Sunteți pe pagina 1din 4

Relațiile sociale reprezintă toate relațiile din cadrul societății (dintre colectivități,

instituții, grupuri sociale, persoane) și reprezintă ,,cărămida” fundamentală din care


societatea se constituie. Doar o parte însă dintre relațiile sociale implică relații directe
între persoane. Dar întotdeauna relațiile sociale includ direct sau indirect relații
interpersonale. De exemplu, relațiile dintre state se realizează prin relațiile dintre șefii
statelor, dintre politicieni, diplomați, oameni de afaceri dar și dintre simpli cetățeni.

Relațiile interpersonale au un statut distinct. Nu sunt simple expresii ale relațiilor sociale,
ci exprimă totodată, logica proprie a interacțiunii dintre persoane umane. Organizarea și
structura lor sunt influențate de logica ambelor sisteme: societate și individ. Relațiile
interpersonale sunt modelate de logica ansamblurilor sociale dar guvernate de o logică
proprie conținută în interacțiunea dintre persoane, indiferent de contextul social dat.

Relațiile interpersonale influențează profund satisfacția cu viața a individului și calitatea


mediului său uman. Relațiile interpersonale implică procese psiho-sociale de tip
interactiv, legături directe, dintre două sau mai multe persoane. Ele au o încărcătură
afectiv-emoțională puternică și vizează aspecte particulare ale vieții individului (familie,
prietenie, timp liber, dragoste, muncă).

Relațiile interpersonale sunt: reciproce (fiecare persoană influențează și este influențată la


rândul său), directe sau face to face (interacțiunea dintre persoane se realizează conștient,
nemijlocit), valorizatoare (relațiile interpersonale creează mediul necesar structurării și
afirmării individuale prin raportarea la cadrul de referință valoric (cine sunt eu, ce vreau,
spre ce tind, ce aspirații am etc.), motivate (fiecare persoană intră în relație cu ceilalți în
scopul tranzacționării unor informații, sentimente, activități, bunuri, servicii, idei, pentru
satisfacerea unor nevoi personale și/sau sociale).

În funcție de durata, intensitatea trăirilor și specificul substratului interacțiunii, relațiile


interpersonale angajează persoanele în grade diferite: profund (complet, cu angajare
afectivă mare și o solicitare pe termen lung, precum în cazul relațiilor de prietenie,
dragoste, familie) și fragmentar (limitat, sporadic, pe durată scurtă, ca în situația
cumpărător-vânzător, șofer-agent de circulație, medic-pacient).

Relațiile interpersonale, în funcție de specificul lor, influențează profund sau mai puțin
profund satisfacția cu viața a individului și calitatea mediului uman în care el trăiește.

Tipul de relații care se cristalizează între indivizi poartă amprenta semnificativă a


specificului personalității fiecărui individ. Personalitatea individului apare ca un sistem
complex organizat, compus atât din activități actualizate (obiectivate), cât și din activități
potențiale, în curs de cristalizare. Ea apare ca un sistem dinamic deschis, receptiv și
sensibil la acțiunile celor din jur, în continuă schimbare și perfecționare. Relațiile
interpersonale, în varietatea lor, reprezintă un mediu necesar, activ, semnificativ al vieții
personale. Ele exprimă totodată, condiții favorabile sau nu afirmării și dezvoltării
individului, oferă sau implică șansa actualizării potențelor individuale în pluralitatea
situațiilor de muncă și viață în care respectiva persoană reprezintă un agent activ.
Datorită faptului că personalitatea individului apare ca un sistem dinamic, niciodată
încheiat definitiv, cu posibilități multiple de actualizare și potențe nebănuite, relațiile
interpersonale nu pot la un moment-dat, să acopere toate aceste posibilități de dezvoltare
a individului. De exemplu, un medic, poate la un moment dat să aibă un număr limitat de
paciență, un profesor, un număr limitat de elevi.

Societatea contemporană, caracterizată printr-o explozie a complexității, complementar


cu o înaltă diferențiere a contextelor sociale, dezvoltând activități diferit structurate din
punct de vedere al rolurilor indivizilor, are un efect contradictoriu asupra relațiilor
interpersonale și, prin intermediul acestora, asupra vieții umane. Pe de o parte, ea a dus la
o adevărată explozie a experiențelor umane, prin faptul că rolurile sociale pe care
indivizii le au de îndeplinit ș-au diversificat enorm, diversificându-se astfel, și tipurile de
relații interpersonale pe care oamenii le pot iniția. Pe de altă parte, crește riscul unei
sărăciri umane, reducându-se posibilitatea unor relații interpersonale de durată și cu
implicare emoțional-afectivă mai adâncă datorită diversificării rolurilor. Fiecare persoană,
la un moment dat, îndeplinește un rol și interacționează cu ceilalți doar în măsura în care
aceștia joacă roluri complementare necesare desfășurării activității inițiate de contexte
sociale. Relațiile sunt reduse la situații formale, sărăcite de conținut afectiv și
reglementate strict de normele cooperării în cadrul diviziunii sociale. Datorită acestui
fapt, pe parcursul interacțiunii sociale, se reduc posibilitățile unei implicări directe,
profunde și personalizate.

