura contactul cu Comisia şi Consiliul European. Cea de a treia săptămână este
rezervată întâlnirilor grupurilor politice, iar cea de a patra, pentru şedinţa plenară de la
Strasbourg. Parlamentul mai are şi întâlniri plenare suplimentare la Bruxelles. Secretariatul se
află la Luxemburg.
Deşi îşi are sediul la Strasbourg, Parlamentul European are trei puncte de lucru, din
motive istorice. Cele trei Comunităţi nu au fost constituite în acelaşi moment. Comunitatea
Europeană pentru Cărbune şi Oţel (ECSC) a fost constituită la Luxemburg în 1952, iar
Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică, adesea numită EURATOM, şi Comunitatea
Economică Europeană (EEC) au fost constituite în principal în Bruxelles, în 1958.
Strasbourg a devenit mai întâi sediul Consiliului European, iar apoi, în 1952, sediul
Parlamentului European, pentru a simboliza reconcilierea franco-germană. Întâlnirea
Consiliului European de la Edinburgh (1992) şi Tratatul de la Amsterdam (1997) au oficializat
amplasarea Instituţiilor în cele trei locuri.

11
 Traducerea simultană a tuturor dezbaterilor parlamentare şi discuţiilor comisiilor este
asigurată în cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii: daneză, olandeză, engleză, finlandeză,
franceză, germană, greacă, italiană, portugheză, spaniolă şi suedeză. De asemenea, toate
documentele parlamentare sunt traduse şi publicate în toate aceste unsprezece limbi.
Activitatea Parlamentului este organizată în general pe următoarele principii:
 comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru Mediul
Înconjurător pe probleme de legislaţie a poluării) numeşte un membru ca
„raportor”, pentru a redacta un raport asupra propunerii, ce va fi supus
Comisiei Europene spre analiză;
 raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;
 după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot şi, dacă este cazul,
amendat;
 raportul se discuta apoi in şedinţa plenară, amendat şi supus la vot. Parlamentul
adoptă apoi o poziţie asupra chestiunii respective.
Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei, care necesită două lecturări, ca în
cazul procedurii de codecizie.
Pe lângă adoptarea propunerilor legislative şi a bugetului, Membrii Parlamentului
European mai analizează şi activitatea Comisiei Europene şi a Consiliului European, punând
întrebări orale asupra unor chestiuni specifice Membrilor Comisiei şi Consiliului, în cadrul
şedinţelor în plen.

9. Consideraţii finale
Parlamentul European are un rol activ in procesul legislativ, privind multe domenii:
piata interna, protecția consumatorului, transporturi, educație, sănătate.
La fiecare 5 ani prin sufragiu universal, Parlamentul European reprezintă expresia
voinței democratice a celor 500 milioane de cetățeni ai Uniunii Europene. Principalele partide
politice din statele membre sunt reprezentate în Parlament, unde activează în grupuri politice
pan-europene.
În 1965, la Bruxelles, s-a făcut un pas important în aplicarea proiectului comunitar: s-a
realizat unificarea instituţiilor celor trei Comunităţi europene (Comunitatea Economică a
Cărbunelui şi Oţelului, EuroAtom, Comunitatea Economică Europeană).
Democraţia, ca formă de guvernământ bazată pe sufragiu universal şi drepturi politice
fundamentale (libertatea cuvântului, a adunării, a asocierii etc.), are ca regulă cheie alegerile
competitive şi regulate, completată de răspunsul instituţiilor alese, transparenţa luării
deciziilor, acţiunea grupurilor de interes faţă de putere, responsabilitatea liderilor politici.
Ceea ce înseamnă că legitimitatea unei democraţii ţine în mare măsură de componenta
participare, ca formă a susţinerii pe care indivizii, aparţinând unui grup, o acordă instituţiilor.
Astfel, se poate spune că democraţia reală a înregistrat un câştig, in privința
Parlamentului European, abia în 1979, în momentul în care au avut loc primele alegeri
parlamentare europene prin sufragiu universal. S-a mers totodată şi către o extindere a
atribuţiilor Parlamentului, care, în noul context, reprezintă pilonul democraţiei în Uniune şi
fundamentul legitimării acesteia.

12
 Bibliografie

J.L. BURBAN – Parlamentul European, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999

C. LEICU – Drept comunitar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998
A. POPESCU – Integrarea Europeană, Dicţionar de termeni comunitari, lucrare
publicată sub egida Consiliului Legislativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
N. DIACONU – Sistemul instituţional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001
D. MAZILU – Integrarea europeană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
I. JINGA, A. POPESCU – Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001
A. FUEREA, I. P. FILIPESCU – Drept instituţional comunitar european, Ediţia a V-a,
Editura Actami, Bucureşti, 2000
O. ŢINCA, Tratatul de la Nisa, Revista „Dreptul”, nr.7, Bucureşti, 2001

Site-ul Parlamentului european http://www.europarl.europa.eu

http://www.popeanga.go.ro/comert/referate/parlamentul1.htm
http://ebooks.unibuc.ro/StiintePOL/anghel/6.htm
http://www.functionarpublic.ro/article/190/Parlamentul-European

13
Anexa 1 Instituţiile europene

14
 Anexa 2 Numărul de parlamentari europeni pentru fiecare stat2

Împărțire
Stat membru Locuri Stat membru Locuri
Germania 99 Austria 18
Franța 78 Bulgaria 18
Italia 78 Finlanda 14

Regatul Unit1 78 Danemarca 14

Spania 54 Slovacia 14
Polonia 54 Irlanda 13
România 33 Lituania 13
Țările de Jos 27 Letonia 9
Belgia 24 Slovenia 7
Cehia 24 Cipru 6
Grecia 24 Estonia 6
Ungaria 24 Luxemburg 6
Portugalia 24 Malta 5
Suedia 19

1. Include Gibraltarul, dar nici un alt teritoriu sau dependență

2
Informaţii preluate de pe http://ro.wikipedia.org/wiki/Parlamentul_European
15