Postulatele teoriilor intaririi sunt urmatoarele:


a) existenta umana este hedonista, ceea ce inseamna ca scopul vietii este de a cauta si
obtine placerea, binele propriu, respingand greutatile si durerile si reducand cat mai mult
costurile;
b) existenta umana este rationala, adica capabila sa selecteze informatiile, sa evalueze
probabilitatile si sa ajunga la decizii bune. Efortul individului este acela de a maximiza
aceasta competenta, reducand costurile.
Potrivit acestei ultime teorii relatia interpersonala este un schimb social (Homans, 1961).
Interactiunile umane ar semana deci cu niste tranzactii economice. Pentru a ajunge la
resursele pe care le considera valoroase, individul incearca sa obtina aprobarea celorlalti,
afectiunea lor. Daca resursele sunt rare sau dificil de atins, el va intreprinde numeroase
schimburi sociale pentru a ajunge la sentimentul de "satietate", de satisfactie a implinirii
personale. Dupa Homans oamenii sunt recompensati, in efortul lor, in functie de
"investitiile" sociale. Exista deci o justitie distributiva in functie de costuri si profit.
Teoria interdependentei sociale (Thibaut si Kelley, 1959) postuleaza interdependenta intre
indivizi: fiecare depinde de ceilalti; individul se compara continuu cu altii pentru a obtine
noi informatii privind standardele de comportament ale grupului. In functie de aceste
informatii obtinute prin comparare isi augmenteaza oferta si isi poate dezvolta un
sentiment pozitiv.

Forme de relatii interpersonale


Relatiile intepersonale se pot desfasura la diferite nivele si pot lua diferite forme. Astfel
se poate identifica contactul zero, cand individul suporta prezenta altuia dar nu cauta sa
intre in relatie cu acesta; relatia superficiala presupune existenta unor centre de interes
comune (cinema, muzica, fotbal) dar intr-o maniera neangajanta. Acestea sunt relatiile
noastre cotidiene cu colegii, vecinii, cunoscutii. Nivelul reciprocitatii inseamna
impartasirea in comun a unor credinte, valori sau sentimente, atasamentul unuia fata de
altul sau chiar iubirea.
Teoriile prezentate mai sus ne sugereaza si formele in care relatiile interpersonale se
manifesta.
Afilierea exprima natura sociala a existentei umane, aceea de a fi cu ceilalti, nevoia de a
conta pe suportul colectiv. Individul uman este obligat sa coopereze pentru a putea trai
intre ceilalti; obtinerea resurselor existentei, in atingerea unor scopuri este imposibila in
afara acestor orientari atitudinale. Omul este deci dependent de altii, iar aceasta
interdependenta se manifesta prin nevoia de afiliere cu grupuri, structuri sociale sau
indivizi care ne pot sustine. Contactele sociale ne ajuta sa depasim incertitudinea sau
stresul, sa controlam o situatie care provoaca anxietate, sa inlaturam frica.
Atasamentul poate fi definit ca o relatie afectiva intre doua persoane. De exemplu, relatia
mama-copil se sprijina pe contactul fizic si expresia faciala (plans sau suras). Au fost
identificate trei tipuri de atasament mama-copil: a) relatia de securizare, cand mama este
atenta, disponibila, capabila sa raspunda nevoilor copilului. Prin mama copilul exploreaza
si descopera apoi mediul inconjurator; b) relatia de evitare cand mama respinge copilul in
cautarea de contacte fizice si afective. In acest caz copilul se detaseaza de mama, o evita;
c) relatia anxios-ambivalenta apare atunci cand mama este lenta in raspunsurile sale la
nevoile copilului sau cand raspunsul sau e imprevizibil. O mama nedispusa sau chiar
inaccesibila trezeste protestele copilului, anxietatea sa in final.
Teoria atasamentului cuprinde doua mari tendinte: una care considera relatia de atasament
ca fiind instinctuala, alta care o defineste ca o relatie sociala invatata, achizitionata. In
ambele cazuri conduita celor doi parteneri este interactiva, incurajand explorarea
anturajului, sustinerea prin numeroase semne exterioare a acestui comportament.
Atasamentul comporta deci un raspuns activ la solicitudinea celuilalt si creeaza legaturi
afective: grija fizica fata de copil si asigurarea securitatii sale afective.

Prietenia. Aterizat pe Pamant, Micul Print, ciudatul si neprihanitul erou al lui Antoine
de Saint-Exupéry, il intalneste pe Sarpe. "De ce e atat de pustiu aici? Il intreaba. Tare
sunt singur. Unde sunt oamenii?" Iar Sarpele, cu intelepciunea sa, ii raspunde: "Singur te
simti si printre oameni". Daca nu stii sa-i descoperi, daca nu vrei sa-i cunosti, sa
comunici cu ei, ramai singur. Si un alt personaj il indruma pe Micul Print sa-i descopere
pe oameni. E Vulpea, care-l invata "imblanzitul", adica valoarea relatiilor umane, a
prieteniei care-i leaga si-i transfigureaza. "Caut prieteni", zice Micul Print, care nu stie ce
inseamna "a imblanzi". Atunci Vulpea ii spune: "E un lucru care prea mult e dat uitarii.
Inseamna a-ti crea legaturi. Tu nu esti pentru mine decat un baietas, aidoma cu altii, iar
pentru tine eu nu sunt decat o vulpe, ca alte multe vulpi. Dar daca ma imblanzesti, tu vei
fi pentru mine fara seaman pe lume, viata mi se va insenina. Atunci pasul tau ma va
chema din vizuina ca o melodie . Va fi minunat cand ma vei fi imblanzit". Si-l indeamna:
"Te rog, imblanzeste-ma. Daca vrei sa ai prieteni, imblanzeste-ma. Nu cunoastem decat
ceea ce am imblanzit".
La ora despartirii de Micul Print, Vulpea ii descopera "taina" sa: ". limpede nu vezi decat
cu inima. Ochii nu pot sa patrunda in miezul lucrurilor. Numai timpul «cheltuit» cu un
prieten face ca el sa fie atat de pretios. Devii raspunzator pentru tot ceea ce ai
«imblanzit»". Legatura de prietenie, deci, il transforma pe om, il inalta, exprima
adevarata masura a aspiratiei omenesti spre perfectiune si implinire.
Relatia de prietenie presupune deci: a) impartasirea reciproca a unor opinii, valori sau
trasaturi de personalitate; b) satisfacerea unor nevoi sociale sau personale (de a fi
incurajat, sustinut, pretuit, iubit); c) inseamna adesea si o atractie fizica; d) dezvolta un
sentiment de placere, fericire, o stare de bine; e) semnalizeaza atractia reciproca,
pretuirea la celalalt a unor calitati intelectuale, fizice, morale etc.; f) se manifesta prin
nevoia de apropiere fizica de celalalt (prin acordarea increderii si sentimentul de
siguranta ce-l incearca in apropierea sa).
Prietenia inseamna ajutor reciproc, sprijin afectiv, sustinere in procesul de integrare
sociala.
Relatia de prietenie se sprijina pe trairea sentimentului similaritatii in idei, credinte,
apartenenta sociala. Ea apare si se dezvolta in timp, prin cunoastere reciproca, prin
parcurgerea impreuna a unor evenimente deosebite, prin probe care trebuie mereu
reintarite.
Relatiile intime presupun interiorizarea unor legaturi, cunoasterea profunda a celuilalt.
Unii autori inteleg prin relatii intime numai iubirea, altii includ aici si prietenia sau
relatiile de rudenie intre membrii aceleiasi familii. Cerandu-le unor adulti sa defineasca
intimitatea, Waring (1980) a obtinut urmatoarele teme: impartasirea in comun a visurilor
si gandurilor private; sexualitate; afectiunea pentru o alta persoana si angajamentul vis-à-
vis de aceasta; absenta resentimentelor; posesiunea unei identitati personale stabile (stima
de sine, cunoasterea exacta a nevoilor).
R.J. Vallerand (1994) regrupeaza astfel "temele" principale ale intimitatii: a) este o nevoie
pe care o manifesta un individ fata de altul, intarita prin caldura, schimburi reciproce,
efort comun pentru integrare sociala; b) intimitatea poate fi definita ca o capacitate
personala, relatia stabila care presupune angajament, sacrificiu, compromisuri; c) apare
ca un proces de apropiere intre doua persoane, in incercarea lor de a se cunoaste profund
si a-si satisface nevoile si aspiratiile personale; d) intimitatea este factorul favorizant,
adesea hotarator al relatiilor intime.
Cum evolueaza relatiile intime? Cand se transforma intr-o relatie interpersonala intima?
Lavinger (1988) a identificat trei stadii de dezvoltare: a) un stadiu de atentie (deschidere
catre celalalt, acordarea reciproca a atentiei pentru gesturile celuilalt, expresie corporala,
contacte fizice); un stadiu de contact superficial, in cadrul unor norme de participare,
atasate unor roluri sociale; stadiul mutualitatii presupune o cunoastere profunda a
celuilalt, intensitatea sentimentelor.
Relatiile intime nu sunt oarbe, irationale sau doar romantice, pasionale. Ele presupun
existenta unor norme sau reguli, in functie de cultura comunitatii si de epoca sau context
social-ideologic. Exista chiar un vocabular normativ pentru a descrie emotiile prilejuite
de prezenta celuilalt. Pentru a evalua si descrie gradul de indentitate, diferite culturi
folosesc expresii specifice, potrivit unor coduri acceptate si utilizate de catre grupuri sau
colectivitati mai largi.
Relatiile intime presupun o comunicare continua intre cei doi parteneri, gasirea unor
forme specifice de a comunica. Deficitul de comunicare separa cuplurile maritale.
Formularea si transmiterea de mesaje hraneste relatia, o intareste continuu.

S-ar putea să vă placă și